Vasile Şoimaru, un reputat profesor universitar din Republica Moldova, a descoperit o fascinantă şi inedită comunitate românească chiar în inima Rusiei. Mai precis, este vorba despre satele româneşti de la poalele Caucazului, înfiinţate acum 300 de ani de bănăţeni şi de basarabeni. Aceştia au reuşit să creeze un fond cultural unicat.
În anul 2007, la volanul unui autoturism de teren cu mulţi kilometri la bord, Vasile Şoimaru, conferenţiar universitar, publicist şi economist basarabean, pleca într-o expediţie inedită. Auzise că în Caucazul de Nord se afla o întreagă regiune locuită de români şi a vrut să-i vadă cu ochii lui, să-i audă vorbind româneşte.
„Eu, până pe la sfârşitul anilor ’80, eram un adept al moldovenismului. După ce am citit istoria românilor, am fost cucerit şi convins definitiv de românism. De atunci, cu forţe proprii, am plecat în căutarea românilor de pretutindeni“, explică Vasile Şoimaru.
În cadrul acestor peregrinări până în inima Rusiei, Vasile Şoimaru a descoperit peste 30 de sate româneşti între Bug şi Nipru şi încă 10 localităţi în Caucazul de Nord, raionul Krîmsk, Krasnodar, Federaţia Rusă. A vizitat aproape toate aceste aşezări româneşti şi a aflat o poveste fascinantă şi necunoscută până atunci. În Caucazul de Nord, în special, a descoperit o adevărată sinteză moldo-bănăţeană, la un nivel tradiţional şi cultural greu de imaginat. Vasile Şoimaru a reuşit să surprindă, de altfel, această lume secretă şi miraculoasă cu întregul ei farmec în peste 800 de fotografii concentrate în două monografii fotografice dedicate românilor din jurul României.
Vasile Şoimaru făcuse o pasiune din descoperirea comunităţilor româneşti împrăştiate pe toată suprafaţa Globului. Auzise de comunităţile de români din Caucazul de Nord, o zonă îndepărtată din inima Federaţiei Ruse. A strâns ani la rând bani pentru această călătorie. „Eram curios să văd dacă există aceşti oameni. Dacă mai ştiu româneşte. Ce obiceiuri au. Am plecat pur şi simplu fiindcă mă apăsa curiozitatea. Doream să-i descopăr pe aceşti fraţi ai mei, români. Mi-am pus la punct toate actele, să nu am probleme, şi am plecat de unul singur către Caucaz“, spune Vasile Şoimaru.
A străbătut Ucraina şi apoi a mers tot înainte, dincolo de Nipru, către Caucaz. Prima surpriză a avut-o după ce a depăşit Bugul. Aici a descoperit peste 30 de sate româneşti. Apoi, în Caucazul de Nord, a simţit bucuria descoperirii. A dat peste nu mai puţin de zece sate româneşti în zona Krasnodarului. Era o comunitate compactă, iar numele satelor erau mai mult decât grăitoare: Moldovanskoe, Moldovanovka, Moldovka, Veselie, Nădejdea şi Nadlac. Fotografii surprinse în Moldovanskoe au fost postate pe blogul personal al profesorului.
VASILE ȘOIMARU, Chișinău
„Eu am vizitat nouă din cele zece sate româneşti din Caucazul de Nord. Într-unul nu am putut să merg fiindcă se afla într-o zonă separatistă, care a aparţinut Georgiei şi am fost sfătuit să nu-mi încerc norocul. Anterior am vizitat şi cele 30 de sate româneşti dintre Bug şi Nipru. A fost o adevărată bucurie să descopăr că acei oameni încă vorbeau româneşte. O parte dintre ei aveau şi nume româneşti, dar şi tradiţii, obiceiuri moştenite de la moşii şi strămoşii lor români. De la oamenii în vârstă am aflat şi cum au ajuns aceşti români tocmai în Caucazul de Nord“, povesteşte Vasile Şoimaru.
Iniţial, conferenţiarul basarabean a crezut că erau urmaşii unor deportaţi. A aflat, însă, că acei români au ajuns de bună voie în Caucazul de Nord, atraşi de mirajul libertăţii. Era un fel de goană după pământ şi libertate asemănătoare nordului Americii, dar de această dată, într-un est sălbatic al Imperiului Rus.
Primul val: arădenii
Vasile Şoimaru spune că primii români ajunşi în Caucazul de Nord au fost originari, culmea, din Arad. Aceştia au ajuns în aceată zonă, spune profesorul basarabean, în urmă cu aproximativ trei secole. Practic, au schimbat Imperiul Habsburgic cu cel Ţarist. Motivele au fost perspectiva libertăţii religioase, dar şi facilităţile oferite de ruşi. „Am aflat că primii veniţi au fost din zona Aradului. Adică din Câmpia Aradului şi până la Dunăre. Primul val a fost din secolul al XVIII-lea, adică începând cu anul 1751. Se spune că, indirect, au fost constrânşi să plece din cauza stăpânirii Habsburgice, dar mai ales maghiare. Nu aveau libertate religioasă.
Tinere românce din Caucaz FOTO Vasile Şoimaru în ”Românii din jurul României„
Ei erau ortodocşi. În schimb, prin diferiţi interpuşi, Imperiul Rus le promitea acestor ortodocşi români libertate religioasă dacă se mută pe teritoriul său. Mai precis, ruşii îi alungaseră din Caucazul de Nord pe băştinaşi, după ce au cucerit zona. Aveau nevoie de crescători de animale şi agricultori, oameni care să aducă un plus economic zonei, plătitori de biruri, dar şi buni meseriaşi. Iar românii tocmai cu asta se îndeletniceau. Mirajul libertăţii, al controlului oarecum mai redus în această zonă îndepărtată, dar şi pământul oferit de Imperiul Ţarist i-a atras“, spune Vasile Şoimaru.
Totodată, în drumul lor, o parte au găsit atât libertate religioasă, cât şi mediul prielnic pentru creşterea animalelor în stepa ucraineană. „Totul s-a desfăşurat în mai multe etape. O parte au rămas între Bug şi Nipru. Până la Nipru erau 30 de sate, eu le-am vizitat pe toate. Cea mai bună dovadă a originii acelor oameni este că denumirile satelor repetă denumirile celor din zona Aradului. Sunt ca în oglindă. Am făcut şi o paralelă, pe stânga am pus satele de dincolo de Tisa, pe partea dreaptă satele de dincolo de Bug până la Nipru. Este o simetrie extraordinară, cu centrul cam la Focşani. Pe de o parte, satele din Câmpia Aradului, de celaltă parte, satele din stepa ucraineană“, precizează Vasile Şoimaru.
De altfel, arădenii şi-au păstrat o mare parte a tradiţiilor din câmpia bănăţeană, inclusiv limba. „Sunt unii care mai vorbesc şi româneşte. Când am ajuns eu acolo, cei care ştiau că strămoşii lor vin din zona Aradului erau foarte bătrâni. Dar ei mai ştiau obiceiuri şi tradiţii.“
Al doilea val: basarabenii
La aproape un secol de la stabilirea românilor bănăţeni în Caucazul de Nord, către aceeaşi destinaţie a pornit al doilea val de populaţie românească, spune Vasile Şoimaru. Mai precis, este vorba despre românii basarabeni. Propriu-zis, în 1812, Basarabia a fost smulsă Moldovei de către Imperiul Ţarist, în urma Tratatului de la Bucureşti, încheiat de ruşi cu Imperiul Otoman. Turcii, suzeranii Principatelor Române, pierduseră războiul cu armatele ţariste, iar învingătorul îl pedepsea pe cel învins, luând o parte din teritoriul statelor controlate de acesta. Din momentul în care Basarabia a devenit parte a Imperiului Ţarist, localnicii, în special agricultorii, au fost chemaţi în Caucazul de Nord, cu promisiunea unor facilităţi economice, dar şi a unei suprafeţe de teren.
„Au plecat familii întregi. Eu am stat de vorbă cu oameni care ştiau exact de unde au venit străbunii lor din Basarabia. Adică din zona Cimişliei, Cahul, Leova, Gura Galbenă, Fundul Galben. Mai vorbesc şi acum română, bineînţeles. Şi tânjeau, mai ales bătrânii, după portul popular al strămoşilor, pe care nu reuşesc să-l găsească în Kransnodar“, povesteşte Şoimaru. Cea mai bună dovadă a prezenţei moldovenilor în Caucazul de Nord o reprezintă o parte a denumirilor satelor din zona Krasnodar, adică Moldovanskoie, Moldovanovka şi Moldovka.
Hora Unirii şi tradiţii moldo-bănăţene în Caucazul de Nord
Vasile Şoimaru spune că a rămas fascinat de bogăţia tradiţiilor româneşti păstrate de românii din Caucazul de Nord. În primul rând, amintirea portului popular, a preparatelor culinare, dar şi legea nescrisă a ospitalităţii. „Primul semn că dai de români, în special de moldoveni, este ospitalitatea. Eu am venit ca un călător în aceste sate şi am fost primit cu multă căldură. Bătrânii mă priveau cu lacrimi în ochi. Vedeau un frate român din altă zonă. Am stat la adevărate «şezători» cu sătenii din Caucazul de Nord. Vorbesc româna şi au păstrat multe tradiţii.
Dansul, amintirea portului dar mai ales cântecele. Prin cântec au supravieţuit şi limba dar şi tradiţia acolo, în Caucaz, departe de cei ca ei. Am mâncat până şi plăcinte moldoveneşti în aceste sate. Nici măcar tradiţia culinară nu a fost pierdută. M-am simţit ca între români. De altfel, ei sunt o comunitate unită şi participă la diferite festivaluri ale minorităţilor, în regiunea Krasnodar, recomandându-se ca moldoveni“, îşi aminteşte Vasile Şoimaru.
O fuziune care a dat naştere unor delicatese
Cel mai mult l-a impresionat însă amestecul de obiceiuri şi tradiţii, din zone diferite ocupate de populaţiile româneşti. Practic, în Caucaz, tradiţiile bănăţene au fuzionat cu cele moldoveneşti. „Bănăţenii au ajuns primii. Apoi au venit şi basarabenii. În Caucaz, cele două influenţe s-au întâlnit şi nu s-au respins. Din contră, s-au contopit armonios şi au dat un aspect cultural unic“, precizează Vasile Şoimaru. Propriu-zis, bănăţenii şi basarabenii au făcut casă bună mai ales în privinţa sărbătorilor, a obiceiurilor, cântecelor, dansurilor şi gastronomiei, acolo unde această fuziune a dat naştere unor delicatese.
Totodată, Vasile Şoimaru spune că în Caucaz a auzit până şi Hora Unirii. „Am fost uimit la o şezătoare să aud cum cântă o bătrână «Hora Unirii». Le-am spus: «Păi de unde ştiţi voi asta, că strămoşii voştri au ajuns în Caucaz înainte de Unire?». Atunci mi-au mărturisit că prin satele româneşti din Caucaz, în cel de-Al Doilea Război Mondial, a trecut aşa-numita „Linie albastră“ a lui Hitler, un front deschis în Caucaz contra ruşilor. În 1943, în casa acestei bătrâne au stat câţiva ofiţeri români care le-au cântat «Hora Unirii». Şi de atunci au învăţat-o“, ne lămureşte Vasile Şoimaru.
Una dintre cele mai mari păstrătoare ale tradiţiilor româneşti din Caucaz, inclusiv cu acea fuziune unică din două zone folclorice diferite, a fost Vasiliţa Ghimpu. În 2007, atunci când Vasile Şoimaru a ajuns prima dată în Caucazul de Nord, avea 78 de ani. Astăzi, Vasiliţa nu mai trăieşte. A rămas, în schimb, bogăţia tezaurului folcloric păstrat de românca din Caucaz prin intermediul lui Vasile Şoimaru. „Prima dată când am ajuns la ea, mi-a cântat nişte cântece extraordinare. Vechi şi tradiţionale. Ştia bine româneşte şi era păstrătoarea unui foclor extraordinar. Avea şi o voce foarte bună. Eu am înregistrat-o cântând, tocmai pentru a păstra această zestre deosebită“, mărturiseşte Vasile Şoimaru.
Vasiliţa Ghimpu ştia, de altfel, foarte bine de unde se trag strămoşii ei. Mai precis, din Codrii Basarabiei. Ai ei au plecat în Caucaz la începutul secolului al XIX-lea. Aici s-a născut şi ea. Soţul ei, Toader Morari, era şi el român basarabean, ai cărui strămoşi veniseră tot după 1812 în această zonă. Cea mai mare dorinţă a româncei din Caucaz era să aibă un costum popular românesc autentic, din zona din care au venit strămoşii ei. Şi în care să fie şi înmormântată.
Vise împlinite
În anul 2008, bătrâna a mers la Chişinău, la un Congres al diasporei moldoveneşti, împreună cu o delegaţie de români din Caucazul de Nord. În cadrul acestei gale, a interpretat câteva melodii din folclorul unicat al românilor din Caucaz, îmbrăcată într-un costum popular împrumutat de la Filarmonica Naţională din Chişinău. Îşi îndeplinise prima dorinţă. De a îmbrăca un costum autentic din Basarabia. Apoi, cu ajutorul lui Vasile Şoimaru, şi-a cumpărat unul. „Mătuşa Vasiliţa dorea să plece în Caucaz cu un costum popular, aşa cum se îmbrăcau strămoşii ei. Avea câteva ruble, le-am schimbat în lei moldoveneşti, am pus bani şi de la mine şi am mers la Casa Cristea, unde se fac cele mai frumoase costume populare din Basarabia şi i-am făcut pe plac. A cumpărat o cămaşă şi pentru bărbatul ei. Mi-a spus că în ele vrea să fie îngropată“, rememorează Vasile Şoimaru.
În 2009, profesorul basarabean a plecat din nou în Caucazul de Nord la Vasiliţa Ghimpu. A văzut-o purtând costumul naţional. În cele din urmă, femeia a murit şi a fost înmormântată aşa cum şi-a dorit, în costumul strămoşilor. „Atunci, în 2009, mătuşa Vasiliţa mi-a mai cântat câteva cântece tradiţionale ale românilor din Caucaz. Atunci mi-a cântat şi «Hora Unirii», de-am rămas uimit. Le-am înregistrat toate. Este o zestre folclorică de neegalat şi nu mi-a părut rău nicio clipă de toate drumurile făcute în Caucaz. Acei oameni au un dor nestins de o patrie pe care nu au văzut-o. Este extraordinar“, spune Vasile Şoimaru.
(nota mea) Este de admirat și de îngenunchiat în fața acestor români. ROMÂNI PLECAȚI DE SUTE DE ANI din ȚARĂ, încă mai păstrează obiceiurile, religia, limba și PLÂNG cu lacrimi și cu DOR după ȚARA MAMĂ.
OARE ROMÂNII din ROMÂNIA de ASTĂZI, care au fugit ca lăcustele din ȚARA MAMĂ, părăsindu-și casele, pământurile, pădurile și apele, părinții, bunicii, copiii, prietenii fără să aibă vreo remușcare, unii dintre ei dorindu-le chiar moartea părinților și bunicilor, alții întorcându-se din când în când sau niciodată în țară, poate doar la sarmale și atunci, rostind cu ifose mari o limbă stricată care nu este a lor, mă întreb MAI AU VREO JENĂ ?
Unii dintre acești români plecați să-și înhame grumazul în hamul de slugă la străini, spun că au plecat din cauza greutăților pe care le întâmpinau în țară. Dar ȚARA ERA ÎNCĂ LIBERĂ și BOGATĂ. Cine sau ce i-au oprit ca SĂ LUPTE PENTRU A ÎNLĂTURA NEAJUNSURILE din ȚARĂ ?
