DUPĂ CUM ȘTIȚI, PE VREMEA LUI EMINESCU PĂDURILE ERAU ÎNTINSE ȘI DESE, RÂURILE ERAU LIMPEZI .... DACĂ EMINESCU AR FI FOST CONTEMPORAN CU NOI, POEZIA ”REVEDERE”, CU SIGURANȚĂ, AR FI AVUT ALTE VERSURI, CARE AR FI SUNAT CAM AȘA : Codrule, drăguțule, De când nu ne-am mai văzut
Aflu că există în Cracovia un club al polonezilor care s-au îndrăgostit de România. Se pun la Dacie și vin în țara noastră, să o străbată (sunt aproape cinci sute de kilometri până la Satu Mare). Dorm prin corturi și pensiuni, sunt montagnarzi mai ales, dar le place și pe litoralul Mării Negre. Au învățat și limba română, sunt înnebuniți. Ce-o fi cu oamenii ăștia ?
Sunt la Varșovia, în concediu de vară (mă interesează deriva democratică a polonezilor – așa îmi petrec eu vacanța), și vreau să ajung la Auschwitz. Totuși, întâi Cracovia, dar fără mari speranțe: e o poveste prea frumoasă ca să fie chiar așa.
Cracovia e capitala istorică a polonezilor. E un oraș semeț, e un oraș trufaș, e un oraș care se dedică Fecioarei Maria. De aici a plecat în viață Karol Wojtyla, cel care avea să devină Papa Ioan Paul al II-lea, astăzi un sfânt.
Catedralele din Cracovia se înalță către cer, iar cerul știe asta și e blând. Pe pământ, polonezii au viziuni imperiale și un cult pentru eroi. Își tratează istoria ca pe o religie. E frumos la Cracovia, aici tramvaiele străbat bulevardele, și nu se grăbesc niciodată.
Polonezii și Meșterul Manole
”Kornet Klub” nu e un local renumit, dar nici nu trebuie să fie. Aici funcționează secta aceasta: polonezii care iubesc România. La intrare, lângă numele cârciumii, au așezat și un „Drum Bun”. Și mai mult, steagul României e arborat, numai și numai din iubire. Aici nu e o ambasadă, deși cumva e.
E seară, soarele a apus, Klub-ul e plin. Se prezintă imagini din ultima caravană a polonezilor cu Dacii în România. Un bărbat masiv, care arată exact așa cum ți l-ai imaginat, însoțește slide show-ul cu explicații. Chiar dacă nu știi limba poloneză, înțelegi tot: se vorbește despre mânăstirea de la Curtea de Argeș și despre legenda Meșterului Manole. Așa, deci: Meșterul Manole la Cracovia !
La Kornet se poate bea bere românească și se poate plăti în lei. Te așezi pe un scaun și te uiți la țara ta văzută de alții cu un fel de dragoste care te uluiește. N-ai auzit mulți români care să vorbească așa despre România.
Știi cine este bărbatul masiv. L-ai găsit pe internet: Mihai Sowa, medic stomatolog, omul în jurul căruia gravitează tot clubul. Domnul Sowa, bărbat la jumătatea vieții, așa, are un ton baritonal. Îi cauți privirea și vezi acolo o pasiune.
Dintr-unul dintre pereții clubului răsare un bot galben de Dacie. Nu departe, steagurile României și Poloniei stau încrucișate.
Polonezii și Gică Petrescu
Sowa își termină prezentarea în aplauzele publicului. Pentru o clipă se face liniște, apoi clipa aceea se sfârșește și, prin boxe, vine și se așază la toate mesele Gică Petrescu.
Da ! Începe să cânte Gicuță al nostru: Și uite aș vrea să mor, cu paharul lângă mine, cu cobzarul lângă mine… Polonezii fredonează din maestru, iar maestrul parcă îi aude și îi dă înainte și anunță că așa ar vrea să moară, într-o crâșmă din Obor, să-și scrie cu vin roșu testamentul, nu vrea bocete de jale Gică, vrea în cea din urmă cale un cobzar-lăutar, nu vrea nicio mutră tristă stând cu nasul în batistă. Să-i tragem o beție, de pomină să fie, beau, beau, beau ! Îmboldiți de Gică Petrescu, polonezii își ridică paharele, oferindu-și o seară indimenticabilă.
Îl abordez pe Sowa, iar el aflându-mi naționalitatea îmi strânge mâna ca unui prieten și ordonă să fiu servit după placul inimii. Și începe să spună Sowa de unde până unde. A început în copilărie. Venea cu ai lui la mare, în România. Știe tot litoralul nostru. Acolo l-au prins cei mai frumoși ani din viață: copilul a lăsat loc adolescentului, adolescentul s-a făcut tânăr, a căzut Cortina de Fier, au fost ani când Sowa n-a mai venit la noi, apoi s-a și făcut anul 2000 și cum stătea el de vorbă cu fratele său despre vârsta de aur și-au zis să ia niște Dacii și să plece în căutarea timpului pierdut.
Și uite-l acum: vine de câteva ori pe an în România, a învățat română (cu profesoara Johanna Kornas Warwas, care a ținut o școală privată de limba română la Cracovia, căci a avut doritori – ea i-a învățat pe toți). E fericit la noi. Duce mâna la piept și spune: țara frumoasă România.
Polonezii și lupul dacilor
Sowa nu e singur aici, la club. Are o parteneră: Monika Stefanczyk. E o tânără minionă, cu un zâmbet care nu poate fi șters. Lucrează în cercetare. Monika are ochii mari, ca ai copiilor care se minunează. Pe unul dintre umeri are tatuat un lup. A aflat că lupul acesta era simbolul vechilor daci, spune că i-ar plăcea să se laude că de-asta și l-a așternut pe trup, dar nu ar fi adevărat. Își tatuase lupul dinainte să se îndrăgostească și ea de România – acum un deceniu și jumătate. Monika știe bine țara noastră. A fost peste tot și peste tot i-a plăcut. Sunt ziarist, sunt obligat la scepticism. Sunt sceptic degeaba. A fost. Știe tot: și Dorohoiul îl știe. I-a plăcut și la Dorohoi.
Sowa are ultimul model de Dacie, ieșit din fabrică prin 2004, dacă-și amintește bine. E momentul să aflați că în Cracovia, dată fiind abundența de Dacii vechi, există chiar și un mecanic specializat în mașina noastră națională. Repară omul, n-ai treabă, dar și Daciile țin, că sunt îngrijite.
Când li se face dor de România, și li se face des, polonezii ăștia pun două steaguri mici pe Daciile lor – unul al Poloniei și unul al nostru – și cu steagurile fâlfâind înaintează către Satu Mare.
Polonezii și România europeană
Și iată-l și pe domnul Aleksander, antreprenor în turism și ghid. A fost profesor de școală generală și la începutul anilor `90 s-a lăsat de profesorat și a început să facă România. Până în ziua de azi nu mai prididește să aducă autocare cu polonezi. Le place, cum să nu le placă ? Ardealul, Maramureșul, și coboară până în Sud, în România ortodoxă, care pe domnul Aleksander încă îl încântă.
Omul acesta vorbește despre Munții Carpați și Delta Dunării și stațiunile de pe litoralul Mării Negre și despre cum s-a schimbat Bucureștiul începând cu mileniul al III-lea. E un om atent la nuanțe, și la mersul lumii. Polonia ? Nu e mulțumit de ce se întâmplă la el acasă. Consideră că sunt două țări în Uniunea Europeană incompatibile cu Uniunea Europeană: Ungaria și Polonia. România ? Iată această concluzie rostită în Cracovia, în inima continentului nostru bătrân: România e mai europeană.
E târziu, de mult s-a lăsat noaptea peste Cracovia și Gică Petrescu încă mai cântă în Kornet Klub (în care se dau concerte live, se cântă jazz, iar artiștii români sunt mereu ca acasă). Kornet înseamnă trompetă.
Beția s-a terminat, polonezii pleacă pe la casele lor, ei n-au weekend prelungit. Din difuzoare, maestrul cere așa: du-mă acasă, măi tramvai, du-mă acasă, ce mai stai ?
Și tramvaiele din Cracovia nu se grăbesc niciodată.
Autor, Andrei Crăciun - un ziarist mereu pe drumuri. Crede în Internaționala Oamenilor Buni și ignoră granițele.
CE SE ÎNTÂMPLĂ CU ACEA ENERGIE, DUPĂ CE CORPUL NU MAI ESTE ÎN VIAȚĂ ?
MAI EXIST EU CA ”EU” ? AM UN SUFLET ?
ACESTEA SUNT MULTE DINTRE ÎNTREBĂRILE LA CARE OAMENII VOR SĂ AFLE RĂSPUNSURILE.
În continuare, vă voi expune câteva învățături aflate de la JAGGI VASUDEV, cunoscut și sub numele de Sandhguru, născut în anul 1957, în Mysore, India. Jaggi Vasudev, Absolvent al Universității din Mysore, este un maestru spiritual contemporan modern. El vorbește oamenilor despre aspecte ce țin de conștiință, înțelepciune, evoluție spirituală, bunăstare fizică, mentală și spirituală a tuturor ființelor.
În ianuarie 2007 a participat la 4 dintre discursurile susţinute la Forumul Economic Mondial unde a vorbit pe teme legate de diplomaţie, dezvoltare economică, educaţie şi mediu.
Jaggi, are capacitatea de a face o punte între ştiinţă şi misticism, între ceea ce este cunoscut şi ceea ce este încă necunoscut, permiţându-le astfel tuturor celor care-l întâlnesc să exploreze şi să experimenteze cele mai profunde dimensiuni ale vieţii.
SĂ AFLĂM CE RĂSPUNDE JAGGI VASUDEV LA ÎNTREBĂRILE OAMENILOR CARE VOR SĂ ȘTIE CE ESTE MOARTEA ȘI CE SE ÎNTÂMPLĂ CU OMUL DUPĂ CE CORPUL FIZIC NU MAI DĂ SEMNE DE VIAȚĂ.
ESTE FOARTE IMPORTANT FAPTUL CĂ ACEST ÎNȚELEP, EXPLICĂ LUCRURILE CU CUVINTE FOARTE SIMPLE, PE ÎNȚELESUL TUTUROR. NU SE FOLOSEȘTE DE CUVINTE POMPOASE, ALAMBICATE, SAU PLINE DE ZGOMOTE AȘA CUM ESTE OBICEIUL ÎN ULTIMA VREME.
”Acum te uiți la mine. Dacă închizi ochii, nu mă mai poți vedea. Dar TU ești tot aici, nu-i așa ? Deci, acum, ești TU cel care mă privește sau sunt doar ochii tăi cei care mă privesc ? Deci, este clar că TU ești cel care mă privește.
Prin fereastra ochilor tăi, mă privești. Dacă închizi fereastra, TU încă exiști ? DA, desigur. Deci spui clar că TU ești mai mult decât CORPUL, nu-i așa ? Și, de asemenea, știi foarte clar, că ai acumulat acest corp în timp. Sau, cu alte cuvinte, ceea ce numești ”CORPUL MEU” este doar un ÎMPRUMUT luat de la Planeta Pământ, doar o bucată din acest pământ, din această Planetă. Dar, când vine timpul, Planeta vrea să ia înapoi împrumutul, atom cu atom.
Vezi, țin această pietricică în mână. Inițial spun : asta e pietricica mea, nu vreau să ți-o dau ție. După un timp, încep să mă gândesc: această pietricică sunt EU. Vine momentul când această pietricică îmi va fi luată, voi fi speriat, pentru că o parte din mine a fost luată. Nu, nu TU ai fost luat, doar mâncarea pe care ai adunat-o, bucata de Planetă pe care ai acumulat-o și care formează acest corp, Planeta îl cere înapoi.
Deci, dacă ești conștient că acesta, CORPUL, este doar ceva ce ai acumulat, nu doar intelectual, ci în fiecare moment, să fii perfect conștient că : EU nu sunt acest CORP, acesta îl am doar în posesie, este doar o acumulare. Am adunat acest CORP, îl am în posesie, îl folosesc, iar când este necesar, când vine timpul, renunț la el.
Dacă toți oamenii ar conștientiza acest lucru, în fiecare moment al vieții, MOARTEA AR FI CA ȘI CUM ȚIA-I SCHIMBA HAINELE... ACEA FRICĂ DE MOARTE AR DISPĂREA ...
Deci, ce se întâmplă după ce am plătit ”ÎMPRUMUTUL” de la Pământ, adică după ”MOARTE” cum spun oamenii ? Întrebarea este dacă o faci de bunăvoie sau nu, dar datoria, oricum, va fi plătită. Corpul tău, adică CORPUL FIZIC, trebuie să meargă în Pământ, pentru că îi aparține Pământului.
Dar, există și un CORP SUBTIL, care este la fel ca o STRUCTURĂ. Doar pentru că există această STRUCTURĂ, poți construi CORPUL FIZIC. Mănânci o banană, ea devine o parte din corpul fizic, mănânci o pâine ea devine corpul fizic, tot ce mănânci se transformă în corp fizic, pentru că există acel SCHELET SUBTIL, acea STRUCTURĂ SUBTILĂ.
Acel CORP FIZIC pe care îl vedem cu toții, este doar materie adunată, acumulată în jurul STRUCTURII, în jurul CORPULUI SUBTIL.
Deci, când acel CORP FIZIC MOARE, CORPUL SUBTIL, căruia i se mai spune CORP ETERIC sau altfel, rămâne prezent. CORPUL SUBTIL încă poartă informație cu el. Dar diferența esențială este : când ai un corp fizic și o minte conștientă, ai și o CAPACITATE DISCRIMINATORIE. Dar, după dispariția corpului fizic, MINTEA, LOGICA, RAȚIUNEA, ASPECTUL DISCRIMINATORIU AL MINȚII, dispar și ele. Nu mai există discriminare. Ești condus doar de TENDINȚE - impulsuri, emoții.
Deci, vor exista anumite TENDINȚE.
În fiecare cultură a popoarelor, există o grijă ca în momentul morții, dacă un om este pe moarte - nu contează ce relație ai avut cu el - vei pomeni numele ZEILOR - DUMNEZEU etc., vei încerca să creezi o atmosferă potrivită pentru el, chiar dacă a fost dușmanul tău. Se fac incantații, lucrurile obișnuite care se spun oamenilor, ceva care să creeze conștientizare și armonie în jurul lui, pentru că vrei să plece cu bine, împăcat.
Pentru că, în momentul plecării, în cazul când el este într-o anumită stare emoțională, oricare ar fi ea, să zicem că este înfricoșat. Pierzând mintea discriminatorie, el nu mai poate controla frica. De multe ori, frica apare în viața ta, dar datorită minții discriminatorii, vei spune : este în regulă, acel lucru nu este chiar așa, vei găsi motive ca să ieși din acea stare. Dacă nu există mintea discriminatorie, frica va crește continuu, în paranoia, dar nu acea paranoia cunoscută de oameni. Paranoia care crește de milioane, de miliarde de ori mai mult, pentru că este o absență totală a minții discriminatorii.
Dar să zicem că ai creat împăcare, armonie în momentul morții. atunci aceste lucruri se multiplică, de asemenea, de milioane de ori, pentru că nu mai există mintea discriminatorie.
Indiferent că este ”dulceață” sau ”amărăciune”, ”fericire” sau ”tristețe”, toate acestea pot lua proporții uriașe, doar dacă nu există o minte discriminatorie.
Chiar și atunci când trăiesc, oamenii folosesc foarte puțin această minte discriminatorie. De obicei, oamenii se lasă pradă ”emoțiilor”, ceea ce este regretabil.
Dar, după ce își părăsește corpul fizic, omul nu mai are altă cale, va fi condus doar de EMOȚII. Doar dacă omul a atins un anumit nivel de conștientizare, pe care-l poate păstra. Altfel, oricare îți va fi starea, aceasta ți se va amplifica enorm. Dacă se amplifică în tristețe, spunem că este în IAD, dacă se amplifică în bucurie, spunem că este în RAI.
Deci ”IADUL” și ”RAIUL” nu sunt locuri geografice, ci sunt stări în care cineva ajunge să fie”.
CEEA CE EXPLICĂ, JAGGI VASUDEV, DESPRE CORPUL FIZIC ȘI CORPUL SUBTIL AL OMULUI ESTE LOGIC, ESTE ADEVĂRAT ȘI POATE FI ÎNȚELES CU UȘURINȚĂ DE TOȚI OAMENII.
ÎN BIBLIA CREȘTINĂ, SE MENȚIONEAZĂ CĂ ACEA INTELIGENȚĂ SUPREMĂ, PE CARE OAMENII O NUMESC ”DUMNEZEU”, A CREAT OMUL DIN LUT, DIN PĂMÂNT APOI A SUFLAT DUHUL SFÂNT ÎN NĂRILE LUI.
ȘTIINȚA, DE ASEMENEA, A DESCOPERIT CĂ TOATE ELEMENTELE CARE ALCĂTUIESC PĂMÂNTUL SE REGĂSESC ȘI ÎN CORPUL UMAN.
DESCOPERIND, SAU MAI BINE ZIS REDESCOPERIND ANUMITE TAINE, PE CARE OMUL LA ÎNCEPUTURILE EXISTENȚEI LUI PE PĂMÂNT, LE CUNOȘTEA FOARTE BINE, NOI CEI DE ASTĂZI, REALIZĂM CÂT DE MANIPULAȚI ȘI DE MINȚIȚI AM FOST DE-A LUNGUL VREMURILOR DE CĂTRE DIFERITE GRUPURI DE OAMENI, INTERESATE SĂ STĂPÂNEASCĂ PĂMÂNTUL ÎN ÎNTREGIME.
ACESTEA SUNT DOVEZI CARE VĂ POT ÎNDEPĂRTA FRICA DE MOARTE, VĂ POT FACE SĂ ÎNȚELEGIȚI MULTE ALTE LUCRURI, VĂ POT FACE SĂ VĂ BUCURAȚI DE VIAȚĂ CU ADEVĂRAT !
Oh, Doamne, ce bine este acasă ! Este dimineață, devreme. Ceasul de pe noptieră arată ora 5,45. Aerul răcoros, pătruns prin fereastra rămasă deschisă peste noapte, m-a trezit din somn. Am privit crengile mărului care se leagănă ușor, dincolo de fereastră. Un sentiment de mare bucurie îmi circulă rapid prin tot trupul. Sunt acasă, oh, Doamne, sunt acasă ! După un drum lung și obositor parcurs cu avionul, apoi cu trenul am reușit să ajung, din nou, acasă, lângă părinți și bunici, lângă surori și frați, lângă prieteni. Pentru mine, ei sunt cea mai de preț avere a mea. Nimeni și nimic pe lume nu mă poate face să renunț la ei. Poate, doar inevitabila și neiertătoarea moarte căreia, fiecare dintre noi, trebuie să-i plătim tribut o viață de om. M-am dat jos din pat, am pus repede pantalonii și cămașa pe mine și am ieșit în curtea casei. O cloșcă cu aripile înfoiate m-a avertizat foarte hotărâtă să nu mă apropii de puii ei. Tom și Rita, paznicii de nădejde ai casei, m-au salutat legănându-și bucuroși cozile. Când am plecat de acasă erau doar niște cățelandri drăgălași. Acum sunt deja niște câini pe care poți să pui bază. Dintr-un șopron, vocea groasă a tatii m-a trezit din visare : ”Măi băiete, tu nu ai somn ? De ce te-ai sculat așa devreme ? ”De fericire, tată ... Nu am putut să mai dorm de fericire ...”, am răspuns eu râzând și ridicând brațele spre cer. Tata s-a apropiat de mine, m-a privit câteva clipe cu ochii umezi, tremurând ușor din barba nerasă, apoi m-a strâns la pieptul lui cu toată puterea. Am simțit dintr-o dată toată dragostea și prețuirea tatii revărsându-se și inundând sufletul meu. Am stat așa îmbrățișați, fără să rostim nici o vorbă, preț de câteva clipe. Doar glasul calm și cald al mamei, atât de drag sufletului meu, a reușit să ne despartă din îmbrățișare: ”Măi, dar pe mine nu mă îmbrățișează nimenea ? ...”, zise mama râzând. Am luat-o pe mama în brațe și am sărutat-o pe obrajii ei frumoși, rumeniți de soare. Dragostea părinților mei nu aș trăda-o niciodată, pentru nimic altceva pe lumea asta. Ei mă fac să mă simt puternic și să trec cu bine peste orice greutate din viață. Părinții mei muncesc în gospodărie, cresc animale, îngrijesc grădina de legume și mica livadă cu pomi fructiferi. Zilnic, ei încep munca foarte devreme dimineața, doar după ce se lasă seara se retrag în casă pentru a se odihni. Așa îi știu de mic copil. Au muncit din greu pentru a se întreține pe ei și pe cei patru copii ai lor. Acum, copiii sunt fiecare cu rostul lor, datorită acestor doi oameni care, asemeni cloștii cu puiii din ogradă, au știut să-și apere copiii de rele și le-au îndrumat pașii spre viața de oameni maturi. Părinții mei sunt parte din sufletul meu. Au știut să mă pregătească pentru viață cu dibăcie, cu omenie, cu multă, multă dragoste. Aș vrea să-i fac nemuritori ! Oh, Doamne, ce bine este acasă când stau la masă înconjurat de cei dragi mie, când pâinea miroase atât de bine și mămăliga scoate aburi gata să sară în castronul cu brânză și smântână, pentru a se răcori. Nimic, de pe alte meleaguri, nu are farmecul, curățenia sufletească și pacea pe care mi le oferă aceste locuri și pe care eu le numesc „ACASĂ”.
Poate că unii vor spune că nu peste tot, în România, este așa și că lucrurile s-au mai schimbat. Dragii mei, dar niciodată oamenii și locurile nu au fost la fel. Important este că cei mai mulți oameni și cele mai multe locuri sunt așa cum vi le povestesc eu. Din păcate, ”gunoaiele de toate felurile” fiind mai ușoare, stau mai mult la suprafață, sunt mult mai vizibile decât locurile și oamenii ”cu greutate” care își duc viața în mod civilizat și ”în tăcere”. La un ciclu de circa 20-30 de ani ”gunoaiele” sunt împrăștiate sau chiar distruse de ”vântul schimbării” iar cei cu greutate vor rămâne pe loc, ca întotdeauna, asigurând continuitatea neamului. Doamne ajută !
Atâta timp cât vor exista păduri vor exista și păsări cântătoare, fluturi, albine, urși, căprioare, cerbi, lupi și multe alte viețuitoare care ne încântă auzul și privirea. Acestea toate sunt bogățiile pe care trebuie să le păstrăm, noi oamenii, cu sfințenie și multă recunoștință. Altfel vom fi, în curând, pe cale de dispariție. Neexistând natura înconjurătoare care să ne dea viață și hrană, ne vom mânca între noi și vom dispărea de pe fața pământului. Oare aceasta să fie menirea omului pe Pământ ? D.Roman
Daniel Roxin: Pe tine nu te deranjează că în Imnul Național trebuie să invoci numele invadatorului Traian ? Mai știi vreo țară care își slăvește invadatorii ?
Pe tine nu te deranjează că în Imnul Național trebuie să invoci numele invadatorului Traian, în timp ce eroul național Decebal nici măcar nu este menționat ?
Nu te deranjează faptul că se spune că prin venele noastre curge un „sânge de roman”, în condițiile în care această pretenție este rezultatul unei mari mistificări a istoriei ?
Mai știi vreo țară care își slăvește invadatorii ?
Fragment din textul Imnului Național:
„Acum ori niciodată să dăm dovezi la lume
Că-n aste mâni mai curge un sânge de roman,
Și că-n a noastre piepturi păstrăm cu fală-un nume
Triumfător în lupte, un nume de Traian !”
Fără îndoială, Imnul Național al României trebuie cunoscut, iubit și respectat de toți românii.
Și totuși, textul Imnului Național, scris în secolul XIX, nu reprezintă, în anumite locuri, adevărul istoric, ci perspectiva eronată dată de unii români, din acea vreme, care datorită asupririi austro-ungare din Transilvania, dar nu numai, aveau nevoie de o identitate respectabilă, pentru a ieși din umbra istoriei.
În acel context tulbure, s-a vorbit în mod absurd de rădăcini istorice exclusiv romane, sub pretextul că geto-dacii au dispărut din istorie. Și iată cum minciuna de acum 150 de ani infectează adevărul istoric chiar și astăzi.
Teoria romanizării, predată și azi în școli, este o mare farsă istorică. Foarte pe scurt, putem spune cu toată siguranța că, nu numai că romanii nu și-au propus vreun moment să îi romanizeze pe geto-daci, dar și dacă ar fi vrut, nu ar fi putut.
Iată și de ce: Imperiul Roman nu a cucerit în vremea lui Traian decât 25% din teritoriul ocupat de geto-daci la nordul Dunării. Apoi, majoritatea militarilor romani nu erau latini, ci luptători de alte etnii, aduși din toate colțurile imperiului. Peste toate, coloniștii romani erau orice, numai latini nu. Mulți erau chiar traco-geto-daci aduși de la sud de Dunăre. Să nu uităm nici faptul că romanii nu au rămas decât 150 de ani în Dacia Nord-Dunăreană, pe care au părăsit-o datorită deselor războaie pe care au fost nevoiți să le ducă cu dacii liberi, dar și datorită deselor răscoale ale dacilor din interiorul Daciei Romane.
Pentru orice om de bun simț, cu o logică elementară, doar aceste argumente sunt suficiente pentru a pune sub un mare semn de întrebare pretinsa etnogeneză a poporului român.
Dacă la toate aceste argumente adăugăm restul dovezilor istorice de mai târziu, bogăția de tradiții geto-dacice prezente în cultura românilor, ca și nenumăratele probe lingvistice care arată că limba română nu este născută din latină, cele două limbi fiind cel mult limbi surori, născute dintr-o limbă mai veche a Europei, marea minciună istorică în care trăim apare în toată grozăvia ei !
În concluzie, împăratul Traian nu este strămoșul nostru, ci doar un invadator pe care românii îl omagiază în mod absurd !
De ce acest lucru nu este corectat ? Pe de o parte, pentru că stăpânii coloniei România nu vor așa ceva, deoarece le e teamă de conexiunea românilor la adevărata lor istorie, de trezirea conștiinței naționale ! Pe de altă parte, datorită obtuzității și ignoranței unei bune părți a mediului științific.
Așadar, te întreb din nou: Pe tine nu te deranjează că în Imnul Național trebuie să invoci numele invadatorului Traian, în timp ce eroul național Decebal nici măcar nu este menționat ? Mai știi vreo țară care își slăvește invadatorii ?
Daniel Roxin http://daniel-roxin.ro/
sursa: http://www.cunoastelumea.ro
Vă rog să vizionați, în continuare: ”DE CE ȚARA NOASTRĂ NU SE NUMEȘTE DACIA ?
La orizont - departe - fulgere fără de glas zvâcnesc din când în când ca nişte lungi picioare de păianjen - smulse din trupul care le purta. Dogoare. Pământu-ntreg e numai lan de grâu şi cântec de lăcuste. În soare spicele îşi ţin la sân grăunţele ca nişte prunci ce sug. Iar timpul îşi întinde leneş clipele şi aţipeşte între flori de mac. La ureche-i ţârâie un greier.
VASILE ADAMESCU, ROMÂNUL NUMIT ”SUPRAOMUL” PENTRU CĂ E UNIC PE PĂMÂNT. Vasile Adamescu, de mic copil a fost orb, surd și mut. Cu toate acestea și-a depășit limitele. În prezent înțelege și vorbește cinci limbi străine - franceză, engleză, esperanto, spaniolă, italiană - și sculptează chipuri umane. A absolvit liceul, Facultatea de Psihopedagogie Specială, devenind profesor la Scoala de Nevăzători din Cluj. Recunoaște fiecare stradă după miros, oamenii după o strângere de mână, poate aprecia viteza unui autovehicul cu ajutorul palmelor. Recent Vasile Adamescu și-a scris autobiografia. Undeva, în adâncul apelor, există organisme care trăiesc fără vedere și fără auz, folosindu-se de alte simțuri. Deși e greu de crezut, există și oameni care trăiesc la fel. Cei mai mulți dintre ei sunt condamnați pe viață. Dar din când în când, își depășește uluitor condiția și devine ”supraom”. Chiar dacă vă veți astupa urechile și ochii, nu veți reuși să înțelegeți lumea în care trăiește Vasile Adamescu. Memoria v-ar sări în ajutor. Cum să-ți imaginezi ceva care n-ai văzut și n-ai auzit niciodată. Vasile nu are în memorie nici o imagine și nici un sunet. Și totuși, a reușit să reconstruiască fidel lumea în care trăiește. Cu mâinile plânge, cu mâinile râde, cu mâinile evadează din tăcere. Dar, deși e în continuare orb și surd a reușit să nu mai fie mut. Pentru foarte mulți, inclusiv pentru cercetătorii în domeniu, performanța lui Adamescu e un miracol. Copiii învață să vorbească de la adulți imitându-i, dar el cum ar fi putut să copieze pe cineva dacă de prunc n-a văzut, nu a auzit niciodată. Și astfel lipsit de comunicare nu era capabil nici să gândească. Animalele au instincte și se manifestă ca atare. El, nu putea nici atât pentru că nu înțelegea ce este, cine este. Din fericire, Adamescu a avut o stea norocoasă. A întâlnit, probabil, unicul om din România, pe atunci, care a avut curajul să încerce imposibilul - Profesoara Florica Sandu. O femeie dârză, curajoasă și creativă care a reușit să-l demutizeze și astfel să-l transforme în om. L-a ajutat să pronunțe primul sunet cu ajutorul vibrațiilor produse de gât și de buze, să scrie cu ajutorul semnelor scrise în palmă, să citească, să vorbească. La 14 ani, Adamescu învățase deja să vorbească, să scrie și să citească fără dificultate, ieșind astfel din bezna necunoașterii. După terminarea liceului, Adamescu a intrat la Școala Populară de Arte unde a învățat să sculpteze. Apoi s-a înscris la Facultatea de Psihopedagogie specială. După absolvirea facultății a devenit profesor la Școala de Nevăzători din Cluj.
DUPĂ CE AM AFLAT POVESTEA LUI VASILE ADAMESCU, MI-AM DAT SEAMA DE MULTELE POSIBILITĂȚI ȘI FORȚE CU CARE ESTE ÎNZESTRAT OMUL ȘI DE CARE PUȚINI SUNTEM CONȘTIENȚI !
sursa: Documentar, ” Vasile Adamescu - UN OM NEMAIVAZUT”, autor Carmen Avram
VĂ ROG SĂ URMĂRIȚI, ÎN CONTINUARE, POVESTEA LUI VASILE ADAMESCU ÎNTR-UN DOCUMENTAR REALIZAT DE CARMEN AVRAM.
TOATE VIEȚUITOARELE PĂMÂNTULUI SUPRAVIEȚUIESC DATORITĂ NATURII !
ATUNCI CÂND OMUL VA TERMINA DE DISTRUS ULTIMA PĂDURE, VA POLUA ULTIMUL IZVOR CU APĂ CURATĂ, VA FI PREA TÂRZIU CA SĂ ÎNDREPTE RĂUL PE CARE-L FACE CU MÂNA LUI ... OMUL SE VA STINGE, DISPĂRÂND DIN CAUZA PROPRIE-I NEMERNICII ! D.Roman
In “Cartea trecerii: Moartea si boala lui Eminescu”, profesorul Nae Georgescu redă o marturie-cheie a uciderii ganditorului national, aproape necunoscuta publicului larg. Este vorba de marturia celui in bratele caruia a murit Eminescu: frizerul sau, fost coafor al Casei Regale, care se afla in acea zi la el.
Textul a aparut prima oara in ziarul Universul, la 28 iunie 1926. Data respectiva semnaleaza momentul mortii civile a ziaristului si poetului national, cand, la 33 de ani, incomodul Eminescu, membru al Societatii Carpatii care avea drept obiectiv refacerea Daciei Mari, a fost arestat si internat, pentru prima oara, la nebuni.
Republicat in cateva ziare ale epocii, articolul este de-abia acum evidentiat de cercetatori.
“Mana îmi era plina de sange”
“Soarta a facut insa ca intr-o zi sa-l vad murind, as putea zice, pe bratele mele…” relateaza Universul din 1926 spusele frizerului Dumitru Cosmanescu, care continua: “Venisem la Sutu, cam pe la 3 dupa amiaza. Pe la vreo 4, cum era cald in camera, Eminescu zice uitandu-se lung la mine: ‘Ia asculta, Dumitrache, hai prin gradina, sa ne plimbam si sa te invat sa canti Desteapta-te, Romane !’ Eu care stiam ca nu e bine sa-i fac impotriva am iesit cu el in gradina, unde se vede ca-l tragea soarta. Si a inceput sa cante Desteapta-te, Romane !, si eu dupa el. Canta frumos, avea voce.
Cum mergeam amandoi, unul langa altul, vine odata, pe la spate, un alt bolnav d’acolo, unu’ furios care-a fost director sau profesor de liceu la Craiova si, pe la spate, îi da lui Eminescu in cap cu o caramida pe care o avea in mana. Eminescu, lovit dupa ureche, a cazut jos cu osul capului sfaramat si cu sangele siruindu-i pe haine, spunandu-mi: ‘Dumitrache, adu repede doctorul ca ma prapadesc… Asta m-a omorât !’
L-am luat in brate si l-am dus in odaia lui, unde l-am intins pe canapea. I-am potrivit capul pe perna, si cand am tras mana, imi era plina de sange.
Au venit doctorii, cu Sutu in cap, si ne-au spus sa tacem, sa nu s-auda vorba afara, ca nu e nimic… Dar dupa o jumatate de ora, bietul Eminescu murise !”
In halatul sau de spital s-au gasit, dupa moarte, doua poezii: “Viata” si – Stelele’n cer”, care se incheie astfel: “Pana ce mor, /Pleaca-te ingere/ La trista-mi plangere /Plina de-amor.//Nu e pacat /Ca sa se lepede / Clipa cea repede /Ce ni s-a dat ?”.
Multe dintre numele de daci au fost descifrate pe ostraconuri (cioburi) şi se referă la denumirile unor soldaţi recrutaţi în garnizoanele şi legiunile romane, de pe întreg teritoriul fostului Imperiu Roman.
Astfel de inscripţii au fost descoperite în urma săpăturilor aheologice din estul Egiptului, dar şi în siturile romane din Britania.
Cele mai frecvente sunt: Avizina, Bastiza, Biciclis (un general din vremea lui Decebal), Blegissa (numele unui soldat dac, descoperit pe un ostracon, în estul Egiptului), Blaesus, Blaikisa, Brasus (menţionat pe o inscripţie din Apulum), Dablosa, Dadas (numele unui soldat), Dadazi, Daizus (nume regal dacic), Damanais (soldat), Dardanos, Dardiolai, Decibalus (copilul unui etnic dac, care făcea parte dintr-o garnizoană romană), Denzibalos, Denzibalus, Dekinais, Dida, Didas, Diegis, Diengis, Dieri, Diernais, Diourdanos, Diurpaneus (rege), Dourpokis, Dotos, Dotouzi, Drilgisa, Kaigiza, Komakiza, Komozoi, Mucapor, Mucatra, Natoporus, Oroles sau Orola (rege), Petipor (nume princiar), Pouridour, Rescuturme, Rigozus, Rolouzis, Scorylo (general dac), Thiamarkos, Thiaper, Tiati, Tiatitis, Tsinna, Zinnas, Sinna, Vezina, Zia (numele unei prinţese), Zyraxes (rege).
Cele mai cunoscute nume de geto-daci păstrate sunt cele ale zeităţilor şi regilor din perioada antică. Numele conducătorilor geţi, menţionaţi potrivit izvoarelor istorice şi literare sunt următoarele: Charnabon, Rex Histrianorum (conducătorul Histriei), Cothelas, Dual, Rhemaxos, Moskon, Dromichaetes, Zalmodegicus, Rubobostes, Oroles, Dicomes, Rholes, Dapyx, Cotiso, Zyraxes, Burebista, Deceneu, Comosicus, Scorilo, Coson, Duras, Decebal.
Mai sunt menţionaţi şi regele scit Spargapeithes, şi conducătorul costobocilor Pieporus, dar şi conducătorii Daciei după războaiele daco-romane: Regalianus, Tarbus, Thiamarkos.
Cel mai vechi nume al unui rege din Dacia, Charnabon, a fost menţionat de dramaturgul atenian Sofocle (497 – 405 î.Hr.), într-un fragment păstrat din tragedia Triptoleum: „Charnabon, care în timpurile de faţă domneşte peste geţi”, scria atenianul.
Dintre zeităţile dacilor, cea mai frecvent menţionată de autorii antici a fost Zamolxis. „Se spune că un get cu numele Zamolxis ar fi fost sclavul lui Pitagora şi că ar fi deprins de la acesta unele cunoştinţe astronomice, iar o altă parte ar fi deprins-o de la egipteni, căci cutreierările sale l-ar fi dus până acolo”, afirma Strabon, un mare istoric al Antichităţii.
Gebeleizis (Nebeleizis) a fost menţionat de asemenea, de mai mulţi autori antici, ca zeul cerului furtunos al dacilor. Sunt frecvente şi menţiunile zeităţii Bendis, dar şi ai marilor preoţi Deceneu, Zeuta, Derzelas, Dabatopeios şi a cavalerului trac Heros.
Geta şi Davos, numele date sclavilor daci. Potrivit istoricului Ion Horaţiu Crişan, un nume comun la geţi, regăsit în operele anticilor greci şi latini era Daos (Davos sau Davus). „Vorbind despre daci, Strabon ne spune: „A existat şi o altă împărţire a teritoriului chiar din cele mai vechi timpuri: căci pe unii îi denumesc daci, iar pe alţii geţi. Geţii sunt cei care se întind spre Pont şi spre răsărit, iar dacii cei care locuiesc în partea opusă, spre Germania şi spre izvoarele Istrului. Socot că ei se numeau în vechime ”Daoi”. De aici şi numele de sclavi Geta şi Davos, obişnuit la antici. Această presupunere merită mai multă crezare decât aceea potrivit căreia numele ar fi venit de la sciţii ”dai”, care locuiesc prea departe, lângă Hyrcania. Şi nu pare de crezut să se fi adus de acolo sclavi în Attica. Într-adevăr, atenienii îi numeau pe sclavii lor după numele neamurilor de unde îi aduceau”.
Ipoteza lui Strabon a fost acceptată de cei mai mulţi dintre învăţaţii moderni, care presupun că ”daos”, numele vechi, se transforma în dakos”, relata Ion Horaţiu Crişan, în volumul „Spiritualitatea geto-dacilor” (Bucureşti, 1984).
sursa: https://www.efemeride.ro
8.04.2017
AȘA SE ÎNTÂMPLĂ CÂND IUBEȘTI MAI MULT ”CIUBOTELE” DECÂT PE TINE !
