Să întocmești retrospectiva unui an devenise de multă ceva banal. Anii prezentau repetiții, încât ce se putea spune părea rutină. Retrospectivele erau reflexe, oarecum contabile.
2020 a fost, însă, din nefericire, un an care a ieșit din șir mai mult decât toți anii de după Al Doilea Război Mondial. A fost un an care a aruncat comportamentele în “purtatul măștii”, “distanțarea fizică”, “statul în casă” și “lockdown”, fără șanse sigure de revenire la normal, un an greu suportabil. Aproape toate interacțiunile ce dăduseră conținut vieții oamenilor și formaseră frumusețea acesteia au dispărut peste noapte. 2020 a transformat tacit anii anteriori în ceva de vis. A făcut-o nu sub un aspect sau altul, ci aproape sub toate aspectele.
Este loc comun că anul 2020 a fost anul începerii pandemiei covid- 19. Conoravirusul respectiv, semnalat internațional în 29 decembrie 2019, în succesiunea altor viruși, s-a răspândit cu iuțeală pe glob prin transmiteri de la om la om și face și acum ravagii. Cu noile mutații observate, el atacă orice vârstă și pare să reziste vaccinurilor existente. Istoriile maladiilor și ale spitalizărilor au început să-l găsească în trecut, dar cunoașterea pare abia la început.
Anul 2020 rămâne și anul începerii luptei pentru a stăvili pandemia. Nu a putut fi, din nefericire, și anul găsirii unei căi de combatere directă.
Ceea ce este însă și mai trist este faptul că anul 2020 a fost anul unui șir întreg de prăbușiri. Unele au fost legate de coronavirusul-19, altele au suplimentat doar necazurile.
S-a prăbușit încrederea în capacitatea instrumentelor analitice existente. Nici o teorie – afară de proza science fiction – nu a anticipat virusul și efectele lui. Și puținele avertizări privind “răzbunarea” naturii pentru violentarea ei (Adorno, Horkheimer, Heidegger, O’Neill) nu au putut înainta dincoace de un semnal de alarmă. Nici o teorie nu a captat până azi ceea ce are mai propriu virusul și permite combaterea lui directă.
S-a prăbușit încrederea în cunoaștere. Ne obișnuiserăm cu un optimism încât nu mai trăiam, ca umanitate, sentimentul limitei de netrecut în cunoaștere. Ca niciodată în viața generațiilor active astăzi, cercetarea științifică a fost, însă, surprinsă. Universitățile, altădată inovative, au cam amuțit. Coronavirusul-19 este probă că necunoașterea este mult mai mare decât s-a crezut.
S-a prăbușit încrederea în reziliența economiei. A fost destul șocul unui virus ca cea mai diferențiată economie a tuturor timpurilor să fie pusă pe butuci. Aproape 280 000 miliarde de dolari sunt pierderile anului 2020. Până și cea mai puternică economie, cea a SUA, a pierdut preț de cel puțin 60% din produsul intern brut. Aruncarea în șomaj a peste 20 de milioane de lucrători este dramatică.
S-a prăbușit încrederea în continuitatea educației. Trecerea la educația online, ce venea din anii anteriori, nu are cum să fie, totuși, soluția. Deocamdată, chiar alfabetizarea revine la ordinea zilei. Practica pregătirii – în laborator sau în industria reală – s-a subțiat până la dispariție. Studiul individual era deja în criză, iar acum s-a cam stins. Idealul profesional, nu mai vorbim de cel universitar, sunt înlocuite în fapt cu descurcarea. În țările de referință se recunoaște că în 2020 s-au pierdut în jur de 60% din rezultatele așteptate din partea educației. Ne dăm seama ce este în celelalte țări.
S-a prăbușit încrederea în dreptatea socială. Dincolo de asprimea societății competiționale, se mai păstra vaga convingere că dreptatea triumfă până la urmă. Pandemia i-a îmbogățit însă nemăsurat pe unii, iar la împărțirea poverilor tocmai profitorii lipsesc. 2020 a fost un an dezamăgitor pentru dreptate în societate.
Anul 2020 a dezvăluit nemilos precaritatea democrațiilor. Se știa demult că democrația fără resurse culturale sau cu decidenți mediocri nu este decât butaforică, dar continuam să sperăm că cetățenii reuniți de instituții decid. Sub cel puțin patru aspecte, democrațiile s-au arătat în 2020 mai vulnerabile decât s-a crezut.
În multe locuri din lume, chiar în numele democrației, s-a consolidat de fapt statul polițienesc. Se înțelege greu că poliția nu are de a face, la propriu, cu democrația, chiar dacă nu poți contesta utilitatea polițistului în a fluidiza circulația și a apăra cetățeanul pe stradă. În prea multe locuri se crede că poliția apără democrația – pe care, la drept vorbind, o pot apăra doar cetățenii. De la această credință eronată se ajunge la bădărănie, la victime și la reacții, ieșindu-se de fapt din democrație și intrându-se în statul bastoanelor, amenzilor și abuzurilor.
În unele societăți, s-a profitat de pandemie pentru a instaura “stări de urgență” și alte stări abuzive, spre a se perpetua inși la putere, în pofida cadrului democratic. Apelul Vigano a semnalat, pe bună dreptate, la timp, faptul că decidenți mediocri caută în vremuri de pandemie să-și lărgească puterea limitând drepturi și libertăți fundamentale și reducând democrația la o vorbă între altele.
În multe democrații au ajuns la decizii inși nepregătiți, inculți și lipsiți de scrupule civice și morale. Aceștia au convertit pe nesimțite funcțiile în proprietăți și și-au luat atributul de a a desemna șefi la armată, servicii secrete, sistemul judiciar ca justificare pentru a numi în funcții tot mediocri, dar oameni de casă, mai curând decât valori din societate. Astfel de parveniți au lovit cel mai mult democrațiile existente.
De la origine se considera că în democrație reprezentanții se aleg, dar se aleg dintre cei mai pregătiți, mai devotați, mai vrednici din societate. Democrația era legată intim cu meritocrația. De mulți ani se semnalează, însă (începând cu Nietzsche), înlocuirea meritocrației cu mediocrația și mai nou (pe urmele lui Stendhal și Thomas Mann) cu prostocrația. Nici nu este cel mai mare pericol ochlocrația, căci manipulările sunt atât de vaste încât cei ignoranți ajung greu la cuvânt. Ajung, în schimb, sfertodocții, sprijiniți eventual de serviciile secrete.
Democrația nu a intrat prima oară în criză. 2020 a arătat însă unde sunt chestiunile nerezolvate. Marea ei problemă este că ignoră legitimarea – care nici nu a apucat să fie înțeleasă în noile democrații.
Ca să ne dăm seama de situație, este destul să observăm că legitimarea democratică, pe care James Madison o plasa în voința cetățenilor (“poporul este singurul izvor legitim al puterii”, se scrie în The Federalist, nr.49, 1788), se circumstanțiază. S-a recurs, în fapt, la alte legitimări de politici și decizii. De exemplu, „legitimarea prin încredințare”, prin care nu voința populară, ci voința președintelui devine decisivă, societatea punându-se fără precauție în mâna unui ins. Sau „legitimarea prin pericol național”, care, putând fi stabilit arbitrar, este un expedient pentru impostori. Sau “legitimarea prin pregătirea științifică”, care ar transformă ilicit guvernanții în “tehnocrați”, iar democrația devine superfluă.
Neoliberalismul a făcut trecerea la legitimări și mai improvizate. Un exemplu este „legitimarea prin utilitatea operei”, cum este, de exemplu, „lupta cu corupția”. S-au câștigat alegeri și se caută menținerea la putere a unor forțe sub pretextul că doar așa s-ar stârpi flagelul real al corupției. Numai că în felul acesta nu se reduce corupția, ci se lovesc concurenți, nu se atacă corupția din fața ochilor, ci doar trecutul ei, nu se recuperează pagube, ci se înlătură rivali. Un alt exemplu este actualizarea „legitimării prin comanda instituțiilor de forță”, inspirată de Carl Schmitt, cel care a pavat juridic ascensiunea lui Hitler. „Legitimarea prin comanda instituțiilor de forță” rămâne unul dintre cele mai penibile și mai degradante momente din istoria României, care imprimă și astăzi caractere de „stat securist” statului actual. În acest fel s-a ajuns la acorduri de cooperare între servicii secrete, procuratură, judecători, cu infiltrarea presei, a unor universități, a culturii și cercetării și la condamnări politice, la comportamente și decizii neconstituționale ale însăși celor care jură pe Biblie.
Mai nou, tot o formă improvizată este „legitimarea prin ce spune Europa”. La această legitimare presează profitori care nu au contribuit cu ceva la reformele proeuropene, iar dacă sunt puși în situația de a decide nu știu să facă ceva. Ei cer însă Europei să-i ia drept autentici proeuropeni, iar populației îi pretind să se stea smirnă în fața a ceea ce spun funcționari de la Bruxelles, fie ei și de mâna a treia. În loc să facă din valorile europene punctul de sprijin al unei democratizări capabile să reînsuflețească societatea, aceasta cade sub impostori.
2020 a arătat precaritatea umanismului. De pildă, în loc să se rezolve chestiuni sanitare, s-a recurs la un amestec vulgar de considerente medicale și motive politice, care împiedică și acum combaterea pandemiei. S-a ajuns la înlocuirea argumentării în orizontul umanității cu optici de partid, pe fondul unei noi polarizări a societății. Justiția se concepe nu ca valoare în sine, ci ca ceva îndreptat neapărat împotriva cuiva. Se formează curente ba ale “progresismului”, ba ale “conservatorismului”, vindicative, oportuniste și fără viziune, dar vehemente și gata să distrugă sau măcar să împiedice dezvoltarea generală.
Cel mai bun istoric contemporanist al acestor ani, Niall Ferguson, a reluat tema “statului staționar”, pe care Adam Smith îl imputa Chinei secolului al optsprezecelea: stat cu venituri joase pentru cei mai mulți, dominat de o elită coruptă, ce exploatează legi și poziții în administrație în avantajul ei. Doar că, între timp, China s-a schimbat, iar “statele staționare” proliferează în alte părți ale lumii. “Marea degenerare” s-a produs (The Great Degeneration. How Institutions Decay and Economies Die, Allen Lane, London, New York, 2012, p.10), iar economiștii, sociologii, istoricii cei mai calificați o discută.
Între timp s-a petrecut ceea ce se poate numi “marea degradare”. Nu intru aici în amănunte, dar sugerez aspectul cheie.
Max Weber observa, în Etica protestantă și spiritul capitalismului, că ceea ce numim capitalism nu se caracterizează prin avariție, ci prin calcul rațional. Altfel, capitalismul apărea în Orient sau la Veneția; a apărut, însă, cum bine știm, în Anglia, apoi în SUA și Europa.
Au avut loc, desigur, “revoluții conservatoare” în istoria ultimelor decenii. Dar acestea au mărit de fapt cupiditatea, pe fondul prăbușirii aspirației la o societate rațională. Excitarea pentru obiective pe termen scurt a înlocuit preocuparea pentru construcție durabilă. Deja Hannah Arendt argumenta, în Originea totalitarismului, că în societățile europene s-a trecut de la comportamentul persoanelor nutrit de interese comune, la comportamentul de masă axat pe oportunism.
În anii șaptezeci, când eram asistent, ne-a făcut o vizită la catedra de la Universitatea clujeană unul dintre economiștii cei mai prizați în lume – Jean Fourastie. Acesta publicase deja Grand Espoir du XXe-siecle, cu o perspectivă candidă: lumea trece de la “societatea agrară”, la “societatea industrială” și apoi la “societatea serviciilor”, în care oamenii se vor dedica, în sfârșit, culturii, autoeducației, lecturii.
Cu timpul, faptele au fost pe dos. S-a trecut la avariție, nu la cultivare de sine. După 2020, cupiditatea a inundat până și viziunile. Nu faptele contează, cât zvonul plauzibil, nu argumentarea, cât asertarea mediatizată, nu probele, cât reaua credință cu aplomb. Digitalizarea leagă acum lumea în noi conexiuni și creează ușor impresia unei intervenții din exterior, inclusiv în ceea ce părea inexpugnabil – în alegerile democratice. Lumea s-a umplut de conspiraționism, încât mentalitatea “epocii postadevărului”, care se acuză deja, triumfă.
Nu este prima oară în istorie când se prăbușesc siguranțe. În definitiv, siguranța exprimată de Leibniz că trăim în cea mai bună dintre lumile posibile, a fost ruinată de cutremurul de la Lisabona (1755). Siguranța iluminiștilor, că oamenii procedează fundamental rațional, a fost infirmată de Primul Război Mondial și de ceea ce a urmat. Siguranța că economia de piață va fi fără cusururi au risipit-o crizele din 1929 și 2008. Siguranța că democrațiile pacifică societățile a fost pusă la îndoială de alunecarea democrațiilor în dictatură, în perioada interbelică, și, mai nou, de alunecarea unora în formalism. Siguranța că oamenii iau ca limită a luptelor lor viața altor oameni și nu devin bestii a infirmat-o Auschwitz-ul. Siguranța că, odată libere, popoarele vor lua decizii înțelepte au contrazis-o tranzițiile eșuate. Siguranța că lumea se îndreaptă, după 1989, spre societăți ale libertăților, democrației și dreptății se circumstanțiază zi de zi.
Pentru timpul pe care-l trăim, diagnoza „societății nesigure” (vezi A. Marga, Societatea nesigură, Niculescu, București, 2016) s-a confirmat. S-a confirmat și anticiparea că, după 2010, s-a intrat în lume într-o geometrie variabilă a supraputerilor, care controlează soarta oamenilor (Vezi A. Marga, Ordinea viitoare a lumii, Niculescu, București, 2017). 2020 confirmă din plin ambele anticipări – doar că acum se prăbușesc deodată mai multe siguranțe.
O abordare sistematică este datoare, știm bine, cu rezolvări, măcar în principiu. Ce se poate spune încât 2021 și anii care urmează să aducă totuși o schimbare în bine? Am în vedere două considerente.
Primul este acela că abordări pe fragmente dau soluții fragmentare. Or, deja întregul vieții și societăților are nevoie de examinare și reconstrucție. Este nevoie, în orice caz, de integrarea tehnicilor de stăpânire a evenimenelor deja abundente în abordări reflexive, holiste.
Al doilea considerent este acela că trebuie ieșit din mărginirea de gândire care a ocupat deja terenul. Suntem, istoricește, după un lung efort de a „naturaliza” omul și lumea, ceea ce înseamnă a le aborda științific. Numai că a lua în seamă doar fapte, nu și valori, precum libertatea, responsabilitatea, conștiința, rațiunea, comunitatea, credința, spiritul, face să nu se rezolve probleme, ci să se capituleze în fața lor.
Prăbușirile și nesiguranțele lui 2020 sunt tot atâtea provocări pentru 2021. De ce nu s-ar lărgi perspectiva în cele două direcții – holismul și valorile? În definitiv, nu se poate ajunge la viață cu sens fără a privi mereu ceea ce este ca întreg și fără un idealism al valorilor.
sursa:https://www.cotidianul.ro/provocari-pentru-2021/
