GIFURI NATURA

TOATE VIEȚUITOARELE PĂMÂNTULUI SUPRAVIEȚUIESC DATORITĂ NATURII ! 

ATUNCI CÂND OMUL VA TERMINA DE DISTRUS ULTIMA PĂDURE, VA POLUA ULTIMUL IZVOR CU APĂ CURATĂ, VA FI PREA TÂRZIU CA SĂ ÎNDREPTE RĂUL PE CARE-L FACE CU MÂNA LUI ...  OMUL SE VA STINGE, DISPĂRÂND DIN CAUZA PROPRIE-I NEMERNICII  !
D.Roman

ADEVĂRUL DESPRE MOARTEA LUI MIHAI EMINESCU

ADEVARUL DESPRE MOARTEA LUI MIHAI EMINESCU

In “Cartea trecerii: Moartea si boala lui Eminescu”, profesorul Nae Georgescu redă o marturie-cheie a uciderii ganditorului national, aproape necunoscuta publicului larg. Este vorba de marturia celui in bratele caruia a murit Eminescu: frizerul sau, fost coafor al Casei Regale, care se afla in acea zi la el.

Textul a aparut prima oara in ziarul Universul, la 28 iunie 1926. Data respectiva semnaleaza momentul mortii civile a ziaristului si poetului national, cand, la 33 de ani, incomodul Eminescu, membru al Societatii Carpatii care avea drept obiectiv refacerea Daciei Mari, a fost arestat si internat, pentru prima oara, la nebuni.

Republicat in cateva ziare ale epocii, articolul este de-abia acum evidentiat de cercetatori.

“Mana îmi era plina de sange”

“Soarta a facut insa ca intr-o zi sa-l vad murind, as putea zice, pe bratele mele…” relateaza Universul din 1926 spusele frizerului Dumitru Cosmanescu, care continua: “Venisem la Sutu, cam pe la 3 dupa amiaza. Pe la vreo 4, cum era cald in camera, Eminescu zice uitan­du-se lung la mine: ‘Ia asculta, Dumitrache, hai prin gradina, sa ne plimbam si sa te invat sa canti Desteapta-te, Romane !’ Eu care stiam ca nu e bine sa-i fac impotriva am iesit cu el in gradina, unde se vede ca-l tragea soarta. Si a inceput sa cante Desteapta-te, Romane !, si eu dupa el. Canta frumos, avea voce.

Cum mergeam amandoi, unul langa altul, vine odata, pe la spate, un alt bolnav d’acolo, unu’ furios care-a fost director sau profesor de liceu la Craiova si, pe la spate, îi da lui Eminescu in cap cu o caramida pe care o avea in mana. Eminescu, lovit dupa ureche, a cazut jos cu osul capului sfaramat si cu sangele siruindu-i pe haine, spunan­du-mi: ‘Dumitra­che, adu repede doctorul ca ma prapadesc… Asta m-a omorât !’

L-am luat in brate si l-am dus in odaia lui, unde l-am intins pe canapea. I-am potrivit capul pe perna, si cand am tras mana, imi era plina de sange.

Au venit doctorii, cu Sutu in cap, si ne-au spus sa tacem, sa nu s-auda vorba afara, ca nu e nimic… Dar dupa o jumatate de ora, bietul Eminescu murise !”

In halatul sau de spital s-au gasit, dupa moarte, doua poezii: “Viata” si – Stelele’n cer”, care se incheie astfel: “Pana ce mor, /Pleaca-te ingere/ La trista-mi plangere /Plina de-amor.//Nu e pacat /Ca sa se lepede / Clipa cea repede /Ce ni s-a dat ?”.


Sursa: Ziarul Ziua și https://www.cocoon.ro