TAINELE LONGEVITĂȚII OMULUI

Longevitatea primilor oameni, așa cum este prezentată în Biblie, pare de necrezut (100 - 900 ani).

Mitologia sumeriană, de asemenea, menționează longevitatea neobişnuită antediluviană (perioadă care aparține unei epoci străvechi a omenirii). Pe listele sumeriene apar 7 - 9 regi/înţelepţi antediluvieni care au domnit zeci de mii de ani şi care, evident, îl scot pe Matusalem din concurs. Deşi tentativele de identificare a acestor eroi/semizei sumerieni cu cei 7 - 10 patriarhi biblici antediluvieni sunt încă nesatisfăcătoare, longevitatea acestor regi, de care sumerienii şi akkadienii pretind că au fost conduşi, este de 4 până la de 40 de ori mai mare decât a patriarhilor (regi-preoţi) biblici antediluvieni. Astfel, cifrele biblice arată mult mai modest.

Cartea Geneza (cap. 6) ne arată că prima civilizaţie care a trăit pe pământ era o rasă umană de statură mai înaltă. Nu se specifică ce înălţime ar fi avut aceşti pământeni, dar ni se dă o cheie: erau foarte longevivi, trăind până la aproape un mileniu. Începeau să se reproducă la o vârstă mult mai târzie decât astăzi (cel mai devreme la 65 de ani şi cel mai târziu după vârsta de 180 ani sau chiar la 500 de ani, în cazul lui Noe). Copilăria, adolescenţa, tinereţea, maturitatea şi bătrâneţea, toate erau mai lungi. Ştiind că există un raport proporţional între creşterea organismului şi vârsta medie a reproducerii, observăm că astăzi creşterea în înălţime are loc până la 20-25 de ani.

Dacă antediluvienii deveneau adulţi cu adevărat după 65 de ani, aceasta sugerează că ei creşteau în înălţime până la 65 de ani sau chiar mai mult, ceea ce explică de ce autorul biblic i-a numit „uriaşi”, aşa cum uriaşe erau şi diversele animale preistorice care au trăit în acele timpuri, iar astăzi sunt întâlnite varietăţile lor mai pitice.

Descreşterea în înălţime şi longevitate, care a avut loc în primul mileniu după Potop, potrivit cronologiei biblice, ar putea fi explicată şi prin apariţia unui fenomen genetic degenerativ, cum ar fi ”sindromul de progerie” (sindromul Hutchinson-Gilford), care se manifestă sub forma unei îmbătrâniri rapide, premature a organismului. Până la vârsta de 12-20 de ani, copilul cu progerie trece prin toate fazele de dezvoltare, până la îmbătrânire reală şi moarte. O boală asemănătoare este sindromul Werner, în care maturizarea rapidă începe odată cu pubertatea, iar la 40 de ani, individul are toate simptomele unui om îmbătrânit definitiv.

Suntem, după toate probabilităţile, nişte pitici degeneraţi. Sigur, mult mai informaţi decât strămoşii noștri. Longevitatea noastră a crescut în ultimul secol datorită dezvoltării medicinei, dar efectele secundare ale acestei filozofii medicale, plus alte cauze moderne, ne-ar putea coborî iarăşi longevitatea.

Atunci când vorbim despre longevitate este necesar să ne gândim nu doar la o durată a vieţii excepţional de mare, ci şi la menţinerea unui nivel optim al funcţiilor fiziologice ale trupului şi al funcţiilor cognitive. 
Cu toții ne dorim să trăim, precum în poveşti, o „tinerețe fără bătrânețe și o viață fără de moarte” sau măcar „fericiți până la adânci bătrâneți”. 
Din vremuri de demult, omenirea a căutat sub diferite forme elixirul tinereții veșnice, elixirul nemuririi. Astăzi, se fac tot mai multe cercetări complexe şi studii ştiinţifice care au ca scop identificarea unor modalităţi practice adecvate prin care omul să devină capabil să-și prelungească viaţa cât mai mult şi să oprească procesul îmbătrânirii. 
Unii cercetători mai mult sau mai puțin vizionari şi-au pus creativitatea şi inteligenţa în slujba descoperirii secretului longevităţii, urmărind să identifice nu numai care sunt genele şi care sunt mecanismele lor de acţiune, ci şi factorii din structura ființei umane care sunt responsabili cu stoparea procesului îmbătrânirii şi cu creşterea longevităţii. 
De-a lungul timpului, unele fiinţe umane au descoperit în felurite moduri, de cele mai multe ori în mod intuitiv, secretul unui stil de viaţă sănătos, care le-a permis să trăiască peste 100 de ani.

Un cercetător intuitiv care este preocupat de prelungirea vieții se inspiră din exemplele pe care le oferă natura.

Shin Kubota, profesor de biologie marină la Universitatea din Kyoto, este şi el convins că omul în general – dar el speră că este vorba și despre el însuşi – va descoperi în scurt timp secretul nemuririi. El apreciază că această descoperire va fi posibilă atunci când omul va înțelege în detaliu procesul amplu al vieții care se desfășoară într-unul dintre cele mai simple organisme vii: meduza.

Prof. Shin Kubota și meduza nemuritoare pe care o studiază

De peste 40 de ani, Shin Kubota studiază ”Turritopsis dohrnii”, o specie de meduză ce este considerată la ora actuală singura creatură terestră nemuritoare. 

„Turritopsis este specia cea mai impresionantă din tot regnul animal”, afirmă entuziasmat cercetătorul. 

„Cred că am descoperit secretul vieţii sale biologice şi cred totodată că îl putem folosi și aplica în cazul ființelor umane.” 

„Meduza Turritopsis este foarte mică, dar totuşi drăguță”, afirmă Shin Kubota. „Cu zeci de tentacule fine precum firele de păr, meduza adultă are dimensiunile unghiei degetului mic de la mână. Cele care navighează în ape mai reci au un trup în formă de clopot de culoare roşie, extraordinar de frumoasă, dar cel mai adesea ele sunt albe şi translucide.”

În fiecare dimineață, timp de trei ore, Shin Kubota îngrijeşte micuța sa menajerie acvatică. Meticulos, el le scoate una câte una din frigider, le schimbă apa, le examinează şi se minunează de fiecare dată de modul în care meduzele înoată, unduindu-se încet în apă, fără zgomot. Cercetătorul le hrăneşte pe fiecare în parte cu o porție infimă de ouă ale crustaceului Artemia salina. „Câteodată, oul este prea mare pentru ca meduza să îl poată ingera. Utilizând microscopul, îl tai în două cu ajutorul unui ac, asemenea unui tată care îi taie mâncarea copilului său, prea mic pentru a o putea mesteca”, se amuză cercetătorul japonez.

În stânga biroului său, etajerele bibliotecii s-au curbat sub greutatea manualelor şi a cărților. „Aceasta este cartea care mi-a bulversat viața”, spune profesorul Kubota, arătând către o enciclopedie de biologie. „Am citit fiecare pagină. Îmi aduc aminte că m-am simțit atras într-un mod irezistibil de arborele filogenetic şi de schema taxonomică. Mi-am spus la un moment dat că misterul vieții nu poate fi descoperit prea ușor la speciile superioare, și că el trebuie să fie ascuns la rădăcina arborelui filogenetic, unde se află meduzele.”

Ca majoritatea hidrozoarelor, meduzele Turritopsis cunosc două mari etape de dezvoltare în viața lor: una inițială, imatură, în care există sub formă de polip şi cealaltă matură, adultă. Un polip seamănă cu o masă vegetală din care cresc structuri în formă de tije care se termină cu muguri.

Trupul meduzei este alcătuit în proporție de 98% apă şi 2% materie uscată. Ea este ușor de recunoscut: are forma unui clopot gelatinos prevăzut cu nişte tentacule moi care se balansează şi care, de cele mai multe ori, au un efect iritant asupra pielii umane.

Ajunsă la maturitate, meduza produce ovule şi spermatozoizi care se combină pentru a crea larve, ce vor forma la rândul lor noi polipi. În marea majoritate a cazurilor, meduza moare după ce se reproduce. 

Dar cazul speciei Turritopsis este foarte diferit: chiar imediat după reproducere, aceasta cade pe fundul oceanului, unde trupul ei se strânge și tentaculele se retrag, devenind în scurt timp o masă gelatinoasă informă. După câteva zile, un înveliş exterior acoperă acest agregat celular, din care cresc stoloni (ramuri) care se alungesc tot mai mult, până când devin un polip. Noul polip dă naştere unei noi meduze, iar procesul reîncepe și se poate desfășura fără întrerupere pentru o perioadă indefinită de timp. Acesta este unicul caz cunoscut al unui animal capabil să se reîntoarcă integral până la stadiul de imaturitate sexuală, după ce a atins stadiul de maturitate sexuală. Shin Kubota vrea să înţeleagă acest proces-minune.

Câteva regiuni unde trăiesc cele mai longevive fiinţe umane din lume și secretele longevității lor

Există în lume mai multe regiuni în care fiinţele umane ating vârste impresionante, cu mult peste durata medie de viaţă a oamenilor de pe această planetă. Cercetătorii numesc aceste regiuni „zone albe”. Ele sunt arii geografice în general limitate, în care locuitorii, beneficiind de condiții naturale, superioare de viață, sunt în mod firesc longevivi. Aceste regiuni, în mod evident, nu pot fi caracterizate doar prin prisma unui singur „secret” al tinereții, ci împărtăşesc, toate, anumite similitudini semnificative. 

De pildă, locuitorii acestor regiuni trăiesc într-o comuniune intimă cu Natura și au de regulă un regim alimentar sănătos, favorabil vieții îndelungate, aspecte ce contribuie substanțial la menținerea unei stări de sănătate durabile și foarte bune.

Chiar dacă mai există unii cercetători care consideră că genetica joacă un rol important în creșterea duratei de viață a omului, tot mai mulți sunt cei care sunt încredințați că modul de viață are un rol decisiv în această privință. Într-adevăr, în conformitate cu punctul de vedere al „bioconservatorilor”, modul și stilul de viaţă al omului are o pondere de peste 75% în problema longevității.

Hunza, Pakistan

Locuitori din Valea Hunza, trecuți de suta de ani

Dacă în orice altă provincie a Pakistanului speranţa de viaţă atinge circa 50-60 ani, fapt de altfel tipic pentru o ţară din așa-zisa lume a treia, se pare că în Valea Hunza din Pakistan suntem cu toții martorii direcţi ai unui fenomen greu de crezut. Conform investigațiilor întreprinse de numeroşi cercetători, în Valea Hunza trăiesc cei mai longevivi oameni din lume.

Primul dintre cei care şi-a dedicat viaţa analizei amănunțite a așa-numitului „mit al Văii Hunza” a fost americanul Jay Milton Hoffman, care în anul 1960 a fost delegat de către US National Geriatric Society (Asociația Națională de Geriatrie a Statelor Unite) să studieze cauzele şi factorii care determină starea de sănătate şi longevitatea legendară a locuitorilor din Valea Hunza. 

Dr. Hoffman şi-a consemnat observațiile într-o lucrare care avea să facă multe valuri în medicina modernă. În volumul său intitulat Hunza: Secrets of the World's Healthiest and Oldest Living People (Hunza: Secretele celor mai sănătoși și mai longevivi oameni din lume) el relatează despre un ţinut în care oamenii nu suferă de bolile specifice populaţiilor occidentale, sedentare şi consumatoare de produse toxice pe post de alimente.

În Valea Hunza nici măcar cei mai bătrâni oameni nu sufereau de boala Parkinson, colesterol mărit, boli de inimă, cancer (cancerul era complet necunoscut în rândul lor), artrită, carii dentare, afecţiuni ale vezicii urinare, diabet, tuberculoză, hipertensiune arterială, alergii, astm, boli de ficat, constipaţie, hemoroizi sau alte sute de afecţiuni care vin ca o ironică notă de plată pentru noi, cei „civilizaţi, avansaţi tehnologic şi atotștiutori” în ignoranţa noastră educată.

În Valea Hunza nu sunt spitale, farmacii, aziluri de nebuni, secții de poliţie sau închisori și nici infracționalitate violentă ori cerşetori. Aceşti oameni nu sunt, nici pe departe, prea „barbari” sau săraci ca să construiască sedii pentru astfel de instituții, ci pur şi simplu nu au nevoie de aceste instituții specifice „civilizației” moderne.

În Valea Hunza se întâlnesc aproape la tot pasul oameni cu vârste de peste 100 de ani, iar specialiștii nu mai prididesc să facă analize și măsurători care să-i ajute să descopere și să înțeleagă secretul acestei longevități uluitoare.

Aici oamenii mor fie în urma accidentelor, fie de bătrâneţe, la vârste extrem de înaintate și în niciun caz din cauza bolilor degenerative, precum se petrece cu bătrânii din Occident.

Dar cea mai mare surpriză a medicinei moderne a apărut în urma investigării cazurilor de naștere, des întâlnite, în care mamele aveau 60-70 de ani, iar taţii 70-90 de ani. Pare greu de crezut, nu-i așa ?

Studiile au arătat că acest miracol al vieţii este posibil datorită acțiunii combinate a unor factori benefici pentru sănătate, cum ar fi alimentaţia preponderent vegetariană, calitatea superioară a aerului şi a apei și munca fizică susținută.

La vârste la care alţi oameni se află în postura unor bunici, care abia se deplasează cu ajutorul bastonului sau al scaunului cu rotile, bătrânii din valea Hunza pot încă să procreeze și muncesc cot la cot cu tinerii. 

La început, autorităţile pakistaneze au refuzat să ia la cunoștință această situaţie neobişnuită, chiar comentând ironic că pruncii nou-născuți ai bătrânilor de 80 ani aparţineau, de fapt, unor tineri din aceleași sate. Dar testele de paternitate efectuate în laboratoare din Marea Britanie şi SUA au certificat faptul că nu era vorba de mituri şi zvonuri, ci totul era adevărul adevărat, iar bătrânii octogenari erau, într-adevăr, taţii nou-născuţilor.

Care este secretul sănătății, al vigorii și al longevității neobișnuite a locuitorilor din zonă ? 

Cercetătorii au ajuns la concluzia că acesta poate fi explicat, în primul rând, prin consumarea unei mari părți a alimentelor în stare crudă, fără ca acestea să fie gătite sau prelucrate cu ajutorul focului. 

Verdețurile sunt mâncate pe loc, imediat ce sunt culese. De fapt, în anotimpul cald, hrana zilnică a locuitorilor din valea Hunza este compusă din peste 80% legume şi fructe, ce sunt consumate în stare crudă. 

Se crede că unul dintre secretele longevităţii de invidiat ale băştinaşilor constă în consumarea în cantităţi mari a caiselor, fructe bogate în vitamina B17. Caisul este unul dintre pomii fructiferi care s-au adaptat la condițiile climatice aspre din regiune. 

Caisele sunt consumate în stare crudă în anotimpul cald, iar cele care nu pot fi consumate sunt pregătite pentru iarnă într-un mod original. Caisele rămase sunt tăiate în două şi puse la uscat pe tăvi uriaşe de lemn, care sunt urcate apoi pe acoperișul caselor, fiind uscate la soarele timid de vară, ceea ce conservă principiile active, vitaminele şi mineralele din valoroasele fructe. 

La fel sunt preparate şi cireşele sau prunele. 

Sâmburii de caise sunt sparţi, iar miezul lor este adunat cu mare grijă. După ce este uscat tot la Soare, miezul sâmburilor este măcinat, iar din această făină femeile pregătesc aluat pentru pâine şi prăjituri tradiţionale.

Diverse fructe puse la soare pentru a se usca

Un alt secret al longevităţii rezidă, probabil, în modalitatea „neortodoxă” prin care localnicii îşi gătesc tradiționala pâine. Pentru pregătirea ei, băştinaşii macină cu ajutorul unor mori simple de piatră boabele de grâu, orz şi hrișcă. Făina rezultată este amestecată cu ulei, miere, melasă, lapte de soia, sare de mare, scorţişoară, nucşoară, suc proaspăt de lămâie şi portocale, ouă, ulei de măsline, praf de curry, pătrunjel, ghimbir şi banane uscate, multe dintre aceste ingrediente fiind obţinute de băștinaşi prin intermediul trocului. 

Pâinea rezultată este coaptă pe jumătate în tipsii mari de metal, astfel încât principiile active, vitaminele şi elementele nutritive să nu fie distruse de temperaturile mari din cuptor.

Aerul rece şi altitudinea ridicată fac ca microbii şi bacteriile să fie aproape inexistente. Rozătoarele şi insectele care transmit diverse boli sunt necunoscute în Valea Hunza. Alimentele nu sunt niciodată procesate sau rafinate. Aici nimeni nu consumă zahăr, ci miere, care este foarte preţuită.

Lacul Shimshal, din valea Hunza (după cum puteţi observa forma, neîntâmplătoare, a lacului, este cea de inimă).

În sfârșit, poate cel mai mare secret al sănătăţii şi longevităţii acestor oameni constă, de fapt, în simpla şi banala apă care provine din gheţarul Ultar. Analizele de laborator au arătat că apa din gheţarul Văii Hunza este foarte bogată în potasiu, cesiu, ioni de hidrogen și alte minerale alcaline, ea fiind din acest motiv foarte alcalină, aspect care, în ultimă instanţă, previne apariția cancerului și întârzie apariția bătrâneții. 

Cercetările întreprinse de savantul român Henri Coandă și de cercetătorul american Patrick Flanagan au evidențiat faptul că apa din Valea Hunza este în mod natural structurată în microclusteri moleculari (aglomerări moleculare ordonate), ceea ce îi conferă un potențial vital foarte ridicat.



Okinawa, Japonia

Locuitorii acestei insule japoneze se mândresc cu un loc privilegiat pe lista regiunilor aşa-zis albe. În acest loc există foarte puține cazuri de boală Alzheimer, boli cardio-vasculare şi cancer la sân, cu 80% mai puține decât în Statele Unite ale Americii. Regimul alimentar al acestor oameni a fost studiat în detaliu. Dieta lor conține fructe proaspete, precum ananas, citrice, pepeni, dar şi cartofi dulci, alge, tofu, legume verzi şi plante medicinale. Locuitorii respectă tradiția culturală „hara hachi bu”, care constă în a mânca la fiecare masă o cantitate moderată de alimente, ce nu depășește niciodată 80% din capacitatea stomacului.

Persoanele în vârstă sunt active, muncesc în cadrul fermelor locale şi fac în mod regulat exerciții fizice în aer liber.

Andorra

Situat între Spania şi Franța, principatul Andorra are 84.000 de locuitori şi este una dintre regiunile de pe glob unde se înregistrează numeroase cazuri de persoane longevive. 

Locuitorii beneficiază de apă sănătoasă şi de un regim alimentar mediteranean deosebit de sănătos. Nivelul redus de stres este legat de stabilitatea socială şi de siguranța regiunii, un loc unde nu există armată şi unde rata şomajului este nulă. 

Persoanele în vârstă au la dispoziție centre de activitate şi de recreere. Mulți dintre locuitorii din Andorra se înscriu, printre altele, la cursuri de artă plastică.




Ikaria. Grecia

Locuitorii insulei muntoase a Ikariei din Marea Egee ating frecvent vârsta de 90 de ani, proporția celor care ating această vârstă la suta de locuitori fiind de 40 de ori mai mare decât în cazul americanilor. Medicii atribuie forma lor fizică uimitoare regimului alimentar sănătos, care nu conține deloc carne şi zahăr, ci foarte multe cereale integrale, cartofi şi legume. 

De asemenea, locuitorii consumă de-a lungul întregii lor vieți mult lapte de capră şi preparate din cele peste 150 de plante medicinale din zonă. Cei mai mulţi dintre ei au grădini și își dedică o mare parte din timp activităţii fizice efectuate în mijlocul naturii, printre arbori şi plante.

Nicoya, Costa Rica

Pentru cei 75.000 de locuitori ai peninsulei Nicoya, viața aproape că nu s-a modificat în ultimii 100 de ani. Ei se simt foarte apropiați unii de ceilalți, urmează un regim alimentar pe bază de alimente proaspete şi plante medicinale şi consideră că munca fizică este esențială pentru o viață de bună calitate. 

Se hrănesc în principal cu tortilla (o varietate de lipie pregătită din boabe de porumb), fasole şi sucuri de legume. Apa lor este bogată în elemente minerale, aspect ce contribuie la buna sănătate a articulațiilor și a organismului în general. Grație climatului uscat şi însorit, nu există practic cazuri de boli respiratorii în rândul acestor oameni.

Vilcabamba

Vilcabamba, un sat din sudul Ecuadorului, este adesea supranumit „Valea centenarilor” sau „Paradisul tinereții veșnice”. În anul 1950, un studiu efectuat în această regiune a arătat că nu există decât foarte puține boli cronice şi că nu sunt deloc rare cazurile de oameni ce au depășit vârsta de 120 de ani. 

Persoanele în vârstă muncesc în ferme și realizează munci manuale. Locuitorii acestei regiuni practic nu mănâncă produse de origine animală şi consumă legume proaspete, diferite fructe și plante cu proprietăți terapeutice. Apa pe care o beau, bogată în minerale şi puternic ionizată, provine din munții din regiunea respectivă. 

La vârste înaintate, locuitorii au o luciditate mentală de invidiat, sunt sănătoși și desfăşoară în mod constant o bogată activitate fizică.

Un sfat încurajator pe care îl putem urma fiecare dintre noi

Cunoscând existența tuturor acestor cazuri remarcabile de ființe umane longevive, ce trăiesc în comunități cu un regim și un stil de viață sănătos, natural și firesc în zone nepoluate, în care așa-zisa civilizație modernă încă nu a pătruns, putem fi, la rândul nostru, inspirați să ne îmbunătățim stilul de viaţă.

Deoarece nu este posibil să ne mutăm pur și simplu într-una dintre aceste zone, abandonând viața pe care o duceam până acum, nu ne rămâne decât să punem și noi în aplicare învățăturile extrem de simple pe care ni le putem însuși, observând experiența de viață a acestor comunități longevive care încă mai există în anumite locuri mai izolate din lume. 

Regulile de aur ale vieții îndelungate și sănătoase pornesc de la o alimentaţie simplă, naturală, de la consumul unei ape curate și sănătoase şi de la un exerciţiu fizic adecvat. 

Un stil de viață cât mai firesc și mai sănătos are drept consecință creşterea longevității. 

Este însă nevoie să trecem la transformări radicale în mentalitatea noastră, în modul în care tratăm apa și hrana, ca și mediul înconjurător. Niciodată nu este prea târziu ca să facem transformări benefice în această direcție.

Câtă vreme privim, însă, toate cele ce ne înconjoară ca pe niște simple obiecte neînsuflețite, consumabile și dispensabile, nu vom avea decât de pierdut și ne vom scurta implicit viața. 

Este necesar ca tot mai multe ființe umane de pe această planetă să înțeleagă că existența într-un mediu natural și nepoluat este o condiție fără de care o viață îndelungată și sănătoasă nu este posibilă. 

Deloc întâmplător, un geniu de talia lui Viktor Schauberger afirma că planeta Pământ este o ființă vie, ca și apa care hrănește și susține toate formele de viață, iar calitatea vieții noastre depinde de respectul pe care i-l acordăm. 

Înţeleptul Seneca afirma odinioară: „Cât trăieşti, învață să trăieşti!”, mesaj ce este încă de actualitate pentru omul contemporan.

Esența vieții umane este exact ceea ce nu poate fi calculat: dragostea, spiritualitatea, poezia, înțelepciunea, muzica, tandrețea, altruismul, generozitatea, solidaritatea umană. Toate acestea, care nu pot fi calculate sunt, puțin câte puțin, evacuate din peisaj.

HAIDEȚI SĂ NE ÎNTOARCEM LA VECHILE OBICEIURI, SĂ RESPECTĂM NATURA ȘI SĂ TRĂIM ALĂTURI DE NATURĂ... ASTFEL VOM DEVENI MAI UMANI, MAI SĂNĂTOȘI,  MAI LONGEVIVI ...

surse: http://spirituletern.blogspot.ro; https://semneletimpului.ro

ÎNCĂLZEȘTE-ȚI SUFLETUL TĂU BUN CU INIMIOARA MEA FIERBINTE !

NOI NU MAI ÎNȚELEGEM NIMIC ... VINE PRIMĂVARA SAU VINE IARNA !?

Îți vei da seama cât de mult îți lipseste APA doar când fântâna va seca !

UNII DINTRE NOI TRĂIM CIVILIZAT, NE PROCURĂM STRICTUL NECESAR VIEȚII, IUBIM ȘI RESPECTĂM NATURA, SUNTEM TOLERANȚI... DAR MAI EXISTĂ ȘI UNII CARE SE CRED CIVILIZAȚI DOAR PENTRU CĂ SUNT STĂPÂNII UNOR MUNȚI DE BANI, DE CASE, DE MAȘINI, ÎN GENERAL SUNT STĂPÂNII UNOR LUCRURI LIPSITE DE VIAȚĂ... ACEȘTI OAMENI SE CRED SUPERIORI, CHIAR NEMURITORI. CONSIDERĂ CĂ CEILALȚI OAMENI AR TREBUI SĂ SE ÎNCLINE ÎN FAȚA LOR ... DAR ATUNCI CÂND SE AFLĂ ÎN FAȚA UNEI SITUAȚII LIMITĂ, SUNT PRIMII CARE PIER. DE CE ? PENTRU CĂ TOATĂ VIAȚA LOR AU TRĂIT CU IMPRESIA CĂ TOTUL LI SE CUVINE, FĂRĂ A OFERI NIMIC ÎN SCHIMB, FĂRĂ A ÎNVĂȚA SĂ TRĂIASCĂ ... NOI, CEILALȚI, VOM SUPRAVIEȚUI PENTRU CĂ AM OFERIT DRAGOSTE ȘI PREȚUIRE, PENTRU CĂ AM TRĂIT DECENT FĂRĂ A CĂLCA ÎN PICIOARE CEEA CE PĂMÂNTUL-MAMĂ NE-A OFERIT ȘI MAI ALES PENTRU CĂ ȘTIM SĂ NE TRĂIM VIAȚA ȘI CU MULT ȘI CU PUȚIN ...(n.m.)

SĂ VEDEM, DE EXEMPLU, CE S-AR ÎNTÂMPLA DACĂ OMENIREA AR RĂMÂNE FĂRĂ APĂ POTABILĂ

NU ESTE UN FILM ARTISTIC, SUNT REACȚIILE REALE ALE UNOR OAMENI ”CIVILIZAȚI” ÎN URMA ȘTIRII CĂ NU AU APĂ POTABILĂ LA DISPOZIȚIE

Apa este vitală pentru viață. Fără apă, n-am exista nici noi, nici animalele, nici plantele. Și totuși, deși apa e atât de importantă, cumva omenirea a reușit să… o strice. Nu de tot, dar ne apropiem vertiginos de o teribilă criză a apei. Iată de ce.

Apa este o combinație dintre doi atomi de hidrogen și unul de oxigen. Pentru 99,99% dintre locuitorii planetei indicativul H2O nu înseamnă nimic special.

Dimpotrivă, apa e o banalitate care se găsește din abundență pe planeta noastră albastră: peste două treimi din suprafața Pământului sunt acoperite de ape. Deci, să fim serioși, de unde și până unde pericolul unei crize a apei ?

Câtă apă potabilă avem la dispoziție ?

Un om are nevoie de circa 2 - 4 litri de apă potabilă pe zi, deci pe an consumă vreo 1,5 metri cubi de apă „de băut”. 

Populația planetei se apropie vertiginos de cota de 8 miliarde de indivizi, deci anual omenirea necesită 12 kilometri cubi de apă potabilă. La care se mai adaugă apa necesară celorlalte specii de animale și plante. În total, putem spune că în fiecare an viețuitoarele de pe Terra consumă vreo 20 km3 de apă.

Mult, puțin ? Raportat la cantitatea totală de apă care se estimează că există pe planetă (aproape 1,4 miliarde km3), pare foarte, foarte puțin. O fracție. Apa pe care o avem la dispoziție ne-ar ajunge pentru vreo 50 de milioane de ani, deci ideea unei crize a apei pare pur și simplu stupidă.

Atenție, însă, la un detaliu: nu toată apa de pe Terra este potabilă. 

Pentru ca apa să fie bună de băut, trebuie să conțină un anumit nivel de minerale și nutrienți, lucruri necesare pentru menținerea echilibrului proceselor care au loc în corpul ființelor vii. Apa sărată a oceanelor și mărilor nu este potabilă – iar acest gen de apă reprezintă 97% din apa de pe Terra.

Adică doar 3% din cantitatea impresionantă de apă de pe planetă poate fi utilizată pentru băut !

Ceea ce înseamnă că, din 1,4 miliarde km3, ne mai rămân, de fapt, vreo 42 de milioane de kilometri cubi de apă utilă. Chiar și așa, apa potabilă pe care o avem la dispoziție tot ar fi suficientă pentru vreo 2 milioane de ani, chiar și în condițiile creșterii accelerate a populației de la an la an. Și să nu uităm că, nu peste mult timp, procesele de desalinizare a apei de mare vor deveni fezabile economic. Deci hai să nu mai vorbim despre criza apei…

Dar lucrurile, totuși, nu sunt deloc roz: aproape o treime din această apă potabilă, pe care o credem arhisuficientă, se găsește adânc în subteran, în acvifere imposibil (deocamdată) de exploatat; două treimi e conținută de păturile de gheață de la poli și în ghețari (omul încă nu a inventat mijloace fezabile de a folosi apa din aceste locuri); cam 1% reprezintă apa conținută în straturile superioare ale atmosferei, în nori.

Practic, doar 0,3% din toată apa potabilă le este accesibilă oamenilor și viețuitoarelor, regăsindu-se în „apele de suprafață”: râuri, lacuri și pânza freatică de mică adâncime. 

Deci, rezumând, putem folosi pentru băut doar 0,01% din toată apa existentă pe Pământ. Ceea ce înseamnă mai puțin de 100.000 km3. Ceea ce mai înseamnă că apa potabilă ne ajunge cam pentru vreo 5.000 de ani. O perioadă de vreo 10.000 de ori mai redusă decăt credeați inițial.

Deși Terra e acoperită în proporție de 70% de ape, volumul total de H2O este foarte mic raportat la volumul planetei. Apa potabilă de pe Pământ este foarte puțină raportat la cantitatea totală de apă, iar apa potabilă care poate fi accesată și utilizată de către oameni e doar o fracție (diametrul „mărgelei” în care am putea aduna toată această apă utilă are doar 56 km…).

Sunt sigur că acum ideea unei crize a apei nu vi se mai pare fantasmagorică. 

La ce folosim apa potabilă ?

În primul rând, la băut, evident. În jur de 55-60% din corpul nostru este alcătuit din apă, iar procesele biologice duc la eliminarea unei cantități importante din aceasta. Deci permanent e nevoie de „realimentarea” organismului cu acest lichid esențial pentru viață. 

Însă, pentru mai mult de o treime din populația planetei (adică în jur de 3 miliarde de oameni), apa potabilă este un lux. Țările de pe continentul african sunt cele mai afectate de accesul dificil la surse de apă sigură pentru sănătate, aici înregistrându-se și cele mai multe decese (milioane anual !) din cauza bolilor care apar fie din cauza hidratării necorespunzătoare, fie din cauza apei infestate.

Pe lângă băut, oamenii folosesc apa și la alte procese. În primul rând la grupurile sanitare, „trasul apei” fiind cea mai eficientă metodă cunoscută în țările civilizate pentru a scoate dejecțiile din spațiile de locuit. Apoi pentru igiena corporală: de la spălatul pe mâini și pe dinți până la dușul sau baia cu spumă, apa este de bază pentru o societate modernă… frumos mirositoare. 

Folosim apa pentru a spăla hainele pe care le purtăm, vasele din care mâncăm, podelele și covoarele pe care umblăm, geamurile prin care intră soarele, mașinile care ne duc de colo-colo, etc.

Par lucruri absolut normale pentru oricine (cu excepția celor din țările nedezvoltate sau în curs de dezvoltare, unde oamenilor de-abia le ajunge apa pentru băut).

Un locuitor dintr-o țară civilizată a ajuns să consume, în medie, circa 150 de litri de apă pe zi pentru activitățile zilnice: o treime din apă e consumată la WC, altă treime pentru spălat pe mâini și pe corp, cam un sfert la spălatul hainelor și vaselor, iar restul pentru diverse alte activități.

De remarcat că peste 10% din această cantitate este apă irosită, care curge la robinet fără a fi folosită la ceva (cănd se spală vasele sau când ne spălăm de dinți, ori pentru că instalația de apă nu mai este etanșă). Adică un om dintr-o țară civilizată irosește zilnic peste jumătate din cantitatea de apă de băut de care are nevoie…

Sau, pentru a avea o imagine și mai dramatică, un cetățean dintr-o țară bogată irosește într-o zi cantitatea de apă necesară supraviețuirii unui om dintr-o țară săracă. Sună stupid, știu. Aproape jumătate din populația planetei a ajuns la un nivel de trai care presupune consumul zilnic a circa 100 de litri de persoană, în medie – adică peste 35 de metri cubi de apă anual „de căciulă” ! Altfel spus, peste 3 miliarde de oameni contribuie la consumul anual a peste 100 km3 de apă potabilă pentru ALTE ACTIVITĂȚI personale decât băutul.

În condițiile în care am văzut mai devreme că putem accesa cam 100.000 km3 de apă potabilă, înseamnă că astfel vom consuma rezervele de apă bună în mai puțin de 1.000 de ani. Nu pare un tablou optimist,

Ei bine, puneți-vă centurile, deoarece consumăm mult mai multă apă, după cum veți vedea.

„APA VIRTUALĂ”

Veți spune că glumesc: chiar dacă trăim în epoca internetului (informația virtuală), iar tehnologia realității virtuale de-abia așteaptă să ne inunde viețile, apa e palpabilă, nu virtuală. Însă „apa virtuală” are o altă semnificație decăt cea gramaticală – este vorba despre consumul de apă asociat celorlalte activități umane, în principiu cele legate de agricultură și industrie. Domenii unde se consumă cantități impresionante de apă dulce, potabilă.

Făcând o paralelă cu activitățile poluante, care sunt catalogate după „amprenta de carbon” (cantitatea de gaze cu efect de seră, în special CO2, emisă pentru producerea unui obiect), niște oameni vizionari au conceput o metodologie de calcul a consumului de apă, cunoscută drept „water footprint” (în traducere, „amprenta de apă” – de altfel, site-ul chiar așa se și numește: waterfootprint.org).

Iar rezultatele pot părea șocante, deoarece iau în considerare atât consumul de apă, cât și gradul de poluare al apelor din cauza reziduurilor deversate în râuri și lacuri sau în pânza freatică din subsol.

Dunărea poluată de gunoaiele aruncate de ”omul civilizat”

Într-o gospodărie occidentală, consumul casnic de apă pe cap de locuitor presupune utilizarea celei mai mari cantități de apă potabilă pentru transportul dejecțiilor din locuință. Spălatul hainelor consumă mai multă apă decât dușul sau spălatul în cadă. Iar scurgerile din instalație sau irosirea apei au o pondere mai mare decât ne-am aștepta. În general, consumul casnic e de circa 10 ori mai mare decât cantitatea de apă pe care o bea o persoană.

Pentru obținerea unui kilogram de grâu este necesar consumul mediu a circa 1.300 litri de apă potabilă. Majoritatea acestei cantități uluitoare este consumată pentru irigarea lanuriIor de grâu, evident, însă în calcule intră și operațiunile conexe (cum ar fi apa folosită la carburantul necesar utilajelor sau vehiculelor de transport). 

Pentru obținerea unei pâini de 1 kg se vor consuma peste 1.500 de litri de apă, în tot lanțul de la producerea materiei prime până când produsul finit ajunge pe masa cumpărătorului. Probabil acum sintagma „pâine și apă” capătă o altă semnificație.

Alte exemple: o ceașcă de cafea se face responsabilă pentru consumul a 140 de litri de apă, în timp ce o ceașcă de ceai necesită un consum de 4 ori mai redus de apă – dacă un băutor de cafea ar prefera ceai, ar economisi zeci de mii de litri de apă anual. 

Producerea unui kilogram de fructe necesită de trei ori mai multă apă decât producerea unui kilogram de legume, iar pentru un kilogram de orez e necesară o cantitate dublă de apă decât în cazul unui kilogram de grâu.

Lucrurile stau mult mai rău când vorbim de industria cărnii: pentru un kilogram de carne de pasăre se consumă peste 4.000 de litri de apă, în cazul porcului sunt necesari 6.000 de litri pentru un kg de carne, iar carnea de oaie necesită 10.000 de litri de apă pentru fiecare kilogram. Asta în timp ce kilogramul de carne de vită duce la consumul a circa 16.000 de litri de apă (de patru ori mai multă decât în cazul păsărilor !).

Așadar, pe lângă apa necesară pentru băut, omenirea trebuie să consume incredibil de multă apă și pentru mâncarea de care are nevoie. Cum consumul de carne este în creștere, e ușor de intuit că și cantitatea de apă necesară acestei industrii va crește. Ba chiar în ritm galopant, dacă luăm în considerare gradul accelerat de înmulțire a populației planetei, respectiv cel de înmulțire a animalelor necesare pentru satisfacerea foamei.

Dar asta nu este tot. Oamenii sunt incredibil de risipitori cu mâncarea: se estimează că, pe plan global, se aruncă la gunoi 1,3 miliarde de tone de mâncare nefolosită. Anual ! În bani, această risipă se traduce în pierderi de circa 1 trilion de dolari pe an. Însă, tradusă în „apă virtuală”, risipa înseamnă daune imposibil de cuantificat în bani. Practic, aruncăm o bună parte din apa potabilă pe… „apa sâmbetei”, ceea ce nu face decât să accelereze drumul spre criza apei menționată la începutul articolului.

Nu doar producerea mâncării consumă apă, ci și sistemele de producere a energiei electrice și alte activități industriale. În SUA, de exemplu, rețeaua de termocentrale consumă cam la fel de multă apă ca și agricultura. În cazul unei termocentrale, apa este folosită pentru răcirea aburului rezultat din arderea cărbunilor, apa provenind în principal din râurile sau lacurile din apropiere ori din pânza freatică.

Mari cantități de apă sunt utilizate și pentru producerea hârtiei, a produselor chimice, a carburanților petrolieri sau în industria siderurgică. În SUA se estimează că în procesele industriale și energetice se folosesc aproape 20.000 de milioane de galoane de apă potabilă zilnic. Ceea ce înseamnă un volum de aproape 25 km3 de apă anual ! Pe plan mondial, industria consumă mai mult de 100 km3 de apă pe an, în multe dintre țări (cum ar fi China, India sau Brazilia) de vină fiind nu doar activitatea industrială intensivă, ci și procesele ineficiente, care duc la irosirea apei.

Estimările optimiste ne indică faptul că agricultura și industria necesită împreună o cantitate dublă față de consumul casnic al întregii populații a planetei, iar, dacă ne gândim la câtă apă de băut au nevoie oamenii și celelalte viețuitoare de pe planetă, ajungem la concluzia nefastă că omul folosește de 15 ori mai multă apă potabilă pentru ALTE ACTIVITĂȚI decât băutul.

Despre estimările pesimiste nici nu mai îndrăznesc să vorbesc…, dar vă mai rețin atenția cu un subiect sensibil.

Poluarea apelor

Poluarea apelor este considerată a doua mare problemă pentru omenire, după poluarea aerului. Este normal: fără aer respirabil și fără apă potabilă, omul (și nu numai) nu poate trăi. Poluarea este un factor de stres suplimentar pentru resursele de apă dulce, pe lângă utilizarea intensivă a acestora.

Dar cum poluează omul apele ? Am văzut mai devreme cât de multă apă consumă agricultura. Ei bine, procesele agricole reprezintă și un pericol major pentru sursele de apă potabilă, din cauza utilizării intensive a fertilizanților chimici și a pesticidelor. Aceste substanțe toxice se infiltrează adânc în sol, antrenate de apa de ploaie (sau de cea utilizată la irigații) ajungând în pânza freatică.

De asemenea, reziduurile rezultate din creșterea animalelor (în special dejecțiile) sunt, de obicei, direcționate spre râuri sau lacuri. Dar la fel se întâmplă și cu dejecțiile umane, în special în țările sărace sau în curs de dezvoltare. 

Ajunse în apă, fecalele și resturile organice încurajează, prin descompunere, proliferarea organismelor și bacteriilor anaerobe, dar și o crestere a populațiilor de alge. Toate acestea consumă oxigenul din apă și produc toxine precum amoniacul și sulfidele, care afectează grav peștii și alte viețuitoare din ape, în timp ce apa devine pur și simplu otrăvită.

În special în zonele cu temperaturi ridicate, apa este un mediu propice pentru dezvoltarea diverselor virusuri și bacterii, care fac apa de nebăut. Lipsa mijloacelor de tratare a apei sau tratarea insuficientă a acesteia duc la dezvoltarea unor boli precum holeră, dizenterie, malarie sau hepatită, care, în lipsa medicamentelor, duc la decesul a milioane de oameni anual. Nici viața marină nu rămâne neatinsă, multe specii de pești sau alte viețuitoare fiind afectate de virusuri, astfel producându-se dezechilibre majore în ecosisteme.

Activitatea industrială se face responsabilă de deversarea în râuri și lacuri a unor cantități mari de diverse substanțe chimice, dar și de metale (plumbul și mercurul sunt cele mai periculoase). Acestea nu se mai dizolvă și devin otrăvitoare pentru viețuitoarele acvatice. Se ajunge la perturbarea proceselor, la infertilitate și la moartea populațiilor de animale, cu toate consecințele care decurg de aici.

În plus, apele poluate industrial sunt mult mai dificil de tratat și purificat: de exemplu, prin fierberea apei sunt distruse microorganismele, dar suspensiile metalice rămân, ingerarea lor ajungând să producă boli dintre cele mai grave, cum ar fi cancerul.

Nu în ultimul rând, poluarea apelor e cauzată și de accidentele umane. De la deversările de petrol până la scurgerea sterilului toxic, istoria recentă este plină de exemple grave. Din păcate, efectele reale ale acestor accidente sunt imposibil de cuantificat, curățarea apei fiind nu doar un proces greoi, ci și fără garanții că pot fi îndepărtate pericolele pe care le creează vieții oamenilor și celorlalte ființe.

În principiu, se consideră că accidentele reprezintă cam 10-12% din poluarea apelor de către om.

Cine salvează apa ?

Circuitul apei în natură este foarte complex, natura având capacitatea de a „recicla” apele uzate. Dar numai într-o anumită măsură. Activitățile intensive din agricultură și industrie au început să pună o mare presiune pe aceste procese naturale. Iar refacerea zăcămintelor de apă potabilă nu ține pasul cu un consum din ce în ce mai accentuat. Colac peste pupăză, pentru oamenii de știință începe să fie clar că poluarea antropogenică (produsă de om) și schimbările climatice influențează negativ circuitul apei în natură.

Marea Aral (Kazahstan) reprezintă un grav exemplu de utilizare necugetată a resurselor de apă. 

Deși acum o jumătate de secol era al patrulea cel mai mare lac din lume, suprafața de apă s-a restrâns acum la mai puțin de jumătate, iar salinitatea a crescut la nivelul celei din oceane. Consecințele asupra vieții în zonă sunt dezastruoase, iar pagubele economice, imense. Cauza principală: utilizarea apelor fluviului Amu Darya (cel mai lung din Asia Centrală) pentru irigarea intensivă a culturilor de bumbac din Uzbekistan și Turkmekistan.

De exemplu, precipitațiile prea abundente duc la inundații, care influențează atât transferul de sedimente din râuri și lacuri, dar afectează și conținutul și calitatea apei. În zonele agricole unde sistemele de irigație au abuzat de apele din pânza freatică solul a început să se degradeze și apare deșertificarea din acest motiv. Poluarea industrială intensă duce la acumularea în atmosferă a unor cantități mari de compuși chimici care se combină cu moleculele de apă, ajungând apoi (prin „ploile acide”) în sol și afectând plantele și animalele, dar și în lacuri, unde afectează calitatea apei potabile.

Sunt foarte multe de discutat privitor la relația omului cu apa de care depinde. Cred, totuși, că am reușit să vă conving până aici de gravitatea situației care ne așteaptă în viitorul foarte apropiat. Utilizarea ineficientă a apei și poluarea acesteia vor face „mărgica” pe care ați văzut-o la începutul articolului și mai mică. lar, dacă lucrurile vor continua în același stil, populația din ce în ce mai numeroasă de pe planetă va ajunge pur și simplu să se lupte pentru resursele de apă potabilă.

Lipsa unor măsuri pentru eficientizarea consumului de apă si pentru limitarea poluării resurselor de apă potabilă va avea un efect mult mai devastator decât o simplă criză a apei: este în pericol însăși societatea umană. Cu bune, cu rele, civilizația noastră a ajuns la un nivel ridicat tehnologic și mental. Ar fi păcat să ne lăsăm inundați de ignoranță, când potențialul nostru este atât de promițător.

Îți vei da seama cât de mult îți lipseste apa doar când fântâna va seca. Eu zic să facem tot ceea ce trebuie, cât mai repede, pentru a nu ajunge în această situație.

sursa: http://stiintasitehnica.com

EXCELENT MOD DE A FELIA UN PEPENE VERDE !

ASEMĂNARE COMICĂ

MAGDA ISANOS - Povestea Tinereții fără Bătrânețe

”Înțelepciune este să respiri ușor, și după lacrimi să zâmbești...”, spune într-una din poeziile sale Magda Isanos, 

Nãscutã la Iasi, la 17 aprilie 1916, fiicã a lui Mihai Isanos si a Elisabetei (n. Balan), doctori în medicinã. A urmat scoala primarã la Costiujeni, spital unde lucrau pãrintii ei, în apropiere de Chisinãu, iar liceul la Scoala eparhialã de fete din Chisinãu. A studiat la Iasi dreptul si filozofia; licentiatã în drept, a profesat scurt timp avocatura la Iasi. Debut în 1932, cu versuri în revista "Licurici" a Liceului de bãieti "Bogdan Petriceicu Hasdeu" din Chisinãu. S-a stins din viatã la Bucuresti, la 17 noiembrie 1944.


CUM ERA MAGDA ISANOS

Când citeai poeziile ei, necunoscând-o, nu puteai nici mãcar bãnui ce fire veselã avea: în versuri rãsuna tristete multã si gravã... Cum se împãcau aceste douã fețe ? Lumina si umbra convietuiau în totalã armonie. Artist înnãscut, simtea cã trebuie sã se tinã departe de sinceritatea impudicã a confesiunii directe, de mãrturisirea spontanã si uneori necugetatã, care mutã povara pe sufletul altuia, relatându-si jurnalistic necazurile culese la cald si spuse de-a dreptul, sub formã de vesti din infernul personal. 

Veselia diurnã îi filtra, dar îi si potenta tristetea. Structuratã în adâncime, ca o eclipsã, când între Soare si Terra se interpune Luna, iar sus se iveste „soarele negru al melancoliei”, Magda avea forta care se naste din echilibrul energetic al contrariilor. Stia din experientã cã oamenii nu vor sã plângã, ci sã râdã ori sã fie mângâiati. 

Râsul, o altã fațetã a hohotului de plâns, e mai greu de stârnit, iar a mângâia e un har pe care putini îl au, de obicei doar aceia care au suferit. Din îmbinarea între râs vãdit si plâns ascuns, izvora profundul ei farmec. Nu alesese calea egoistã si usoarã a celor care se gândesc doar la durerea lor, afisându-si nefericirea, în loc sã-si menajeze aproapele. Ea fãcea mai mult: încerca sã-i vindece pe cei din jur de melancolia vietii, ca si cum rostul ei pe lume era sã nu-i lase pe ceilalti sã-si risipeascã lacrimile.
Tristetea din poeziile Magdei este reversul veseliei diurne: un Narcis numai zâmbet se vede în poezie plângând, ori, înlãcrimat, îsi zãreste în versuri surâsul. Amândoi acesti Narcisi sunt autentici, unul fãrã altul n-ar putea exista. 

Magda îsi cuprindea propriul dublu: personajul fascinant, cuceritor, cu care nu te puteai plictisi, nici posomorî vreodatã, îsi avea în sine antiteza, si astfel era ea însãsi, cu umbre si lumini, o operã de artã a lui Dumnezeu. Distanta dintre tristetea din adânc si veselia de-afarã dã nu numai mãsura sufletului, ci si a talentului ei: spuse de-a dreptul, zvârcolirile care o frãmântau nu ar fi interesat pe nimeni, dar asa, gingãsia din versuri se naste din prudenta spunerii, din teama subînteleasã si profundã cã prin ceea ce spune ar putea rãni. Lacrimile sunt cernute prin surâs, si zâmbetul este filtrat prin lacrimi.
În viata de toate zilele, momentele cele mai solemne, mai dramatice, le înviora cu un zâmbet. Când altii în situatia ei ar fi plâns ori ar fi încremenit încruntati, ea râdea ! 

Printr-o extraordinarã putere, izvorâtã din marea ei generozitate, a fost în stare sã-i facã pe ceilalti sã râdã chiar si atunci când înãbusitoarea boalã de inimã ajunsese aproape de culme. 

Râdea pentru a-i scuti pe cei din jur de tristete, ori, cel putin, pentru a le atenua disperarea. 

Era înconjuratã de o aurã de umor, care fãcea parte din frumusetea, din farmecul ei. Umorul altoit pe tragismul existentei dã vietii si scrisului ei o luminã eroicã, poate mai mult, sau cel putin la fel, ca implicarea în diversele cauze ale celor nãpãstuiti.
Existenta i-a fost hotãrnicitã de douã mari rãzboaie, unul la începutul, celãlalt la sfârsitul vietii. Sinistrul reper i-a marcat copilãria si sfârsitul, iar primãvara si toamna aveau sã însemne pentru ea, ca si pentru flori si grâu, timpul nasterii si timpul mortii. Ca un pandant al rãzboiului, apãrea, fireascã, speranta în venirea cât mai grabnicã a pãcii, asteptarea „anului unu”, „anul pãcii între popoare”. 

La 17 aprilie 1916, când se nãstea Magda, la Iasi, ziarele scriau cã Germania fãcea demersuri pentru o pace separatã cu Rusia. O revistã ilustratã din Bucuresti dãdea ca termen pentru sfârsitul rãzboiului toamna acelui an, cel târziu: septembrie sau octombrie. Dar n-a fost sã fie cum spera lumea: rãzboiul nu mai putea fi oprit.

S-a nãscut în Duminica Tomii, la orele trei dupã amiazã, probabil la spitalul Socola, unde lucrau si locuiau pãrintii ei, la marginea orasului. Tocmai atunci, în ocolul primãriei, scriau ziarele, zburda, ca însãsi ursita ei nerãbdãtoare, un mânz rãtãcit, roib, cu coama si coada neagrã: întruchipare a tineretii, a nopții si a misterului, purtãtorul vietii si al mortii, simbol legat deopotrivã de ploaie, lunã si soare, ca si de melodica înnoire a lumii.
Asadar, rãzboiul si pacea, primãvara si toamna... Deopotrivã cu acestea, i-a marcat existenta marginea, ca spatiu al locuirii si limitã a dublului avânt: spre centru si spre zãri. 

S-a nãscut la marginea Iasului, si avea sã locuiascã în cea mai marginalã provincie a României, Basarabia, în incinta unui spital aflat în afara capitalei, într-o casã situatã la limita unui parc imens. În micul cimitir al asezãrii basarabene numite Costiujeni sau, mai româneste, Cosânzeni, adolescentã fiind, ea privea la mormântul bunicului iubit, aflat într-o margine, si se gândea cã, odatã, va avea lângã el „un loc prea potrivit”...
Si a mai fost, în sufletul ei, o teamã, furișatã, parcã, din tragediile vechi. A urmãrit-o toatã viata, dupã ce în fragedã copilãrie, o boalã grea a lovit-o ca un trãsnet din cer: poliomielita. 

Copila perfectã, înzestratã cu toate darurile a fost doborâtã si aproape strivitã de o boalã cruntã. A zãcut mult si greu, a rãmas cu glezna stângã inertã, ca piciorul rupt al unei pãpusi. A purtat, ca un memento, urmele bolii si a rãmas cu teamã de fericirile prea mari, care ar putea sã-l supere pe Dumnezeu. 

Din nou, se întrezãreste ideea de echilibru al contrariilor: purtând în sinea ei si râsul si plânsul, se gândea cã fericirea exageratã îsi va chema, în mod fatal, antiteza, izgonitã temporar de revãrsarea bucuriei.
Norocul ei a fost cã a avut pãrinti plini de grijã si afectiune, surori care o adorau, iar în jurul casei o grãdinã minunatã. Erau, de fapt, douã grãdini concentrice: parcul spitalului cuprindea în sânul lui grãdina casei. Cum veneai, cu trãsura sau pe jos, te întâmpina o alee de salcâmi spre o poartã de lemn. În curtea strãjuitã de brazi, erau douã alei de nuci si douã de peri, câtiva meri, un visin înalt, artari si duzi; sub nuci, se fãcea toamna un asternut de frunze fosnitoare. Fetele se tolãneau pe crengile unui artar bãtrân, si în toatã grãdina, iarba crestea atât de înaltã, încât îsi puteau croi prin ea tuneluri...
Sorã mai mare, Magda nu cãuta sã pãstreze distanta fatã de cele mai mici: le spunea povesti, era prima la jocuri, le cucerea prin vervã. Îndeplineau orice le-ar fi cerut: sã joace teatru (ea nãscocea piesele, întotdeauna istorice, cu un sultan cotropitor si un domn român), sã prindã muste ca sã hrãneascã puii din cuiburile doborâte, sau sã stea cuminti când fãcea scoalã cu ele. Era conducãtoarea lor, i se subordonau de bunã-voie, o ascultau si nu-i ieseau din cuvânt, iar dacã era ironicã sau le fãcea farse, nici nu le trecea prin minte sã se supere. Nu atât diferenta de vârstã, care nu era mare, conta, cât superioritatea. O superioritate psihicã, un anumit fel de a fi, doar al ei, poate un privilegiu obtinut cu pretul suferintei. Avea replica frumoasã si promptã, uneori tãioasã, era mai sprintenã la minte decât normalul vârstei, iar prin elocventã se impunea adesea si în fata celor mari.
Îsi scria poeziile solare noaptea, sub ocrotirea umbrei. Antiteza era perfectã: insomniacã, nocturnã, se situa în contrast cu lumina despre care scria. Asa cum noaptea este reversul zilei, poezia era cealaltã fatã a zâmbetului ei diurn. Nu-i plãcea sã-si citeascã poeziile cu glas tare. Mamei ei, dacã o-ntreba, i le dãdea sã le citeascã singurã, iar surorilor le cerea sã i le copieze „pe curat”, cu chenar în douã culori, cãci ea avea un scris „urât”, dar cu trãsãturi ferme, bine formate, încã de la o vârstã foarte tânãrã. 

Vãzându-si poeziile copiate caligrafic, zâmbea: „Dacã se vor gãsi vreodatã caietele astea, se va spune cu uimire: Ce scris pueril si ce gândire profundã !” 

Din când în când, îsi rupea caietele sau le ardea; pe unul l-a aruncat, într-o varã, în mare.
Numai o actritã cu vervã si temperament ar fi fost în stare sã strãluceascã în rolul Subretei, din „Avarul” de Moliere: simplã aparitie mutã, trebuia sã-si farmece publicul având la dispozitie doar o mãturã si o cârpã de praf ! Elevã în clasa a VI-a de liceu, Magda a interpretat acest rol si a avut un succes extraordinar, la un hram, când era si „serbarea scolii”, au asistat sute de elevi, fete si bãieti; la sfârsit, toti actorii au format o piramidã, iar Magda, cu mâinile-n solduri, cu sort si bonetã, poza râzând, în vârf, deasupra tuturor...
Emotii, putea sã aibã, dar niciodatã nu le-ar fi arãtat, nu le-ar fi recunoscut; surorile nu au vãzut-o niciodatã având „trac”. Bineînteles, toate astea presupuneau o luptã continuã cu sine, iar ea a fost, pe toate planurile, o luptãtoare, astfel si-o amintesc toti cei care au cunoscut-o, asa o aratã si episodul care urmeazã.
Cea mai rece si mai impunãtoare clãdire din Chisinãu, Liceul Eparhial, se înãlta posomorâtã pe o sprânceanã de deal, deasupra unui rând de crâsme. Directoarea care conducea cu mânã de fier liceul era doamna Elena Alistar, mãtusa Magdei. Severã ca o mãnãstire sau ca o puscãrie, Școala Eparhialã era supranumitã „Muntele Athos”, cu interdictia pe dos, cei opriti sã intre fiind elevii de parte bãrbãteascã. Când Magda a pãsit spre mijlocul careului, celor o mie de fete li s-au muiat picioarele si în curtea ziditã s-a fãcut liniste. Directoarea le adunase ca sã comunice o abatere gravã: douã eleve de clasa a opta, de la sectia normalã, fugiserã din internat, într-o sâmbãtã seara, ca sã se ducã la un bal mascat. Urmau sã fie drastic pedepsite, sanctiunea nu era încã oficialã, dar se stia cã aveau sã primeascã pedeapsa maximã: eliminarea din toate scolile din tarã. 

Magda a fãcut câtiva pasi hotãrâti, s-a oprit în fata directoarei si a cerut voie sã vorbeascã. A prezentat pe scurt fapta, apoi starea materialã a familiilor din care proveneau vinovatele. Erau fete sãrace, din familii cu multi copii, în anul acela urmau sã termine scoala si, „intrând în pâine”, ar fi putut sã-si ajute pãrintii si fratii; nu era vorba, asadar, numai de soarta lor, ci si de a familiilor. Orice pedeapsã, spunea Magda, trebuie sã urmãreascã nu nimicirea vinovatului, ci îndreptarea lui. În ce mod ar fi putut acestea sã se îndrepte, dacã erau scoase definitiv din scoalã ? Eliminarea doar pentru un anumit interval sau mustrarea publicã le-ar fi dat posibilitatea sã se corijeze; în plus, ar fi învãtat lectia iertãrii si a generozitãtii, în locul ranchiunii care le-ar fi marcat pentru tot restul vietii. 

În mâinile directoarei stãtea, deci, soarta atâtor oameni, doar ea avea posibilitatea de a îndruma spre bine niste copile care gresiserã din simplã curiozitate. Impresionatã, directoarea pãrea gata sã cedeze, când Magda a rostit un cuvânt care nu trebuia spus: „Pentru toate aceste motive, trebuie sã le iertati !” Trebuie... Împinsã de firea ei voluntarã, eleva o învãta pe directoare ce trebuie sã facã ! Doamna Alistar nici n-a mai vrut s-audã de clementã, mai mult: a eliminat-o si pe Magda pentru o sãptãmânã. Atunci, toatã scoala a fãcut greva foamei: veneau în sala de mese, dar nu se atingeau de mâncare. Meniul de la cantina scolii era, în general, sobru, dar, în timpul grevei, doamna directoare a dat dispozitie sã se gãteascã mâncãruri alese, cu speranta cã le va face pe eleve sã cedeze. Protestul a durat, totusi, destul de mult, si lumea se mira cum reuseau fetele sã reziste; de fapt, erau alimentate noaptea, cu dulceturi, fructe, prãjituri, aduse pe ascuns de mama Magdei, gata oricând sã apere cauza unor copile sãrace si nedreptãtite. Solidaritatea elevelor de la Eparhialã a uimit; dupã ani si ani, nimeni nu mai stia nici numele fetelor, nici dacã fuseserã iertate sau pedepsite conform deciziei. Tuturor le-a rãmas însã în minte curajul Magdei, felul cum luptase ea în agora scolii. E ca si cum istoria ar fi retinut numele avocatului lui Dreyfus, uitându-l pe al celui pe nedrept retinut în Insula Diavolului...

Cum arãta Magda, studentã la douã facultãti, Drept si Filozofie, în toamna anului 1934 ? 

Cel mai bine se descrie ea însãsi, într-o schitã, sub chipul unei fete abia coborâte din trenul de Chisinãu, gata sã urce „calea regalã” a Iașului, strada Carol, spre Universitate: într-un taior nou, în mânã cu o servietã la fel de nouã, „îsi întoarce fata la dreapta si la stânga, si, cu mândrie si cu entuziasm, ea strigã din ochi tuturor: sunt studentã !” Apoi, „în neprimitoarea camerã mobilatã, stã pe marginea patului si nu poate dormi; îsi aminteste de grãdina de-acasã...” „La Universitate, a doua zi, totul e coplesitor... Larma, zidurile prea înalte, îndrãzneala viitorilor colegi. Desigur, i se face curte, chiar dacã nu-i frumoasã, e tânãrã. Studentii îi fac loc lângã dânsii...” Ea „priveste drept la oameni ca si cum le-ar spune: eu am sã înving.”
Fatada Universitãtii Mihãilene se desfãsura simfonic, impresionându-i pe noii veniti, rãtãciti între fețe necunoscute, în cãutarea avizierelor cu anunturi si orare. 

Corpul profesoral era alcãtuit din „cariatide” pe mãsura „zidurilor prea înalte”: nume prestigioase, cu doctorate strãine si lauri academici... Pe de altã parte, Magda explorase si celelalte posibilitãti oferite de Iasi: seratele de la „Bragadiru”, cinematografele, Copoul... Nu peste mult, însã, poezia si cãrtile aveau sã-i rãmânã singurii, statornici prieteni, „într-o vreme mohorâtã si laborioasã.” 

În orasul dezolant, toamna, cu zgomotul ploii curgând în burlane, în timp ce „norodul vesel al studentimii” cobora la vale, spre oras, grãbindu-se la vreo seratã sau la un spectacol, doar ea urca la deal, spre gazdã, unde o astepta, în camera rece, noaptea de insomnie...

”EL” avea un nume sonor ca un pseudonim: Eusebiu Camilar. 

Eusebiu Camilar

Amândoi erau poeti. Întâlnirea a fost una dintre acele apropieri care se întâmplã rar, o revelatie beneficã, si pentru unul, si pentru altul. Fericiti cã soarta îi adusese alãturi, nici unul nu voia mai mult. Lucrurile s-au complicat mai târziu, când, înstiintatã despre planurile lor de cãsãtorie, mama Magdei a sosit la Iasi si a vrut sã afle detalii despre viitorul ginere: „cine-i”, „de unde-i”, „cu ce se ocupã”, ce studii are”, „din ce trãieste”, ”din ce o sã trãiti”... Si a constatat cu uimire cã, în afarã de superlative si declaratii de dragoste („Îl iubesc... Cum era sã-l întreb ce studii are ?”), Magda nu avea nici un rãspuns concret. Se iubeau, si asta le era de-ajuns. S-au cãsãtorit în martie 1938. În mai, ea le scria celor de-acasã: „Eu sunt foarte fericitã, cred cã nu e exagerat sã spun cã ne iubim în fiecare zi mai mult. Ne-am pus verighetele, ne stau foarte bine, nici largi, nici strâmte... Zeby îmi aduce flori din oras, îmi lustruieste pantofii, si nu mã lasã sã fac treabã, de parc-as fi o principesã în exil. Câteodatã mi-i fricã. Atâta fericire poate supãra pe Dumnezeu.”
În septembrie 1939, Eusebiu Camilar a fost concentrat la Botosani, trimis undeva „pe zonã”, si ulterior pe frontul de rãsãrit. Odatã cu invadarea Cehoslovaciei de cãtre armatele hitleriste, începuse conflictul, care avea sã devinã al doilea rãzboi mondial. 

Invadarea Basarabiei de cãtre armatele sovietice, la 28 iunie 1940, a însemnat exodul familiei din Chisinãu, întâi la Iasi, apoi la Bucuresti, unde Magda i-a urmat. 

Dupã o scurtã revenire în 1941, refugiul basarabean s-a repetat în primãvara timpurie a lui 1944; Magda a pãrãsit si ea, a doua oarã, Iasul, familia s-a reunit în Bucurestiul aflat sub amenintarea continuã a bombardamentelor.
Pentru Magda, au fost anii „plânsului pe prispe de lut”: singurãtate, tristete, atacurile repetate ale bolii... Stãtea mai mult întinsã pe pat; mã duceam si-o îmbrãtisam, îmi lipeam fata de umãrul ei si mã uitam cum împletea, cãci ea împletea mereu, în toamna lui 1944, ultima ei toamnã. Împletitul e geamãn cu asteptarea, iar ea nu termina niciodatã de împletit ciorapi, nu din cauzã cã ar fi desirat noaptea ce crosetase ziua, ci pentru cã se gândea mereu la o pereche de picioare bãrbãtesti cu tãlpile înghetate, care trebuiau ocrotite de frig: picioarele lui Ulysse, aflat pe drumul cãtre casã. Așeza unele sub altele siruri albe, siruri negre, siruri cenusii: o nedescifratã Odyssee de lânã. 

Si-a revãzut poeziile si, cu zece zile înainte de a muri, manuscrisul a fost depus la Editura Fundatiilor Regale. Lucrând împreunã cu sotul ei la drama „Focurile”, a pus în gura unui personaj, urmãtoarea replicã, tâsnitã din inimã: „Dac-as sti cã prin moartea mea se schimbã mãcar un strop din nedreptãtile lumii, sunt gata sã mor...” S-a întâmplat la 17 noiembrie 1944, în casa din strada Popa Nan 49, la Bucuresti. Si lumea, cu nedreptãtile si atrocitãtile, a continuat sã curgã mai departe.

În ceremoniile pythagoreicilor, pe lângã muzicã si dansuri, gimnasticã filozoficã, exercitii mnemotehnice si recitãri de eufonii, un rol de seamã îl aveau parfumurile. Reteta unuia, furnizatã de Plutarh, cuprinde: miere, vin, stafide, cãprisor (fuscus), rãsinã, smirnã, lemn de trandafir, fistic, bitum, trestie parfumatã numitã obligeanã, stevie, ienupãr, mentã... Încerc sã-mi imaginez amestecul, în care par a se concentra, subtil, în proportii atent cântãrite, ape, munti, vii, grãdini, strãzi, pãduri... 

Dacã poezia ar putea impresiona nãrile, cred cã versurile Magdei ar fi aureolate de acest miros, fãcut din: maluri de pârâu, livezi cu stupi, bucãtãrie vara, pãdure de brazi, asfalt de oras, bisericã, tufis aprins... I-as spune parfumul pythagoreic al lumii. Ar putea fi povestea Magdei, cuprinsã într-o aromã: nãscutã pentru a percepe si a întruchipa armonia, mereu sub impulsul iubirii, si-a trãit bucuria si suferinta pânã la capãt si a pornit spre luminã, strângând în mâini semnul Crucii. O ursitã cu parfum de pãgânãtate creștinatã.

sursa: http://www.isanos.ro

CÂND PICTURILE ÎNCEP SĂ SE MIȘTE ...

VINE-VINE PRIMĂVARA !

Miauuu este mult până vine primăvara ?

GRĂDINA PROPRIE, UN RAI PENTRU SĂNĂTATEA TRUPULUI ȘI PENTRU BUCURIA SUFLETULUI

Oricine poate realiza o grădină acasă. Nu este nevoie de spații imense și nici de efort mare. Puteti incepe cu o mică gradină, care să vă ofere fructele si legumele preferate și mai ales sănătoase. Orice spațiu cât de mic poate fi transformat într-o grădină. Chiar și spațiul unui balcon de la bloc poate fi amenajat în așa fel încât să fie o sursă de sănătate și frumos. 

Legumele si fructele proaspete sunt o sursa bogata de vitamine naturale. Nu va mai fi necesar să mergeti la piată pentru a vă face aprovizionarea cu anumite legume, verdețuri sau fructe.

Cultivarea legumelor si a fructelor proprii este o tendinta care câstigă tot mai mult teren, deoarece astfel puteti obtine recolte sanatoase si mai putin costisitoare. 

Reîntorcându-vă catre natura, veti sti cu siguranta ceea ce consumati ! 

Puteti sa va bucurati de gustul inconfundabil al cartofilor, morcovilor, tomatelor si al ardeilor. Toate proaspete. In plus, activitatea de gradinarit este una foarte relaxantă.

Ce trebuie să aveți în vedere, la început,  pentru a 

amenaja o gradină cu legume, fructe ?

Asigurati-va ca gradina are acces la apă. 

O gradina de legume are nevoie de cel putin 6 ore de lumina pe zi. 

Asigurati-va ca solul este bogat si hranitor. Solurile argiloase/nisipoase sunt bune pentru inceput, dar daca adaugati si compost, veti obtine rezultate mai bune.

Alegeti momentul optim pentru a semana. In functie si de conditiile meteo, cea mai buna perioada este in lunile martie-aprilie.

Nu ingropati prea adanc semintele. Regula de baza este că orice samantă trebuie plantata la fel de adanc precum inaltimea sa. De exemplu, o samanta de 3 mm va fi plantata la 3 mm adancime.

Pe măsură ce veți lucra în grădină și veți obține rezultatele așteptate, veți căpăta experiență și multă dragoste pentru grădinărit.

În continuare, vă prezint câteva imagini cu idei pentru a amenaja o grădină de legume și fructe într-un spațiu mare sau mic.

CEAPĂ

CARTOFI

ROȘII