duminică, 16 iulie 2017

NEA VASILE, ÎNGERAȘUL DIN STAȚIA DE TRAMVAI




Poveste adevărată, de Andreea Gecse

Plec de la lucru obosită. E târziu, mă doare capul, n-am chef de nimic care să nu includă patul pregătit de somn. 
Am de mers vreo 10 minute pe jos, dar mă decid să aștept tramvaiul.
Nu mă mișc de-aici - îmi zic sictirită, și dacă mă-nervez nici din tramvai nu mă mai dau jos. Panoul arată vreo 20 de minute. Cele mai lungi douăzeci de minute din viața mea, îmi zic. 
Bă, măcar le stau.
Și-apare-un bătrânel subțirel, ușor cherchelit. Îi simt respirația. S-a veselit cu vin. Taică.... ce-ar mai merge și la mine, mata bei de povara bătrâneții, eu de cea a tinereții....
Păi n-am apucat să-mi gândesc gândul, că taica s-a și înfipt în conversație. Pune mâna pe brățara mea și mă-ntreabă cât e ceasul.
Nu, n-am chef. Nu. Azi nu. Poaaate mâine. Să nu mă obosească, eu atât i-aș recomanda.
- Nu știu cât e.
Pipăie brățara și mă pregătesc psihic pentru a scoate fiara din mine.
- Aaa... aaaaaaaa...... nu-i ceas, e brățaaaarrrăăăă. E brățara de la... mare.... de la munte.....?
- De la.... mână.
Îi arunc privirea aia de javră, și mă gândesc că-i îngheață sângele cu tot vinul consumat anterior, și toată miștocăreala asta de clasa a patra.
Se uită amuzat la mine, și-n loc să-i înghețe sângele, se pune omul pe cântat. O romanță cap-coadă despre ochii mei frumoși și triști.
Îmi dezgheață el mie mimica de scorpie, și mă trezesc că zâmbesc.
Băi, n-ai cum, e total tăicuțul, cântă ca un lăutar, și ochii-i joacă vii de sus în josul meu, și mânile-i gesticulează-n carisma cântecului, și face-o vrajă subliminală, că ține activ contactul vizual, iar când mă simte alunecoasă - m-atinge să mă ancoreze.
Îl cântă până la capăt, apoi îmi sărută mâna. Îmi mulțumește c-am fost bună cu el, și c-am zâmbit. Îi întorc mulțumirea și-i zic că a cântat tare frumos. Îmi spune că a cântat la viața lui cu Tiberiu Ceia, și că muzica e viața lui, și că-i place și dansul, și că-n zilele noastre e tristă viața de artist, că aproape nimeni nu mai cântă cu gura lui, să-și pună sufletul în cântec, s-atingă omul acolo unde trebuie atins, în inimă, să-i fie de leac. Se pregătește să plece, dar îi vine-n minte un cântec, trebuie neapărat să-l împartă cu mine.
Mi-a cântat nea Vasile până mi-a venit tramvaiul, și când a venit, s-a urcat cu mine, ușor dezamăgit că doar o stație merg. Mi-a oferit un scaun, și el m-a flancat în picioare. N-am îndrăznit să-l întreb dacă nu vrea scaunul meu. Nea Vasile, la cei 72 de ani ai săi, mi-a povestit cu o pasiune extraordinară despre muzică. Cu bucurie. O bucurie de copil care-ți descrie jucăria lui preferată.
Au fost cele mai scurte 20 de minute din viața mea.
Și-o lecție servită la marele fix.
Câți dintre noi avem bucuria și pasiunea lui nea Vasile pentru ceva, orice ?
Câți dintre noi avem puterea să facem un om prea puțin prietenos cu noi, ba chiar tăios - să zâmbească ?..

P.S.: Povestirea e reală, de-acum juma de oră. Râd cu lacrimi derulând ceea ce tocmai am trăit. Încă nu-mi vine să cred că mi-a cântat romanțe-n stația de tramvai, nu oricine, ci un septuagenar.
Să zică careva că n-am succes !