Doru Davidovici... un nume care a fost, cândva, sinonim cu evadarea din cenușiu. Aviator și scriitor, el a dat curaj celor care au îndrăznit să spere. În cărțile sale, piloții, avioanele, aerodromul, ceața, ploaia, viscolul, seninul, pământul privit de sus, cerul privit de oriunde – se înfruntă să-și câștige întâietatea pe pagină. Filele se încarcă de atmosferă, pasiuni și gânduri, transformate în perfuzie pentru creierul avid al cititorului...
Am prieteni care s-au îndrăgostit de aviație citindu-l în adolescență pe Doru Davidovici. Unii, astăzi, sunt aviatori. Personal, l-am descoperit destul de târziu, după ce mi-am ales cariera. Și el, și comunismul, căzuseră de peste un deceniu, dar am simțit nevoia lui de evadare, pe care a reușit s-o imprime și altora. Multora...
„Și eu iubesc marea și mă gândesc la o casă văruită, cu o grămadă de geamuri spre ape, chiar pe plajă, și cu 4-5 cockeri alergând pe plaja aceea. Gândurile sunt libere... Nici n-am vrut să fiu doctor, milițian, pompier, vânzător de înghețată sau șofer de curse. Am cochetat puțin cu ideea de marinar, dar a fost numai așa, un viraj cu revenire la traiect, și am ajuns pilot de vânătoare. Există mulți oameni dragi, cu inimă de pilot, care n-au pus niciodată mâna pe manșă; chestiile fundamentale se petrec pe dinăuntru. Și, ca să fiu pilot până la capăt, trebuie să îți spun că sunt prea mulți dintre cei care tot strâng manșe în mâinile lor, și care n-au...
Drumul meu a fost: liceul militar, Școala militară de ofițeri activi Aurel Vlaicu, unitate de luptă, Academia Militară, unitate de luptă... Povestea cu TAROM-ul e doar o poveste, zbor tot MiG-ul 21”.
Doru Davidovici, 1987
.jpg)
Securitatea, cu ochii pe familia Davidovici
Rostul acestui articol este de a semnala o sursă inedită de informații: dosarul de la C.N.S.A.S. al locotenent-colonelului aviator Doru Davidovici. Are două volume, care adăpostesc peste 400 de file (în special, note informative).
Evident, chiar dacă el era obiectivul central, Securitatea a fost interesată și de restul familiei sale. De altfel, încă de la început ni se spune că, fiind de origine semită, familia lui a avut, în mai multe rânduri, legături cu statul israelian. Paul Davidovici, tatăl lui Doru, a fost cercetat de două ori. Prima dată, în 1953, când la București se desfășura Festivalul Internațional al Tineretului și Studenților. Motivul era acela că s-ar fi întâlni cu un jurnalist venit din Israel. A doua oară a fost verificat în anii 1961-1963, fiind suspectat că, în urmă cu peste un deceniu, când lucrase la Legația Română de la Tel Aviv, ar fi „angajat pentru construcția sediului legației, persoane din serviciul de spionaj israelian, care au introdus mijloace T.O. (tehnică operativă – n.a.)”. Ambele cercetări s-au încheiat cu concluzia că nu au fost obținute dovezi incriminatorii.
La revenirea din Israel, Etti Davidovici – mama aviatorului – a fost reținută și cercetată administrativ, în stare de arest, pentru suspiciunea de trădare. Suspiciunea nu s-a confirmat, iar femeia a fost eliberată după doi ani. Ulterior, ea a fost funcționară Agerpres.
Soția lui Doru, Agnes-Ruth (n. Valentin), era traducătoare la Agerpres, fiind cunoscătoare a limbilor engleză, franceză, spaniolă și idiș. În 1987, Securitatea știa despre ea că avea corespondență cu mai multe persoane aflate în afara granițelor statului.
Astfel, am ajuns la motivul deschiderii dosarului. Soții Doru și Agnes Davidovici erau suspecți pentru că aveau (multe) rude și (mulți) prieteni în străinătate (în Israel, R.F.G., Franța și S.U.A.). De aceea, au fost urmăriți „în scopul stabilirii relațiilor cu rudele din țară și din străinătate, ori cu alte persoane suspecte de activitate ostilă statului nostru, a prevenirii scurgerii de date și informații secrete și protecției cadrului militar de eventuale influențe negative”. Pentru atingerea acestor obiective, Securitatea a ales cele două căi clasice: obținerea de note informative de la unii apropiați și punerea telefonului de acasă sub ascultare.
Numele de cod al locotenent-colonelului Davidivici era „Aron”. Informatorii erau sfătuiți să se împrietenească cu Doru treptat, sub aparența interesului pentru preocupările literare ale acestuia. Era însă nevoie de multă prudență. Falsul prieten trebuia „să țină seama de firea orgolioasă a obiectivului, să nu-l jignească prin atitudine sau gesturi, [fiind] cunoscut că este în stare să întrerupă orice relație pentru acest lucru”.
Doru Davidovici, cartea Lumi galactice și cenzura
Era o perioadă în care Doru Davidovici era nemulțumit. În ianuarie 1987 Securitatea i-a interceptat o scrisoare către scriitorul arădean Cornel Marandiuc. Doru îi scria despre experiența nefericită a publicării cărții Lumi galactice:
„Cărticica despre O.Z.N.-uri mi-a adus bucurie numai cât am scris-o. De aceea scrisoarea mea de Anul Nou e tristă, pentru că sfârșitul lui ’86 s-a petrecut sub semnul... și cartea a avut, de fapt, o soartă incredibilă. După corectură, când toate erau bune și frumoase, n-am mai văzut-o până când a apărut în librării – schilodită, sluțită, cu ștersături necompetente și adăugiri stângace. Ce etică editorială, relație redactor-autor, posibilitate firească de a-ți conduce cartea până la apariție, așa cum ai gândit-o! Au intrat în ea cu mișelie, prostește, punându-mi în gură cuvinte nici măcar gândite vreodată, din teama stupidă de a nu tulbura niște prezumtive ape, nu știu, oricum, cât de netulburate. Nu exagerez – știți cum e la un moment dat, te obiectivezi, vezi cartea limpede, din afară și așa cum e – era un glob de sticlă, limpede, pe care se cunoaște orice atingere, urmă, orice se transformă în zgârietură. Primul exemplar avut la mână, l-am rupt, l-am făcut bucăți – am țipat. Nu credeam că o carte sluțită poate să doară atât. Nu mai era cartea mea. Era o chestie logică, oportunistă și, Dumnezeule!, ultima frază, cea care încheie cartea, ce mârșăvie abilă în fond și stângace în formă – n-au reușit nici măcar să-și îmbrace ca lumea ticăloșia, să o facă să semene a ceva. Altceva! N-au vrut să renunțe la carte, pentru că era ucigabilă. Am pus și problema, când îi auzeam lamentându-se mai schimbați. Nu era nimic de schimbat. Gata, o iau, o duc la altă editură am zis. Nu!, au zis, lăsați că publicăm. Nu erau capabili să înțeleagă că vandabilitatea (...) ieșea exact din aceea că am scris cu mintea, inima, mâna omului din cabină, mâna de pe manșă. N-o să mă liniștesc niciodată pe tema asta. N-o să-mi iert prostia, faptul că am avut încredere. (...) Ce nu le iert ăstora, că m-au învățat să urăsc! Pe cuvântul meu, până acum habar n-aveam ce e aia”.
De la începutul anului 1987 și până la momentul decesului, Securitatea a adunat note. Unele îl prezintă într-o lumină pozitivă: un pilot foarte bun, un militar serios, apreciat, de la care cei tineri aveau ce învăța. Era cult, având cunoștințe solide și din domenii care nu aveau legătură cu activitatea sa. Cum ar fi biologia...
Doru era admirat pentru pasiunea sa pentru literatură. Citea mult, inclusiv cărți scrise în engleză și franceză. Avea o bibliotecă de invidiat. Era prieten cu scriitorii Cornel Marandiuc și Radu Theodoru, dar și cu inventatorul Justin Capră sau cosmonautul Dumitru Prunariu.
În societate, se purta politicos, dar avea o fire retrasă, grupul său de prieteni reducându-se la câteva nume, printre ei fiind căpitanii Dorel Luca și Adrian Edu. O sursă a scris: „Este unul dintre cei mai bine pregătiți piloți din unitate. (...) În relațiile cu colegii este corect, dă mult din ceea ce cunoaște și-i ajută să se perfecționeze ca piloți militari. (...) Leagă prietenii, în majoritatea cazurilor, numai cu piloții cei mai buni (nu numai profesional, ci și sub aspectul culturii generale). În general, nu discută despre politica altor state, iar în privința problemelor naționale se exprimă în cadrul convorbirilor la învățământul politico-ideologic în aceiași termeni ca toți ceilalți”.
Alte note îi sunt mai puțin favorabile, acuzându-l de superficialitate și o viață dezordonată, cu escapade amoroase. La urma urmei, prin intermediul notelor la Securitate, se pot plăti și polițe, nu?
Doru Davidovici și criza de kerosen din aviația militară
La sfârșitul lui 1987 sau la începutul anului 1988, Doru Davidovici a dorit să se despartă de avionul MiG-21, principalul personaj al cărților sale, și să părăsească aviația militară. A făcut o solicitare la TAROM, specificând să fie primit ca pilot numai pe curse interne (bănuia, probabil, că relațiile sale cu persoane aflate în străinătate îi puneau în pericol acest transfer). A motivat această cerere spunând că are unele probleme de sănătate, iar unor apropiați le-a spus că a stat suficient departe de familie, făcând naveta la Borcea, unde se afla regimentul. Nu i s-a aprobat...
Tot în această perioadă de final de comunism a circulat, bătută la mașină, o poezie scrisă de el, care acuza criza de kerosen din aviația militară. O piesă din marele puzzle al samizdatului socialist...
GAZ
Când decolează cu forțaj,
Cu viața sa făcând partaj,
Pilotul, cât e el de breaz,
Consumă gaz.
Când noaptea-n grele, printre nori,
Pe sub costum îi trec răcori,
El pune inimii răgaz,
Când are gaz.
Și de-l trimiți în nori hai-hui,
E bine-n rezervor să-i pui,
Așa... să aibă la necaz,
Un kil de gaz.
Îl facem țintă, vânător,
Și acrobat, și bombardor,
Și nu-i lăsăm niciun răgaz,
Dar nu-i dăm gaz.
Și când greșește... că-i uman,
Când zboară două luni pe an,
Îl trecem să prășească praz,
Dar nu-i dăm gaz.
Ce treburi bune am face noi
De n-ar fi secetă-n butoi,
Și n-ar mai fi așa necaz,
De-am avea gaz.
Telefonul care anunță „un mare necaz”
În cel de-al doilea volum, sunt informații obținute prin ascultarea telefonului familiei. Banalități cotidiene, discuții prietenești, chestiuni de serviciu ale soției, problemele școlare ale copiilor...
Cutremurătoare este însă nota despre telefonul din 20 aprilie 1989, care anunța decesul aviatorului Doru Filimon Davidovici, în urma prăbușirii „dublei” MiG-21 nr. 6946, la manșa căruia se afla (în avion se mai afla și locotenentul-major Dumitru Petra, la rându-i, decedat în accident). Telefonul de la Borcea a sunat seara târziu, la ora 22.41. Cităm din dosar: „Postul este chemat de căpitanul Luca, comandantul regimentului de la Bărăgan, care-i comunică soției obiectivului că acolo e un mare necaz. Doamna se interesează dacă e cel mai mare necaz. I se răspunde afirmativ. Cpt. Luca o roagă ca mâine dimineață să meargă la Bărăgan”.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu