8.14.2017

CUVINTE DIN SUFLET






Oh, Doamne, ce bine este acasă !
Este dimineață, devreme. Ceasul de pe noptieră arată ora 5,45. Aerul răcoros, pătruns prin fereastra rămasă deschisă peste noapte, m-a trezit din somn. Am privit crengile mărului care se leagănă ușor, dincolo de fereastră. Un sentiment de mare bucurie îmi circulă rapid prin tot trupul. Sunt acasă, oh, Doamne, sunt acasă !
După un drum lung și obositor parcurs cu avionul, apoi cu trenul am reușit să ajung, din nou, acasă, lângă părinți și bunici, lângă surori și frați, lângă prieteni. Pentru mine, ei sunt cea mai de preț avere a mea. Nimeni și nimic pe lume nu mă poate face să renunț la ei. Poate, doar inevitabila și neiertătoarea moarte căreia, fiecare dintre noi, trebuie să-i plătim tribut o viață de om.
M-am dat jos din pat, am pus repede pantalonii și cămașa pe mine și am ieșit în curtea casei. O cloșcă cu aripile înfoiate m-a avertizat foarte hotărâtă să nu mă apropii de puii ei. Tom și Rita, paznicii de nădejde ai casei, m-au salutat legănându-și bucuroși cozile. Când am plecat de acasă erau doar niște cățelandri drăgălași. Acum sunt deja niște câini pe care poți să pui bază.
Dintr-un șopron, vocea groasă a tatii m-a trezit din visare : ”Măi băiete, tu nu ai somn ? De ce te-ai sculat așa devreme ? ”De fericire, tată ... Nu am putut să mai dorm de fericire ...”, am răspuns eu râzând și ridicând brațele spre cer.
Tata s-a apropiat de mine, m-a privit câteva clipe cu ochii umezi, tremurând ușor din barba nerasă, apoi m-a strâns la pieptul lui cu toată puterea. Am simțit dintr-o dată toată dragostea și prețuirea tatii revărsându-se și inundând sufletul meu. Am stat așa îmbrățișați, fără să rostim nici o vorbă, preț de câteva clipe. Doar glasul calm și cald al mamei, atât de drag sufletului meu, a reușit să ne despartă din îmbrățișare: ”Măi, dar pe mine nu mă îmbrățișează nimenea ? ...”, zise mama râzând.   Am luat-o pe mama în brațe și am sărutat-o pe obrajii ei frumoși, rumeniți de soare.
Dragostea părinților mei nu aș trăda-o niciodată, pentru nimic altceva pe lumea asta. Ei mă fac să mă simt puternic și să trec cu bine peste orice greutate din viață.
Părinții mei muncesc în gospodărie, cresc animale, îngrijesc grădina de legume și mica livadă cu pomi fructiferi. Zilnic, ei încep munca foarte devreme dimineața, doar după ce se lasă seara se retrag în casă pentru a se odihni. Așa îi știu de mic copil. Au muncit din greu pentru a se întreține pe ei și pe cei patru copii ai lor. Acum, copiii sunt fiecare cu rostul lor, datorită acestor doi oameni care, asemeni cloștii cu puiii din ogradă, au știut să-și apere copiii de rele și le-au îndrumat pașii spre viața de oameni maturi.
Părinții mei sunt parte din sufletul meu. Au știut să mă pregătească pentru viață cu dibăcie, cu omenie, cu multă, multă dragoste. Aș vrea să-i fac nemuritori !
Oh, Doamne, ce bine este acasă când stau la masă înconjurat de cei dragi mie, când pâinea miroase atât de bine și mămăliga scoate aburi gata să sară în castronul cu brânză și smântână, pentru a se răcori.
Nimic, de pe alte meleaguri, nu are farmecul, curățenia sufletească și pacea pe care mi le oferă aceste locuri și pe care eu le numesc „ACASĂ”.

Poate că unii vor spune că nu peste tot, în România, este așa și că lucrurile s-au mai schimbat. Dragii mei, dar niciodată oamenii și locurile nu au fost la fel. Important este că cei mai mulți oameni și cele mai multe locuri sunt așa cum vi le povestesc eu. Din păcate, ”gunoaiele de toate felurile” fiind mai ușoare, stau mai mult la suprafață, sunt mult mai vizibile decât locurile și oamenii ”cu greutate” care își duc viața în mod civilizat și ”în tăcere”. La un ciclu de circa 20-30 de ani ”gunoaiele” sunt împrăștiate sau chiar distruse de ”vântul schimbării” iar cei cu greutate vor rămâne pe loc, ca întotdeauna, asigurând continuitatea neamului. Doamne ajută !

D.Roman