Slavă Armatei Naţionale Române !

Slavă Armatei Naţionale Române ! 
Dispreţ etern pângăritorilor ei ! 

Fără doar şi poate aţi remarcat că trăim nenorocite zile în care tot ce e românesc nu este bun, mândria naţională trebuie să dispară ca înălţătoare sintagmă, iar pilonii naţiunii sunt mâzgăliţi zilnic de nişte neica-nimeni scuipaţi printr-o clipă de ţăcăneală istorică în fruntea Ţării. 

După sceleratele atacuri la adresa Bisericii, a venit, nu-i aşa, rândul Oştirii Române, al doilea stâlp de susţinere a României, instituţie care s-a bucurat permanent de simpatia şi de sprijinul majorităţii absolute a populaţiei. 

Evident că mă refer la mizeria cu pensiile militare, la mizeria în care trăiesc ultimii veterani ai celui de al doilea război mondial şi urmaşii acestora.
Cine dintre guvernaţii aduşi cu roaba, de prin grămezile de vânduţi crescuţi la sânul banilor murdari închinaţi deznaţionalizării masive pornite împotriva neamurilor lumii, mai are timp să-şi aducă aminte de glorioase fapte de luptă, de clipe vitejeşti, de învălmăşelile de trupuri păgâne din care ieşea, victorios, un Pavel Chinezul (Cneazul din Banat). 

Sau cum oastea nostră de ţărani a dat ruşine marilor conducători cu veleităţi de cuceritori peste Provinciile noastre. 

Cine are vreme să strige un „pe aici nu se trece !” sau măcar să ia în seamă sacrificiile înaintaşilor ca să aibă el, reprezentant al statului, cămaşa scrobită şi laptop cu măr pe el ? 

Mai numără cineva morţii pentru Independenţă ? 

Mai ştiu trântorii clipei câţi au căzut împotriva bolşevicilor sau ce i-am făcut lui Bela Kun (evreu maghiar comunist) ?  

Când se vorbea despre „jandarmul Balcanilor”, oare bunicii şi străbunicii mişeilor de azi nu se făleau cu Armata Naţională, cu Regele, cu Ţara ? 

Câţi români adevăraţi au ajuns carne de tun pentru săbiile cazacilor ? Pe ei îi mai numără cineva ? 

Câţi au ajuns oase strivite de şenilele bolşevicilor într-o clipă de schimonosire a istoriei noastre fireşti ? 

Siberia încă mai geme de suflete româneşti, Ţara este şi acum ruptă şi aceşti vii fără de suflet umblă cu condeie aurite prin mlaştina austerităţii justificând zilnic blestemate acţiuni antinaţionale. 

Istoria Armatei Române este un mister pentru aceşti pseudocorporatişti zefelmitori. 

Culmea, ai crede că ştiu pe ce lume trăiesc, aşa de bine mimează gândirea eliberată de greutăţile răspunderii politice. Dar lumea lor nu mai este şi lumea noastră. 

Tăiem banii Armatei şi a altor structuri angajate direct în lupte vizibile sau invizibile, dar cerşim integrarea în Schengen pentru că aceste structuri şi-au făcut treaba. 

Cum spun, abstracţiunea ce le-a cuprins minţile nu se mai pupă cu realitatea.
Şi care e realitatea ? Păi asta: Până în 2014, sacrificiile Oştii noastre însumau 26 de morţi prin Afganistan si Irak. Răniţii sar de două sute. Şi în scrîntita lor realitate, nişte scribălăi, în loc să-şi taie banii de amante, le taie militarilor leii de pâine... Subminarea siguranţei statului, aici ar trebui încadraţi aceşti iresponsabili închinaţi Nefratelui...
Regăţenii de la Scorpionii Roşii, ardelenii de la Şoimii Carpaţilor şi moldovenii de la Lupii Negri au fluturat cu mândrie tricolorul în lupte deloc străine nouă, căci terorismul nu recunoaşte neamuri şi nici civilizaţii. 

Cuminţi ca stâncile, puternici ca urşii şi veseli ca războinicii daci, militarii noştri înţeleg şi îşi fac datoria.
Deseori se sacrifică lent, fără un strigăt, fără un vaiet, în clipele când se ridică în numele Ţării de lângă copii şi nevastă, ca să fie cea mai valoroasă za din armura României. 

Că sunt în ţări străine servind cu onoare Patria, că sunt între graniţele Ţării, ei sunt primii eroi ai noştri în vremurile cele mai grele. Pe ei ne bizuim, lor le datorăm liniştea noastră. Lor, celor care nu au parte de ea.

Tot timpul la ordin, cei mai norocoşi dintre ei nici nu ştiu când li s-au făcut copii mari şi le-au adus frumoşi nepoţi acasă.

Cei mai norocoşi îşi trăiesc tinereţea la pensie.

Ei sunt primii patrioţi, ei sunt mândri de înaintaşii lor, ei ştiu să îndure pentru cei iubiţi, să-şi rupă zile lungi şi nopţi aspre din viaţă pentru restul românilor.

Şi atunci, câtă scârnăvie trebuie să mustească în sufletul conţopiştilor care manevrează condeiul mai precis decât gloanţele unui kalaşnikov inamic ? 

Ce este corect şi patriotic în această demonică manevră care slăbeşte Pavăza Naţională din însăşi interiorul ei ?

Nenorocite vremuri am ajuns să suportăm, fraţi români ! Câţi om mai fi...

Autor, Ninel PEIA (deputat român 2012-2016)