”Se poate ca justiția să fie coruptă, la fel ca și presa și instituțiile democratice, iar acțiunile juriștilor de a demonstra că pandemia este orchestrată pentru a sluji intereselor celor puternici să nu ducă nicăieri. Însă asta nu înseamnă că americanii sau alte nații trebuie să se comporte ca o turmă programată de ”autoritățile” care se gândesc la o mulțime de interese, mai puțin la sănătatea publică”, scrie Paul Craig Roberts, fost adjunct al secretarului Trezoreriei SUA în timpul președintelui Ronald Reagan.
Votul doar oferă legitimitate unui guvern deja ales
”Generațiile mai tinere nu au fost învățate cum să gândească. Au fost învățate ce să gândească. Rezultatul se vede în numărul majoritar al albilor din mișcarea Black Lives Matter.
În toată lumea occidentală, emoțiile contează mai mult decât faptele. Conceptul adevărului independent a dispărut. Acum, adevărul este ceea ce corespunde agendei. Puteți vedea asta în procesul lui Assange ce are loc la Londra. Judecătorul și procurorul nu sunt intreresați de probe, ci doar să ajungă la rezultatul care să ajute la punerea în practica a unei agendei.
Știința însăși este în pericol, câtă vreme adevărul ține acum doar de sex și de rasă. Presa ne oferă doar ideologie. Universitățile și școlile publice au devenit un pericol pentru societățile care le găzduiesc. Discursul public și dezbaterea au dispărut. În America, violența devine mijlocul preferat de rezolvare a neînțelegerilor.
Cei care spun adevărul sunt ostracizați în primă fază, iar apoi sunt incriminați cu ajutorul presei.Presa plătită nu mai are pretenția să fie liberă și se pregătește să-l distruga pe ultimul jurnalist – Julian Assange. Fără presă liberă nu există nici răspunderea guvernului și nici democrație. Votul este impotent. ca în Rusia stalinistă. Votul oferă doar legitimitate guvernului asupra căruia cad de acord cei ce conduc din umbră.
Donald Trump va fi ultimul președinte american care a încercat să pună interesul poporului înaintea interesului elitelor conducătoare. De acum înainte, toți candidații prezidențiali vor înțelege că succesul lor politic va depinde doar de cum se comportă pentru a fi cea mai bună marionetă a sistemului.”
Acesta este strigătul lui Paul Craig Roberts, o voce radicală din SUA, deseori acuzat ca este un pro-rus, un conspiraționist, dar criticii nu spun că asemeni lui gândește aproape o întreagă generație de foști demintari americani care au pus umărul nu la ”câștigarea”, ci la ”încheierea”, Războiului Rece, așa cum insista deseori Paul Craig Roberts.
Despre Jean Quatremer, liberalii progresisti de astăzi nu pot spune că ar fi un ”conspiraționist” și nici un radical. Corespondentul Liberation la Bruxelles este un federalist convins, un jurnalist care crede în proiectul unei Europe unite, care le oferă deseori tribună eurodeputaților ecologiști și liberali și rareori ratează o ocazie de a-l critica pe ”iliberalul” Viktor Orban. Ei bine, liberalul Jean Quatremer, de partea cealaltă a Oceanului, împărtășește aceeași viziune, și el își pune aceleași întrebări ca și Paul Craig Roberts.
”Mai este posibil ca într-un stat democratic, definit nu numai prin alegeri regulate, ci și prin dezbaterea permanentă între cetățeni și partide pe marginea politicilor publice, să se dezbată și gestionarea crizei covid-19?”, se întreabă Quatremer pe blogul său găzduit de Liberation.
O asemenea dezbatere este legitimă, pentru că, de la izolarea decretată în martie, au apărut întrebări legate de politica guvernamentală și efectele ei în materie de libertăți publice, de economie, societate. Însă reacțiile la o asemenea dezbatere sunt violente: punerea sub semnul întrebării a politicii sanitare a guvernului va face să fii calificat fie drept un adept al eugeniei, dorindu-ți moartea celor slabi și bătrâni, fie să fii calificat drept bolnav sau complotist. Nu mai există loc de nuanțe: fie susții total guvernul și pe oamenii de știință care-l consiliază, fie ești bun de trimis la închisoare.
Spaima atavică împiedică dezbaterea rațională
Am observat această derivă îngrijorătoare încă din luna aprilie, odată cu starea de urgență sanitară de tipul celei chinezești care a fost decisă de o serie de guverne democratice din întreaga lume. Șase luni mai târziu, nu s-a schimbat nimic, iar teama pare să fi inundat spațiul dezbaterii democratice – care este o componentă esențială a oricărei democrații liberale.
Dezbaterea despre gestionarea pandemiei a devenit și mai dificilă pe măsură ce a intervenit spaima atavică de a muri sau a-i vedea murind pe cei dragi din cauza unui virus pe care încă îl ignorăm și depsre care unii au spus că este mai periculos decât cel al gripei spaniole.
Toți considerăm că este legitim să pună la îndoială politica economică, penală, reforma instituțiilor, construcția europeana, schimbările climatice, însă asta pentru că mizele sunt pe termen lung. Pe de altă parte, o boală transmisibilă cu o rată a mortalității încă necunoscută este un pericol imediat. De aici tendința de a da întâietate sănătății și nu economiei, deși niciuna nu poate exista fără cealaltă – rareori cetățenii unei țări sărace au acces la servicii medicale de calitate. Însă e greu să privim lucrurile în acest mod rațional în plină manifestare a spaimelor atavice.
Mai multă prudență și modestie în pozițiile medicilor
Aici intervine însă medicina, sfântul Graal care ne va salva pe toți. Problema este însă că medicina nu este o știință exactă, chiar dacă medicii care apar în presă vor să dea o impresie opusă. Argumentul suprem: medicii știu, iar cei care nu sunt medici trebuie să tacă. Dacă printre medici există voci care se opun majorității, atunci ei sunt considerați nebuni, incompetenți, criminali sau toate trei la un loc.
Iată, pe 17 august, medicul Gilles Pialoux a spus că ”a nega revenirea epidemiei înseamnă negaționism”, făcând o legătură între genocidul evreilor, un fapt istoric dovedit, și o analiză dezpre posibila evoluție a unei boli asupra căreia nu există un consens.
Puțin mai contează că medicii s-au înșelat de multe ori de la apariția virusului: să ne amintim că unii considerau că este o gripă banală, în timp ce alții vorbeau despre apocalipsă, că majoritatea spuneau că măștile nu au niciun rol, că nu erau de acord asupra modului de transmitere sau asupra segmentelor de populație mai vulnerabile. Este normal ca un medic să se înșele, istoria medicinii este plină de consensuri care s-au risipit imediat, însă este necesar un minimum de modestie și prudență în luările de cuvânt ale medicilor.
Expertiza nu este politică
Deseori uităm că cei care vorbesc nu sunt nici virusologi, nici epidemiologi, că unii dintre ei sunt în conflict de interese, că sunt plătiți de laboratoarele farmaceutice, că alții au o agendă politică, că râcile dintre medici sunt la fel de mari ca și orgoliul lor de multe ori nemăsurat. Pe scurt, uităm că sunt și ei oameni care pot greși. Însă atunci când suntem cuprinși de panică în fața necunoscutului, tentația umană este de a te îndrepta spre cei care te pot proteja: preoți, militari, medici. Și asta a făcut și puterea politică, care a creat un Consiliu Științific, după ce s-a panicat la ideea că va trebui să răspundă penal în cazul în care va greși cu abordarea pandemiei, căci principiul precauției este trecut în Constituție.
Să ne înțelegem bine: nu pun la îndoiala necesitatea de a recurge la expertiză. Însă nu experții trebuie să ne dicteze politica de urmat, ci o putere legitimă. Toate activitățile umane prezintă riscuri – și transportul, și tutunul, și energia nucleară, și industria – iar statul de drept impune limite ale acțiunii guvernamentale, care trebuie să fie proporțională cu scopul urmărit. În momentul în care președintele Consiliului Științific, Jean-Francois Delfraissy, a spus că guvernul ”va fi obligat să ia măsuri dificile în opt sau maximum zece zile”, el și-a depășit rolul de expert. Sau, când doctorul Pialoux, a spus că poliția poate intra în casele francezilor pentru a vedea dacă au primit pe cineva (ceea ce, încă, nu este interzis), care este competența lui de a judeca libertățile publice? Doctorul Axel Kahn s-a arătat încântat de eficiența modelului chinez, vorbind la France Culture. Să ne imaginăm doar ce s-ar întâmpla daca un militar ar spune asta în vreme de război…
”Cancel culture” și pandemia
O parte a presei nu își îndeplinește rolul denmocratic, iar asta e cel mai rău. Unii se comportă ca niște câini de pază ai puterii, delegitimându-i pe toți cei care nu se mulează pe discursul oficial. Spre exemplu, pe 25 august, Le Monde a publicat un articol despre cei care sunt împotriva măștilor, despre care a spus că sunt o versiune a ”cancel culture” din America. Pentru Le Monde, cei care critică portul măștii în aer liber sunt puși laolaltă cu cei care sunt împotriva măștilor în orice moment, dar și cu cei împotriva vaccinării, iar apoi sunt asimilați cu ”complotiștii” și cu ”conspiraționiștii”. Ziarul însă nu mai spune că, luni de zile, oamenii de știință au negat eficiența măștii atât în interior, cât și în exterior. În momentul în care a apărut acet articol, masca nu era obligatorie în redacția Le Monde…
Treptat, vocabularul jurnalistic s-a adaptat: acum vorbim despre ”alarmiști” și despre ”cei care liniștesc”. Însă. atenție mare: când apare un articol alarmist despre ”nagaționiști”, despre cei antivaccin, despre ”complotiști”, ”conspiraționiști”, despre cei care critică guvernul, atunci acel articol este adevărul insusi. Pentru France Info și alte posturi, cei care nu se alătură unității naționale formează un bloc al ”sfidării” compulsive a autorității: adica criticii guvernului nu sunt raționali, rațiunea fiind o caracteristică rezervată doar ”alarmiștilor”; cei care ”sfidează” sunt prezentați mai mult din perspectivă psihiatrică. Ca și în «1984» al lui Orwell, cei care nu cred în adevărul zilei, care nu este altceva decat minciuna de ieri, sunt niște bolnavi mintali pe care trebuie să-i eliminăm din viața publică.
Întrebări neajunse în spațiul public
Este limpede că sunt necesare măsuri sanitare, în special gesturi barieră: nu se pune problema să lăsăm pe cineva să moară în mod deliberat. Iar dacă guvernul decide o măsură, trebuie să o respectăm. Însă asta nu trebuie în niciun caz să ne împiedice să dezbatem pe marginea acelor măsuri și a pertinenței lor. De exemplu, era necesar să închidem întreaga țară în primul val al pandemiei, câtă vreme nu au fost atinse decât estul și regiunea pariziană? Izolarea generală, care urmărea să evite supraaglomerarea spitalelor, nu risca oare să-i facă pe oameni să creadă că astfel va dispărea virusul (să-l cităm pe doctorul Kahn: «Arma absolută împotriva virsului, izolarea, izolarea completă, totală, prelungită»)? Costul unei izolări brutale nu risca să facă un rău mai mare decât o luptă mai bine proporționată cu virusul (gesturi barieră, teste, urmărirea contacților, carantine pe anumite zone)? Aceste pagube economice și sociale vor avea oare un efect asupra sănătății cetatenilor pe termen mediu și lung, sănătatea economiei mergând mână în mână cu cea fizică? De ce să nu protejăm grupurile de risc identificate și să lăsăm restul populației să trăiască normal, respectând gesturile barieră, la fel ca în Suedia? Trebuia oare să suspendăm libertățile publice cu riscul de a nu le mai putea recupera vreodată, așa cum este cu interzicerea prelungită a manisfestațiilor? Trebuie oare să introducem starea de urgență sanitară până la momentul în care ea va fi înscrisă în dreptul comun? De ce s-au închis micile magazine, în care nu puteau intra decât puțini oameni, dar au rămas deschise marile lanțuri de magazine?
Sfârșitul democrațiilor liberale?
În aceeași ordine de idei, care a fost sensul autorizării ieșirilor din casă? De ce să impui portul măștii afară, în vreme ce nicium medic nu cere lucrul acesta în cazul tereaselor și a restaurantelor în aer liber; portul măștii devine oare obligatoriu odată ce ne-am ridicat de la masă? De ce să impui portul măștii la copiii peste 11 ani? De ce nu 10 ani sau 12 ani? Dacă într-o clasă există un copil mai nare cu un an decât colegii, va purta doar el mască? De ce să impui portul măștii în mașină când ești singur, așa cum e cazul la Nisa? De ce să impui portul măștii pentru motocicliștii cu cască, cum a fost cazul la Paris, până să intervină prefectul? De ce s-au închis sălile de sport, când nu a fost semnalat niciun caz de contaminare în aceste săli? De ce să limitezi amploarea adunărilor fără a ține cont de capacitatea sălilor? De ce să închizi restaurantele la Marsilia și la Paris, pentru ca imediat să le redeschizi la Marsilia? De ce avem o politică de depistare atât de incoerentă, în loc să ne concentrăm pe teste în focarele identificate? De ce am schimbat de cinci ori indicatorii după care judecăm riscurile epidemiologice și de ce am făcut asta fără să explicăm? Se poate trăi normal într-o societate în care nu mai există securitate juridică și în care guvernul și prefecții pot interzice orice activitate? De ce vecinii noștri de la nord nu au adoptat toate aceste măsuri? Virusul se comporta diferit, în funcție de țară?
Este uimitor că nicio astfel de întrebare nu a ajuns în spațiul public. În cele din urmă, a trebuit să se ajungă la revolta unor regiuni cărora Parisul le-a impus niște măsuri considerate nejustificate și abia atunci a început o dezbatere. Însă dezbaterea este foarte prudentă, căci există teama de a fi acuzat că dorești moartea compatrioților… Din câte știu eu, nu a omorât pe nimeni exercitarea drepturilor democratice, în special a celui de a solicita guvernului și experților pe care sa bazează să justifice și să explice deciziile lor. Putem să ne punem întrebarea dacă nu cumva există o epuizare a democrației în rândul cetățenilor, care par să se resemneze cu dispariția democrațiilor liberale, pe care statele le consideră incapabile să gestioneze situații de criză”.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu