”Candidații democrați care au câștigat alegerile prezidențiale din SUA au promis în mod invariabil mai multe cheltuieli bugetare și înnobilarea morală a națiunii. Însă aproape întotdeauna, acești democrați au ajuns să-și implice țara într-un război. Oare Joe Biden va fi o excepție de la regulă, dacă va câștiga alegerile de pe 3 noiembrie? Asta nu va depinde doar de cât de bine va conduce politica externă a SUA. Va depinde și de cât de stabilă va fi lumea. Iar vestea proastă este că pacea post-pandemie este o raritate istorica”, scrie istoricul Niall Ferguson intr-un editorial publicat de Bloomberg.
”Să analizăm pentru inceput istoria uimitoare a Partidului Democrat, un partid care, de peste un secol, propune politici progresiste, dar a ajuns să ducă SUA în războaie. Să luam cazul lui Woodrow Wilosn, acuzat astăzi de progresiști pentru viziunile lui rasiste. În 1912, el a candidat însă de pe poziții progresiste.
Discursul lui Wilson de la Convenția Democrată de la Baltimore a fost unul clasic din punct de vedere al emanicipării morale a națiunii. ”Trebuie să vorbim. Nu trebuie să vânăm voturi, ci să satisfacem conștiința unui popor care este convins că a ajuns într-un punct critic în dezvoltarea lui morală și politică. Avem o națiune care se deșteaptă, care nu are răbdare cu politica partizană. Țara noastră este acum sensibilă la apelurile altruiste, la argumentele înalte ale justiției sincere. Fără motiv și în mod nenecesar, țara a fost în război cu ea însăși”, a spus Wilosn, dar acum ”forțele ei se ridică împotriva oricărei forme de privilegii speciale și a controlului privat și caută să realizeze lucruri mai mari decât până acum. Oamenii vor să înlăture o ordine nedreaptă și să revendice drepturile fundamentale”.
Odată ce a câștigat președinția, Wilson a adoptat o politică progresistă. Agenda ”Noii Libertăți” a redus tarifele protecționiste, a introdus prima taxă federală pe venit, a înființat Comisia Federală pentru Comerț, pentru a nu mai vorbi despre Federal Reserve. Wilson a fost reales și pentru că a promis că va ține SUA departe de Primul Razboi Mondial, însă a făcut exact invers, în aprilie 1917.
Acest curs al președințiilor democrate s-a repetat în următoarea sută de ani. Franklin Delano Roosevelt a ajuns la putere în toiul Marii Crize, promițând un New Deal. ”Haideți să reluăm drumul neintrerupt al țării noastre spre progres și adevărata justiție socială, spre adevărata egalitate pentru toti cetățenii”, a spus Roosevelt la Convenția Democrată de la Chicago, în 1932. Din nou, ridicarea morală a națiunii a dus la o legislație pentru reducerea sărăciei și a inegalității prin sporirea atribuțiilor și puterii guvernului federal. În ciuda unei opoziții și mai mari față de implicarea într-un război decât in cazul lui Wilson, Roosevelt a condus SUA în Al Doilea Război Mondial.
Discursul lui Harry Truman la Convenția de la Philadelphia, în iulie 1948, a continuat tradiția: ”Partidul Democrat este partidul poporului, iar Partidul Republican este partidelul intereselor, așa a fost și așa va fi. În 1932, am atacat bastioanele acestor privilegii, interese și ale lăcomiei. Am luptat să-i alungăm pe cămătari din templu. Acum, în 1948, suntem apărătorii democrației, ai egalității de șanse, gardienii unui sanctuar pentru oamenii obișnuiți și nu pentru clasele favorizate și pentru cei puțini și puternici”. Truman a câștigat surprinzător în fața lui Thomas Dewey, iar în 1949 și-a prezentat programul ”Fair Deal”. După nici 18 luni, Coreea de Nord a invadat Sudul, iar SUA lui Truman erau din nou în război.
John F. Kennedy și Lyndon Johnson au stabilit un nou standard al retoricii progresiste (Kennedy) și al legislației progresiste (Johnson). Însă în 1968, Johnosn nu a putut fi salvat din mlaștina războiului din Vietnam nici de legislația pentru drepturile civile și nici de agenda Great Society.
Următorii președinți democrați s-au luptat cât au putut pentru a se feri de soarta lui Johnson. Însă lumea nu i-a lăsat în pace pe Jimmy Carter, Bill Clinton și Barack Obama pentru a-și putea urmări doar agendele interne. Președinția Carter a primit o lovitură dură după Revolutia Islamică din Iran, în februarie 1979 și după invazia sovietică în Afganistan, zece luni mai târziu. Clinton a încercat ani de zile să evite implicarea în Somalia, în Rwanda și Bosnia, însă în cele din urma s-a ajuns la intervenții militare. Obama poate că mai crede încă că a luat decizia bună neimplicându-se în Siria, însă linia roșie pe care a stabilit-o pentru folosirea armelor chimice (și care a devenit o linie roz punctată) a fost cel mai umilitor capitol al președinției sale.
Discursul lui Joe Biden de la Convenția Democrată din acest an nu a făcut decât să continue lunga tradiție a retoricii democrate avântate ce pornește de la Thomas Jefferson. ”Dacă îmi veți oferi președinția, voi apela la cei mai buni dintre noi, nu la cei mai răi. Voi fi de partea luminii, nu a întunericului. Este timpul ca noi, poporul, să ne reconciliem. Dacă suntem uniți, vom reuși să trecem de perioada aceasta întunecată a Americii. Vom alege speranța, nu teama, vom alege faptele, nu închipuirile, corectitudinea, nu privilegiile”. Cine a scris discusul și-a făcut temele. Mă întreb dacă nu s-a apelat la un algoritm care să ia în calcul toate celelalte discursuri ale candidaților democrați.
Cu o singură excepție, trăsătura comună a discusrurilor de la Convențiile Democrate a fost spațiul foarte redus alocat politicii externe. Excepția este discusrul ”Noua Frontieră” al lui John F. Kennedy, la Los Angeles, în 1960, care a fost pe jumătate un discurs de Război Rece, pentru contracararea lui Richard Nixon în ce privește securitatea națională. Biden nu a mers până aici. Politica externă a ocupat mai puțin de 3% din discursul său și a fost și moale. Biden a promis să fie ”alături de aliați și prieteni”, să ”nu se apropie de dictatori” (fără a menționa nume) și ”să nu închidă ochii în fața recompenselor oferite de Rusia pentru uciderea soldaților americani” sau în fața ”imixtiunilor străine” în alegerile din SUA. Atat. Singura mențiune despre China a fost legată de reducerea dependenței SUA de materialele medicale din China. Ascultând discursul lui Biden nu-ți poți da seama că SUA este băgată până la gât în Al Doilea Război Rece, așa cum am spus-o deseori.
Firește, mulți dintre cei care au ascultat discursul lui Biden consideră că acest razboi rece se va încheia imediat ce el va depune jurământul. Până la urma, Biden și-a început campania spunând că chinezii ”nu sunt băieți răi” și că ”nu sunt în competiție cu noi”, iar în urmă cu o săptămână a și lăsat să se înțeleagă că va renunța la taxele impuse de SUA pe importurile din China.
Am niște vești proaste. Nu Donald Trump a pornit Al Doilea Război Rece. Xi Jinping l-a început. Viziunea sa despre provocarea Statelor Unite de către o Chină în ascensiune nu este una economică, ci una ideologică și geopolitică, așa cum susțin mulți intelectuali chinezi și (deși e greu să afirmăm cu certitudine) mulți chinezi de rând. Să remarcăm că, în ultimii ani, sentimentul anti-chinez din SUA a crescut aproape la fel de mult în rândul democraților ca și al republicanilor.
Care sunt șansele să avem o lume pașnică în perioada 2021-2024, pe durata posibilului mandat al lui Joe Biden? Nu fără motiv, discursul lui Biden s-a concentrat pe impactul pandemiei de covid. Întrebarea pentru viitoare administrație Biden nu va fi ce să facă cu pandemia, pentru că eu consider că – deși nimeni nu poate fi sigur – ea va fi aproape încheiată până în ianuarie 2021. Marea problemă nu va fi – așa cum cred mulți democrați – cum pot să fie cheltuiți mai bine banii pe care SUA îi pot împrumuta, odată ce noua administrație va renunța la orice constrângeri financiare. Marile probleme vor fi legate de cât de instabilă va fi lumea post-pandemie și cât de toxică va deveni relația sino-americană.
Istoria nu ne dă motive de optimism. Cel mai adesea, așa cum a fost în 1918-1919, războaiele au fost urmate de molime, însă ordinea a fost și inversă. Molimele lumii antice – cea din Atena lui Pericle sau în timpul domniei lui Justinian în Imperiul Roman – nu au fost urmate de pace. Nu la mult timp după ciumă, în 541, împăratul Iustinian a luptat imptriva ostrogoților în Italia și cu Imperiul Persan.
Ciuma Neagră din anii 1340 a fost cea mai groaznică pandemie din istorie, ucigând între o treime și trei cincimi din populația Europei. Însă nu a împiedicat unul dintre cele mai lungi conflicte. Războiul de O Sută de Ani dintre Anglia și Franța a început în 1340, cu distrugerea flotei franceze în bătălia de la Sluys, de către Edward al III-lea. Șase ani mai târziu, în ciuda ravagiilor produse de ciumă, Edward a lansat o invazie peste Canalul Mânecii, a capturat Caen și a intrat în Flandra, a învins armata lui Filip al VI-lea la Crecy și a cucerit Calais. Aliatul francezilor, David al II-lea al Scoției, a invadat Anglia, dar a fost învins. În 1355, fiul lui Edward al III-lea a obținut victoria de la Poitiers. A treia invazie engleză nu a avut acelasi succes, ducând la o pace temporara, în 1360, însă războiul a reînceput in 1369 și a continuat intermitent până în 1453.
La vremea aceea, nimeni nu știa că cele două țări încep un război de o suta de ani. Denumirea aceasta a fost dată de istorici abia în 1823. Însă așa e istoria. Cei mai mulți nu pricep că Al Doilea Război Rece a început. Primul Război Rece a durat 40 de ani. Însă cine poate spune cu siguranță că conflictul SUA-China nu va dura o sută de ani?
Un dezastru aduce la un alt dezastru. O pandemie duce la o mulțime de probleme ecomomice, sociale si politice, care deseori precipită conflicetele între state. Uitați-vă, spre exemplu, la cum covid a perturbat producția alimentară în lumea în curs de dezvoltare, în special în Africa, iar asta nu duce doar la foamete, ci la dislocări de populație și fricțiuni politice.
Uitați-vă la ce se întâmplă deja. De la începutul pandemiei, Rusia și Turcia si-au împărțit practic Libia, militarii chinezi și indieni s-au luptat la frontieră, portul Beirut a sărit în aer și guvernul libanez a căzut. A început o revoluție în Belarus și în Mali am avut o lovitură de stat. Unde vedeți pace? Da, am avut un pas înainte în Orientul Mijlociu, cu normalizarea relațiilor dintre Israel si Emiratele Arabe Unite (un acord pentru care Jared Kushner merită mai multe laude decât a primit). Însa cei care cred că Iranul isi va opri acțiunile din regiune doar pentru că Biden este la Casa Albă nu înțeleg nimic din politica Teheranului.
Problema majoră dintre SUA și China nu ține de taxele impuse de Trump, nici de încercarea unor companii americane de a prelua TikTok, nici de înăbușirea mișcărilor pro-democrație din Hong Kong, nici de politica împotriva uigurilor din Xinjiang, nici măcar de vina Chine pentru pandemia de covid. Problema centrală este Taiwanul și ea urmează să explodeze în următoarele săptămâni, când vor intra în vigoare noile legi americane care vor interzice companiei Huawei să mai importe semiconductori produși cu tehnologie sau software americane. Asta este ”măsura nucleară”, pentru că încearcă să ucidă o companie chineză, iar asta va duce la riposta Beijingului.
V-ați întrebat vreodată de ce a atacat Japonia baza de la Pearl Harbour, în decembrie 1941? Profesorul Graham Allison de la Harvard ne reamintește că asta a fost din cauza sancțiunilor economice de nesuportat impuse de SUA.
Convenția Democrată a fost o ocazie pentru exprimarea urii față de Donald Trump și republicani. Însă, cu toate greșelile lui, Trump a păstrat tradiția republicană de a nu începe războaie. Excepția de la această regulă republicană în ultima sută de ani a fost Geoprge W. Bush, care a băgat America în două războaie, în Afganistan și în Irak. Războiul lui George H. W. Bush pentru eliberarea Kuweitului a fost unul bismarckian, de scurtă durată și cu victime puține. Restul – Harding, Coolidge, Hoover, Eisenhower, Nixon și Reagan – s-au remarcat prin numărul mic de tineri americani pe care i-au trimis pe front, mult, mult mai puțini decât au trimis președinții democrați.
«Timeo Danaos et dona ferentes», scria Vergiliu. Așa gândesc eu despre democrați când țin discursuri înălțătoare moral și pline de promisiuni de miliarde (sau trilioane) de dolari pentru sănătatea publică, educație, infrastructură. Dacă ar fi să-mi imaginez un om care – fără sa vrea, desigur, și cu cele mai bune intenții și cea mai înălțătoare retorica – să transforme Al Doilea Război Rece în Al Treilea Război Mondial, acesta este moștenitorul autodeclarat al lui Fraklin Delano Roosevelt, Joseph Robinette Biden Jr. Potrivit genealogiei familiei Biden, ”se spune că familia Robinette a venit în America împreună cu Lafayette și nu s-a mai întors acasă”. Amintiți-vă, vă rog, pentru ce a venit Lafayette în America.
sursa:https://www.cotidianul.ro/el-poate-transforma-al-doilea-razboi-rece-in-al-treilea-razboi-mondial/
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu