Probabil că şi în toamna asta, la Brebu, femeile stau la poartă duminica, iar din curţi se înalţă miros de frunze ce ard.
Şoseaua care taie satul exact prin mijloc se opreşte în zidurile mânăstirii lui Matei Basarab, de unde toaca şi clopotele nu încetează să-i cheme la rugăciune pe credincioşi. Acum, la vreme de toamnă, pe uliţele frumoasei aşezări prahovene trec care cu butoaie mari de borhot, duse la cazanul de ţuică; licoarea magică pe care brebenii o beau la nuntă şi la înmormântare, cu care îşi oblojesc copiii când sunt răciţi sau o dau în dar celor dragi, ca semn de recunoştinţă şi bunăstare.
În această comună, pe care raţele şi gâştele o străbat într-o aliniere perfectă când se-ntorc pe-n-serat de la lac, se află "şcoala din centru", unde cu multă vreme în urmă am fost numită profesoară de educaţie fizică. Mai urmăresc şi acum, cu ochii minţii, careul din curte, format de elevi, la începerea noului an şcolar. Tânără absolventă venită din Bucureşti, mă gândeam cu tristeţe - în vreme ce minunatul dascăl, profesorul Ion Seuleanu, rostea discursul oficial - că nu mă leagă nimic de locul acela, nu aveam prieteni, nu cunoşteam pe nimeni în sat. Dar fiindcă şi în viaţa unui profesor există un "dar", m-am simţit călcată uşor pe picior.
Un băieţel blond cu ochii cafenii mi-a întins, uşor stingherit, un măr roşu, pe care îl ţinea strâns cu degetele înnegrite de cojile nucilor. "Na!" Oare ştia Ion (aşa îl chema) că gestul lui avea să-mi spulbere teama şi dorinţa de a fugi la oraş? Exact ca în poveştile copilăriei, "mărul fermecat" dăruit de copilaşul acela mi-a deschis drumul către un alt tărâm. Aveam să rămân mulţi ani de atunci înainte la Brebu, să dansez cu fetele din sat la serbări, să le învăţ pe ţărănci ce mişcări de gimnastică trebuie să facă după ce nasc, pentru a rămâne suple şi uşurele...
Vremea a trecut. Peste alţi ani, într-o altă dimineaţă frumoasă de toamnă, încercam să aliniez, pe terenul de sport, clasa întâi, abia intrată în "ordinul uniformei", când în faţa şcolii a oprit un camion uriaş. Roţile lui depăşeau statura mea de profesoară cu vechime, iar micuţii mei amuţiseră.
Din maşină a coborât un bărbat înalt şi frumos, cu mâini fascinant de puternice, pe care a izbutit totuşi să le strecoare prin grilajul din gard, întinzându-le către mine. Era Ion, băieţelul de altădată, care îmi schimbase destinul cu un măr fermecat. Avea acum trei copii, casă nouă în sat, muncea la hidrocentrală, la Paltinu. Mi-a sărutat mâna cu duioşie şi mult respect.
Când mi-am strâns prichindeii din curte şi am pornit cu rândul spre vestiare, mâna mea era strânsă iarăşi, de data asta cu multă înfrigurare, de o mână micuţă şi gingaşă de copil. Un alt Ion aştepta să-l duc şi pe el către viaţă, să-l cresc mare, luminos şi deştept. Nu-mi dădusem seama cât de repede se schimbau generaţiile, cu câtă viteză fugea timpul şi acolo, la Brebu, satul care devenise, între timp casa mea.
Meseria de dascăl mi s-a părut mai frumoasă ca niciodată.
Mi-am încheiat cariera didactică la Liceul German din Bucureşti, liceu cu tradiţie şi cu profesori minunaţi. Elevii mei de aici sunt împrăştiaţi în toată Europa, îi întâlnesc peste tot în drumeţiile mele. Dar toamna mă întorc întotdeauna la Brebu. Şcoala este mai modernă acum, oamenii care mi-au marcat cariera nu mai sunt sau m-au uitat. Numai lacul din Brebu se află la locul său. Când plec de pe marginea lui, am ochii împăienjeniţi de lacrimi. Oare este din cauza soarelui, care străluceşte şi-mi adânceşte cutele ivite sub ochi, sau este amintirea merelor fermecate, pe care nu le voi mai primi niciodată în dar ?
Autor, ADELA M. - Bucureşti
sursa:http://arhiva.formula-as.ro/2019/1385/asul-de-inima-45/povesti-de-toamna-25760
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu