Pentru mine, când vine luna lui septembrie, cea mai frumoasă din an, de când mă știu, gândul mă duce spre câteva ființe dragi. Dintr-un motiv foarte simplu: s-a întâmplat că aceste ființe să bată la poartă lumii și a vieții, în chiar această lună. Cum o fi fost septembrie al fiecăruia nu știu decât puțin, și numai pentru unul dintre ei. Am însă, acum, ca, probabil, de multe ori în trecut, această senzație: că între soarele care s-a mai potolit, între vara care n-a trecut cu totul și între melancolia strecurată în suflet, izvorâtă, parcă, de oriunde și din orice, există o legătură puternică. Una pe care nu o voi putea dezlega niciodată. Știu, pur și simplu, că s-au născut înainte de echinocțiul de toamna și constat, cu toată bucuria, că lor le găsesc, iscodind memoria, atâtea asemănări și atâtea apropieri.
Simțul realității
Dar astăzi mă voi opri, dintre septembriștii mei, doar la Ecaterina Oproiu. Întâi de toate, viața Ecaterinei Oproiu este neobișnuită și surprinzătoare. Așa a fost, ea, mereu, spun cu admirație, toți cei care au cunoscut-o. Și nu sunt deloc puțini. Și nu sunt, în nici un caz, majoritatea dintre ei, din categoria personalităților lichide, cum, din păcate, au fost și sunt, destui, și înainte și după inventarea, de către, Zigmunt Bauman, a termenului. (Extins, de către Umberto Eco, de la „personalități”, la caracteristică, sperăm, totuși, nu de baza, a unei „societăți lichide”). Ecaterina Oproiu nu a luat forma mediilor înconjurătoare, cum, se întâmplă cu toți adaptații și prea adaptații tuturor regimurilor. Cinstea desăvârșită a Tatălui, de pildă (pe care am evocat-o și cu alt prilej similar), depune mărturie pentru faptul că, și-a însușit din familie deprinderile și sentimentele necesare vieții adaptate după reguli și principii morale. Tot adaptare, dar pe un alt registru, mai înalt, mai sever, mai greu de păstrat. În fapt, instinctiv, a refuzat adaptările, acel tip de acomodari derivate din cel mai de jos numitor comun al psihologiei publice. S-a instalat rebelă, încă de la 17 ani, în numitorul comun al utopiilor morale dintotdeauna. Care spun că a fi onest și curajos, ca om, bărbat sau femeie, nu importă, sunt fapte dincolo de acest timp, dincolo și, mai presus de, acest spațiu în care ți-e dat să trăieșți. Ecaterina Oproiu a avut, fără nici o îndoială, simțul realității (în două ocazii îl numește, deloc întâmplător, chiar „principiul realității’), al istoriei mari și mici, deopotrivă. Principiul realității nu implică prin el însuși să fii și moral, sau mai exact, în primul rând, moral. Atentă la realitate, adolescenta maturizată în timp de război simțea libertatea și se purta că atare. Destui, desigur, în acele vremuri deloc așezate și prea puțin predictibile „au pățit-o”. În cazul ei a fost scutită de necazurile libertății vehement asumate. Ca femeie tânăra care credere în egalitate, în libertate, demnitate și, deloc la sfârșit, în frumusețea și grația tinereții genului feminin. A înțeles și atunci, și mai târziu „ce i s-ar fi întâmplat“ cu asemenea încredințare, a oricărui tânăr: că libertatea de gândire și acțiune sunt și cale și țel de urmat, dincolo de și independent de consecințe. Tocmai de aceea, întotdeauna, vădind, cu prisosință, virtutea înalta și atât de rară, a gratitudinii, a recunoștinței, a spus că „a avut noroc”.
Când norocul poartă un nume
Norocul, șansa vieții sale, avea un nume: familia Bellu. Atunci, la început, Niculae Bellu era redactorul responsabil al României Libere (apoi va deveni Profesorul de Etică al Universității), iar Elena Bellu va deveni, prietenă de o viață. „Lucram- mărturisește autoarea Jurnalelor sale -la România Liberă, dar, încă, eram minoră. Fiindcă voiam să mă mărit, a trebuit ca tată să semneze că e de acord. Pe lângă tată nr. 1, mai era și tată nr. 2, șeful meu, Niculae Bellu, cu soția sa, Elena. Datorită lui Bellu, am mai spus-o, dar, o s-o repet toată viață, am prins ultimul tren care mi-a permis să continui facultatea, căci, împotriva tuturor «indicațiilor», Bellu m-a luat la ziar„. Acest episod destinal este relevant și pilduitor din multe puncte de vedere. În primul rând, el certifica existența unor gesturi morale elementare care transcend ideologiile, fanatismele și ipocriziile politice curente. Morală și civilitatea, când sunt autentice, când vădesc, pur și simplu, umanitate, deci iubire, respect al celuilalt, sau celeilalte, compasiune, înțelegere, sunt cele care asigura, ele și nu altceva, continuitățile în condiția umană: de pretutindeni și dintotdeauna.
Un cinism modern
Lecția această nu a fost înțeleasă de Ecaterina Oproiu în registrul intelectului pur, atât de prezent în mintea sa, cum a putut constată oricine a cunoscut-o mai mult decât cinci minute, decât într-un singur fel: cel al ironiei socratice, al umorului și al sarcasmului derivat din puterea judecății care-ți arată „și față și reversul”. Încolo de inteligență și dincoace de ea, se întinde, în ceea ce o privește pe Ecaterina Oproiu, înțelegerea plină de grijă, perceperea situațiilor de viață în toată complexitatea lor, și, mai ales, în toate consecințele produse asupra semenilor. În acest sens, însă, cu certitudine, două însușiri, prezente, din păcate, în cote diferite, și „înainte” și „după”, printre noi oamenii, ii sunt străine, autoarei binecunoscutelor piese: Nu sunt Turnul Eiffel, Interviu (inițial s-a numit Handicap), Cerul înstelat deasupra noastră, O cină romantică, Furnizorii Casei Regale, 3X8 Plus Infinitul sau Parlez Moi D Amour. E vorba de cinism și indiferență. Ne gândim, desigur, la cinismul modern, nu la cel antic, și la indiferența, în sensul ei străvechi, etern: ceilalți nu există, n-au nici o valoare, nu contează în nici un fel, nu trezesc nici un sentiment și nici măcar, un interes, cât de cât. Din această perspectiva, cea care a cunoscut, ca puțini alții, tot ceea ce era semnificativ în creația anilor ‘ 60 și următorii, în orizont universal și autohton, n-a „experimentat” culoarele indiferenței disprețuitoare și ale cinismului rece, distructiv. Nici în cuprinsul operei literare și dramaturgice propriu -zise, nici în zecile de Caiete de însemnări, nici în atitudinile și convingerile exprimate în viață. Inițial, am crezut că doar în opera sa dramatică este atât de clară această absența a cinismului și a indiferenței. Am reluat la lectură și cele două cărți de analiză a spiritului modern și post modern, Un idol pentru fiecare (Mituri și Antimituri) și Greta Garbo, star contestatar. Același rezultat.
Ecaterina Oproiu
Și-a dorit să înțeleagă lumea
Ecaterina Oproiu colindă lumea largă la festivaluri și conferințe, la Paris și Roma, la Londra, Moscova sau Madrid, la Calcutta și Cairo. Este prezentă, încă de la început, la Cannes, an de an, întâlnește și cunoaște, fără nici o exagerare, mari actori și actrițe, mari regizori și critici cinematografici (de la Mastroianni la Sidney Poitier, de la Melina Mercouri la Shirley Temple, de la Daniele Delorme la Francoise Arnoul, de la Alain Resnais la Henri Chapier și mulți, mulți alții ). Și înțelege enorm. Împărtășește totul în „corespondențe“ când Televiziunea Română „conta” în Europa, cam până în ‘ 79. Însemnările ei surprind schimbările, închiderile, contorsiunile interne, trădările în prietenii, surprizele caracterelor. Tot ceea ce a apărut că Jurnal între timp în ultimii ani poate fi citit că o Cronică a societății românesți în izbirea ei cu istoria. Personajele sunt aproape toți scriitorii majori, și Marin Sorescu și Augustin Buzura sau Alexandru Ivasiuc și „umbră lui salvatoare”, Tita Chiper, și Titus Popovici dar și Mihnea Gheorghiu, și Zoe Bușulenga sau Iorgu Iordan de la universitate, dar și istoricul Dinu C. Giurescu, filosoful Imre Toth, biologul Emil Palade sau regizorii Gopo, Elisabeta Bostan și Alexa Visarion. Nu lipsesc actorii Ștefan Iodache, Florin Piersic, Stela Popescu.
Fiecare cu povestea sa, fiecare cu un înțeles mai profund și dincolo de context. În fapt, peste câțiva ani, când „citirea“ istoriei recente a României va depăși maniheismele și încrancenarile partizane -, în care, încă, destui se simt „confortabil” pentru că nutresc, deocamdată, sperăm că, nu pentru mult timp, iluzia păcălirii, pentru totdeauna a istoriei-, Jurnalele Ecaterinei Oproiu vor fi parcurse, de cei veniți de curând în istoria noastră, a tuturor, ca veritabile române: modern post-moderne. Cum să nu-i intereseze, de pildă, ce notează în anul ’88, autoarea Cerului înstelat deasupra noastră:„Ce să înțelegi? Ce să mai înțelegi? De ce să mai înțelegi? Te ajută sau te năucește dacă înțelegi?” sau reflecțiile sale din ‘ 86 în față unui istoric la „Un parastas în lumea bună „:„ Îl las să zică ce vrea, ce rost ar avea să-i spun că, pe mine, binele mă înfricoșează mai mult decât răul, fiindcă binele nostru apare la întâmplare, e anarhic, pe când răul are întotdeauna un skepsis”. Și, în continuare, Cronica este, întotdeauna, plină de detalii necunoscute dar semnificative, uneori tâlcuitoare, fie că este vorba de Veturia Goga (într-o discuție la Ciucea, condusă de autoare cu tact și măsură cuvenită în față dezvăluirilor incredibile ale „castelanei“) fie că interviul îi este luat Anei Aslan, femeia savant care nu și abandonat niciodată grația și ținută, demn feminină. De altfel, Ecaterina Oproiu a depus mărturie, toată viața sa, alături de Costin Murgescu și fiica Ileana, pentru ce înseamnă să fii femeie în lumea schimbărilor rapide de mentalitate și comportament.
A deschis, la noi, drumul anevoios al emancipării condiției feminine
La început de ani ‘ 70 a tradus Drama eliberării femeii, scrisă de Mathilde Niels iar cărțile ei, mai înainte amintite, apăreau un sute de mii de exemplare. Ca și revista Cinema, pe care a inițiat-o și condus-o ani în șir. Totodată, am avut, în multe rânduri, surpriza plăcută, să constat că, unele feministe mai noi, admit că, prin scris, prin apariții și idei, Ecaterina Oproiu a deschis, la noi, drumul anevoios al emancipării condiției feminine. Nu i-a venit deloc greu, dacă ținem seama de calitățile sale intelectuale și de virtuțile sale morale. Sigur, a înțeles și un alt adevăr esențial al vieții care ține de contingență: alianța dintre frumos și bine se petrece, întotdeauna, diferit, în cazul genului feminin și în a celui masculin. Iar când grația feminină este însoțită de curajul de a fi și o ființă liberă, sigur, eu unul mă gândesc la Ecaterina Oproiu. Curajul de a înfrunta viața cu demnitate. Și fermitatea ei are grație. Întrebați-i pe cei care au întâlnit-o. Aflată la Cannes, singură, cu Jurnalul său, la un moment dat notează:„ în ceea ce mă privește, sunt mulțumită, și, cel puțin aici, în jurnal, pot mărturisi că, fără să fiu masochistă, am această slăbiciune. . . Îmi place să primesc lecții „. Ca să accepți să primeșți lecții presupune să poți să gândeșți frumos despre oameni deși vezi și știi defectele lor.
Este și această o lecție pascaliană însușită și desăvârșită îndelung. O viață, începută însă, printre altele, și în sufrageria familiei Bellu, când se citea și discuta aprins „Nu sunt Turnul Eiffel?“
sursa:https://www.cotidianul.ro/ecaterina-oproiu-o-viata-suprinzatoare/
