MIHAI EMINESCU




http://superimagini-album.blogspot.ro/2017/12/te-cheama-iar-durerea-din-fundul.html

MIHAI EMINESCU - ROMÂNUL ABSOLUT 


Câteva gânduri ale generațiilor de astăzi de români, scrise în versuri, și adresate marelui poet :

”Te cheamă iar durerea, din fundul disperării ..
De când te-ai dus, bădiță, o ducem tot mai rău,
O larmă infernală ne-apropie de hău,
Nu mai găsești nimica din tot ce-a fost odată
Și tot mai goală-i viața, pustie și săracă.

Flăcăi-s duși departe, să-ți spun ? Că mi-e rușine.
Sunt rătăciți prin lume, milogi la porți străine.
Bătrânii plâng la poartă, copii flămânzi în pat,
Pustiu este ogorul, pustiu întregul sat.
Și teiul cu iubirea e dus pe-același drum,
Și floarea ta albastră, și codrul, tot e scrum,

Nu mai găsești nici cinste, nici dragoste de glie,
Doar ʼnalte haimanale ce scuip-o Românie ...
Te cheamă iar durerea, din fundul disperării,
Să mai cobori odată la marginea-înserării,
Să-ți lași pentru o clipă în ceruri nemurirea,
Să ne înveți ce-înseamnă de-a pururi ... fericirea ...

Versuri scrise de Bordan

FERMELE DE OAMENI

ADEVĂRURI ASCUNSE - ”FERMELE DE OAMENI”


https://superimagini-album.blogspot.com/2018/05/adevaruri-ascunse-fermele-de-oameni.html#links

Unii oameni, când sunt speriați de moarte, de vătămare, de detenție, devin controlabili, deci foarte ”valoroși”, într-un fel cum nici o altă resursă nu poate fi.
Cele mai mari resurse pentru orice om, nu sunt cele naturale, uneltele, animalele sau pământul, ci alte ființe umane - ”fermele umane, agricultura umană”.
Poți speria un animal pe moment,  pentru că animalele se tem de durere, dar nu poți speria un animal cu pierderea libertăților, cu tortură sau detenție, pentru că animalele nu înțeleg aceste amenințări. Nu poți amenința o vacă cu tortura sau o oaie cu moartea.
Nu poți îndrepta sabia sau pistolul asupra unui pom, strigând la el să producă mai multe fructe, sau...

P A G I N I

V

g

.


.

PELICANI IN ”DELTA DUNARII” - ROMANIA

t

BINE ATI VENIT PE BLOGUL MEU !

duminică, 16 iulie 2017

NEA VASILE, ÎNGERAȘUL DIN STAȚIA DE TRAMVAI




Poveste adevărată, de Andreea Gecse

Plec de la lucru obosită. E târziu, mă doare capul, n-am chef de nimic care să nu includă patul pregătit de somn. 
Am de mers vreo 10 minute pe jos, dar mă decid să aștept tramvaiul.
Nu mă mișc de-aici - îmi zic sictirită, și dacă mă-nervez nici din tramvai nu mă mai dau jos. Panoul arată vreo 20 de minute. Cele mai lungi douăzeci de minute din viața mea, îmi zic. 
Bă, măcar le stau.
Și-apare-un bătrânel subțirel, ușor cherchelit. Îi simt respirația. S-a veselit cu vin. Taică.... ce-ar mai merge și la mine, mata bei de povara bătrâneții, eu de cea a tinereții....
Păi n-am apucat să-mi gândesc gândul, că taica s-a și înfipt în conversație. Pune mâna pe brățara mea și mă-ntreabă cât e ceasul.
Nu, n-am chef. Nu. Azi nu. Poaaate mâine. Să nu mă obosească, eu atât i-aș recomanda.
- Nu știu cât e.
Pipăie brățara și mă pregătesc psihic pentru a scoate fiara din mine.
- Aaa... aaaaaaaa...... nu-i ceas, e brățaaaarrrăăăă. E brățara de la... mare.... de la munte.....?
- De la.... mână.
Îi arunc privirea aia de javră, și mă gândesc că-i îngheață sângele cu tot vinul consumat anterior, și toată miștocăreala asta de clasa a patra.
Se uită amuzat la mine, și-n loc să-i înghețe sângele, se pune omul pe cântat. O romanță cap-coadă despre ochii mei frumoși și triști.
Îmi dezgheață el mie mimica de scorpie, și mă trezesc că zâmbesc.
Băi, n-ai cum, e total tăicuțul, cântă ca un lăutar, și ochii-i joacă vii de sus în josul meu, și mânile-i gesticulează-n carisma cântecului, și face-o vrajă subliminală, că ține activ contactul vizual, iar când mă simte alunecoasă - m-atinge să mă ancoreze.
Îl cântă până la capăt, apoi îmi sărută mâna. Îmi mulțumește c-am fost bună cu el, și c-am zâmbit. Îi întorc mulțumirea și-i zic că a cântat tare frumos. Îmi spune că a cântat la viața lui cu Tiberiu Ceia, și că muzica e viața lui, și că-i place și dansul, și că-n zilele noastre e tristă viața de artist, că aproape nimeni nu mai cântă cu gura lui, să-și pună sufletul în cântec, s-atingă omul acolo unde trebuie atins, în inimă, să-i fie de leac. Se pregătește să plece, dar îi vine-n minte un cântec, trebuie neapărat să-l împartă cu mine.
Mi-a cântat nea Vasile până mi-a venit tramvaiul, și când a venit, s-a urcat cu mine, ușor dezamăgit că doar o stație merg. Mi-a oferit un scaun, și el m-a flancat în picioare. N-am îndrăznit să-l întreb dacă nu vrea scaunul meu. Nea Vasile, la cei 72 de ani ai săi, mi-a povestit cu o pasiune extraordinară despre muzică. Cu bucurie. O bucurie de copil care-ți descrie jucăria lui preferată.
Au fost cele mai scurte 20 de minute din viața mea.
Și-o lecție servită la marele fix.
Câți dintre noi avem bucuria și pasiunea lui nea Vasile pentru ceva, orice ?
Câți dintre noi avem puterea să facem un om prea puțin prietenos cu noi, ba chiar tăios - să zâmbească ?..

P.S.: Povestirea e reală, de-acum juma de oră. Râd cu lacrimi derulând ceea ce tocmai am trăit. Încă nu-mi vine să cred că mi-a cântat romanțe-n stația de tramvai, nu oricine, ci un septuagenar.
Să zică careva că n-am succes !