„Suferinţa este „discriminată” în Parlament, tocmai la propunerea reprezentatului Comunităţii Evreieşti”

 

Vinovaţi pentru păcatele părinţilor – scoşi din morminte, unii deţinuţi politici sînt condamnați, din nou, prim copiii lor; urmașii de legionari nu primesc indeminizații”, scrie istoricul Marius Oprea pe mediafax.ro.

„Suferinţa este „discriminată” în Parlament, tocmai la propunerea reprezentatului Comunităţii Evreieşti: deşi copiii nu pot purta vina părinţilor, urmaşii deţinuţilor politici nu primesc drepturi, dacă părinţii lor condamnaţi au fost legionari, deşi aceştia din urmă au fost beneficiari ai Decretului-Lege 118, care a acordat compensaţii tuturor foştilor deţinuţi politici. ”

Depututatul Comunintăţii Evreieşti a făcut o propunere care hrăneşte antisemitismul

Aparent, nu ar fi vreo noutate: s-a votat iarăşi o lege strîmbă în Parlamentul României. Adică, modificările care s-au adus Decretului-Lege 118/1990, prin care se acordă drepturi băneşti urmaşilor de gradul I ai foştilor deţinuţi politici a trecut cu un amendament prin care sînt excluşi de la primirea unor indemnizaţii urmaşii legionarilor şi al celor condamnaţi pentru ”crime de război” – situaţie în care aceştia din urmă s-au aflat şi în cazul Decretului amintit. Amendamentul a fost introdus de Silviu Vexler, deputat din partea minorităţii evreieşti şi preşedinte al Federaţiei
Comunităţilor Evreieşti din România şi a fost votat cu o largă unanimitate.

Prevederea nedreptăţeşte o largă categorie de urmaşi ai deţinuţilor politici, întrucît practica Securităţii era aceea de a vedea ”legionari” peste tot, pentru a-şi justifica multe din crimele şi abuzurile sale. E un fapt pe care vi-l poate confirma orice cercetător al arhivelor acesteia. Dealtfel, cunoscînd această realitate, nici măcar regimul Iliescu nu a operat o asemenea discriminare, care n-a fost cuprinsă în Decretul-Lege 118/1990, care se referă la ”acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice, de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945”.
Această discriminare apare abia acum, la trei decenii de la căderea comunismului şi nu-i mai priveşte nici măcar pe foştii deţinuţi politici, ci pe copiii lor…

Sîntem într-o situaţie care depăşeşte cu mult o dezbatere de idei, o dispută istorică şi un război ”instituţional”, ca acela purtat de Institutul pentru Studierea Holocaustului din România ”Elie Wiesel”, pentru schimbarea numelor unor străzi, şcoli care poartă numele unor personalităţi care în opinia acestuia au fost legionari sau au fost condamnate pentru ”crime de război”, ori pentru demolarea unor statui precum cele ale lui Mircea Vulcănescu sau Petre Ţuţea, care poartă această vină. De astă dată, acest război, care orice am spune e oricum inegal şi inechitabil, pentru că s-a purtat împotriva unor oameni care nu se mai pot apăra, dintre care mulţi au plătit scump, chiar cu viaţa, greşelile făcute (asocierea cu fascismul şi mişcarea legionară), acum a ajuns ”pînă-n pînzele albe” şi vinovaţi sînt şi copiii lor. Cei care au fost odată condamnaţi pentru trecutul sau faptele lor, şi-au ispăşit pedeapsa şi mulţi au murit în condiţii inumane în lagăre şi închisori, se văd acum ”dezgropaţi” cu tot cu trecutul lor, ca să justifice o nouă discriminare, prin care copiii lor, privaţi în timpul comunismului de drepturi, marginalizaţi şi ostracizaţi din cauza condamnării politice a părinţilor, să aibă acum de suferit o nouă discriminare.

Scoşi din morminte, deţinuţii politici din vremea comunismului sînt acum condamnaţi a doua oară: de astă dată suferă copiii lor, cărora după ce li s-a răpit copilăria şi le-a fost îngrădit viitorul din cauza greşelilor părinţilor, acum sînt lipsiţi de compnesaţii din partea statului, pentru aceleaşi păcate ale părinţilor. Nu numai că amendamentul acesta cuprinde o prevedere profund neconstituţională, încălcînd orice principiu de drept – în afara celor naziste, care judecau după ”originea etnică” – dar ea este, sub aparenţa unei ”corectitudini politice”, profund lipsită de
fundamente etice. E cinică, imorală şi profund nedreaptă şi, deşi se vrea a fi reparatorie, loveşte în oameni a căror vină e că s-au născut în chiar acele familii.

În plus, amendamentul domnului Vexler afirmă principiul abuziv conform căruia copiii sînt făcuţi vinovaţi pentru păcatele părinţilor. Dincolo de toate, în mod paradoxal, această propunere vine tocmai de la deputatul Comunităţii Evreieşti, o comunitate care ştie mai bine decît oricare cît de crud şi nedrept este stigmatul extins de la părinţi asupra copiilor. Este, în orice caz, o propunere care astfel asociată, nu are decît să activeze un sentiment antisemit în rîndurile unora dintre români, pînă acum într-o largă majoritate absolut străini de asemenea manifestări.

Amendamentul Vexler contravine unei legi în vigoare

În genere, statul român este nesimţitor faţă de victimele abuzurilor sale. Acum, încă o dată. Ceea ce se întîmplă nu este o noutate. La fel s-a întîmplat cu ”Legea nr. 221/2009 privind condamnarile cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989”, la care am lucrat împreună cu regretatul senator Constantin Ticu Dumitrescu. Legea 221, pe care am scris-o în mare parte a fost însuşită de către Monica Macovei, pe atunci ministru al justiţiei, care a început în 2006 procedurile de avizare în interiorul guvernului Tăriceanu şi în anul următor a transmis-o la Senat, unde a fost adoptată pe 12 mai 2008 cu o largă majoritate. Proiectul a fost trimis apoi pe 17 iunie 2008 la Camera Deputaţilor (decizională), care a adoptat-o un an mai tîrziu, fiind promulgată de Traian Băsescu în 30 iunie 2009. Eram în culmea fericirii, pentru că mulţi dintre deţinuţi, majoritatea lor fiind condamnaţi cu confiscarea averii, se puteau în sfîrşit adresa în instanţă, pentru despăgubiri.

A început tot atunci şi un şir întreg de aberaţii, unele instanţe acordînd despăgubiri disproporţionate, unele nesimţit de mari, altele prea mici. Culmea a atins-o pretenţia lui Victor Ciorbea, care a cerut cîte un milion de euro pentru fiecare an de detenţie politică, suferită de clientul său Ion Diaconescu, ceea ce a alimentat nemulţumirile, pînă la un punct justificate, pe care le manifesta Ministerul Finanţelor faţă de unele pretenţii nesăbuite, dar şi de modul în care acestea erau cauţionate de instanţele de judecată în acordarea daunelor, pe care, avînd (greşit!) încredere în luciditatea şi bunul simţ al justiţiei, nu le-am putut prevedea.

În cele din urmă, s-a ajuns la abrogarea articolului 5, alineatul 1 cel care statua posibilitatea obţinerii de despăgubiri, din Legea nr. 221/2009, prin declararea lui ca neconstituţional, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358/din 21 octombrie 2010. Dacă începînd cu data publicării în Monitorul Oficial a legii, în 2 iunie 2009, foştii persecutaţi politic se puteau adresa instanţelor de judecată pentru a cere despăgubiri, de la această dată toate acţiunile în instanţă au fost suspendate şi nu s-au mai putut înainta altele. Nici la CEDO nu mai putea avea nimeni speranţa legitimă a unui cîştig de cauză, deşi au fost avocaţi care au încercat să speculeze deznădejdia foştilor deţinuţi politici, pentru că dispoziţiile legii n-au fost desfiinţate ad-hoc, printr-un mecanism extraordinar, ci pe un traseu ordinar, pe calea exercitării controlului de constituţionalitate.

Dar a rămas încă valid şi legal, ceea ce Legea 221 prevedea la articolul 1 al ei, şi anume caracterul ilegal şi abuziv al condamnărilor politice, precum şi anularea şi casarea tuturor sentinţelor din procesele politice, toate fiind enumerate în textul legii, în conformitate cu prevederile penale, speciale sau cu caracter secret în baza cărora opozanţii regimului comunist au fost trimişi în lagăre şi închisori. Toate aceste condamnări au fost anulate prin Legea 221, iar această prevedere nu a fost niciodată declarată neconstituţională, ceea ce duce la argumentul de nelegalitate al amendamentului deputatului Silviu Vexler. Lăsînd la o parte că el e profund neconstituţional. De astă dată, rămîne de văzut dacă Curtea Constituţională va acţiona la fel de prompt ca în cazul Legii 221/2009, în a constata că e profund ilegitim să-i nedreptăţeşti pe copii, pentru condamnările suferite de părinţi.

Întoarcerea la stalinism

În urma intervenţiei deputatului Federaţiei Comunităţilor Evreieşti, domnul Vexler, textul legii prin care se acordă drepturi şi urmaşilor direcţi ai foştilor deţinuţi politici sună astfel:
“Prevederile prezentului decret-lege nu se aplică persoanelor condamnate pentru infracţiuni contra umanităţii sau celor în cazul cărora s-a dovedit că au desfăşurat o activitate fascistă şi/sau legionară în cadrul unei organizaţii sau mişcări de acest fel, precum şi copiilor acestora.” (subl. n.). Cine va rămîne însă să producă această ”dovadă”? Răspunsul este simplu. Abilitat cu asemenea atribuţii este Insitutul pentru Studierea Holocaustului din România ”Elie Wiesel”, care şi-a făcut datoria în acest sens, pînă acum, cu asupra de măsură, prin acţiuni uneori împinse la absurd. Ca o glumă a istoriei, prin Hotărîrea 902 din 2005 prin care lua fiinţă, acesta primea ca sediu o clădire în municipiul Bucureşti, pe Str. Vigilenţei nr. 3.

Îmi vine în minte un caz controversat, în care  autorităţilor din Slovacia, care au vrut să dea numele eroului român antifascist Ion Şiugariu unui pod pe care acesta l-a apărat cu preţul vieţii, Ambasada României la Bratislava le-a cerut să nu facă acest lucru, întrucît poetul-soldat Ion Şiugariu ”a fost legionar”, potrivit avizului cerut şi transmis Ambasadei de ”cei în drept”. Numai scandalul internaţional care se profila, cît şi intervenţia energică a fiicelor eroului au făcut ca Ambasada României să dea înapoi, umplînd însă de ruşine imaginea ţării.

Activitatea Institutului ”Elie Wiesel” în materie de ”vînătoare de criminali de război” şi legionari e cunoscută deja. A ajuns notoriu cazul lui Mircea Vulcănescu, socotit ”criminal de război”, caz în care Institutul a cerut demontarea plăcilor comemorative, demolarea bustului său, schimbarea denominaţiei străzii şi a liceului care-i poartă numele. În mod paradoxal, statul român a acţionat altfel în acelaşi caz, printr-o instanţă de judecată. Doamna Măriuca Vulcănescu s-a adresat justiţiei în 2018, pentru a constata caracterul politic al condamnării tatălui său. "Este vorba de o persoană care a fost condamnată, umilită, care a suferit şi a fost omorîtă pe nedrept, ba mai mult, imaginea şi memoria îi sînt pătate şi post-mortem, prin existenţa şi menţinerea efectelor hotărîrilor de condamnare, iar aceste efecte se răsfrîng şi asupra mea, scria fata cea mica a lui Mircea Vulcanescu, în cererea de chemare în judecată. A pierdut, prin sentinţă definitivă şi irevocabilă, în vara anului trecut. Acum, în vîrstă de 88 de ani, nu mai poate spera la vreo indemnizaţie, cu toate că şi ea, ca fiică a tatălui său, a fost întemniţată de comunişti.

Prin forma nouă a Decretului Lege 118, Insitutul ”Elie Wiesel” devine o adevărată instanţă de judecată, iar deciziile sale, cu antetul Guvernului României, care vor fi solicitate şi transmise
Caselor de Pensii, pentru a stabili cine a fost şi cine nu ”fascist-legionar” (o echivalenţă pe care Tribunalul de la Nuremberg nu a făcut-o) sau ”criminal de război” au autoritate de lucru
judecat. De la instanţă morală şi poliţie culturală, acum această instituţie primeşte pîinea şi cuţitul, judecînd asupra atîtor desine sfărîmate – vorbim de copiii unor deţinuţi politici socotiţi
de Securitate drept legionari. Aici, au fost incluşi, de pildă, în cursul anchetelor la care au fost supuşi inclusiv mari oameni ai Bisericii, precum Bartolomeu Anania sau Dumitru Stăniloaie.
Eticheta de ”legionar” era aplicată, de fapt, în cursul anchetelor Securităţii cu o foarte mare largheţe şi de foarte multe ori fără nicio bază reală. Acum, ”tezele” Securităţii, potrivit cărora
cei care se împotriveau comunismului nu puteau fi decît legionar, au devenit literă de lege în Parlamentul României.

În noaptea de Rusalii a anului 1951, au fost deportaţi în Bărăgan peste 40.000 de oameni, în primul rind familiile legionarilor arestaţi în noaptea de 14 spre 15 mai a anului 1948. Acelaşi
Parlament al României, în urmă cu doi ani şi jumătate, însă de astă dată în ”tăcerea asurzitoare” a deputatului Vexler, a votat o lege (şi preşedintele Iohannis a promulgat-o) prin care 14 mai,
data la care au fost arestaţi toţi comandanţii legionari în 1948, a devenit ”zi naţională de comemorare a martirilor morţi în temniţele comuniste”. Ce să mai înţelegem din asta?

Nimic bun, atîta cîtă vreme acest Parlament a hotărît, la cererea deputatului Silviu Vexler: copiii a zeci de mii de nefericiţi, mulţi morţi în temniţă sau care au supravieţuit, copii care în
timpul comunismului au fost mai întîi deportaţi alături de ai lor în Bărăgan, precum cei din fotografia de mai sus, fără să ştie care le e vina, apoi au fost trataţi ca nişte proscrişi,
exmatriculaţi din şcoli, excluşi din facultăţi şi socotiţi toată viaţa nişte paria, pentru vina părinţilor lor, sînt şi ei condamnaţi acum aidoma părinţilor lor, de un stat care se autoproclamă
democratic, dar care de fapt se întoarce încet la stalinism.

Articolul este scris de istoricul Marius Oprea și este preluat integral de pe mediafax.ro.

sursa:https://www.cotidianul.ro/vinovati-pentru-pacatele-parintilor/