Atât era de bună ciocolata, care se fabrica în atelierul din Vinga, încât localnicii spun că dacă cineva mânca o bucată din această delicatesă, îi dispărea automat senzaţia de foame.
Fabrica a ajuns să aibă peste 100 de angajați, în perioada interbelică, care produceau drajeuri, fondante, bomboane şi diferite sortimente de ciocolată în cutie - ciocolată cu alune, cu nucă, cu vanilie, cu portocale sau cu vişine -, care se exportau în toată Europa și în Japonia.
Casa Regală era răsfățată cu celebra marcă de ciocolată din Vinga, Banat.
Regele Mihai a trimis chiar o scrisoare de recunoștință în anul 1937, proprietarului de atunci.
În anul 1948, Draskovits a fost dat afară din casa lui și fabrica a fost naționalizată. Veneau slugile și culdușii la putere.
La începutul anilor 1950, această fabrică a funcţionat ca secţie a fabricii de ciocolată din Timişoara – Kandia.
Secretul acestei reţete de ciocolată Vinga nu a fost dezvăluit niciodată.
”Itefonsa”, aşa se numea ciocolata care făcea, cândva, furori.
Teodor Draskovits, a murit în 1955, fără a lăsa cuiva vreo informaţie despre modul de producere al diverselor tipuri de ciocolate și bomboane.
Teodor Draskovits, patronul fabricii de ciocolată (1877-1955) - Părinții au fost János Draskovits (1845-1895) și Jozefa Biedermann (1847-1897)
Până în 1970, Kandia a mai produs două sortimente din marca “ciocolată de Vinga”, sub forma unor cutii ce conţineau bomboane cu cremă de vanilie și bomboane de ciocolată.
Cândva, după 1974, ciocolata de Vinga nu s-a mai produs ca sortiment.
Astăzi, din celebra fabrică nu au mai rămas decât ruinele. Câteva cărămizi lăsate în paragină, două geamuri sparte şi un utilaj uitat în curte.
Întrucât cei trei urmași (fii) legali ai lui Teodor Draskovits senior au trecut deja în lumea umbrelor, ștafeta redobândirii proprietăților fabricii a fost preluată de nepoții de drept.
Însă, singura supraviețuitoare luptătoare și cea mai în vârstă din cei șapte nepoți (patru sunt decedați, doi sunt în străinătate, în Germania), Teodora Rădulescu-Racsov (născută în anul 1944) care trăiește la Timișoara, s-a lovit de opacitatea birocratismului autorităților publice și, căzând pradă deznădejdii, nemaiavând putere de luptă și nici sănătate corespunzătoare, a abandonat lupta de redobândire a proprietăților fabricii sau a despăgubirilor. Singura dorință și (de ce nu ?) speranță rămasă în viață este de a prinde ziua când la Vinga va curge din nou ciocolată cu miros de vanilie.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu