Prima rundă de negocieri cu Occidentul privind oferirea de garanții de securitate Rusiei s-a încheiat: au avut loc discuțiile ruso-americane la Geneva și negocierile Rusia-NATO la Bruxelles.
Astăzi a mai avut loc o întâlnire la Viena, pe platforma OSCE, dar asta poartă un caracter formal. Care sunt rezultatele? Cine pe cine?
Nimeni nu a sperat că propunerile rusești, formulate extrem de dur, chiar fără precedent, vor fi acceptate de SUA și asta pentru că cea mai importantă dintre ele – cererea de a renunța la extinderea NATO la Răsărit (în primul rând, era vorba despre Ucraina) – presupune, de fapt, abilitarea Moscovei cu dreptul de veto la extinderea Alianței. Washingtonul nu putea să facă acest pas, chiar dacă ar fi dorit, asta ar fi dus la demoralizarea totală a puterii de la Kiev, dar și la o răscoală în sânul membrilor europeni ai NATO. Și asta nu pentru că ei ar visa ca Ucraina să fie admisă în NATO sau măcar ca să înceapă procesul de “atlantizare” (aderare la Pactul Atlanticului de Nord – n.n.) a ei, ci pentru că o eventuală astfel de înțelegere a SUA cu Moscova ar fi fost calificat drept o totală desconsiderare a opiniei aliaților.
“Părerea noastră este neglijată, unde mai pui că Trump ar putea reveni la Casa Albă și atunci America, în general, ne va lăsa în voia sorții”, o astfel de opinie deja este vehiculată de capitalele europene care pretind la independență, dar care nu sunt și autosuficiente.
Iată de ce rezultatele negocierilor în chestiunea de bază a fost predeterminat: atât secretarul adjunct de stat Sherman, cât și secretarul general Stoltenberg, după întâlniri cu reprezentanții ruși, au confirmat că rușii nu vor primi nicio promisiune de a nu accepta Ucraina în NATO.
Toți aliații sunt unanimi în ceea ce privește principiul de bază a Alianței: fiecare țară este liberă singură să-și aleagă drumul său. Doar Ucraina și 30 de membri ai NATO pot să decidă când Kievul este gata să devină membru al Alianței… ideea “Dvs. vă aflați alături de mine, iată de ce nu puteți să faceți ceea ce poftiți” este o încercare de a reface sferele de influență… Este o cale extrem de periculoasă”.
Stoltenberg respinge acuzațiile că NATO ar fi agresiv, spunând că extinderea Alianței nu este periculoasă pentru că în acest mod este răspândită democrația. Dar pericolul unui conflict militar în Europa există, și acesta vine din partea Rusiei, care deține forțe armate în Georgia, în Ucraina și Moldova. Dar nimeni pe ruși acolo nu i-a chemat – și secretarul general a chemat Rusia să-și retragă trupele din aceste țări.
Adică voi pe noi ne acuzați că am fi agresivi, ne spuneți nouă NATO, dar noi, de fapt, suntem purtători de democrație, dar iată că voi, rușii, ne împiedicați să o propagăm mai departe la Răsărit.
În același timp, părțile parcă au convenit să continue negocierile : doar există încă un șir de tot felul de probleme privind amplasarea armamentului și efectuarea inspecțiilor, care pot fi discutate la nesfârșit. Este adevărat că aceste discuții au puțin rezon, mai ales în situația în care nu au fost soluționată problema de bază, care este de principiul pentru noi (Federația Rusă – n.n.) – neextinderea NATO. La această solicitare răspunsul a fost de trei ori “nu”, un “nu” care va fi confirmat în răspunsul oficial pe care Washingtonului urmează să-l dea în curând Moscovei.
Atunci de ce s-au mai făcut toate acestea? Și ce a fost asta, în general? De ce Moscova a inventat toată această istorie cu “avem nevoie de garanții și încă imediat”? Mulți își rup capul ca să dea răspuns la această întrebare, deși acesta este la suprafață.
Acum o lună Vladimir Putin a abordat tranșant această chestiune nu pentru că spera să obțină de la SUA unele cedări, ci pentru că a venit timpul să se deschidă un nou capitol al restructurării, al ordinii mondiale globale.
Deja de câteva luni Occidentul vehiculează istoria că iată, Rusia va ataca Ucraina și spre sfârșit de an chiar a crezul el însuși în această poveste. În același timp nimeni nu și-a propus că accepte Kievul în NATO (adică să fixeze termene concrete): să provoace de o manieră atât de directă Moscova este, totuși, foarte periculos, acest lucru îl înțeleg strategii nord-atlantici. Dar sunt și conștienți de faptul că nu vor putea menține multă vreme controlul asupra Ucrainei, deci, asta înseamnă că va fi tot mai greu de a folosi Ucraina în a face presiuni asupra Rusiei, pentru descurajarea țării noastre (a Rusiei – n.n.).
Ucraina este un activ prea valoros ca Occidentul să se împace cu gândul că îl va pierde inevitabil, deci trebuie să se încerce să se îndepărteze cât mai mult posibil acel moment, să convingă Kremlinul că Occidentul nu-i va ceda Ucraina independentă. Dar cum să-l convingă? Să ridice la maximum miza umflând povestea cu “riscurile invaziei rusești” și „prețurile îngrozitoare pe care le va plăti pentru asta”.
Și iată că Putin preia inițiativa : el a făcut o mișcare de anticipare declarând că Rusia nu mai dispune de timp pentru a suporta presiunea Vestului asupra Estului. Noi (rușii –n.n.) suntem cei care nu doresc să aștepte, pe noi nu ne aranjează acest status-quo, noi considerăm că incertitudinea în privința aderării sau neaderării Ucrainei la NATO nu ne este convenabilă și noi nu ne vom împăca cu asta. Propunerea lui Putin făcută Occidentului este ca acesta să renunțe la Kiev a fost din start inacceptabilă, dar ea va contura apariția unei noi realități, a noilor reguli de joc. Acum Occidentul îi va cere Rusiei să nu atace Ucraina, iar Moscova îi va anunța Occidentului sfârșitul jocului purtat chiar după regulile acestuia.
Odată ce ați neglijat interesele noastre, de ce ne povestiți despre răspândirea democrației cu ajutorul NATO? Chiar pe teritoriul Rusiei istorice? Adică o nouă cruciadă a creștinilor temători de Dumnezeu împotriva schismaticilor îngrozitori – nimic nu s-a schimbat timp de o mie de ani.
În acest caz să nu vă mire răspunsul nostru, cu adevărat noi vom face totul ca să ne asigurăm securitatea. Nu, noi nu vom ataca mâine Kievul (acesta este visul tuturor rusofobilor – să le organizeze rușilor un război civil între velicoruși și maloruși), iar politicii reținerii îi va fi contrapusă politica contra-reținerii, simetrică și asimetrică, în spațiul post-sovietic și în toată lumea. De fapt, prin toată politica din ultimii ani, prin tot lucru de instaurare a unei noi ordini mondiale (și de demontare a celei vechi, atlantice) noi răspundem deja, doar acum, după ce Occidentul a declinat propunerile lui Putin că vom face asta într-o nouă realitate geopolitică, într-un sistem de coordonate ale unei noi ordini mondiale.
Și nu doar noi, dar și Occidentul va fi nevoit să-și construiască relațiile cu Rusia după noile reguli. Și nu doar cu Rusia : peste o săptămână la Moscova va veni noul președinte al Iranului, iar peste trei săptămâni Putin va merge la Beijing. La deschiderea Jocurilor Olimpice și la construirea unei arhitecturi de securitate de tip nou. Nu de tip rusesc, ci global.
