Asistăm îngrijorați, în ultimele săptămâni, la un schimb de săgeți între unii dintre cei care trebuie să fie cei mai respectați și iubiți ierarhi ai BOR. O pădure de camere de luat vederi care, cu certitudine, nu au putut fi mobilizate acolo de către participanții direcți la controversă, poartă imaginea caricaturizată a acesteia în întreaga lume.
Judecători autoproclamați, care au șiretenia, dar nu și buna credință a înțeleptului Solomon, încearcă să o determine pe fiecare din părțile aflate în dispută să renunțe la “copilul” său – “libertatea jertfelnică” și “disciplina ziditoare” – ocultând adevărul că în acest caz, supraviețuirea formală are prețul pierii esențiale. Respectivii judecători nu sunt din biserică și nu sunt ai bisericii, ci o adunare de lupi moraliști și cai troieni. Cu scopul de a dezbina BOR și a o scoate astfel din joc, ei acreditează ideea că acela care se încăpățânează a nu renunța la viziunea sa asupra a ceea ce ar trebui să fie sau să facă BOR, acela lucrează de fapt împotriva BOR.
La vedere, ținta atacului principal este Arhiepiscopul Tomisului, aceasta având o dublă finalitate. Pe de o parte, să îi descurajeze pe ierarhii care, fără a-l simpatiza neapărat sau a dori să îl susțină cu titlu personal pe ÎPS Teodosie, sunt gata să îi urmeze modelul opoziției la abuzurile guvernului anticreștin, nemaivoind să accepte compromisuri care compromit credința poporului, inclusiv în instituția bisericii. Pe de altă parte, scopul este ca, prin contrast cu Vlădica de la Pontul Euxin, PF Daniel să apară a fi un colaboraționist care desparte funcția de Patriarh al sufletului de aceea de Patriarh al patrimoniului.
În taină, desigur, după ce au fost drastic amputate ajutoarele bugetare, asupra Patriarhului se fac presiuni pentru a-l determina să reprime sever și exemplar sfidarea poruncilor guvernamentale de către creștinii de la malul mării, cu iluzoria promisiune că asta va conferi bisericii mai multă siguranță politică.
Când de la nivelul cancelariei patriarhale se fac IPS Teodosie, nesancționațe, reproșuri în limbajul și cu tezele lui CTP, fie asta și ca replică la unele afirmații contondente ale unor apropiați ai Arhiepiscopului, înseamnă că mai mulți lucrează împotriva BOR.
Acțiunile IPS Teodosie împotriva dictaturii covidiste au fost exemplare. Și aproape singulare. A-i reproșa “duhul răzvrătirii” înseamnă a fi de partea covidismului și a covidocrației. Iar asta înseamnă ratificarea încălcărilor neconstituționale ale libertății religioase și blamarea “bisericii luptătoare”, adică condamnarea publică a credincioșilor care o formează – ierarhi, preoți și mireni.
Primul om ajuns în Rai, potrivit Evangheliei, a fost un tâlhar. Mafia italiană din SUA a fost implicată cu succes împotriva “ciumei negre” și a “ciumei brune”, din Italia fascistă și Germania nazistă. Toate însușirile mafioților, care în timp de pace au fost defecte, în timp de război au devenit calități.
Eu nu am nici informația nici căderea pentru a judeca păcatele (de ordin contabil, administrativ, didactic, pedagogic etc.) ÎPS Teodosie, eventual săvârșite în ordinea internă a ierarhiei bisericești. Sunt sigur că PF Părinte Patriarh și Sfântul Sinod au suficiente remedii la care să apeleze cu eficientă discreție, fără asocierea opiniei publice inflamate de presa inamicilor bisericii.
Ceea ce ar trebui să ne preocupe acum, în primul rând, nu este nici problema reînființării Mitropoliei Tomisului. Oportunitatea și fezabilitatea din punct de vedere canonic ale acestei decizii aparțin Sfântului Sinod. Nefiindu-i membru, din perspectivă seculară, mă interesează adevărul istoric, pe care îl judec în baza argumentelor și documentelor, indiferent de persoana celui care îmi aduce informația (Troia a fost descoperită de un amator, nu de un arheolog profesionist), iar ca om al cetății (om politic, dacă vreți) îmi doresc să mă pot sprijini, în dialogul cu interlocutorii externi, pe vechimea creștinismului înaintașilor noștri și pe contribuția acestora la edificarea identității creștine a Europei, într-un moment în care unii exprimă dubii cu privire la caracterul deplin european al civilizației noastre, iar alții ne consideră minori în istoria creștinătății.
Dincolo de toate acestea, însă, și mai presus de ele, sfidarea principală este aceea a războiului purtat pe față nu de atei, ci de forțele anticreștine care sunt, totodată și antinaționale, împotriva BOR, rămasă ultim aliniament de apărare și factor de coeziune de ultim recurs ale națiunii române. În fața acestui pericol de moarte BOR trebuie să rămână unită și în nici un caz nu are voie să se lase tentată de “duhul excluderii” celor mai curajoși dintre fiii săi care, la vreme de pandemie, au înțeles să se lupte cu Anticristul pe baricade, refuzând orice compromis cu acesta.
Opoziția pasivă, diplomatică, de catifea, are și ea meritele ei. Este adevărat că mai ușor poți prinde muște cu o linguriță de miere decât cu un butoi de oțet. Inclusiv astfel de tactici cer nu doar inteligență, ci și curaj.
Istoria ne arată că ambele sunt necesare. Britanicii au acceptat să dea câștig de cauză pacifismului lui Ghandi, pentru că erau speriați de confruntarea cu mișcările violente pentru independența Indiei, desfășurate simultan.
Iisus a manifestat “duhul răzvrătirii” când i-a gonit cu biciul pe negustori și pe zarafi din Templu, și tot El a dat lecția smereniei atunci când a îndemnat să îi oferim obrazul celălalt celui care ne-a pălmuit. În ambele cazuri a fost același Iisus și ambele modele sunt de urmat.
Iisus a spus să dăm Cezarului ce este al Cezarului și lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu. Acum Cezarul ne-a cerut să îi dăm ce era al lui Dumnezeu, și asemenea cereri nu se negociază, singurul răspuns posibil fiind alungarea Cezarului din biserică.
Când puterea seculară ne-a cerut să credem în dr. Arafat mai mult decât în Dumnezeu, să ne temem de Covid mai mult decât în Judecata de apoi, și să renunțăm la comuniunea eclezială și la cea euharistică, adică la esența ordinii creștine, a vieții bisericești și a Sfintei Liturghii, mânia cu care, din păcate, prea puțini credincioși au reacționat, nu a fost provocatoare, ci răspunsul la provocare. Un răspuns nu doar legitim, ci și necesar; și, în cele din urmă, biruitor.
Acestor mărturisitori nu li se poate pune acum eticheta de “tradiționaliști radicali”, cum o face un jurnalist de la DW, sau de “conservatori veleitari”, cum o fac unii comunicatori publici infectați de virusul globalismului științific. Și lor nu li se poate opune exemplul “ierarhilor luminați”, lăudați cu un suspect entuziasm și urmăriți cu un interes complet nefiresc de presa fidelă și liderii de opinie ai celor care s-au plasat în afara, dacă nu chiar împotriva BOR. Acestora le pasă de mitropolia Tomisului numai întrucât ea ar fi poarta prin care duhul dezbinării ar pătrunde în biserică.
Revoluționarul francez Gracchus Babeuf se întreba înțelept: “Cu ce ai greșit Babeuf de te laudă opoziția?” Poate și unii ierarhi BOR, de a căror totală bună credință nu avem a ne îndoi, ar trebui să se întrebe cu ce au greșit de îi laudă presa progresismului luciferic?
Iată de ce trebuie să fim foarte atenți în evaluările noastre și în raportarea la o dezbatere internă a BOR, transformată neatent și neînțelept în dispută. Ambele părți trebuie să înceteze conflictul, dar este posibil ca ambelor părți să le fie interzis acest lucru de forțe exterioare BOR și care nu sunt forțele binelui.
Prin amenințări sau prin promisiuni de daruri otrăvite, aceste forțe (posibil aceleași și posibil sub comenzi din afara României) îi împing pe ierarhii BOR să se contrazică între ei, epuizându-și astfel energia și atuurile morale necesare în lupta cu adevăratul inamic. Cei care procedează astfel știu bine că din interior zidurile cetății sunt mai ușor de dărâmat. Și mai știu că, rămase ziduri fără suflete, lăcașele de cult devin ușor obiective turistice și exponate în muzee de istorie, folosibile ca material didactic pentru conferințele “științifice” dedicate “zeului rațiunii moarte”.
Noi nu trebuie să lăsăm să se întâmple asta, căci chiar dacă nu am fi creștini ortodocși, suntem români și știm, asemenea lui Mihai Eminescu, că BOR este mama neamului românesc. Și chiar dacă suntem internaționaliști, nu suntem și nu vrem să fim internaționaliști de nicăieri, ci cetățeni ai universului cu rădăcinile în România. Și chiar de suntem pro-europeni, știm că nu putem fi buni europeni fără să fim buni români.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu