Niciodată nu a existat o fraudă mai extinsă, mai bănoasă și mai la vedere decât Salvarea Planetei de Schimbarea Climatică.
O analiză de J.B. Shurk de la Gatestone Institute pe care am tradus-o pentru cititorii ActiveNews.
Pe piețele libere, mărfurile vândute și cumpărate au o valoare subiectivă.
Când un vânzător și un cumpărător ajung la o înțelegere pentru un preț la orice produs, se spune că s-a ajuns la un „acord între cerere și ofertă”.
Valoarea oricărei materii prime este direct proporțională cu raritatea ei. Cu cât există mai multă și cu cât este mai ușor de obținut, cu atât are o valoare mai mică.
Un vânzător care vinde pietre obișnuite nu poate obține un câștig suficient pentru a trăi din asta, dat fiind că ele se găsesc peste tot și gratis.
Dacă însă vinde aur sau argint, diamante sau rubine, aceste „pietre” greu de găsit îl vor umple de bani.
Există oare vreun mijloc prin care pietrele de pe drum să fie transformate în produse de valoare?
Ei bine, există, și încă două mijloace, pentru a realiza acest lucru.
Un vânzător mai puțin scrupulos ar putea pur și simplu să vopsească pietrele obșnuite încât să semene cu aurul. Apoi să pretindă că mineralele ordinare sunt de fapt rare, și să aștepte clienți naivi care să se lase păcăliți.
Prin fraudă, vânzătorul poate modifica valoarea subiectivă a mărfurilor sale și submina convenitul „acord al cererii și ofertei” dintre el și cumpărătorul păcălit.
Pietrele sale „prețioase” nu au de fapt nici o valoare, însă îi aduc un câștig ilicit.
Un astfel de tip de fraudă nu durează în timp. Clienții mai puțin naivi sfârșesc prin a sesiza minciuna, iar această informație se răspândește rapid printre potențialii cumpărători.
Și, cu excepția cazului în care o tulește repede spre un alt oraș, în căutate de noi cumpărători care să poată fi înșelați, vechii săi clienți escrocați vor pune capăt activității sale comerciale. În cel mai bun caz.
Recurgerea la fraudă comportă riscuri serioase.
Totuși, există și un alt mijloc, mai sigur, de a transforma pietrele ordinare în produse de valoare. Vânzătorul îi poate cere regelui ținutului în care se află dreptul exclusiv de a strânge și vinde pietre de pe drumuri.
Dacă regele îi acordă vânzătorului o astfel de licență ieșită din comun – potrivit căreia pietrele obișnuite nu pot fi deținute decât dacă au fost anterior ștanțate cu marca vânzătorului – atunci o resursă naturală care este disponibilă din belșug devine o raritate de la o zi la alta.
Ce era până atunci gratuit, costă de acum încolo atâta cât vânzătorul și cancelaria regală decid că trebuie plătit pentru utilizarea pietrelor supuse regulamentului.
Este posibil ca unii cetățeni cu un statut special, sau pe baza unui jurământ de fidelitate făcut regelui, să poată în continuare obține pietrele pe nimic.
Totuși, mecanismul clasic al cererii și ofertei continuă să fie valabil pentru ceilalți. Chiar dacă prețul facturat pentru o piatră taxată oficial este ținut la un nivel scăzut, valoarea ei pe piețele secundare este determinată în totalitate de raritatea pietrelor ștanțate cu marca vânzătorului.
Cât valorează pietrele cu licență dacă ele sunt singurele care pot fi deținute legal?
Când un rege și un vânzător conspiră pentru a face ca doar o mică fracțiune dintre pietrele existente să fie „legale”, atunci raritatea celor manufacturate prin ștanțare le face foarte valoroase.
Raritatea impusă prin lege este o metodă care implică mult mai puține riscuri personale. Monopolul licenței asupra produselor cu mare cerere reprezintă practic o mașină de făcut bani.
Din această perspectivă, este ușor de înțeles de ce atâția investitori adoră intervențiile guvernamentale pe piață.
Guvernele dețin puterea de a crea valoare artificială din nimic, prin crearea de legi care fac imposibilă participarea pe piață fără ca mai înainte să plătești pentru acest privilegiu.
O astfel de schemă constă în a lua o materie primă esențială, necesară la orice activitate industrială și comercială – energia, de pildă – și să o reglementezi la maximum.
Când resurse abundente de combustibili fosili sunt supuse unei mulțimi de reglementări, proprietatea de active pe bază de hidrocarburi aprobate de guvern devine mult mai valoroasă.
Când guvernele limitează forajele și extracția de hidrocarburi, ele practic creează „raritatea”.
Când guvernele stabilesc limite stricte pentru cantitatea de petrol, de cărbune și de gaze naturale care pot fi folosite comercial, larga utilitate industrială a acestor energii garantează o cerere din ce în ce mai mare.
Când companiile sunt obligate să își limiteze „amprenta de carbon” sau achiziționarea de „credite de carbon” (pietre obișnuite) de la vânzătorii cu licență „verde”, atunci afacerile favoriților guvernelor merg strună (și trezoreriile guvernelor de asemenea).
Când doar anumiți indivizi bogați și companii norocoase își pot permite energii din hidrocarburi scumpite artificial, atunci antreprenorii aflați la început de drum și micile întreprinderi nu mai pot face față concurenței.
Cei care se află în vârful piramidei bogățiilor societății au mult mai mari șanse să rămână în vârf atunci când aceleași surse naturale de energie pe care ei le-au folosit în trecut pentru a face averi uriașe sunt acum refuzate altora pentru a-i imita.
Un război împotriva „combustibililor fosili” este o splendidă tactică pentru a proteja o parte din piața privată.
Este o profitabilă cauză ideologică pentru a umfla veniturile guvernului.
Și este o sursă constantă de venituri pentru ONG-urile ecologiste și alte interese speciale care sunt mai mult decât dispuse să sugă de la sânul cheltuielilor guvernamentale în schimbul promovării jocului „verde”, profitabil pentru guvern.
Sunt vehiculele electrice la fel de performante ca rivalele lor, cu motoare cu ardere internă?
Sun energiile solară și eoliană realmente capabile să ofere țărilor o putere energetică suficient de mare pentru a evita penele de curent?
Este posibil ca materialele plastice, motorina și majoritatea materialelor sintetice din jurul unei gospării să fie fabricate ca printr-o magie fără petrol?
Poate populația lumii să evite foametea dacă fermierii sunt forțați să își schimbe metodele de producție agricolă și animală pentru a se conforma legilor „verzi”, limitând utilizarea sau emisia de dioxid de carbon, metan, azot sau fosfat – molecule și compuși esențiali pentru agricultura de bază și pentru îngrășămintele de mare randament?
Sau aceste inițiative „verzi” vor sfârși prin a semăna în mod remarcabil cu vânzătorul fără scrupule de mai sus, care a învățat să-și escrocheze clienții susținând că pietrele de pe marginea drumului drept pietre prețioase? Sau vopsindu-le în aur – ori acum, într-un verde strălucitor?
Nu acesta este lucrul pe care îl face impunerea în cadrul pieței a normelor de mediu, sociale și de guvernanță (ESG)?
Nu este ESG un efort concertat pentru a deforma piețele comerciale cu obiective politice, care urmăresc să recompenseze companiile și investitorii de capital pentru angajamentul lor în favoarea unor crezuri ideologice, mai degrabă decât pentru probabilitatea de a genera profituri viitoare?
Când consilii de administrație și investitori distorsionează piețele libere tratând acțiunile și alte active ca fiind mai valoroase decât sunt în realitate, doar pentru că sunt vopsite în „verde” sclipitor, supraevaluarea ESG transformă fantasmele mincinoase, dar corecte politic, în aur.
Ideologia deturnează orientarea firească a pieței de la o obiectivă și transparentă „întâlnire a cererii cu oferta”. Aceasta este o fraudă tacită, dar indubitabilă.
Până când guvernele, inclusiv cele ale unor adversari precum Rusia și Statele Unite, să conspire pentru a limita folosirea energiei combustibililor fosili și a „trece la verde”, ideea că oricine ar putea obține profituri de pe urma vântului sau a soarelui ar fi părut la fel de absurdă ca un negustor care vinde pietre ce se găsesc pe toate drumurile.
O idee la fel de absurdă ca a face avere cu apă la sticlă...
Ecologismul impus de guvern a creat propria sa pătură de miliardari „verzi”.
De fiecare dată și oriunde guvernele le-au cerut cetățenilor să cumpere anumite bunuri ca să nu suporte consecințe juridice, producătorii acestor bunuri au fost niște mari profitori.
Oricine ignora până de curând acest respingător gen de capitalism de cumetrie a aflat câteva lucruri interesante văzând cum obligativitatea vaccinării a umflat profiturile industriei farmaceutice, în timp ce clauzele de despăgubire acordate de guverne i-au scutit pe producătorii de vaccinuri de orice răspundere financiară, indiferent de efectele adverse.
Când guvernele subvenționează ramuri industriale întregi, îi obligă pe cetățeni să cumpere produsele acestor industrii și protejează aceste industrii de consecințele legale în cazul în care produsele lor ar provoca daune, atunci banii curg în buzunarele deținătorilor de acțiuni ai acestor industrii.
Când regii impun obligativitatea dispariției tuturor motoarelor cu combustie internă și ca toate vehiculele să funcționeze cu baterii cu litiu, fabricanții de vehicule electrice, asemenea vânzătorului de pietre de mai sus, primesc practic dreptul de a-și tipări bani.
Celor care au sărit printre primii în trenul „verde” și au investit în tehnologii ce urmau să fie prezentate ca înlocuitoare necesare pentru mașinile tradiționale dependente de hidrocarburi, li s-au rezervat averi uriașe.
Principala forță motrice din spatele unei mari părți a revoluției „verzi” nu pare să fi fost preocuparea pentru mediul înconjurător ci lăcomia.
Desigur, miza pe „verde” a fost profitabilă pentru unii, dar poate dura acest câștig?
Tocmai asta este magia reglementării hidrocarburilor și a exigențelor în materie de credite de carbon: dacă furnizorii „verzi” răsfățați de guvern au nevoie de avuții și mai mari, politicienii pot pur și simplu mări suferința energetică pentru toți ceilalți.
Cu cât companiilor și persoanelor individuale li se va permite să consume mai puține hidrocarburi, cu atât aceștia vor fi gata să plătească mai mult pentru „creditele carbon”.
Grație mandatelor auto-tranzacționate, guvernele creează active „verzi” care se apreciază artificial. Singura limită este cerul!
Sau, mai degrabă, inevitabilul deznodământ este confiscarea totală a averii și a roadelor muncii oamenilor? Dacă oamenii de rând nu pot renunța la consumul de hidrocarburi atât de ușor și de rapid cum pretind agenții statului, ei vor fi pur și simplu obligați să renunțe la automobile, la tehnologii moderne, la confortul obișnuit, la aerul condiționat și chiar la încălzire.
Se pare că nici un cost personal nu este prea mare pentru a răspunde exigențelor Noii Ordini Mondiale Verzi (sau pentru a se asigura că vânzătorii „verzi” și prietenii lor din guvern rămân conectați la câștiguri).
Profiturile „verzi” nu pot merge decât în sus, dacă libertățile cetățenilor se prăbușesc.
Nu vi se pare că toate acestea sună foarte asemănător cu o altă filosofie politică? Aceea care pledează pentru abolirea proprietății private?
Cum era zicala care i se atribuia lui Lenin? „Capitaliștii ne vor vinde frânghia cu care îi vom spânzura.”
Poate că astăzi este vorba de capitaliștii „verzi”, care câștigă bani, transformând hrana și carburanții în rarități, de apărătorii „verzi” ai virtuții care aplaudă această tranzacție unilaterală și de cetățenii occidentali, tot mai săraci, care se găsesc într-o situație mai proastă ca niciodată.
Un lucru e sigur: indiferent de „înțelepciunea” occidentală corectă politic dominantă și de actuala „nebunie a mulțimilor” privind mediul, dacă baza economiei mondiale, reprezentată de hidrocarburi va trebui schimbată cu pietre „verzi” fără nici o valoare, nici capitaliștii bogați, nici cetățenii săraci nu vor supraviețui multă vreme.
https://www.activenews.ro/opinii/Formidabila-escrocherie-a-Noii-Ordini-Mondiale-Verzi-177199