*

Așa cum există o ”artă de a călători” sau o ”artă de a povesti”, există și o ”artă de a te informa” despre tot este mai interesant și de folos omului trăitor pe Planeta Albastră. Niciodată nu voi spune că am aflat destul sau că am aflat totul despre orice. O mare parte a timpului meu liber îl petrec colindând Lumea Planetei Albastre, adunând imagini și informații prețioase despre Istoria Planetei, despre Istoria Umanității, despre Învățături ale unor mari maeștri spirituali, informații din domeniile științei, tehnologiei, culturii, din domeniul artei și despre multe alte lucruri care îmi bucură privirea, mintea și sufletul. Vreau să aflu cât mai multe din ”Pomul Cunoașterii”, chiar dacă, după cum susțin unii, Dumnezeu l-ar fi alungat pe Om din Rai, tocmai pentru că ”a mâncat din Fructul Oprit al Pomului Cunoașterii”. Oare, să-l fi făcut Dumnezeu pe Om doar ca să se plimbe pe Pământ, fără a avea o menire, un rost !? Adevărul este doar pe jumătate spus. Dumnezeu nu l-a pedepsit pe om pentru că a ”mâncat din Fructul Pomului Cunoașterii”, ci pentru că a ales din ”Cunoaștere”, pe lângă altele, și gândirea Egoului Negativ, adică a Răului.

ROMANIA MISTERIOASA


APA VIE CHIAR EXISTĂ !




”CASCADA ȘAPTE IZVOARE” CU APĂ VIE, este unică în România și în lume !

Această superbă cascadă se află la cota 1300, în Munţii Bucegi, între Lacurile Bolboci şi Scropoasa. 

Se spune că însuşi Zeul Zamolxe a băut apă din aceste izvoare cu apă vie.
Are un debit de aproximativ 4000 de litri pe secundă. Cascada este considerată cea mai pură apă curgătoare din România. Izvoarele se aprovizionează dintr-un lac subteran.
Cascada trece printr-un zăcământ de argint care împiedică dezvoltarea bacteriilor, astfel devenind pură.


Astăzi, zona este închisă. Se spune că ar fi destinată în întregime cercetărilor. 

Nu știm dacă nu cumva se vrea monopolul, ca în vremurile trecute, atunci când doar marele demnitar avea exclusivitate pentru a-și asigura nemurirea.

Specialiștii de la NATO vor apa celor 7 izvoare !


Fără îndoială că serviciile de informații ale NATO, cea mai puternica alianță politico-militară din toate timpurile, sunt mereu pe fază. Astfel se explică cum au aflat de apa cu proprietăți curative care țâsneste dintr-o stâncă pe coclauri puțin umblate din munții aflați la 13 km de Comarnic, pe Valea Prahovei, din izvorul Șapte Bolovani, cunoscut mai bine doar de câțiva pădurari.


Experții NATO din Berlin s-au aventurat până la Bolovani, recoltând apa în niște recipiente, conținut ce a arătat, în urma unor analize sofisticate de laborator, că lichidul nu conține deloc nitrați, fiind cel mai pur din Europa.


In decembrie 2006, compania FURRY INFOR SRL din Câmpina a concesionat prin licitație izvorul si terenul aferent de la Bolovani, pe o perioada de 49 de ani. 

Directorul firmei respective i-a declarat ziaristei Laura Pistol de la „Ziua”: „Nici nu am câștigat bine licitația si ne-am pomenit cu o scrisoare prin care ni se propunea o colaborare. 
Reprezentanții NATO doreau ca noi să îmbuteliem si să distribuim apa de la Bolovani trupelor aflate în misiune pe teritoriul țării noastre.
”Proiectul va fi demarat, iar în prima fază va trebui sa cumpăram utilaje pentru captarea si transportul apei din munte. Acest lucru presupune montarea unei conducte de 15 km care sa străbată întreaga zonă muntoasă. 

Investiția va ajunge la cel puțin un milion de euro. Apoi, în etapa a doua, vom construi pe DN 1, la kilometrul 108, o fabrica modernă de îmbuteliere. Investiția poate redresa simțitor bugetul local si rata șomajului din orașul Comarnic.
In afară de gradul excepțional de puritate al apei de la Izvorul Șapte Bolovani, despre proprietățile curative ale lichidului pentru diverse maladii nu se știe aproape nimic. 

Cu totul altfel stau lucrurile în zona numită SAPTE IZVOARE de pe versantul estic al munților Bucegi, pe Valea Ialomiței, între Lacurile Bolboci si Scropoasa, cu cele de la Șapte Izvoare, aflat la circa 7 km de Herculane, pe drumul spre Baia de Arama, sau cu Izvorul Tămăduirii de la Sâmbăta de Sus, de la Poalele Munților Făgăraș. Pentru a radiografia proprietățile curative ale apelor respective trebuie sa coborâm cu opt milenii într-o istorie care ne va rezerva în viitor multe surprize….”, declara dr. ing. Ion Olteanu 

Testele moderne confirmă că apa izvorăste dintr-o grotă, unde se afla un imens lac subteran, cu un debit de 4.000 litri/secunda. Izvoarele sunt într-adevar unele dintre cele mai pure surse naturale de apă plată din lume, datorate unor anomalii ale magnetismului Terrei, înca nestiindu-se cauza si efectele ce le pot avea anomaliile respective asupra organismului uman.

Gheorghe Marmureanu, directorul Institutului National de Fizica a Pamantului, a precizat recent ca, în urma studiilor de cercetare a rocilor, ultima inversare a polilor magnetici a avut loc acum 780.000 de ani. Conform cotidianului Ziarul, unii cercetatori situeaza fenomenul la sfarsitul anului 2012, marcat de schimbarile dramatice ale climei, iar radiatiile solare mult mai puternice sunt o consecință ce va afecta în special persoanele care simt câmpul electromagnetic al Pamantului, respectiv paranormalii.


Investigatiile facute de noi au dus si la descoperirea părții pline a paharului, deoarece există un dispozitiv caruia, din motive de publicitate, nu îi dăm numele, care, combinand elemente de radionica si organicitate, focalizand un flux energetic extrem de puternic asupra unui subiect, are efecte benefice asupra unor maladii, apa distilată îsi schimbă gustul, iar plantele tratate cu apa încărcată de respectivul aparat cresc remarcabil mai repede decât celelalte plante.
În apropierea Cascadei Şapte Izvoare puteţi vizita Platoul Padina, Platoul Zănoaga, Cheile Zănoagei, Lacul Scropoasa şi Lacul
Bolboci.

Sursa: https://infoalert.ro; http://travelica.ro




MOMÂRLANII  sunt oameni mândri și hotărâți, iar la ei o vorbă odată spusă nu mai poate fi luată înapoi.

„Bărbaţii cei mai frumoşi se află în ţinutul Jiului, care altminterea este despărţit prin munţi de Valea Haţegului şi geografic nu se ţine strâns de ea. Bărbaţii din acest ţinut sunt adevăraţi atleţi. Statura înaltă şi dreaptă ca bradul, bine legată şi compactă.
Spate lat, piept arcuit, faţa prelungă, brunetă, nas proporţionat drept sau puţin vulturiu, ochii mari pătrunzători, frunte înaltă, păr des, lung, castaniu...”
Nu se ştie exact câţi sunt. Undeva între 10.000 şi 20.000 de suflete, pentru că la recensământ ei nu figureaza pe formulare ca grup distinct.
Sunt oameni aspri, de munte, care nu pierd timpul. Sunt oieri de când se ştiu şi spun despre ei că sunt urmaşii dacilor liberi. Nu vorbesc mult şi atunci când au hotărât ceva nu o mai dau la-ntors.
Până de curând, nimeni nu izbutea să se înrudească cu ei şi nici ei nu-şi părăseau familiile sau satul natal.
O tradiţie stranie le porunceşte băştinaşilor de la poalele versantului nordic al Parângului să-şi îngroape morţii în ograda casei, nu în cimitir.
Străinilor care au venit să muncească în Valea Jiului acum 150 de ani le-au spus „barabe” şi, tot atunci, le-a fost schimbată şi lor denumirea. Din jieni au devenit momârlani.
Ei trăiesc în lumea lor tainică, plină de legende, superstiţii şi tradiţii milenare.
Și-au transformat porecla în nume și trăiesc după reguli ancestrale.
Își îngroapă încă morții în grădină, ca să fie mai aproape de sufletul și locul de veci al decedatului, iar pentru ei proprietatea este sfântă.
La început se numeau jieni, dar în timpul ocupației austro-ungare au căpătat porecla de momârlani. Și așa le-a rămas numele.
Sunt mândri de el, chiar dacă le-a fost dat de „barabe”, adică venetici pentru cei neobișnuiți cu regionalismele din această zonă a țării.
În Dicționarul Explicativ al Limbii Române, momârlan este desemnat încă un „om prost, necioplit, bădăran”, dar nu este adevărat.
Ungurii le-au spus „maratvanyi”, ceea ce înseamnă „rămășiță, resturi”, dar dacă la început se supărau când cineva îi striga după „poreclă”, acum își umflă pieptul cu mândrie când spun că sunt „momârlani”, urmașii direcți ai dacilor liberi.
”Când au venit ungurii, bărbații erau tunși așa, cu castronul în cap, și purtau mustețe, și au zis că-s mai urâți… Şi probabil că din cauza aceea li s-a spus așa.
Acum, că au ieșit în lume, le este mai ușor să treacă peste faptul că erau batjocoriți.
Dar la început nu le cădea bine. Dacă ziceai la unul că e momârlan, venea după tine cu o boată și-ți lungea vreo câteva pe spate de nu știai cum te cheamă.
Le era ciudă când le ziceai momârlani.
Ei, acuma nu. Le place”, povestește în dulcele grai momârlănesc Lucreția Marinesc, pentru care păstrarea tradițiilor este literă de lege.

Istoricul Nicolae Iorga a călătorit în Valea Jiului la începutul secolului trecut şi a descris locuitorii Petroşaniului în cartea „Neamul Românesc şi Ţara Ungurească”, publicată în 1906, de Editura Minerva. La acea vreme, aşezarea numită Petrozseny era o comună mare, invadată de străini din întreg Imperiul Austro – Ungar, dornici să se îmbogăţească muncind în exploatările carbonifere.

În lumea cosmopolită a Petroşaniului, băştinaşii, oameni ai muntelui, erau descrişi astfel:
„În Straja, pe acele locuri, sămănate cu cruci de lemn sub acoperişuri de şindrilă spartă, patima de câştig a liftelor lumii nu a gonit viaţa de ticnă senină a ciobanului pletos şi miţos, care-şi mână oile pe plaiuri.
Şi în acest iad negru al „Petrozsenylor”, îl mai vezi mergând pe căluţul împovărat de desagi, privind cu ochi mari liniştiţi la acest mare zbucium urât, care lui i se pare zadarmic, la această pripită despoiere a firii de toate darurile şi frumuseţile ei”, scria istoricul despre oamenii din comunităţile vechi ale locului.

Despre momârlani relata şi Aron Densuşianu, în volumul „Suveniri şi impresiuni de călătorie”, publicat în Familia, în 1866. Istoricul a călătorit în ţinuturile Hunedoarei, ale Haţegului şi Văii Jiului şi a relatat despre locurile şi oamenii întâlniţi.
„Bărbaţii cei mai frumoşi se află în ţinutul Jiului, care altminterea este despărţit prin munţi de Valea Haţegului şi geografic nu se ţine strâns de ea. Bărbaţii din acest ţinut sunt adevăraţi atleţi. Statura înaltă şi dreaptă ca bradul, bine legată şi compactă.
Spate lat, piept arcuit, faţa prelungă, brunetă, nas proporţionat drept sau puţin vulturiu, ochii mari pătrunzători, frunte înaltă, păr des, lung, castaniu.
Dar pe cât sunt de frumoşi bărbaţii pe atât sunt de urâte femeile. Şi ele sunt de o statură înaltă, dar neregulată, trăsături bărbăteşti, dar asemenea neregulate. Locuitorii mai de la şes trăiesc cu agricultura, cei de sub poalele munţilor cu puţină agricultură şi cu negoţul de scânduri şi şindrile. Iar cei de prin locurile muntoase trăiesc cu economia de vite.
Muntenii coboară la târg cu vite şi se reîntorc acasă încărcaţi cu bucate. Bătrâni şi tineri, toţi poartă dinainte la brâu o teacă cu un cuţit şi o furcuţia care adeseori au dimensiunea unor hangere.
Teaca şi-o face fiecare din lemn de tei sau de salcie şi o leagă în plumb, aramă sau şi argint. Ar crede cineva că aceşti oameni, la cea mai mică ocaziune vor fi făcând întrebuinţare de cuţitele din teacă.
Din contră, ei se ajută cu ele numai în lucruri economice şi la mâncare.
Când se ceartă şi se bat folosesc pumni sau aleargă la pari din gard şi cuţitele rămân în teacă nemişcate”, îi prezenta Aron Densuşianu.

Încet-încet, s-au întrepătruns cu „barabele” și au apărut chiar și căsătorii mixte, chiar dacă timid, dar totul până la obiceiuri.
Pentru momârlani, mortul se plânge în continuare acasă și se îngroapă tot în grădină, așa încât în orice moment să poată avea cineva grijă de mormântul celui drag trecut în lumea umbrelor.

„Așa ne place nouă. Să fim aproape de cei dragi. La cimitir nu e timp mereu să te duci, că e departe.

Așa, în curte pun flori, îl îngrijești”, explică Lucreția Marinesc.

Iar mama ei, Nistora Marinesc, o femeie de 82 de ani cu un spirit extrem de tânăr, adaugă: „La cimitir îți ia bani. Așa, fiecare în grădina lui.
Poate unul e mai lipsit, nu are bani pentru locul de veci. Dar așa, fiecare dintre momârlani are grădina lui. Oamenii veniți din alte părți, săracii, se îngroapă la cimitir”.

Şi tot legat de momârlani DEX-ul mai păstrează o denumire: moviliță de pământ făcută de râme, ori mănunchi de paie sau de zdrențe care se pune ca semn de hotar sau ca sperietoare pe un teren cultivat.
Iar oamenii locului spun că există un dram de adevăr în această privință. De fapt, cu această zonă sunt asociate „momâile” care împânzesc dealurile și munții, despre care unii spun că ar exista de pe timpul dacilor.
Localnicii spun că, deși nu există o datare strictă a lor, momâile sau gomilele, cum se mai numesc, sunt niște ridicături de pământ sau pietre care stabilesc granițele fie între munți, fie între locurile de pășunat.
Lucru de înțeles, fiindcă, pentru oamenii locului, pământul, sau, mai bine spus, apartenența la un anume loc este sfântă.

Bătrânii vorbesc despre încăierări sângeroase și chiar despre omoruri comise cu ani și ani în urmă, când momârlanii erau atât de încrâncenați, încât căsătoriile nu se făceau nici măcar între sate, ci totul rămânea între granițele imaginare ale aceleiași comunități.

Şi tot despre momârlani s-a mai spus că, la început, ar fi locuit în peșteri sau bordeie săpate în pământ, dar resping categoric această legendă și se mândresc cu faptul că sunt oameni gospodari, crescători de animale, în special de oi.
Sunt oameni mândri și hotărâți, iar la ei o vorbă odată spusă nu mai poate fi luată înapoi.

Au trecut prin toate, s-au adaptat, dar încă într-o lume a lor, aproape închisă pentru „barabe”.
Portul care-i diferențiază de barabe. De fapt, în satul tradițional, momârlanii își produceau cam toate cele necesare traiului în propria gospodărie, dependența de oraș fiind aproape inexistentă.
Alimentele și îmbrăcămintea erau făcute chiar în gospodărie, iar în satele vechi era cam tot ceea ce trebuie, inclusiv ateliere de tâmplărie, fierărie și cojocărie.
Existau și cazuri în care un om le știa pe toate, de la păstorit la potcovit sau de la construcția de case la medicină empirică, de exemplu.
Chiar și astăzi, momârlanii reușesc să-și păstreze tradițiile, în ciuda faptului că lumea în jurul lor se schimbă. Chiar și acum, femei și bărbați deopotrivă coboară cu laptele agale, printre mașini, călare pe un mândru cal, cu desaga în spate.
Iar casele lor sunt construite, în general, pe dealuri cât mai înalte sau cât mai greu accesibile, locuri izolate unde nu trebuie să ajungă oricine. Şi țin cu sfințenie la portul lor tradițional, un amănunt extrem de important care îi diferențiază de cei care au venit pe pământurile lor.
Un port transmis din moși-strămoși și pe care fiecare familie îl ține la loc de cinste.
Costume vechi poate de 100 de ani, pentru că, din păcate, acum codanele nu mai cos nici ițari și nici cămăși, și pe care tinerii îl îmbracă din ce în ce mai rar.
Bătrânii se tem însă că tradiția nu va fi dusă mai departe de cei tineri, care au dat deja ițarii pe straie tradiționale și calul pe mai mulți cai-putere.
„Noi încă mai păstrăm tradițiile, dar generațiile astea care vin din urmă nu prea. Deci generația care vine după mine… nimic.
Nici costume, nici tradiții.
Numai dacă reușim să ne implicăm mult să păstrăm tradiția, că de asta am făcut și filmări, pentru că orișiunde în lume ne putem mândri, pentru că sunt rădăcinile noastre, de care nu ne putem lipsi. De acolo ne tragem.
Trebuie să le păstrăm cu sfințenie, cum le-au păstrat și bătrânii noștri”, mai spune Lucreția Marinesc.

Muzeul din curtea momârlanilor

La păstrarea tradițiilor s-au gândit Petru Gălățan și Lucreția Marinesc când au transformat vechea casă bătrânească într-un muzeu al portului popular și al tradițiilor momârlănești.
O promisiune făcută mamei adoptive a bărbatului s-a transformat într-un muzeu unic, ce găzduiește piese de o valoare inestimabilă.
O colecție impresionantă, care vorbește despre momârlani și care i-a impresionat pe străinii ce au vizitat-o.„Bărbatul meu este înfiat aici, la căsuța aceasta, de o mătușă.
Când s-a îmbolnăvit, mătușa a zis că, după ce n-o mai fi ea, căsuța ei o să fie stricată și se alege praful din ea. Atunci i-am spus nu numai că nu o să o stric, dar fac și un muzeu.
O să adun tot felul de costume, de obiecte, cu ce vă foloseață în timp”, povestește Lucreția Marinesc. Şi așa a și fost.
Colecția a fost adunată într-o casă bătrânească ce ar putea oricând să fie expusă la un muzeu al satului, pentru că are peste 100 de ani, Muzeul găzduiește vechi costume populare, dar și unelte folosite în gospodărie sau în activitățile agricole și de creștere a animalelor.
„De șase ani, de când am amenajat muzeul, am început să adun obiecte, să cumpăr, că nu mi le dă nimeni degeaba, cum am putut ca să pot să le strâng.
Le-am păstrat ca și cum ar fi într-o ladă de zestre. Numai costume populare am 80, dar nu le-am expus pe toate, pentru că nu am avut loc. E, de fapt, mai mult o expoziție decât un muzeu.
Dar aș vrea să mă extind”, mai spune gazda noastră, care la început nu a fost înțeleasă nici de vecinii de la care cumpăra obiectele vechi ce urmau să fie expuse.
Abia când proiectul a prins contur, momârlanii și-au dat seama că cineva le va duce tradiția mai departe, măcar și numai expusă într-un muzeu amenajat într-o veche casă bătrânească.

Momârlanii se gospodăresc precum dacii adică îşi construiesc casele foarte apropiate şi cât mai sus pe munte.
Bârnele folosite nu sunt finisate, ele având un aspect rigid având forme dreptunghiulare şi pătrate.
Hrana lor constă într-un un fel de saramură preparată din carne de oaie, ce poartă denumirea de „sloi” şi beau ghintură, o băutură acoolică extrasă din rădăcini. Principala lor îndeletnicire o reprezintă oieritul.
Obiceiurile lor au fost păstrate intacte încă din cele mai vechi timpuri şi asta pentru că trăiesc izolaţi în locuinţele lor de pe coastele munţilor Parâng şi Vâlcan.

Momârlan nu înseamă bădăran !

Poate cea mai cunoscută personalitate provenită dintre momârlani e cântăreaţa de muzică populară Elena Merişoreanu, care s-a născut la Paroşeni.
Puţini dintre ei au studii superioare şi, chiar dacă au devenit intelectuali, majoritatea s-au întors acasă. O excepţie a reprezentat-o fostul decan al Facultăţii de Chimie din Bucureşti, Dumitru D. Negoiu.
Un exemplu de momârlan cu studii întors la vatră e chiar doctorul Mitu Jieţ: „Sunt primul medic momârlan şi prima generaţie în pantofi !”.

Etnologul amator are un „of”: „În prima ediţie a DEX-ului lui Lazăr Şăineanu, din 1896, momârlanul era definit ca un bădăran, mârlan, ţopârlan şi, la punctul 2, ca un joc de copii.
Toate dicţionarele care au urmat au preluat această explicaţie fără să mai adauge şi faptul că există un grup etnic cu acest nume ! Spre exemplu, numai în Petrila jumătate sunt momârlani…”.

Străbătând zonele montane din împrejurimile Depresiunii Petroşani, dăm foarte des de „Omul de patră” zidit din lespezi de piatră şlefuite şi lustruite de-a lungul secolelor de priceputul meşter care este natura şi aşezate cu migală,una peste alta, circular de mâna creatorului om, până la un stat de om, cu bază mai lată pentru a dura în lupta cu veacurile,subţiindu-se apoi la vârf.

Privit mai ales de la distanţă, pare într-adevăr a fi un om, încremenit în timp.

Numele acestor stranii construcţii diferă în Depresiunea Petroşani de la sat la sat.
În unele sunt numite oameni de piatră, în altele momâi.
Rolul omului de piatră este atribuit în fiecare sat în funcţie de modul cum este numit. În unele sate ţin locul sperietorilor pentru păsări postate în holde.
Alţii consideră că rolul lor ar fi acela de a se constitui în piatră de hotar între munţi. Şi azi momârlanii îşi mai marchează hotarul între proprietăţi cu pietre îngropate parţial în pământ.
O parte dintre oieri afirmă că rolul oamenilor de piatră ar fi acela de a se constitui într-un punct de reper.
Omul de piatră ar fi o creaţie a ciobanilor de-a lungul timpului deci ar fi marcaje ciobăneşti.
O datare exactă nu se poate face, dar cert este, spune Mitu Gălăţan, că:
„Momâile, gomilele sau «oamenii de piatră» sunt nişte ridicături de pământ sau pietre care stabilesc graniţele fie între munţi, fie între locurile de păşunat !

Momârlanii au pus piatră pe piatră 2.000 de ani ca să le iasă momâile. Nu se poate înţelege deodată cultura lor !”.

REŢETĂ TRADIŢIONALĂ

„Sloi de oaie” momârlănesc

Sloiul se face toamna, din carne de oaie stearpă sau berbec. Carnea se taie în bucăţi potrivite şi se pune la fiert în seul propriu. Nu se pun plămânii sau oasele mari, care ar înmuia compoziţia. De obicei se folosesc două oi, una grasă şi una slabă.
Carnea scade foarte mult, într-un final, dintr-o singură oaie rezultând 10 sau 12 litri de sloi. Dacă grăsimea nu e suficientă, se poate adăuga untură de porc. La jumătatea fierberii se adaugă sare.
Când se desprinde carnea de pe os, se adaugă ceapă tocată mărunt, puţin usturoi, foi de dafin şi piper. Oasele se pot scoate sau nu, după gust.
Compoziţia rezultată se toarnă, tradiţional, în vase mici de lemn sau, mai nou, în oale smălţuite sau chiar caserole de plastic. Se are în vedere, ca la piftia de porc, să nu se formeze goluri de aer, iar grăsimea să acopere întreaga carne şi s-o împiedice să se altereze.
Sloiul se păstrează în încăperi reci sau în beciuri.
Se poate depozita şi în frigider. Înainte de a fi servit, sloiul se porţionează cu cuţitul şi se încălzeşte.
Se consumă cu mămăligă caldă şi brânză de oaie frământată.


Un obicei care adună comunităţile de momârlani este nedeia. Nedeile sunt petreceri câmpeneşti, care se ţin cu ocazia unor date calendaristice importante.
Ele se ţin în preajma satelor - nedeile de sat şi pe culmile munţilor -nedeile de munte.
În comunităţile de momârlani cele mai cunoscute nedei de sat se ţin după Paşti.
– La Biserica Sânioni, cel mai vechi lăcaş de cult din Depresiunea Petroşani, nedeia are loc în ziua a doua de Paşti.
– Duminica Tomii, prima duminică după Paşti este ziua aleasă de sătenii din Câmpu lui Neag pentru a ţine nedeia de la Câmp.
– Nedeia de la Dealu Babii are loc în fiecare an în a treia duminică după Paşti.

Nedeile de munte se ţin tot cu ocazia unor serbători religioase.
– Straja este locul unde în fiecare an la data de 24 iunie adică de de ziua naşterii Sf. Ioan Botezătorul se organizează Nedeia Sânzienilor.
– Pe 29 iunie pe muntele Zănoaga se organizează Nedeia de Sânpetru.
– Nedeia de pe muntele Tulişa are loc pe 2O iulie, când lumea creştină îl serbătoreşte pe Sf. Ilie.
– La 15 august de Sfânta Maria în masivul Parâng se organizează Nedeia Troiţei.

sursa: https://cersipamantromanesc.wordpress.com







“GURA DE RAI” - LOCUL MISTERIOS DIN ROMÂNIA UNDE OAMENII NU OBOSESC CHIAR ȘI DUPĂ MARI ȘI ÎNDELUNGATE EFORTURI



“GURA DE RAI”, LOCUL MISTERIOS DIN ROMÂNIA UNDE OAMENII NU OBOSESC
MUNTII BUCEGI ascund numeroase mistere. În această categorie putem include și “Gura de Rai”, locul unde se întâmplă lucruri cu adevărat uimitoare.
În popor se vorbește despre Gura de Rai ca fiind acel mediu sacru care se află între cer și pământ. De regulă, această așa-zisă vamă spre tărâmurile divine este situată pe un picior de munte, deschizându-se într-o pajişte înaltă. Interesant este faptul că un astfel de loc, unde se întâmplă lucruri cu adevărat incredibile, există în Munții Bucegi, în apropierea Peșterii Ialomița. Vorbim despre o pantă cu o suprafață de aproximativ un kilometru pătrat, unde corpul uman nu obosește, funcțiile fizico-chimice revigorându-se numaidecât.

CE AU DESCOPERIT CERCETĂTORII

Cum era de așteptat, misteriosul loc a stârnit interesul cercetătorilor, aceștia ajungând la concluzia că este vorba despre o anomalie magnetică atipică, ale cărei efecte benefice le resimte din plin organismul uman. În 1999, o echipă de fizicieni și geofizicieni de la un institut particular, coordonată de Vasile Rudan, a studiat, timp de mai multe zile, zona. Misterul s-a adâncit în momentul în care a fost descoperit, în apropierea Vârfului Doamnele, un loc unde oboseala pe care o acumulaseră fizicienii, ca urmare a urcărilor și coborârilor repetate, a dispărut fără nicio explicație.

Drept urmare, cercetătorii au decis să verifice toți versanții din zonă și au ajuns la concluzia că acea pantă este unică din punct de vedere al efectelor benefice uluitoare asupra organismului uman. Nu a lipsit nici testarea medicală. Un medic cardiolog a constatat că ritmul cardiac al celor care au urcat de mai multe ori panta abruptă se regla cu o rapiditate ieșită din comun. Mai mult, persoanele în vârstă au afirmat că au o stare de bine general stând în acel loc. Experimentul a fost repetat și pe o altă pantă, însă nu au fost înregistrate rezultate similare.

Zona în cauză a fost cercetată și prin magnetometrie diferenţială, folosindu-se aparate speciale, de tip Partington, pentru radiografierea subsolului. Cercetătorii au constatat astfel că se înregistrează o anomalie magnetică atipică, manifestată printr-o emisie de radiații patogene a căror origine nu se cunoaște. Astfel de anomalii apar, de obicei, în urma rupturilor de falii, a reflexiilor scoarței terestre și a altor fenomene similare care apar pe diagramele aparatelor. Totuși, astfel de fenomene nu au fost înregistrate în zonă.

„Ceea ce am găsit noi în Bucegi are o dispoziţie geografică identică cu cea descrisă în folclor. Pe diagrame, hărţi ale subsolului, profilele micromagnetice ale zonelor malefice, despre care avem mai multe date, sunt ascuţite, pe când cele ale zonei benefice sunt liniare, aproape drepte. Timp de mai mulţi ani am fost ocupaţi cu alte proiecte de cercetare şi am suspendat investigaţiile din Bucegi, dar intenţionăm să reluăm cercetările şi să facem chiar o demonstraţie publică. Apoi vom lărgi zona investigaţiilor, deoarece avem semnale că asemenea locuri deosebite se mai găsesc, cel puţin în zona Masivului Retezat, Ciucaş şi Ceahlău. Interesant este faptul că din informaţiile de până acum rezultă că fiecărei zone malefice trebuie să îi corespundă, undeva în apropiere, o zonă benefică, la o distanţă de cel mult câteva sute de metri. Deocamdată nu vom divulga locaţia exactă”, a spus Vasile Rudan.

sursa : http://dezvaluitorul.ro/misterele-muntilor-bucegi/