MIHAI EMINESCU




http://superimagini-album.blogspot.ro/2017/12/te-cheama-iar-durerea-din-fundul.html

MIHAI EMINESCU - ROMÂNUL ABSOLUT 


Câteva gânduri ale generațiilor de astăzi de români, scrise în versuri, și adresate marelui poet :

”Te cheamă iar durerea, din fundul disperării ..
De când te-ai dus, bădiță, o ducem tot mai rău,
O larmă infernală ne-apropie de hău,
Nu mai găsești nimica din tot ce-a fost odată
Și tot mai goală-i viața, pustie și săracă.

Flăcăi-s duși departe, să-ți spun ? Că mi-e rușine.
Sunt rătăciți prin lume, milogi la porți străine.
Bătrânii plâng la poartă, copii flămânzi în pat,
Pustiu este ogorul, pustiu întregul sat.
Și teiul cu iubirea e dus pe-același drum,
Și floarea ta albastră, și codrul, tot e scrum,

Nu mai găsești nici cinste, nici dragoste de glie,
Doar ʼnalte haimanale ce scuip-o Românie ...
Te cheamă iar durerea, din fundul disperării,
Să mai cobori odată la marginea-înserării,
Să-ți lași pentru o clipă în ceruri nemurirea,
Să ne înveți ce-înseamnă de-a pururi ... fericirea ...

Versuri scrise de Bordan

FERMELE DE OAMENI

ADEVĂRURI ASCUNSE - ”FERMELE DE OAMENI”


https://superimagini-album.blogspot.com/2018/05/adevaruri-ascunse-fermele-de-oameni.html#links

Unii oameni, când sunt speriați de moarte, de vătămare, de detenție, devin controlabili, deci foarte ”valoroși”, într-un fel cum nici o altă resursă nu poate fi.
Cele mai mari resurse pentru orice om, nu sunt cele naturale, uneltele, animalele sau pământul, ci alte ființe umane - ”fermele umane, agricultura umană”.
Poți speria un animal pe moment,  pentru că animalele se tem de durere, dar nu poți speria un animal cu pierderea libertăților, cu tortură sau detenție, pentru că animalele nu înțeleg aceste amenințări. Nu poți amenința o vacă cu tortura sau o oaie cu moartea.
Nu poți îndrepta sabia sau pistolul asupra unui pom, strigând la el să producă mai multe fructe, sau...

P A G I N I

V

g

.


.

PELICANI IN ”DELTA DUNARII” - ROMANIA

t

BINE ATI VENIT PE BLOGUL MEU !

joi, 21 iunie 2018

Să ne amuzăm împreună cu pisicuțele și cățelușii noștri !



duminică, 17 iunie 2018

”HACHIKO” - simbolul credinței, nădejdii, loialității si dragostei față de stăpân







De câte ori văd filmul sau citesc povestea lui Hachiko, lacrimile îmi curg pe obraji. Îmi aduc aminte de toate animalele care sunt chinuite sau ucise de bestiile cu chip de om. De fiecare dată, fac și o rugăciune la Dumnezeu și îi cer să le îmbuneze sufletele și să le lumineze mințile acelor bestii.

Actorul Richard Gere vorbeste despre filmul în care a apărut, un remake al filmului japonez “Hachiko Monogatari” din anul 1987, care spune povestea lui Hachiko, câinele credincios care a murit așteptandu-și 10 ani cel mai bun prieten.

R.Gere a mărturisit că nu a fost el actorul principal din film, ci câinele, el se află în umbra patrupedului: “În filmul asta, eu sunt in mod clar inferior”, a declarat actorul.

În 1987, povestea a fost transpusă într-o peliculă care astăzi este resuscitată sub forma unui film care îl are în rolul principal pe Richard Gere și a carui acțiune se petrece în Rhode Island.

Actorul a povestit că rasa de câini folosita în film, numita Akita este foarte greu de dresat: “Ei fac ceva doar pentru ca vor. Nu-i poti pacali cu mancare”.


FILMUL ”HACHIKO” - PARTEA I ȘI A II-A


Pentru cei ce nu știu povestea adevăratului câine Hachiko, câinele care și-a așteptat stăpânul un deceniu, vă amintim:

Câinele din rasa Akita s-a născut pe 10 noiembrie 1923, în apropierea oraşului Ōdate din Prefectura Akita, Japonia și a murit pe 8 martie 1935.




HACHIKO cel real


Începând din 1924 Hidesaburō Ueno, profesor la catedra de agricultură a Universităţii din Tokio, l-a avut pe Hachikō ca animal de companie. 



Pe durata vieţii stăpânului său, Hachikō îl însoţea dimineaţă la Gara Shibuya, iar la întoarcerea acestuia de la serviciu, îl aştepta în acelaşi loc în gară. 



Cei doi şi-au continuat rutina zilnică până pe 21 mai 1925, când profesorul Ueno a suferit un atac cerebral și a murit. 



În fiecare zi, Hachikō a aşteptat întoarcerea stăpânului său, dar niciodată nu l-a mai văzut.



Hachiko, așteptându-și îndurerat stăpânul în gară, timp de 10 ani








Mult ne putem folosi de pilda cainelui !

În comportamentul câinelui sunt reliefate perfect cele trei mari virtuti crestine: credinta, nădejdea si dragostea. Iar mai mare dintre acestea este dragostea. 
Credinta cainelui in bunatatea stapanului său l-a facut să aibe o nadejde statornica si o dragoste nețarmurita.

Zilnic, vreme de 10 ani, in acelasi loc din fata garii, la aceeasi ora, cainele si-a asteptat rabdator stapanul să se intoarca de la serviciu... chiar daca acesta nu avea sa se mai intoarca vreodata cu acel tren. 

Oare, noi oamenii avem o asemenea răbdare de piatră si nădejde neclintită, in incercarile vietii ?!

Iubirea nu dureaza ceva vreme, ci iubirea dureaza cât vrem noi să dureze. 

Aflând despre Hachiko, am aflat despre toate logodnicele care si-au asteptat bărbatii să vină inapoi din razboi, despre toate mamele care isi asteaptă fiii in fiecare zi cu masa pusa, despre toti oamenii ale căror asteptări sunt inșelate in fiecare zi, dar nu isi pierd nadejdea. Pentru că iubirea te face să astepti atunci când nu mai e nimic de asteptat, până la capăt.

Filmul american dedicat lui Hachiko, regizat de Lasse Hallstrom, dupa scenariul lui Stephen Lindsey, undeva in insula Rhode, a fost lansat in august 2009, rolul profesorului fiind interpretat de Richard Gere. 
Primul film care a fost realizat dupa aceasta poveste reala este insa cel japonez, din anul 1987, numit "Hachiko Monogatari". 
In anul 2004, a aparut si cartea pentru copii numita "Hachiko: Povestea reala a unui caine loial", scrisa de Pamela Turner si ilustrata de Yan Nascimbene.

Rudele profesorului, mutandu-se din casa in care viețuisera pana atunci, spre a putea trece mai usor peste pierderea celui drag, au cautat sa-l țină cu ei pe Hachiko, ba chiar sa-l dea altor prieteni, foarte iubitori si grijulii, insa nimic nu a putut sa-l tina departe de casa profesorului si de gara locala. 
Cand si-a dat seama ca stapanul sau nu mai locuieste in casa in care crescuse si el, cainele nu s-a mai indepartat de gara, dormind adesea pe sub vechile vagoane.

Toti localnicii au ramas uimiti si profund impresionati de credincioșia si de dragostea cainelui fața de stapanul sau. 
Calatorii navetisti ajunsesera si ei sa-l cunoasca foarte bine pe caine, drept pentru care l-au si hranit de-a lungul vietii sale, vreme de 10 ani. 
Cazul a ajuns sa fie vazut drept o adevarata lectie despre iubire, loialitate si nadejde rabdatoare.

In anul 1925, un student al lui Ueno l-a vazut pe caine in gara si l-a urmarit, la plecarea acestuia, pana la casa fostului gradinar al profesorului. 
Gradinarul, pe numele sau Kikuzaboro Kobayashi, îi va povesti tanarului intreaga poveste. 
La scurt timp, studentul va scrie o serie de articole despre caine, cat si o lucrare ampla asupra rasei japoneze Akita, potrivit careia mai existau decat 30 de exemplare pure din aceasta rasa canina. Batranul Hachiko, cainele din gara Shibuya, era unul dintre acestea.

In data de 4 octombrie 1932, un articol despre cainele Hachiko a fost publicat intr-unul dintre cele mai mari ziare din Tokyo, ziar numit "Asashi Shinbun". 
In scurt timp, cainele a ajuns sa fie dat exemplu de conduita prin scoli si familii, devotamentul lui devenind un simbol national al loialitatii. 
Un artist japonez a executat o statuie a lui Hachiko, din bronz, iar dezvoltarea rasei Akita a cunoscut un avant printre crescatorii de animale.
In aprilie 1934, o statuie de bronz a fost ridicata in fata Gării Shibuya, la ceremonia de dezvelire fiind prezent chiar si Hachiko cel adevărat. 
Una dintre cele cinci căi de acces catre Gara Shibuya, cea in fata careia se afla si statuia, se numeste "Intrarea Hachiko". 

Cainele a murit in ziua de 8 martie 1935, pe o strada din Shibuya. 



Funerariile lui Hachiko






Statuia originala a fost folosita pentru fabricarea de munitie, in cadrul celui de-al Doilea Razboi Mondial, aceasta fiind inlocuita mai apoi de una similara, lucrata de Takeshi Ando, fiul artistului original. 
Statuia a fost asezata in fata garii, pe locul original, in august 1948. Statui asemanatoare au mai fost ridicate si in fata garii din Odate, localitatea natala a cainelui, in anul 2004, cat si in fata Muzeului Cainelui Akita, din aceeasi localitate.

Cainele a fost împăiat si asezat in Muzeul National de Stiinte al Japoniei din Ueno, Tokio.








s


”Câinele Hachiko” - simbolul credinței, nădejdii, loialității si dragostei față de stăpân

Printre oameni a existat sau există oare un asemenea simbol, la care poți găsi toate acele trăsături pe care le-a avut Hachiko ?
Spuneți-mi și mie dacă știți un asemenea simbol în lumea oamenilor.
În lumea animalelor am găsit numeroase alte exemple, asemănătoare lui Hachiko, dar în lumea oamenilor încă nu am găsit ceva asemănător ...



surse: http://www.evzmonden.ro;  https://www.crestinortodox.ro

sâmbătă, 16 iunie 2018

”VIAȚA” SPIRITULUI UMAN DUPĂ MOARTE





Un fenomen oribil, respingător, cum este considerată moartea, dacă este explicat, va fi privit cu alţi ochi după aceea, făcând ca viaţa să fie văzută în altă lumină, iar moartea să devină un fenomen de trecere dintr-o formă de existenţă în alta. 
Ne este frică de necunoscut. Mai bine să-l facem cunoscut, pentru a elimina această frică.

Există trei categorii de oameni, după opiniile lor, cu privire la moarte. 
Materialiştii, care consideră că viaţa omului este numai această trăire pe Pământ care se încheie odată cu moartea, neexistând nici o viaţă dincolo de moartea fizică. 
A doua categorie înclină să creadă în existenţa de după moartea corpului, dar nu-şi pot explica unde şi sub ce formă este posibil. 
A treia categorie este cea a iniţiaţilor, care cunosc evoluţia spiritului uman după moarte.


Ierarhie

Când spiritul se desprinde de corpul fizic are un anumit grad de evoluţie şi poartă peste tot cu el ceea ce a acumulat în timpul vieţii sale pe Pământ. 
Gradul evolutiv din lumea spiritelor nu corespunde cu poziţia socială pe care a avut-o ca om în lumea fizică. 
Sunt oameni cu un spirit înalt, care le conferă o moralitate superioară, precum şi posibilitatea de a comunica în afara normalului (cum a fost, de exemplu, Edgar Cayce în SUA sau Petrache Lupu în România), şi oameni care pot ajunge în funcţii de conducători ai unor ţări, dar care să fie pe trepte inferioare spirituale. 
Ierarhia pe Pământ este stabilită de poziţia socială, iar după moarte, aceasta este în funcţie de treapta spirituală. 
Scarlat Demetrescu, în cartea sa "Din tainele vieţii şi ale Universului", redă o întâmplare din Bucureştiul din perioada anilor dintre cele două războaie mondiale, întâmplare legată de ierarhia spirituală de după moartea corpului. 
Un medium auditiv a auzit glasul unui coleg de la școala comercială, care murise de curând. Acesta îi comunica "de dincolo de viaţă" că va avea o supărare mare, care va fi provocată de cel de la care se va aştepta mai puţin. 
La scurt timp, fratele lui, l-a acţionat în judecată, pretinzând că a primit o sumă de bani de la mama lor înainte ca aceasta să moară. Fără probe, cel care a declanşat procesul a pierdut, dar problema este alta, comunicarea făcută de colegul mort s-a făcut fără aprobarea spiritelor superioare. Din această cauză, colegul decedat a fost condamnat la o nouă reîncarnare. 

După un an, mediumul a auzit, din nou, glasul prietenului care îi comunica: "În spaţiu, orice greşeală se plăteşte, eu te-am avertizat că vei avea un necaz fără să am încuviinţarea superiorilor mei şi pentru această faptă am fost pedepsit să mă nasc din nou aici, în Bucureşti, ca după câteva luni să plec din viaţă, lăsând lacrimi şi durere pentru sărmana mea mamă. Acum sunt iar spirit liber şi voi mai veni pe la tine, dar nu îţi voi mai spune nimic fără ştirea celor mari".



Unde eterice


Moartea fiind un fenomen natural, plângerea celui dispărut, o perioadă de timp, nu este benefică spiritului. 
Durerea produce unde eterice care străbat spaţiile. Ele se propagă şi sunt recepţionate de spiritul celui dispărut din viaţa pământeană, provocându-i o mare suferinţă. 
De multe ori, strigătele de durere ale celor din jurul celui care moare fac în aşa fel încât spiritul să nu se poată desprinde uşor de corpul fizic, de unde şi expresia "l-a întors de la moarte". Acest lucru este însă pentru puţin timp, dar provoacă spiritului o mare suferinţă.

Senzaţiile care preced sau urmează morţii sunt variate de la om la om şi depind de treapta morală a spiritului ce părăseşte Pământul. 

Desprinderea se face, de obicei, gradat. 
Cu cât legătura fluidică dintre corp şi suflet este mai mare, cu atât agonia este mai lungă. 
După ce se produce prin faţa sa derularea fulgerătoare a propriei vieţi, spiritul, cu învelişurile sale de corp astral, solar şi cosmic, se strecoară afară, prin creştetul capului, ca un fum de ţigară, sub formă de ceaţă, de consistenţa unui nor ce se înalţă spre tavanul camerei.

În New York, Eglen Garett relata cum spirale de energie părăsesc cadavrele timp de trei zile după decesul corpului. Aceste curbe de energie erau asemănătoare cu traseul înregistrat la un aparat special, în momentul când Nely Mihailova deplasa de la distanţă nişte obiecte.

La noi în ţară, Valeriu Popa a înregistrat pe fotografie timp de trei zile etapele ieşirii spiritului din corp. 
Serghiev a reuşit să descopere la o oarecare distanţă de mort (de până la 4 metri) câmpuri de forţă electromagnetică. 
Unii cercetători, care au cântărit un muribund, au constatat că în momentul decesului greutatea corpului scade brusc cu douăzeci şi ceva de grame, ceea ce reprezintă greutatea sufletului.



Spirite inferioare


La spiritele inferioare, desprinderea sufletului de corp se face prin gură, o dată cu ultimul suspin. Când iese din corp tot perispiritul, această masă fluidică se adună, luând formă de om identică cu cea a decedatului, apoi cordonul de legătură se rupe de dublul vital şi spiritul pleacă, trecând prin tavan sau perete. 
Până nu se rupe acest cordon fluidic, omul care este în agonie spune că vede în jurul său câteva fluide în care recunoaşte persoane decedate apropiate (mamă, tată, fraţi, surori, prieteni), uneori având loc chiar o conversaţie cu ele. Acestea sunt spirite care vor să-l întâmpine la reintrarea în lumea spirituală.

Dacă moartea survine în urma sinuciderii, nu se dă posibilitatea spiritului să se purifice. Din această cauză, după reîncarnare va suferi groaznic. Spiritul omului care şi-a distrus corpul va rămâne pe lângă cadavrul său o perioadă de timp, repetând actul sinuciderii, fapt ce-i provoacă spiritului o suferinţă cumplită.

Spiritul Sfântului Mina relata că în momentul morţii sosesc trei mesageri destrupători. Cel cu gradul mai mic demagnetizează şi deelectrizează corpul pentru a-i lua puterea de atracţie asupra sufletului. Al doilea taie toate firicelele fluidice animate de celulele corpului fizic, iar al treilea absoarbe ca un magnet spiritul şi particulele eterice care formează perispiritul acestuia. În acelaşi timp, un spirit foarte evoluat lucrează asupra scânteii din spirit (a Eu-lui) pentru ca acesta să părăsească imediat corpul. După desprinderea de corp, spiritul "dezbrăcat de hainele planetare" îmbracă o nouă haină, cu care ajunge la spiritele superioare. Haina sa planetară va fi folosită de alte spirite ajunse la acel grad de dezvoltare, la stadiul planetar, pentru o nouă reîncarnare.

Toate aceste aspecte legate de actul morţii sunt rezumate din comunicări ale pământenilor cu spiritele morţilor, prin mediumuri, în şedinţe de spiritism.

Am ajuns în cele din urmă la momentul concluziilor. 
Astfel, după moartea spiritului fizic, sufletul nu este conştient că a părăsit lumea materială, îşi aminteşte apoi evenimentele din viaţă şi trece ca printr-un somn către lumea spirituală frumoasă ori întunecată, după faptele din viaţa pământeană. Comunică aici cu celelalte spirite prin frecvenţele gândurilor şi străbate cu ajutorul lor spaţiile din jurul Pământului, gravitând automat către nivelul spiritual corespunzător.



Înălţarea


Spiritul, în primele zile, stă alături de corpul său neînsufleţit, asistând chiar la înmormântarea sa. 
După 42 de zile, spiritul se înalţă către lumea astrală, ceea ce în religia creştină se numeşte Înălţarea. 
În lumea spiritelor, spiritul inferior este judecat de un grup de spirite superioare şi este retrimis către o nouă viaţă, care va fi în raport cu meritele sale din lumea pământeană. 
Un spirit evoluat îşi analizează singur greşelile şi meritele, iar după o perioadă alcătuieşte planul unei noi vieţi pământeşti, pentru care primeşte sau nu aprobare de la un spirit superior. 

O formă supremă de judecată este după un ciclu de 26.000 de ani de existenţă în atmosfera spirituală a unei planete, judecată pe care o face spiritul solar, care este însoţit de juriul său solar, alcătuit din spirite angelice solare.

Deci, omul este supus la trei judecăţi: una în timpul unei încarnări, alta după fiecare încarnare şi cea de-a treia la sfârşitul "şcolii spirituale planetare".

Până la şapte ani, duhurile inferioare coboară mereu la suprafaţa Pământului şi îşi privesc cadavrul prin pământul de deasupra mormântului. Din această cauză nu se deshumează morţii înainte de şapte ani, deoarece persistă această atracţie magnetică între spirit şi corpul îngropat. 

Unele spirite sunt înconjurate de spirite cunoscute, care le fac să înţeleagă noul mod de viaţă. 
Altele, singuratice, nu înţeleg ce se întâmplă cu ele şi simt nevoia să coboare pe Pământ, unde îşi văd rudele, prietenii cu care vor să comunice. Acestea simt sete, foame etc., dar neavând corp fizic nu îşi pot îndeplini dorinţele, ceea ce le produce suferinţă. Apoi, ele vor sugestiona oamenii, simţind satisfacţie la săvârşirea unor fapte rele. Aici îşi duc "viaţa" spiritele inferioare şi cele ale animalelor.

Amintirea sau discuţia despre cel decedat provoacă vibraţii ce ajung la duhul acestuia. Astfel, acesta ştie ce se vorbeşte sau se gândeşte despre el. De multe ori coboară fără a fi văzut, dar prezenţa lui provoacă o senzaţie de frig sau câteodată de cald, care se simte în special în partea dreaptă a corpului. Câteodată îşi poate mări densitatea fluidului din care este compus şi poate interveni în lumea materială producând zgomote, ciocănituri în mobilă, geam, oglinzi, poate sparge geamuri, pahare, becuri etc.

La parastasuri, preotul, pomenind numele răposatului, spiritul acestuia va coborî în biserică. Prin rugăciuni, el se poate desprinde de aceste legături cu corpul vital, înălţându-se în alt plan spiritual. 

Spiritele inferioare, conform vibraţiilor lor joase, nu pot pătrunde în zonele de vibraţii înalte spirituale. Ele nu pot vedea spiritele superioare, care de fapt decid asupra viitorului lor.

Planeta are în jurul ei trei zone sau niveluri în care se găsesc spiritele noastre: zona roşie inferioară, apropiată de Pământ, zona albastră, de mijloc, şi zona albă, în care se găsesc spiritele cele mai evoluate. Există încă nenumărate aspecte legate de acest subiect, dar cred că de la un anumit punct informaţiile trebuie să se adreseze mai mult specialiştilor.

Închei cu un element de statistică, afirmând că la fiecare generaţie numărul decedaţilor creşte geometric, aşa că într-un secol mor aproximativ cinci miliarde de oameni. Moartea asigură eternitatea tinereţii vieţii şi a evoluţiei sale.


Autor, Romulus Popescu, parapsiholog
sursa: http://jurnalul.ro















vineri, 15 iunie 2018

PĂTLĂGELE ROȘII FĂRĂ CHIMICALE




Poveste cu tâlc despre BIBLIE ȘI DESPRE UNII CREȘTINI DE ASTĂZI






MULȚI CREȘTINI AU CITIT ÎN ÎNTREGIME BIBLIA, ALȚII DOAR AU RĂSFOIT-O.

UNII AU ÎNȚELES RELATĂRILE DIN BIBLIE ȘI ÎNCEARCĂ SĂ LE EXPLICE ȘI ALTORA.


ȘTIM CU TOȚII CĂ ORICE ”POVESTE” ARE, ÎNTOTDEAUNA, UN ”SÂMBURE DE ADEVĂR, UN MESAJ ASCUNS” ... MĂCAR ACEL ”SÂMBURE DE ADEVĂR, ACEL MESAJ” PE CARE AUTORUL SAU AUTORII ”POVEȘTILOR” VOR SĂ-L TRANSMITĂ CELOR CE CITESC POVESTEA, MERITĂ OSTENEALA DE A-L AFLA.

DE CE ? PENTRU CĂ, SPRE DEOSEBIRE DE CELELALTE VIEȚUITOARE, NOI OAMENII, SUNTEM ÎNZESTRAȚI  CU INTELIGENȚĂ, CU GÂNDIRE ... HAIDEȚI SĂ DOVEDIM ACEST LUCRU !

În urmă cu ceva vreme, Scriitorul Ray Comfort, un creștin din Noua Zeelandă care trăiește în Statele Unite, a făcut un sondaj în rândul populației, pentru a vedea ce părere au oamenii despre ”Povestirile” din Biblie, mai precis despre relatările în legătură cu NOE și potopul care a distrus omenirea, ce ajunsese în vechime la mare dezmăț.

Mai jos, aveți filmul în întregime, depre sondajul făcut de Ray Confort :





SĂ VEDEM CE RELATĂRI EXISTĂ ÎN BIBLIE DESPRE NOE, CE SPUN DESCOPERIRILE ARHEOLOGIGE. OAMENII DE ȘTIINȚĂ ȘI TEOLOGII DESPRE ELE.
CUM A INFLUENȚAT POTOPUL DURATA DE VIAȚĂ A OAMENILOR.  


Cand auzim de cuvantul potop ne gandim automat la Biblie si la istoria cu Arca lui Noe. Această minunata istorisire a Vechiului Testament a inconjurat lumea odata cu crestinismul.

Desi aceasta este cea mai cunoscuta relatare a potopului, ea nu este si singura.

Grecii au avut o istorie a potopului pe care au legat-o de Deucalion. 
Cu mult timp inaintea lui Columb numeroase povesti spuse de locuitorii americani tineau inca vie amintirea potopului.
In Australia, India, Polynesia, Tibet, Casmir, ca si in Lituania legenda potopului a fost transmisa de la o generatie la alta.

Povestea lui Noe si a Marelui Potop se regaseste in toate marile culturi si civilizatii ale lumii.

Osciland intre mit si adevar, considerata de unii pura fictiune, in vreme ce credinciosii ferventi au imbratisat-o neconditionat, povestea unei supravietuiri miraculoase a infierbantat nu numai mintile populatiilor, ci si a omenilor de stiinta.

Urmarea nu este greu de banuit.

Cercetatori din diverse domenii ale stiintei s-au transformat in exploratori si aventurieri, dedicandu-si intreg timpul identificarii urmelor potopului preistoric si dezlegarii unei istorii care ne-a parvenit plina de contradictii.


PREZENTAREA BIBLICA A POTOPULUI

Cauza potopului

Dupa caderea protopărinților, Adam si Eva, din starea paradisului edenic in urma neascultarii, au inceput oamenii a se inmulti pe fata pamantului si a savarsi tot felul de nelegiuri.

Răul incepuse a se raspandi cu putere in lume; dar cea mai inalta dezvoltare a lui a ajuns-o din pricina amestecarii intre ei a descendentilor lui Cain si a lui Set, si anume, cand dupa grosolana atractie senzuala „fiii lui Dumnezeu (descendentii lui Set) au vazut pe fiicele oamenilor ca sunt frumoase si si-au luat sotii dintre dansele, care pe cine a voit" (Fac. 6, 2).

Casatoriile intre fiii lui Dumnezeu si fiicele oamenilor îi displaceau, iar pricina potopului este stricaciunea, spune Sfantul Ambrozie cel Mare. Tot acelasi sfant parinte spune mai departe despre Dumnezeu ca lumea a intemeiat-o pentru bunatatea Sa, iar potopul l-a pornit pentru pacatele noastre.

In timpul acesta pamantul era deja destul de populat, dar impreuna cu popularea sa, se raspandi grozavul rău al viciilor si coruptiei. Si iata, la vederea unei asemenea stari a oamenilor, „s-a cait Domnul (vorbind omeneste), ca a facut pe om pe pamant, si s-a intristat in inima sa.

Si a zis Domnul: voi pierde de pe fata pamantului pe oamenii, pe care i-am facut, de la om pana la dobitoc si pana la taratoare, si pasarile cerului voi pierde; caci m-am căit, ca i-am facut"(Fac. 6, 6-7).

Dar valurile pacatului inca nu inundasera toata omenirea. In randurile ei se gasi un om, care a aflat har in ochii Domnului Dumnezeu. Acesta era Noe, fiul lui Lameh, om drept si neprihanit in neamul sau; el umbla inaintea lui Dumnezeu ca si stramosul sau Enoh.
Domnul a binevoit sa invredniceasca pe Noe de marea cinste de a fi parintele noii omeniri pe pamant in locul celei stricate, care era sortita la pieirea meritata.
Dreptul Judecator descoperi lui Noe hotararea sa dumnezeiasca si zise: „sfarsitul a tot trupul a sosit inaintea feții Mele si Eu ii voi perde de pe fata pamantului: fa-ti o corabie, că Eu am să aduc asupra pamantului potop de apa, ca sa pierd tot trupul, in care este duh de viata sub ceruri; tot ce este pe pamant se va lipsi de viata. Dar cu tine voi pune asezamantul Meu, si vei intra in corabie tu, si fiii tai, si femeia ta, si femeile fiilor tai cu tine"(Fac. 6, 16-18).

In timpul construirii corabiei, Noe a continuat sa propovaduiasca cuviosia si dreptatea, mai ales cand acesta se provoca de prezenta oamenilor curiosi si sarcastici ai nelegiuirii, care veneau să vada constructia lui.
Dar cea mai elocventa si rasunatoare predica era insasi lucrul, de care se apucase el.
Indelungata rabdare a lui Dumnezeu tot mai astepta inca trezirea pocaintei chiar si in timpul construirii corabiei, dar totul a fost zadarnic.
Batandu-si joc de predica si de groaznica prevenire, oamenii deveneau tot mai nepasatori si mai nelegiuiti. Ei „au mancat, baut, s-au insurat si s-au maritat pana in ziua, in care a intrat Noe in corabie si nu s-au gandit pana ce a venit potopul si a nimicit pe toti"(Mt. 24, 58,39).
La timpul terminarii corabiei Noe era de sase sute de ani, si atunci, nevazand nadeje de indreptare a omenirii, Domnul a poruncit lui Noe să intre in corabie cu toata familia sa si cu numarul hotarat de animale. „Caci peste sapte zile, zise El, Eu voi varsa ploaie pe pamant 40 de zile si 40 de nopti, si voi nimici tot ce exista si ce am facut, de pe fata pamantului"(Fac. 7, 4).
Noe s-a supus si a intrat in corabie cu cei trei fii ai sai - Sem, Ham si Iafet -, cu femeia sa si cu femeile fiilor sai, apucand si animalele adunate, si „Domnul a inchis dupa ei usa corabiei"(Fac. 7, 16).

Si iata, dupa ce au trecut si aceste sapte zile, a trecut si cel din urma termen dat pentru pocăinta.

Apele potopului au venit asupra pamantului in anul 600 al vietii lui Noe, in luna a doua, in ziua a 17 (dupa textul grec a 27) a lunii (adica dupa numaratoarea noastra, daca aici se are in vedere anul civil ebraic - aproape de inceputul sau de jumatatea lui noiembrie) s-au deschis toate izvoarele cele mari ale adancului, si ferestrele cerului s-au deschis, si s-a varsat ploaie pe pamant patruzeci de zile si patruzeci de nopti.


Arca lui Noe

Noe era nu numai mostenitorul cuviosiei si credintei, ci si propovaduitorul ei pe pamant, si „primind revelatia despre ceea ce nu era inca vazut” (Evr. 11, 7), păsi la facerea corabiei pentru mantuirea casei sale, mustrand prin predica sa lumea de necredinta si nelegiuirea ei. Versetele in care se prezinta proiectul corabiei ne indica faptul ca planul ei este inspirat de Dumnezeu.

Corabia s-a construit dupa indicatiile exacte ale lui Dumnezeu: de lemn de gofer, care mai mult ca oricare se apropie de chiparos, si a fost smolita pe dinauntru si pe dinafara. Aceasta esenta de lemn este necunoscuta noua. Septuaginta il traduce prin termenul general tetragonos, ceea ce indica un lemn de esenta tare. Echivalentele moderne mai specifice: salcam, chiparos, rasinoase sunt fie total inadecvate, fie aproximative.

Lungimea corabiei era de 300 de coti, lărgimea de 50 coti si inaltimea de 50 coti. Cotul este distanta de la cot pana la capatul palmei, deci cam 46 de centimetri.
Astfel, corabia, potrivit acestor masuri, ar fi fost cam de 138 m lungime, 23 m latime si 13,80 m inaltime. Aceasta arata ca era un fel de alcatuire foarte neobisnuita, ca o luntre mare - o luntre rectangulara, cu trei dimensiuni - avand singurul rol de a tine deasupra apei pe Noe cu copii sai si cu animalele in timpul Potopului. Aceasta vrea sa insemne ca urmeaza un potop ce va nimici totul, si numai cei ramasi in corabie vor fi izbaviti.
Sus a fost facuta o mare deschizatura lunga peste toata corabia lata de un cot, pentru lumină si pentru aer, iar intr-o coastă ușa.
Ea trebuia sa aiba trei randuri, cu o multime de despartituri in ele. Acestea din urma erau destinate pentru toate animalele, pe care Dumnezeu, de asemenea, poruncise sa le ia cu sine (cate sapte perechi din cele curate si cate una din cele necurate), si de asemenea pentru proviziile de trai.



Incetarea potopului – legamantul lui Noe


Asa s-a savarsit marea pedeapsa dumnezeiasca asupra omenirii celei razvratite si cufundate in pacat.

Apa repede a potopit tot pamantul si s-a ridicat mereu tot mai sus, intrecand cu cincisprezece metri pana si muntii cei mai inalti.

Toata fata pamantului s-a acoperit de apa, si pe aceasta nemarginita mare se purta numai singură Corabia lui Noe, care cuprindea in sine numai samanta aleasa pentru dezvoltarea noii vieti pe pamant.

La timpul cuvenit, apa a scazut. Corabia s-a oprit pe Muntele Ararat.

Permitandu-i-se sa paraseasca corabia, omului i s-a oferit o noua ocazie de a trai intr-o lume schimbata. „Si si-a adus aminte Dumnezeu de Noe si de toti cei ce erau cu dansul in corabie, si a adus Dumnezeu vant pe pamant, si au contenit apele"(Fac. 8, 1-2).

Izvoarele adancului s-au inchis, ploaia a contenit si apa a inceput a scadea.
Drept peste cinci luni de la inceputul potopului corabia s-a oprit pe muntele Araratului.
In ziua intai a lunii a zecea s-au aratat varfurile muntilor, si dupa trecerea inca a patruzeci de zile, Noe a deschis in fine fereastra corabiei, si a dat drumul primului vestitor, corbului, care totusi zburand, nu a dat stire exacta despre starea pamantului. Porumbelul, caruia i s-a dat drumul dupa aceea, negasind loc uscat, s-a intors la corabie.
Dar dându-i-se drumul iară peste sapte zile, el se intoarse cu o ramurica verde de maslin in cioc, si asa Noe a aflat, ca apa s-a scurs de pe pamant.
Dându-i-se din nou drumul peste alte sapte zile, porumbelul nu s-a mai intors.
Atunci Noe a deschis corabia si a vazut, ca fata pamantului se uscase, iar catre ziua a douazeci si saptea a lunii a doua, a anului sase sute unu al vietii lui Noe, adica drept peste un an de la venirea potopului, ea s-a uscat de tot. Atunci a poruncit Domnul lui Noe sa iasa din corabie si sa dea drumul animalelor ca sa se inmulteasca pe pamant.
Deoarece Noe era un nou incepator al omenirii pe pamant, Dumnezeu îi repeta lui binecuvantarea, data candva oamenilor. „Si a binecuvantat Dumnezeu pe Noe si pe fii lui, si le-a zis : cresteti si va inmultiti pe pamant si-1 stapaniti"(Fac. 9, 1).

Deci, Domnul Dumnezeu incepe din nou continuarea vietii in omenire prin binecuvantarea Lui, peste noile familii de la Noe, de a se inmulti si de a stapani pamantul, precum a dat binecuvantarea la inceput primei familii, Adam si Eva, de a se inmulti si de a stapani pamantul (Fac. 1, 27-28).

In fine pentru desavarsirea deosebitelor asezaminte date, Dumnezeu incheie cu Noe un asezamant solemn, adica una din acele invoieli, prin care El din iubire catre oameni lua asupra Sa anumite obligatiuni, ca prin ele sa impuna si omului indatoriri mântuitoare pentru dansul.

In puterea acestui asezamant, El fagadui solemn lui Noe, ca „nu se va mai nimici tot trupul prin apa potopului, si nu va mai fi potop pentru stricarea pamantului" (Fac. 9, 11), si semnul acestui asezamant a fost pus curcubeul, care se arata pe cer in timpul ploii, ca semn, ca aceasta nu-I ploaia potopului, ci ploaia binecuvantarii. Curcubeul de pe cer a devenit simbolul permanent al legamantului etern al lui Dumnezeu.
In fata acestui legamant despre care aflam ca l-a facut Dumnezeu cu Noe si urmasii lui, ca nu va mai aduce apele potopului ca să pustiasca pamantul, cad toate descoperirile stiintifice cu privire la terminarea vietii prin topirea ghetarilor sau revarsarea ploilor pe pamant cu inundatii catastrofale.



POTOPUL IN MITOLOGIE


Popoarele lumii au avut, inca din cele mai vechi timpuri, legende si istorii despre un potop universal. Scepticii sustin ca potopul nu a existat, dar larga circulatie a traditiilor despre un potop universal cere o explicatie mai buna.

Traditia despre potop este cea mai raspandita si ei de drept ii apartine numirea de traditie universala cu preferinta. Urmele ei se intalnesc la toate popoarele cele mai indepartate.

Se vede, ca acest mare eveniment s-a intiparit adanc in amintirea protopărintilor omenirii de dupa potop, care au transmis urmasilor lor istorisirea despre dansul, ca o mare prevenire pentru generatiile urmatoare, care au pastrat amintirea despre el si dupa risipirea lor din leaganul primitiv.

Cum era si firesc, traditiile diferitelor popoare cu trecerea timpului au trebuit inevitabil să capete nuantele conditiilor locale si sa primeasca caracter legendar, dar sensul general al traditiei s-a pastrat neschimbat la toate popoarele, si anume, ca omenirea, prin faptele sale rele a maniat pe Dumnezeu, care a si nimicit-o, cu exceptia unei singure familii credincioase, care a devenit incepatoarea neamului omenesc innoit.

Pe langa aceasta e cu deosebire de remarcat acea imprejurare, că în constiinta omenirii s-a pastrat amintirea si despre vinovatii principali ai nenorocirii, care a cazut asupra pamantului, anume „uriasii", care prin faptele lor rele de silnicie si pofte au facut din pamant locul a tot felul de grozavii si ticalosii.

Asemenea traditie se repeta neschimbat la toate popoarele, unde s-a pastrat amintirea despre potop.

Potopul e pomenit in vechile scrieri caldeene, chineze, mexicane, grecesti, egiptene si feniciene. Iar la multe popoare, care nu cunosteau tehnica scrisului, cunostinta despre potop a ramas pe cale de traditie, adica s-a transmis oral din tata in fiu.

Epopeea lui Ghilgames, una dintre cele mai vechi creatii literare cunoscute astazi, prezinta o varianta a istoriei potopului, asemanatoare istoriei biblice. Eroul principal, Ghilgames, aflat in cautarea secretului nemuririi, il intalneste pe Ut-napistim, care este prezentat ca fiind unicul supravietuitor al potopului.

Mentionarea potopului in istoria legendarului Ghilgames nu este singulara insă.

In Germania, Dr. Johannes Riem a facut un studiu aprofundat asupra traditiei potopului la multe popoare si rezultatul l-a consemnat in cartea sa. In introducere, el zice: "Dintre toate traditiile, nici una nu e atat de generala, atit de raspandita pe pamant. ca traditia potopului." Iar Dr. Richard Andree, alt invatat german, a colectat 88 de traditii diferite ale potopului: 20 din Asia, 5 din Europa, 7 din Africa, 10 din Australia si 46 de la popoarele din America.

De la epopeea mesopotamiană si pâna la Zend-Avesta (in Iran), de la Cartea mortilor (in Egipt) si pana la Legenda lui Nu-U (in Hawai), exista istorii si legende despre un potop care a distrus lumea.

Daca potopul nu a avut loc, numeroasele traditii care il mentioneaza, prezente chiar si in regiunile deșertice ale continentului african, sunt dificil de explicat.

In opinia scepticilor, toate relatarile mentionate indica o constienta a ciclicitatii in istoria omenirii, in care distrugerea e urmata mereu de o realitate existentiala noua.

Antropologul James George Frazer (1854-1941) a adunat peste 200 de mituri despre potop. Tot el aprecia ca relatarile cu privire la potop, atat cele din scrierile babiloniene, cat si cele din literatura iudaica, sunt „simple povestiri”. Cu toate acestea, este evident ca numarul mare de relatari despre potop si arcă, prezente in cele mai variate locuri si datand din era antecrestina, chiar in ciuda discrepantelor dintre versiuni, reclamă existenta apriorica a unui eveniment concret care sa stea la originea relatarilor.

Faptul ca sunt diferite, ar putea obiecta cineva, arată că nu sunt adevarate.
Da, ele sunt diferite, spune si autorul, insa toate au trei lucruri comune:

1) Toate marturisesc ca a fost un potop de ape pe pamant, care a nimicit omenirea.

2) Toate afirma ca mijlocul de salvare a fost o corabie.

3) Toate spun că o samânță de oameni a fost salvata de la nimicire; unele chiar precizeaza cifra de opt.

In mitologia greaca, omologul lui Noe era Deucalion, despre care amintesc Apollodor si Ovidiu, in Metamorfoze.

In textele indiene, se spune ca un potop devastator a lăsat un singur supravietuitor numit Manu, care a fost salvat de zeul Visnu, sub infatisarea unui peste.

Interesant este faptul ca egiptenii nu au nici o legenda care să pomeneasca despre un potop. Dar acest lucru este explicabil, caci potopul a fost perceput in toate culturile ca o pedeapsa, ceea ce nu putea fi valabil pentru egipteni, care traiau din inundatiile periodice ale Nilului: pentru ei inundatia insemna belsug si viata, nu pedeapsa.

Istorisirea despre potop este o istorisire universala, ce se intalneste la toate ramurile neamului omenesc.

Aceasta amintire, care conglăsuieste in toate partile ei esentiale, la cele mai diferite si mai departate popoare, deja numai prin aceasta nu poate fi un mit, o nascocire intamplatoare.

Nici un mit religios sau cosmogonic nu poartă asupra sa un astfel de caracter, universal. De aici prin necesitate rezultă concluzia, că el prezinta amintirea despre un eveniment real si grozav, care atat de puternic a lovit imaginatia primilor protopărinti ai neamului omenesc, incât amintirea despre el nu s-a mai sters nici din mintea urmasilor lor.



DESCOPERIRI ARHEOLOGICE REFERITOARE LA POTOP



Arheologia a scos la suprafata mai multe tablite de teracota, un fel de placi de lut, care erau scrise cand erau moi, apoi se puneau la uscat, iar dupa aceea se asezau in biblioteca.


Dupa mii de ani, cu ajutorul hârletului si a târnacopului, arheologia a reusit sa scoata de sub daramaturi, tablite pe care sunt relatari in legatura cu potopul.

O expeditie arheologica sub conducere lui A. H. Layard a facut sapaturi la Ninive intre anii 1845-1847 si a dezgropat unul din palatele lui Sanherib.

Layard a adus mult material arheologic pentru Muzeul Britanic. Intre anii 1849-1851, el dezgroapă alt palat al lui Sanherib si palatul lui Asurbanipal. Un imbelsugat material arheologic a fost adus la Muzeul Britanic.

Dupa mai multi ani, un tanar geniu, George Smith, functionar la muzeu si cunoscator al scrierii cuneiforme, a fost insarcinat cu sortarea materialului si cu copierea inscriptiilor de pe tablitele cele mai importante pentru cercetatorii straini. Lucrand astfel, intr-o zi, dadu peste un fragment de tablita pe care erau urmatoarele cuvinte: "Corabia s-a oprit pe muntele Nisir. Eu am trimis un porumbel si el s-a dus. Porumbelul a mers si s-a intors si un loc de odihna nu a gasit si s-a reintors."

Smith si-a dat seama de asemanarea acestor randuri cu relatarea potopului din Geneza. Numaidecat a inceput sa caute dupa cealalta bucata rupta a tablitei. Cautand, a gasit alte doua tablite, cu alte relatari tot despre potop. El a anuntat marea lui descoperire la 30 dec.1872, inaintea Societatii Biblice de Arheologie din Londra. Aceasta a fost ceva senzational nu numai pentru oamenii de stiinta, ci chiar si pentru public in general.
George Smith a mers la Ninive si a facut sapaturi arheologice in anul 1873. Munca lui a fost incununata de succes prin descoperirea fenomenala a unei imense biblioteci cu 30.000 de tablite si cilindri, care au apartinut colectiei imparatului Asurbanipal, 668-626 i.Hr., ultimul mare inparat al Asiriei. Tot materialul descoperit l-a adus Muzeului Britanic. Aceasta descoperire a dat un imbold deosebit arheologiei. El a fost trimis inca in trei expeditii. Cea din urma n-a reusit s-o duca la sfarsit, caci moare de febra la Alepo in 19 aug.1875.

Intre tablitele descoperite, mai multe cuprind anumite versiuni ale potopului.
O tablita spune ca toata omenirea a fost nimicita de potop; se precizeaza ca a fost nimicita din cauza păcatelor, cu exceptia celor care s-au refugiat in corabia unuia numit Phitutroth. Doar acesta impreuna cu cateva persoane si cu citeva animale au scapat. Deci, este un fel de Noe caldeian.
Mai spune ca potopul a pustiit sapte zile, iar dupa ce s-a terminat pustiirea, cei din corabie au dat drumul la trei pasari ca sa cerceteze pamantul: un corb, o rindunica si un porumbel.

Ceea ce spune Biblia e confirmat si de săpaturile facute de arheologi in solul pamantului. Descoperiri deosebit de interesante si izbitoare, cu mare castig pentru adevarul Bibliei, au fost facute in anul 1929, cand trei echipe de savanti in arheologie au facut sapaturi in Mesopotamia.
Materialul documentar scos la suprafata stabileste ca in trecutul indepartat, un mare potop de ape a ingropat toata civilizatia. S-au descoperit sute de scule si obiecte cu o vechime de circa trei mii de ani inainte de imparatul Dariu.
O expeditie arheologica condusa de Sir C. Leonard Woolley a facut sapaturi la vechea cetate Ur in Caldeea, la vreo 18 km departare de locul unde se crede ca a fost gradina Eden.
Dupa ce au coborat cu sapaturile la peste 20 m adancime, au dat peste un strat de noroi aluvial. Acest strat e de aproape trei metri grosime. In stratul acesta nu s-a gasit nici o urma de civilizatie. Pina la el s-au gasit cioburi, unelte, obiecte, la fel si sub el, dar nimic in el.
Dr. Woolley, examinand vestigiile civilizatiei gasite sub depozitul de noroi aluvial, care erau cu totul deosebite de cele de deasupra acestui strat, a exclamat: "Trebuie sa fi fost o dezlănțuire napraznica, grozava si definitiva, care a rupt continuarea istoriei anterioare."

Alta expeditie a facut sapaturi la cetatea Fara. Aceasta era sub conducerea lui Dr. E. Schmidt de la Universitatea din Pennsylvania. Cetatea Fara este la vreo 75 km mai la nord pe valea Eufratului. Se presupune ca aici a trait Noe si si-a facut corabia.

Expeditia lui Dr. Schmidt a gasit acelasi strat de noroi aluvial, care era compus dintr-o amestecatura de pamint galben si nisip. Sub strat s-au gasit carbuni de lemn si cenusa, vase decorate artistic, schelete, sigilii cilindrice, unelte de casa, toate avand aparenta ca populatia lovita pe neasteptate de o mare catastrofa, a fugit grabita in dezordine, parasind case si toate cele apartinatoare.

Cealalta echipa de arheologi sub conducerea Prof. Dr. S. Langdon de la Universitatea din Oxford a facut sapaturi la cetatea Chis, vreo 150 km in sus pe Eufrat. Si aici s-a gasit stratul de noroi aluvial in grosime de 1,65 m fara nici un fel de obiecte. Astfel, hârletul si lopata au dat grai pamantului, care marturiseste ca a existat potopul.



POTOPUL LUI NOE IN LUMINA DESCOPERIRILOR STIINTIFICE


Numeroase ipoteze stiintifice moderne, plecand de la relatarile traditionale, si-au propus să identifice cauzele naturale care ar fi putut provoca un asemenea cataclism, insa nici una nu reuseste sa acopere toate detaliile oferite de Biblie.

Alte ipoteze au fost lansate in decursul istoriei in incercarea de a explica circumstantele cataclismului preistoric insa, abia in 1990, geologii William Ryan si Walter Pitman au reusit sa stranga dovezi clare ale potopului care a avut loc in urma cu 7.500 de ani.

Sirul evenimentelor, asa cum a fost imaginat de cei doi cercetatori, a avut loc cu mult inainte de aparitia episodului biblic al potopului lui Noe, care a durat 40 de zile si 40 de nopti.

Ryan si Pitman cred ca revasarea Mediteranei in lacul care urma sa devina Marea Neagra, a inspirat, prin amploarea si gravitatea sa, povestea potopului biblic care avea sa fie scrisa mult mai tarziu.

Echipa acestora a cules mostre ale sedimentelor marine aflate in adancul Marii Negre, care au revelat faptul ca acest teritoriu era odata un tinut uscat. Sedimentele erau acoperite de sectiuni uniforme de namol, sugerand faptul ca suprafetele au fost “batute” multa vreme de fluxuri de apa sarata.

Echipa de cercetatori a avansat si ideea ca potopul nu a fost un eveniment global, ci mai degraba unul local, insa intrebarea lor cea mai arzatoare ramanea alta: era acea zona locuită ?

Perspectiva pe care Ryan si Pitman au propus-o era una complet diferita si nu lipsita de baze stiintifice.

In opinia acestora, Marea Neagra nu exista in urma cu 7500 de ani, ci in locul ei se afla un lac cu apa dulce, alimentat de râuri si inconjurat de terenuri fertile. O asemenea oportunitate, care le garanta apa potabila si hrana din belsug nu putea sa scape oamenilor din neolitic, prin urmare este foarte posibil ca acestia sa se fi stabilit in jurul lacului si sa intemeieze asezari.

In aceasta perioada, clima globala trecea prin transformari importante: incalzirea care a urmat ultimei glaciatiuni a cauzat topirea masiva a ghetarilor si, prin urmare, cresterea rapida a nivelului marilor si oceanelor.

Ryan si Pitman sunt de parere ca in momentul in care nivelul marilor a ajuns intr-un punct critic, acestea s-au revarsat.

Acelasi lucru s-a intamplat si cu Marea Mediterana care a crescut atat de mult, incat a invadat vechiul lac, transformandu-i bazinul intr-o mare cu apa sarata si distrugand câmpiile fertile care il inconjurau. Odata cu acestea au disparut si asezarile umane care se aflau acolo, impreuna cu oamenii, speciile de plante si de animale. Cei care au fost martorii acestei catastrofe au crezut probabil ca inundatiile masive sunt consecintele furiei unui zeu si au povestit mai departe urmasilor lor ceea ce avea sa ramana in istoria lumii drept Marele Potop.

Ghidandu-se dupa directia curentilor nordici veniti din stramtoarea Bosfor, cercetatorii au aproximat că forta cu care apa a navalit si a ocupat teritoriile uscate a fost de 20 ori mai mare decat viteza de curgere a cascadei Niagara. In vreme ce nivelul apei crestea cu 15 centimetri pe zi, asezarile umane s-ar fi aflat la cateva sute de metri sub apa intr-un an.


Potopul - local sau global ?

Unii geologi sustin ca un potop la nivelul intregii planete chiar a avut loc, iar numeroase formatiuni geologice de astazi, cum ar fi straturile de fosile sau cele de sedimente, isi gasesc explicatia corecta in termenii unui potop global in trecutul nu foarte indepartat.



Pozitia oamenilor de stiinta


Povestea potopului in sine este una controversata. Episodul, citit in prezent, nu poate fi luat in nici un caz ad literam, ci poate fi integrat mai degraba in randurile mitologiei. Oamenii de stiinta au refuzat sa mearga pe principiul “crede si nu cerceta”, ci si-au inventat un principiu propriu, de genul “cauta adevarul din pamant”.

Una dintre cele mai mari dileme legate de potop este daca acesta a fost sau nu global.

Desi pare un pic probabil ca o asemenea catastrofa de proportii sa fi lovit intreg Pamantul, oamenii de stiinta au trecut la analizarea atenta a rocilor si sedimentelor care par sa spuna intotdeauna adevarul.

Furtuni, fulgere, cutremure si alte perturbari geofizice au insotit aceasta catastrofa.

Pentru cei care au fost martori, cu siguranta ca aceasta desfasurare de forte nu putea sa fie decat manifestarea furiei unui zeu, iar amintirea acestui eveniment aproape apocalitic a fost transmisa oral, din generatie in generatie, pentru a fi pastrata mai tarziu in cantece, epopee si in episodul biblic care a fost relatat in Geneza.

Cat despre dezabaterea aprinsa asupra localizarii potopului, oamenii de stiinta au gasit o explicatie, care a fost insa acceptata numai in parte.


Raspunsul este simplu: a fost un eveniment local.


Si aici taberele se impart iar in doua: in vreme ce unii sustin ca a fost locala, dar globala, in sensul ca s-a petrecut in mai multe parti ale globului, dar in perioade diferite de timp, cea de-a doua tabara sustine ca a fost doar intr-un singur loc, posibil in zona Marii Neagre, dar proportiile sale au fost atat de mari, incat povestea s-a propagat sub diferite forme de-a lungul unei foarte lungi perioade de timp, devenind “globala”.

Insa exisa si un consens asupra unui aspect: potopul nu a fost global si simultan.

Este greu de crezut ca un astfel de eveniment poate cuprinde in acelasi timp intreaga suprafata a Pamantului si nu poate in nici un caz explica diversitatea faunei si florei din prezent.

Un alt argument este ca dupa ce potopul a distrus orice planta sau fiinta vie, ramase in afara arcei, si dupa incetarea ploilor, porumbelul se intoarce cu o ramura de maslin in cioc. Ori, acest lucru nu ar fi fost posibil nici la un an dupa oprirea ploii, deoarce totul ar fi fost distrus.

Teoria cercetatorilor este ca potopul a fost local, insa deoarece in acele vremuri “global” inseamna zona cunoscuta lor, iar deplasarile de pe un continent pe altul nu existau nici macar in science-fiction, porumbelul a reusit să zboare pana la o zona care nu fusese afectata de ape, de unde a cules ramura de maslin, cea care avea sa devina simbol al renasterii si al reinnoirii.



Pozitia teologilor


Biblia vorbeste de un pacat universal care a facut necesara o pedeapsa universala ( asupra intregei omeniri Rom. 3,23; 5, 12).

Conform cronologiei biblice, potopul a avut loc in anul 1656 de la creatiune.

Este usor de inteles ca, dupa mai bine de un mileniu si jumatate de existenta, omenirea a crescut mult din punct de vedere numeric. Avand in vedere longevitatea si vitalitatea primelor generatii, este de presupus ca, inmultindu-se, oamenii s-au raspandit pe toata suprafata pamantului. Lucrul acesta a facut ca pedepsirea lor, in urma unei judecati divine, sa se faca printr-un cataclism mondial.

Dupa potop Dumnezeu a facut cu Noe un legamant care priveste intreaga omenire, ceea ce dovedeste ca intreaga lume veche fusese nimicita (Fac. 9, 8-17).

Daca ar fi existat si alti supravietuitori ai potopului, Dumnezeu nu ar fi facut cu Noe un legamant care privea intreaga omenire, ci unul care-l privea doar pe el si familia lui.

Durata de peste un an a potopului (mai precis un an si 17 zile) este dovada unui cataclism universal si nu a unei simple inundatii locale.

Scriptura descrie apele Potopului ca fiind de cincisprezece coti deasupra muntilor celor mai inalti.

Daca era doar un potop local, cum puteau sa fie inundatii atat de inalte in zona Babilonului, fara sa acopere intreg pamantul ?

Iar daca a fost numai un potop local, de ce nu i-a spus Dumnezeu lui Noe doar sa paraseasca tinutul din timp ? De ce 1-a pus sa construiasca corabia ? Noe putea sa fuga din tinutul Potopului asa cum Lot a fugit din Sodoma.
Pe deasupra, la sfarsitul Potopului Dumnezeu fagaduieste ca nu va mai lasa vreodata o asemenea catastrofa universala (Fac. 9, 11). Au mai fost, desigur, mari inundatii locale de mai multe ori dupa aceea, dar niciodata un potop universal.
Porunca data lui Noe de a lua animale din orice specie nu avea rost daca ar fi fost vorba doar de o inundatie locala, fie ea cat de intinsa. Speciile ar fi supravietuit in alte regiuni ale pamantului, facand inutila salvarea lor cu ajutorul corabiei.

Construirea, pe uscat, a unei corabii de circa 300 coti (150 m) lungime, 50 coti (25 m) latime si 30 coti (15 m) inaltime, de catre Noe (in varsta de peste 520 ani), ajutat de cei trei fii ai sai, echivaleaza cu o minune.

Pentru tehnologia de atunci, taierea, fasonarea si transportarea grinzilor si a cherestelei (obtinute direct din padure), imbinarea elementelor component, solidificarea unei corabii cu o suprafata de aproape 4000 m2, pe trei nivele, implicau dificultati a caror depasire ar fi greu de imaginat. A nu se uita ca faptele mentionate mai sus s-au petrecut in neolitic, perioada in care nu existau decat scule din piatra.

Conform povestii biblice cuprinsa in Vechiul Testament, Dumnezeu a decis sa reverse un potop asupra Pamantului dupa ce a vazut cat era de decazut si i-a spus lui Noe sa construiasca o arca, unde să ofere adapost cate unei perechi din fiecare specie de animal. Dupa ce apele potopului s-au retras, spune Biblia, arca a ramas incremenita pe un munte. Multi cred ca Muntele Ararat, cel mai inalt punct din regiunea in care se afla, este locul unde Arca lui Noe si ocupantii săi au revenit pe sol.

Un grup de exploratori chinezi si turci aflati in cautarea relicvelor biblice a anuntat recent ca este posibil sa fi descoperit Arca lui Noe, la altitudinea de 4.000 de metri, pe Muntele Ararat din Turcia.

Echipa sustine ca a colectat specimene din lemn dintr-o structura de pe Muntele Ararat, aflat in estul Turciei, carora datarea cu radiocarbon le-a stabilit originile in urma cu 4.800 de ani, o perioada ce coincide cu cea in care se crede ca a avut loc Potopul lui Noe.

Insa in 1976, profesorul Andre Capart, de la Institutul de stiinte naturale din Bruxelles, a comunicat că ar fi stabilit data exacta la care s-a produs potopul - acum 8.476 ani.

Pe de alta parte, in 2004, CIA a confirmat faptul ca, la inceputul anilor ‘90, specialistii agentiei s-au aflat in cautarea arcei lui Noe. CIA confirma ca a folosit unul dintre satelitii sai de spionaj, numit IKONOS, pentru a scana Muntele Ararat.

Conform unor documente ale agentiei, expertii CIA au gasit ceea ce ei au numit o „anomalie“, la 39 grade si 42 minute latitudine nordica si 44 grade, 16 minute longitudine estica.

Agentia americana a solicitat sprijinul catorva geologi si specialisti in fotografiere, in ideea de a stabili daca obiectul din fotografie este facut de mana omului sau este doar o formatiune stancoasa.

In cele din urma, expertii CIA nu au reusit sa gaseasca o explicatie satisfacatoare a imaginii, care, de atunci incoace, a fost numita „anomalia de pe Muntele Ararat“.

Zece ani mai tarziu, pilotii turci au reusit si ei sa fotografieze locul cu pricina, noile imagini relansand teoria că Arca lui Noe s-a oprit in varful Muntelui Ararat. Pe ultimele imagini se vad niste obiecte care par a fi bârne uriase de lemn.

Aceste fotografii sunt mai clare decat cele precedente, deoarece valul de caldura care a afectat zona a contribuit la topirea stratului de gheata care ascundea obiectul.

Se presupune ca cea mai mare parte a corabiei este intacta, fiind acoperita de zapada si gheata pe tot parcursul anului, vizibila numai in verile foarte calduroase.




Influenta potopului asupra duratei de viata a oamenilor



Conform Bibliei, inainte de potopul lui Noe, oamenii traiau in jur de 900 de ani. Dupa potop, varsta medie a unui om a scazut dramatic la doar 70 de ani. Ce s-a intamplat ?

Conform unui cercetator, pe nume Alexander Tollmann, acest lucru s-a datorat unei plante.

Precum se stie, la capatul cromozomilor nostri se gasesc telomerii, o regiune de ADN repetitiv. Celulele normale nu se pot divide decat daca telomerii sunt destul de lungi.

Varsta actuala a omului se datoreaza reducerii lungimii telomerilor cromozomilor. Telomerii devin mult prea scurti pentru ca celula să le recunoasca, iar celula va muri fara sa poata fi inlocuita.

Enzima denumita telomerază e cea care mentine telomerii la o anumita lungime.

E posibil ca inainte de potopul lui Noe sa fi existat in ecosistemul Pamantului o planta care sa fi activat enzima telomeraza.

Dupa potop, planta a devenit mai rară si mai putin consumată de catre om, si astfel, treptat, telomerii si-au redus lungimea pana la nivelul actual.

Asadar, oamenii au inceput sa traiasca mai putin, pana la nivelul actual de 80-100 de ani.



CONCLUZII

Inginerul Theodor Thaut, cercetator stiintific la Institutul de Fizica Atomica al Academiei Române, spunea: "si totusi potopul biblic a existat. Este vorba nu atât de un "potop", ci de o catastrofa ce a cuprins, la vremea aceea, aproape intreaga suprafata terestra; un cataclism cu cutremure si eruptii vulcanice, cu inundatii, cu deplasarea uscatului, cu miscari ale continentelor si scufundarea unor intregi regiuni ale globului. Numarul argumentelor stiintifice, care confirma potopul biblic, incepind cu mitologia comparata si terminind cu metodele moderne, nucleare, de masurare a varstelor diferitelor vestigii ce sustin teza, este din ce in ce mai mare. In ce priveste faptul in sine, (eliberat fireste de aura mitului) s-ar parea că nu mai exista suspiciuni."

Dupa ce face o analiza a mitologiei comparate, continua: "Argumentele stiintifice care sustin ideea "potopului" pot fi dispuse in mai multe grupe. Una din acestea il constitue domeniul stiintelor exacte: climatologia, hidrografia si arheologia."

Deci, ceea ce veacuri de-a rindul a fost tăgaduit de unii, in numele stiintei, cu scopul de a compromite Biblia, de a arăta ca e o carte cu minciuni ce nu pot fi crezute, azi este confirmat ca adevar, de stiintele exacte.

Biblia este stanca neclintita de la malul marii. Cu cat este mai lovita de valuri, cu atat devine mai sclipitoare in bataia soarelui. Cu cat unii lupta impotriva ei, cu atat adevarul ei straluceste mai mult. Arheologia depune marturie că potopul a existat, deci Biblia este adevarată.


SĂ NU NEGĂM  DIN CAPUL LOCULUI ”CEVA” CE NU CUNOAȘTEM SAU NU AVEM PUTEREA SĂ ÎNȚELEGEM...

E BINE CA MĂCAR DIN CÂND ÎN CÂND SĂ NE CURĂȚĂM SUFLETUL DE POVARA DESFRÂULUI, PENTRU CA MINTEA NOASTRĂ SĂ SE LUMINEZE  !


sursa: https://www.crestinortodox.ro

sâmbătă, 9 iunie 2018

Românii nu îşi cunosc pe deplin nici astăzi singurul lider militar care l-a îngrozit, la propriu, pe cuceritorul Constatinopolului.



Indiferent ce au relatat saşii şi şvabii din Transilvania, de-a lungul anilor, în cronicile şi în gravurile lor, românii nu îşi cunosc pe deplin nici astăzi singurul lider militar care l-a îngrozit vreodată, la propriu, pe cuceritorul Constatinopolului.

Andy Roberts, operator  ”Discovery Channel” 
, spune că este extrem de interesant cum o ţară mică, precum Valahia, a reuşit să înfrunte unul dintre cele mai de temut imperii din toate timpurile.

O echipă de producători care filmează pentru renumita televiziune Discovery, formată dintr-un operator şi un producător, au vizitat Curtea Domnească de la Târgovişte, locul în care a domnit Vlad Ţepeş. 
Jurnaliştii britanici spun că încearcă să-l facă cunoscut pe Vlad Ţepeş ca domnitor al Ţării Româneşti din secolul al XV-lea şi nu ca un vampir însetat de sânge, cum îl prezintă producătorii de filme de la Hollywood.
„Toată lumea crede că Vlad Ţepeş este Dracula. Încercăm să aflăm mai multe despre Vlad Ţepeş şi nu despre Dracula. Am venit aici să vedem unde a locuit, de unde a condus Ţara Românească. 
În Anglia, Vlad este cunoscut ca Dracula. 
Eu provin din Nordul Angliei şi toată lumea crede că Vlad Ţepeş este Dracula. 
Suntem aici, în România, pentru a respinge aceasătă teorie. 
Dracula şi Vlad Ţepeş sunt două personaje diferite. 
Dracula este ficţiune, pe când Vlad este o persoană reală şi un erou, care a învins Imperiul Otoman și a făcut din Ţara Românească o ţară independentă. 
În toată Europa se ştie doar de Dracula, nimic de Vlad Ţepeş”, spune Amy Poulsen, producătorul documentarului. 

În opinia sa, România ar trebui să profite mai mult de pe urma mitului Dracula şi să atragă cât mai mulţi turişti. Odată sosiţi în ţară, ei vor afla adevărul despre conducătorul Vahaliei. 

„România cred că ar trebui să promoveze ambele personaje, pentru că lumea ştie de Dracula. Atunci când turiştii vor veni să afle despre Dracula, ei vor afla că de fapt este ficţiune. 
Este timpul să afle adevărul. 
Vlad Ţepeş a fost un conducător carismatic, un conducător isteţ, care a reuşit, cu o armată mică, să ţină piept acestui imperiu mare”, mai spune Amy. 

Vlad Ţepeş - personalitate militară,  Municipiul Târgovişte este al doilea punct de documentare pentru echipa din Anglia, după Bucureşti. 

Urmează ca ei să ajungă la castelul din Poenari, la Rucăr - Bran, dar şi în cetatea Sighişoarei. 

Englezii încearcă să vadă unde a trăit temutul prinţ. 

“Este extrem de interesant cum o ţară mică, precum Valahia, a reuşit să înfrunte unul dintre cele mai de temut imperii din toate timpurile. Pe noi ne interesează foarte tare reuşitele sale de pe câmpul de luptă şi ce tactici adopta”, spune Andy Roberts, operator.
Nu este pentru prima dată când echipe de filmare din străinătate vin la Târgovişte pentru a afla adevărata istorie a lui Vlad Ţepeş. 

“Cred că piaţa media este saturată de acest subiect al lui Dracula şi pe fondul unei întâlniri culturale care se realizează, de exemplu, de românii stabiliţi în Anglia sau în alte ţări şi localnici, există acest inters faţă de legenda lui Dracula şi despre Vlad Ţepeş. 
Totodată, ei vor să afle mai multe despre personajul istoric ce a stat în spatele acestei legende. 
La Târgovişte au mai venit echipe de filmare din America sau Germania, iar filmările de la Curtea Domnească sunt un prilej ca noi să ne creştem vizibilitatea pe plan internaţional. 
Pe ei îi interesează Vlad Ţepeş ca geniu militar”, explică Mihai Năstase, muzeograf la Curtea Domnească.
Documentarul a fost difuzat de ”Discovery” în luna septembrie 2016. 

Vlad Ţepeş a fost subiectul multor creaţii, atât literare, cât şi istorice. 
Celebrul roman „Dracula” al scriitorului irlandez Bram Stoker nu ţine cont de adevărul istoric şi ni-l prezintă pe Vlad ca pe un personaj negativ, înconjurat de o oarecare aură mitică. 
Supranumele purtat de tatăl lui Vlad Ţepeş, Dracul, provine de la faptul că acesta era membru al Ordinului Dragonului, ordin ce avea ca scop lupta împotriva ereticilor şi a necredincioşilor, şi păstrarea valorilor catolicismului occidental. 
De la numele acestui ordin, au început sa apară tot felul de derivaţii: Dracula, Drăculea, Dragulia, Dracea. 

Numele de Dracula reprezintă unicul element comun al legendei medievale cu legenda modernă, născută prin graţia lui Bram Stoker, care a preferat să accentueze negativismul personajului. 

În ceea ce îl priveşte pe Vlad, există numeroase legende legate de caracterul său sau de calităţile militare. 

O serie de istorici precum Georgios Sphrantzes nu mentionează decât în treacăt de campania lui Mehmet II sau de Vlad Ţepeş. 

Pe de altă parte Ducas şi Laonic Chalcocondil sunt surse de mâna întăi. 
Istoricii bizantini, ambii au încercat sa creeze o istorie obiectivă a vremii, dar cu un oarecare accent pe istoria Imperiului Otoman, a cărui putere creştea nestăvilită. 
De la ei aflăm faima de care se bucura Ţepeş, de frica pe care o inspira nu numai soldaţilor turci, cât şi propiilor oameni, ceea ce îi determina pe cei din urmă să nu-l trădeze.

Conform detractorilor saşi din Transilvania, Vlad Țepeș ordona deseori ca osândiţii să fie jupuiţi de piele, fierţi, decapitaţi, orbiţi, strangulaţi, spanzuraţi, arşi, fripţi, ciopârţiţi, bătuţi în cuie sau îngropaţi de vii. 
De asemenea, punea să li se taie victimelor nasul, urechile, organele genitale şi limba. 
Însă supliciul favorit era trasul în ţeapă, de la care provine porecla Ţepeş, cel care trage în ţeapă.

Această formă de execuţie a folosit-o în anii 1457, 1459 şi 1460 contra negustorilor transilvăneni care nu respectaseră legile sale comerciale. 
Incursiunile pe care le făcea împotriva saşilor din Transilvania erau în acelaşi timp şi acte de protecţionism menite să promoveze activităţile comerciale din Ţara Românească. 


Surse: Discovery Channel - YouTube; http://adevarul.ro