5.17.2019

Ningen, creaturile umanoide gigantice din Antarctica






Creaturi masive, de culoare albă, care au o lungime de până la 30 de metri, dar şi caracteristici faciale umanoide – locuiesc în apele reci din apropierea Antarcticii. 

Nimeni nu știe sigur ce sunt, dar mulți oameni pretind că au fost martorii unor ființe umanoide gigantice, care se ridică din adâncurile oceanului.

Potrivit martorilor, există niște creaturi numite Ningen, care au o formă umană, fiind adesea văzute ca având picioare, brațe și chiar mâini cu cinci degete. 

Uneori sunt descrise ca având aripioare sau o coadă mare la fel ca la sirene. 

Singurele caracteristici vizibile ale feței sunt ochii și gura creaturilor. 

Cu toate că există diferenţe în mărturiile care încearcă să descrie creaturile Ningen, majoritatea martorilor par să fie de acord cu dimensiunea acestora, care atinge 30 de metri.

Să-i fi confundat martorii cu balenele sau cu alte creaturi marine uriaşe ? 

Ei bine, conform mai multor rapoarte și a nenumăratelor videoclipuri care au fost postate pe internet, aceste ființe misterioase nu seamănă cu nimic din ce a mai fost întâlnit până în prezent.





Unele rapoarte arată că membrii echipajului unei nave care călătorea lângă Antarctica au observat ceea ce se credea inițial a fi un submarin aflat la distanță. 

Dar, tunci când s-au apropiat de obiectul neidentificat submersibil, era clar că forma neregulată a obiectului sugera nu un submarin, ci o creatură vie. Când nava s-a apropiat şi mai mult de creatură, aceasta a dispărut rapid în adâncurile de lângă continentul antarctic.

Creaturile Ningen au fost, de asemenea, observate în Oceanul Pacific și Oceanul Atlantic, dând naștere unor teorii care sugerează că ele sunt în cea mai mare parte creaturi nocturne, care supraviețuiesc în apele arctice reci. 

Cele mai multe dintre observări au avut loc noaptea, făcând ca ființele misterioase să fie extrem de dificil de captat pe camerele video.




În cea mai mare parte, existența creaturilor Ningen este considerată a fi o “legendă urbană” modernă. Dar, subiectul a atras atenția multor cititori de pe Internet, iar Ningen a devenit popular printre cercetătorii din domeniul paranormalului.

Există mai multe teorii pentru creaturile Ningen: ar putea fi o balenă albinoasă, o specie necunoscută de maimuțe gigantice acvatice, un monstru al oceanelor sau chiar o specie extraterestră necunoscută.

În ultimii ani, diverse rapoarte japoneze au arătat că apele înghețate ale Antarcticii sunt populate de diverse ființe gigantice, numite Ningen.

Aceste ființe umanoide au fost chiar fotografiate și ridică numeroase semne de întrebare despre proveniența și existența lor.

În limba japoneză cuvântul ”ningen” înseamnă ființe umane.

Pentru prima dată Ningen au fost observate de marinarii japonezi, care navigau prin apele înghețate ale Antarcticii. 

Inițial s-a crezut că este vorba despre o legendă sau pur și simplu o iluzie optică cu care se confruntau marinarii în anumite condiții.

În momentul în care au început să apară diverse fotografii cu aceste ființe umanoide, perspectiva asupra misterului s-a schimbat brusc. 

Cei care au avut ocazia să le vadă au raportat că sunt complet albe și dimensiunile lor diferă între 20 și 30 de metri. 






Fascinant este faptul că Ningen se aseamănă cu oamenii, au un trup, membre inferioare și superioare cu câte 5 degete fiecare. Singura diferența majoră este că umanoizii apelor au aripioare cu care se ajută la înot.

Exista numeroși marinari care au avut ocazia să vadă o asemenea vietate, dar pentru că asemenea lucruri depășesc nivelul de înțelegere al științei, le-a fost cu desăvârșire interzis să vorbească public despre aşa ceva.

Părerile sunt împărțite, în timp ce numeroși marinari pot confirma veridicitatea ființelor subacvatice, cercetătorii, cât și reprezentanții guvernului nipon neagă cu vehemență existența creaturilor bizare. 

Această atitudine este în contradicție nu doar cu rapoartele marinei, dar și cu fotografiile care circulă în voie pe internet.

În consecință, nu putem decât să ne întrebăm decât în care tabără se află adevărul și dacă Ningen există cu adevărat, de ce ne este ascuns adevărul ?


5.16.2019

Oaspeţi din lumea de dincolo




În zilele noastre, lumea este fascinată de extratereștrii și aşteaptă debarcarea lor. Dar, în vremea asta, vizitatori din Lumea de Dincolo sunt văzuţi frecvent pe Pământ.

Timp de secole, cultura occidentală a fost con­diţionată de un punct de vedere ma­te­rialist, care considera universul ca o ma­şi­nă gigan­tică, alcătuită din lucruri moarte. 

Recent, ştiinţa a făcut descoperiri care revoluţionează viziunea asu­pra lumii, deschizând perspective noi atât asupra noastră, ca indivizi, cât şi asupra naturii cosmosului în care trăim. 

Fi­zica cuantică a do­ve­dit că ma­teria, aşa cum o cu­noaş­tem noi, nu există în rea­litate, că ea este - după cum o definea Einstein - "o formă con­densată de energie". 

Se pu­ne, în mod firesc, între­ba­rea: dacă ma­te­ria nu mai este materială, nu e ridicol, oare, să ape­­lăm la ma­terialism, pentru a nega fapte supra­na­turale, care există, dar pe care nu le putem ex­plica cu raţiunea noas­tră carteziană ? 

Astro­fi­zi­cia­nul englez V.A. Firs­toff, membru al Societăţii Regale de Ştiinţe, spune tex­tual, în lucrarea sa "Life, Mind and Galaxy": 
"Să afirmi doar existenţa materiei, excluzând-o pe cea a spiritului, este cea mai ilogică dintre atitudini, străină complet de descoperirile fizicii moderne, care do­vedesc că nu există materie, în sensul strict al cu­vân­tului".
"Dacă aş mai avea o viaţă", spunea Freud, "aş con­sacra-o studiului ocultismului, mai degrabă decât psihanalizei." 






Sigmund Freud


Să urmărim împre­ună câ­teva întâmplări legate de unul dintre cele mai tul­bu­rătoare capitole ale pa­ra­psi­hologiei: apariţiile din Lu­mea de Din­colo. Ele au fost selectate şi incluse în cărţi tipărite re­cent, sem­nate de cercetători şi savanţi de renume inter­na­ţional.

Să începem cu o încercare de definiţie: ce se înţe­lege prin "apariţii din lumea de dincolo" ? 

Suma ex­pe­rien­ţelor trăite de diferite persoane lasă să se în­ţeleagă că este vorba despre anumite "prezenţe", "ma­­nifestări" de natură "eterică", având o vagă consti­­tuţie fizică, de formă uma­nă sau animală. 
Există şi martori care spun că au atins o astfel de apariţie, având senza­ţia că au simţit ceva "viu".

*
Cele mai convingătoare dovezi legate de aceste manifestări îi aparţin unui doctor în psi­ho­logie, Julian Burton, care a realizat o anchetă ştiin­ţifică cu acest subiect. 
La în­ceput, ches­tio­narele sale au fost trimise la câteva institute ame­­ri­cane de cercetare extrasen­zo­rială din Los Angeles. 
Între­bă­rile adresate erau strict limitate la numirea unor eventuale con­tacte cu persoane din lumea de dincolo. 
Pentru că numărul răspunsurilor afir­mative a fost uriaş - peste 75% din totalul subi­ecţilor -, Burton a bănuit că parti­ci­panţii la anchetă, ei înşişi cer­cetători în domeniul psi­ho­logiei, fuseseră influenţaţi de interesul lor pentru lu­mea de dincolo. 
Atunci a mai expediat un rând de chestionare, de data asta pe adresa unor universităţi cu profil rea­list. Răspunsurile au de­păşit din nou pro­cen­tul de 50%, deşi subiecţii erau viitori ingineri şi tehni­cieni. 
Încu­ra­jat de efectul demersului său, psihologul en­glez a alcă­tuit peste 2000 de dosare, continuându-şi munca în Ca­li­fornia şi în Illinois.
Interesul lui Burton pentru parapsihologie a apărut într-o împrejurare dramatică, legată de decesul mamei sale la numai 50 de ani. 
Foarte afectat de dispariţia ei - murise brutal, într-un accident de maşină -, la şase luni de la moarte, a văzut-o brusc în bucătăria aparta­men­tu­lui. 
"Era într-o seară de septembrie şi aveam mu­safiri. Tăiam un ananas în bucătărie, când am auzit în spatele meu nişte paşi. Am crezut că este soţia mea. M-am întors să o întreb unde pusese salatiera, dar în faţa mea stătea mama. 
Era vizibilă, pă­rea mult mai tâ­nă­ră decât în momentul mor­ţii. Purta un taior albastru deschis, cu un gu­ler din blană, pe care nu-l văzusem niciodată pe ea. Încet, încet, silueta a dis­părut. 
A doua zi, i-am telefonat surorii mele, pentru a-i po­vesti întâm­plarea. A im­pre­sio­nat-o puternic şi a început să plângă în hohote, între­bân­du-se de ce nu i se arătase şi ei. 
Când i-am po­ves­tit cum era îmbrăcată, a rămas, pur şi simplu, încremenită, spu­nân­du-mi că, înainte cu o săp­tă­mână de accident, fuse­seră la cumpărături amân­două şi mama încercase taio­rul acela, pe care ar fi dorit să şi-l cumpere. Din păcate, era de firmă şi costa mult prea mult."
La vremea aceea, Julian Burton avea 31 de ani şi, cu toate că preda psi­hologia la un co­legiu, s-a întors la uni­versitate, pentru a-şi da doctoratul pe o temă extra­sen­zorială. 
"Apariţia mamei mi-a dat ideea tezei de doc­torat. 
Pre­sim­ţeam că sunt o mulţime de oameni care trăi­seră experienţe similare cu a mea. Chiar dacă cerce­tă­rile pe care le întreprind în prezent mi-au oprit ascen­siu­nea în ierarhia profesorală, sunt sigur că efortul meu va fi răs­­plă­tit. 
Cele două mii de cazuri înregis­tra­te, cu cele mai pertinente metode de anchetă, că­rora li se vor adău­ga, în curând, încă o mie, reprezintă o bază de cercetare con­­cretă, care va trebui luată în se­rios."

*
O lucrare de bază privind feno­menul apariţiilor din lumea de dincolo este cartea psihologului englez An­drew MacKenzie, intitulată "Invizibilul şi vi­zibilul". 
Printre nu­­meroase relatări inserate în ea, se află şi aceea a unei pro­fesoare din Essex, care a deve­nit mai târziu scena­riul unui serial de televiziune de mare succes. 
D-na Judy Miles, în vârstă de 34 de ani, parti­ci­pase la o petrecere de botez în familie, unde a remarcat un copil de o frumuseţe aparte, pe care nu-l mai văzuse ni­cio­dată până atunci. "Avea ochi albaştri, un chip zâm­bitor, purta pantaloni lungi şi o cămaşă cu guler în stil marinar. Alerga printre ceilalţi copii, care devorau por­ţii uriaşe de prăjituri, fără să mănânce nimic. 
Nu vorbea cu nimeni şi nimeni nu părea să-l observe. 
L-am scăpat din vedere, dar, când ne-am luat cu toţii la reve­dere, am observat că băiatul nu mai era. 
A doua zi", po­ves­teşte mai departe d-na Miles, "mi-am amin­tit de el şi am întrebat-o pe fiica mea, în vârstă de 9 ani, dacă ştia cine era băieţelul acela ciu­dat. 
Nu-l văzuse ! Niciunul dintre copiii cu care alergase prin casă nu semă­na cu descrie­rea mea ! 





În seara aceleiaşi zile, o invita­sem la noi la masă pe prietena mea, căreia îi fu­se­sem musafiri la botez. Am în­tre­bat-o şi pe ea cine era bă­ie­ţelul îm­bră­cat în cămaşă de ma­rinar. Du­pă o clipă de tă­ce­re profun­dă, m-a întrebat: «A­vea ochi al­baş­tri şi un chip zâmbitor ?». Am confir­mat. Surprinsă - e­ram prima per­soană care vă­zuse ceea ce nu­mai ea, din întreaga fa­­mi­lie, izbutise să vadă - mi-a spus că, de când locuia în casa aceea, îl văzuse tot tim­pul pe băieţel. 
Când a apă­rut prima dată, în­dreptându-se spre scara ce urca la etaj, a crezut că e un copil de pe stra­dă. Dar uşa de la intrare era închisă, iar când a urcat după el, copilul nu mai era. 
Venea întotdeauna când ea era sin­­gură în casă sau când fiii ei se jucau în camerele de sus. 
Nu spunea nimic, dar prezenţa lui era se­si­zabilă, în sensul că putea, de exemplu, să-i audă paşii pe coridor, în vreme ce ea gătea la bucătărie. 
Într-o zi, l-a au­zit pe fiul ei cel mai mic, în vârstă de patru ani, vorbind în camera lui. Când a cobo­rât, i-a spus că vorbise cu băiatul cu guler de marinar, care venea să se joace cu el.
Vreme de şase ani, apariţiile acestea s-au repetat de vreo douăsprezece ori, până când locatarii casei de pe Amyand Road nr. 10 s-au mutat. 
În timpul pre­gătirii baga­jelor, co­pi­lul cu ochi albaştri fugea de colo colo prin casă, neli­niştit. Apoi, locuinţa a rămas neocu­pată vre­me de zece ani, după care a fost de­molată, pe locul ei ridi­cându-se un su­permarket."
Nu s-a aflat niciodată cine era băiatul cu chip de înger. Primii proprietari, care construiseră casa, nu avu­seseră copii, iar veşmintele băiatului erau cu mult prea moderne, ca să fi trăit aici într-un secol trecut. 
Cazul ilus­trează cum nu se poate mai bine faptul că nu toată lumea poate să vadă apariţiile din lumea de dincolo, ci numai anu­mite persoane, alese nu se ştie pe ce criterii şi, mai ales, copiii mici.


*

Una dintre cele mai im­presio­nante apariţii con­tem­porane este relatată de dr. Elisabeth Kubler Ross, în cartea ei "Moartea este un răsărit de soare". 




Dr. Elisabeth Kubler Ross


Me­dic anes­tezist într-un spital de urgenţă american, a fost pri­mul spe­cialist care a stu­diat feno­me­nele legate de apro­pie­rea morţii, în­soţind mii de muri­bunzi în călă­toria lor către pragul dintre lumi. 

Într-o zi, pe când urca cu liftul la sala de curs a univer­sităţii unde lucra ca pro­fesor-invitat, Elisabeth Kubler Ross a observat o fe­meie. Se uita fix la ea şi zâmbea. 
Ului­tă, doctoriţa şi-a dat sea­ma că are în faţă pe una dintre fostele sale paciente de la ur­genţă, care mu­rise în urmă cu un an. 
Apariţia era vaporoasă, dar nu transparentă, nu se ve­dea prin ea. 

"Dr. Ross - i s-a adresat femeia cu o voce clară - ier­taţi-mă, dar a tre­buit să revin. Îmi per­miteţi să vă în­so­ţesc până acasă ? Vă aştept până ter­mi­naţi seminarul."
"Sunt medic cu două specializări", comentează în­tâm­plarea, în carte, dr. Elisabeth Ross. "Psihiatru şi anes­tezist. Am lucrat multă vre­me cu bolnavi schi­zo­frenici şi îi iubesc. Când îmi descriu halucinaţiile lor vizuale, le răs­pund: «Ştiu, vedeţi o fecioară pe perete. Dar eu n-o pot ve­dea». Acum, îmi spuneam aceleaşi lucruri şi mie: «Elisa­beth, tu ştii că vezi aceas­tă moartă în faţa ta. Dar nu poate să fie ade­vă­rat».
În timpul drumului cu maşina până acasă, mă în­trebam dacă ceea ce se întâmplă este posibil. 
Îmi repe­tam: «Sunt prea obosită. Am nevoie de o vacanţă. Tre­buie să ating această arătare ca să văd dacă există cu ade­vărat»."
Dr. Ross a întins mâna către femeie, să vadă dacă la atingere ea se va risipi. I-a atins pielea, ca să vadă dacă e caldă sau rece. "A fost cea mai teribilă ex­pe­rienţă din viaţa mea", spune ea. "Când am ajuns la uşa locuinţei mele, a des­chis-o ca şi când eu aş fi fost invitata ei. 
Cu o delicateţe irezistibilă, mi s-a adre­sat: «Dr. Ross, a tre­buit să vin de pe lu­mea de dincolo, pentru două motive: mai întâi, ca să vă mulţumesc pentru tot ceea ce aţi fă­cut pentru mine înainte de a muri. 
Dar adevăratul mo­tiv al prezenţei mele aici este o rugăminte: nu abando­naţi cer­ce­ta­rea dvs. asupra morţii, nu acum». 

O pri­veam, spunându-mi întruna că nu este adevărat. Îmi amin­tisem şi numele: fe­meia din faţa mea se numea Eva Schwarz, murise şi fusese îngropată în urmă cu un an. În plus, eu nu credeam în vedenii şi apariţii din lumea de dincolo."
Ca să se convingă că nu visează, Elisabeth Ross a atins câteva obiecte familiare de pe birou. A pipăit lem­nul mesei, scaunul pe care şedea. Toate erau con­crete, prezente, nu visa. 

Musafira bizară a întrebat-o atunci dacă ştia cum îl poate găsi pe preotul care o împărtăşise înainte de moarte, în camera de spital. 

Omul de ştiinţă care era dr. Ross a avut atunci o tresărire de luciditate. "Preotul locuieşte în prezent la Urbana. Ar fi fericit să primească de la dvs. câteva cuvinte în scris. Uitaţi un creion şi-o hârtie." 
Apa­riţia a luat ustensilele, notând câteva litere pe coala de hârtie imaculată: Eva Schwarz.
"Bineînţeles - spune Elizabeth Ross - am păstrat hâr­tia aceea ca pe-o comoară. Nu i-am putut împăr­tăşi ni­mă­nui experienţa mea atât de teri­fiantă, dar hârtia aceea am pus-o într-o ramă şi o ţin la mine în birou."
"Cazul Schwarz (cum e numit în lite­ratura de spe­cia­litate) e considerat drept deosebit de interesant, pen­tru că a fost raportat de un medic de reputaţie inter­na­ţională şi, mai ales, pentru că apariţia a lăsat o dovadă ma­terială despre re­ve­nirea ei pe pământ. Un fapt excep­ţio­nal !"
În mod evident, când oamenii au parte de asemenea întâmplări, spiritele poziti­viste îi consideră "ne­buni". 
Din cau­za asta, majoritatea lor pre­feră să tacă şi nu vorbesc decât cu oameni de în­cre­dere, de obicei persoane care au trăit acelaşi tip de experienţă.
"Aţi fost vreodată în contact cu o persoană dece­dată ?", şi-a între­bat cititorii, revista americană "Na­tio­nal Opinion Research Cen­ter", de la Universitatea din Chi­cago. 
27% dintre persoanele inter­vievate au răs­puns afirmativ. Când s-au adăugat şi răspunsurile unor persoane văduve, eşantionul a crescut la 51%. Reluat recent, studiul a demonstrat că şi 38% dintre adolescenţi avuseseră acest gen de experienţe.


* 
Alexandra Cazorla este un medium superdotat în psihometrie. Când atinge un obiect, intră în contact cu cei cărora le-a aparţinut. 
Ea consultă numeroase per­soane, dornice să descopere fapte uitate, nere­zolvate în trecut. 

Într-o zi, a primit vizita unei femei, care se pro­gramase prin secretară, fără a-şi lăsa nu­mele. Era o femeie tânără, dar ciudată, pe care Alexandra îşi amin­tea că o mai în­tâlnise la un festival de clarviziune or­ga­nizat la Cannes. 
A captat atenția, prin compor­ta­mentul ei cam bizar şi părul negru şi foarte lung. 
Venise îm­bră­cată în negru, cu rochie lungă şi mănuşi din dantelă. 
I se adresase Ale­xandrei, spunându-i: "Vă căutam !". 
Având în vedere că era luna iulie şi foarte cald, ţinuta femeii era cel puţin insolită, dar şi mai surprinzător era mirosul puternic de naftalină pe care îl răspândea. 
La un moment dat, cineva îi oferise un pahar cu apă, iar ea refuzase, spunând: "Nu beau niciodată" şi dispăruse în mul­ţime, după ce o aver­tizase pe Alexandra că o va cău­ta. 
Şi iat-o, acum, pe scaunul din birou: cu aceeaşi fustă până-n pământ şi cu aceleaşi mănuşi de dantelă. 
"Era palidă, subţire, aproape diafană, cu părul lung care îi cobora către talie. Aveam impresia că e plată, că nu are relief. 
Vorbea sacadat, cu o voce metalică şi stridentă. 
Se plângea de faptul că mama ei nu voia să-i recunoas­că talentul de muziciană. 
Şi-a deschis poşeta din care a scos câteva partituri rupte şi îngălbenite. Chipul ei nu avea nici un fel de expresie, niciun pic de surâs. Sim­ţeam că trăise o dramă. 
Pri­virea mi-a fost atrasă de un şal de mătase, pe care îl purta înfăşurat la gât. «Am fost strangulată», a spus. 
Din ce în ce mai stupefiată, am întrebat-o unde locuieşte. «În cimitirul Père Lachaise», mi-a răspuns. «În împrejurimi, vreţi să spu­neţi !». «Ba tocmai în cimitir», a insistat. 
Apoi mi-a spus un număr de alee din cimitir. Am sim­ţit că mă trece un fior. 
Când între­vederea s-a terminat, a scos din gean­tă o monedă mică, pe care mi-a întins-o. Am avut sen­­timentul că este singurul ban pe care-l avea. Era o piesă de argint fran­ţuzească, cum nu mai văzusem până atunci. 
Tulbu­rată, n-am mai avut curaj să-i vorbesc şi am acompa­niat-o până la uşă. A refuzat însă să meargă în faţa mea. Îi simţeam prezenţa în spate, deloc agrea­bilă ! 
Când am ajuns, în fine, la uşă şi am deschis, pentru a o lăsa să trea­că în ante­ca­mera unde se afla secretara, fe­meia în negru dis­păruse ! 

Am păstrat moneda. E datată 1880. O ţin în­tr-o cutie, încuiată, dar n-o ating ni­ciodată, de teamă să nu vină apariţia înapoi."


*

Doctorul Moody şi oglinzile


Oglinzile şi celelalte suprafeţe reflec­tori­zante par să faciliteze fenomenul apari­ţiilor. 
Vechii greci şi egipteni le foloseau cu succes pentru a ghici viitorul. 
Inspirân­du-se din "psychomanteum"-ul grecilor, doc­­torul Ray­mond Moody, autorul cele­brului best-seller "Viaţa de după viaţă" (tra­dus şi în limba ro­mâ­nă), a ela­borat un sistem de vizi­uni prin intermediul oglin­zilor, care faci­lita întâlnirea cu membrii de fa­milie decedaţi. 

Printre numeroasele expe­ri­mente orga­ni­zate de către celebrul profesor, există unele de-a drep­tul stupefiante, trăite în colectiv, alături de stu­denţii şi de colegii săi, profesori universitari. 






Dr. Raymond Moody



În căr­ţile sale, dr. Moody afirmă că aceste întâlniri erau trăite ca nişte eve­ni­mente reale, şi nu drept ceva ţinând de imaginar. 

"Toţi subiecţii care au par­ticipat la experienţe mi-au con­­fir­mat că aceste întâlniri erau per­fect reale şi că sim­ţiseră pre­zen­ţa reală a celor care îi pă­ră­siseră în urma unor de­ce­se. 
În cincispre­zece la sută din cazuri, su­biecţii au au­zit chiar şi vo­cea de­func­ţilor, o voce per­fect audi­bilă. 
În unele ca­zuri, comu­ni­carea s-a pro­dus prin te­le­patie. 

Ray­mond Moody notează: "Două­zeci şi cinci la sută din­­tre cei care doreau să revadă un defunct nu l-au vă­zut decât după în­toar­cerea aca­să. Se pare că reu­şita expe­ri­men­tului depinde de in­ten­sitatea puterii de evocare ima­gi­nativă şi de emoţia celui care îşi chea­mă la întâlnire un mort iubit, a cărui me­mo­rie e celebrată constant".


5.15.2019

CE VOR SĂ FACĂ CHINEZII PE LUNĂ







Chinezii şi firicelul de bumbac 

Impactul mediatic al noii misiuni spaţiale chi­neze Chang'e 4 a făcut ca bătrâna Lună să revină în mod spectaculos în atenţia pu­blicului. 

Pentru prima dată, omenirea a avut prilejul să asiste la explorarea părţii întunecate a Lunii şi să afle ce se întâmplă, de pildă, dacă încerci să cultivi aici plante aduse de pe pământ. 

Redeşteptarea interesului pentru Lună nu se datorează însă numai misiunii chineze Chang'e 4, ci şi ambiţiilor, tot mai făţiş exprimate de principalele agenţii spaţiale ale lumii, pre­cum NASA, ESA şi Ros­cos­mos, vizând construirea unui amplasament permanent pe sa­telitul natural al Terrei şi even­tuala sa colonizare.


Ce vor chinezii să facă pe Lună


Ambiţiosul program de ex­plorare lunară Chang'e şi-a pri­mit numele de la zeiţa chi­neză a Lunii. El a fost gândit să se desfăşoare în trei mari etape. 

Prima etapă a presupus amplasarea pe orbita circumlunară a unei son­de simple - obiectiv atins de Chang'e 1 în 2007 şi de Chang'e 2 în 2010. 

Al doilea mare obiectiv, care a fost acum şi el atins (de misiunile Chang'e 3, în 2013 şi Chang'e 4, în ianuarie 2019), a fost aselenizarea unei sonde şi a unui rover spaţial. 

În cea de-a treia etapă, chi­ne­zii îşi propun, cu aju­torul misiunilor Chang'e 5 şi Chang'e 6, să trimită pe pământ mostre lunare. 

Care este însă scopul final al acestor demersuri extrem de complexe şi de costisitoare ? 

Ei bine, chinezii îşi doresc, nici mai mult, nici mai puţin decât trimiterea pe termen lung a unui echipaj uman pe Lună. 

Miza fundamentală a programului Chang'e este, aşadar, aceea de a de­termina dacă regiunea îndeplineşte sau nu criteriile pentru stabilirea unei colonii sau baze umane pe satelitul Pământului, obiectiv ce se doreşte a fi atins în preajma anului 2036.

Partea întunecată a Lunii, pentru prima dată în lumina reflectoarelor

Unul dintre cele mai mediatizate succese ale programului chinez de explorare lunară s-a produs chiar în primele zile ale acesui an, 2019. 

Sonda Chang'e 4, lansată în 7 decembrie 2018, din regiunea cen­trală Sichuan, a reuşit să aselenizeze pe 3 ianuarie, cu succes, pe faţa ascunsă a Lunii, moment ce a marcat o premieră absolută. 

Chang'e 4 a aselenizat în Bazinul Aitken, din Polul Sud al Lunii, o regiune vastă cu un diametru de aproximativ 2.500 de kilo­metri şi o adâncime de 13 kilo­metri, cu scopul de a studia mediul lunar, radiaţia cosmică şi interacţiunile dintre vântul solar şi suprafaţa Lunii. 

Zona a fost considerată ca pre­zentând interes întrucât are o cantitate mare de apă îngheţată, rămasă aici fiindcă a fost ferită de radiaţiile solare care ar fi dezintegrat-o. 

În timpul primei zile lunare, sonda şi roverul selenar (botezat Yutu 2 sau Iepurele de Jad 2 - după ani­ma­lul de companie al zeiţei chineze a Lunii - şi dotat, între altele, cu o cameră panoramică, un radar ca­pabil să penetreze solul, un spectrometru în infra­roşu şi un instrument pentru analiza undelor seis­mice) s-au fotografiat reciproc, iar camera instalată în vârful sondei a realizat în premieră fotografii pa­noramice ale feţei în­tu­ne­cate a Lunii. 

Emisfera se­lenară invi­zibilă de pe Terra nu mai fusese foto­gra­fiată şi car­to­grafiată decât cu aju­torul sondelor spaţiale, prima fiind son­da sovie­tică Luna 3, în 1959.



Cartofi, rapiţă şi bumbac


Misiunea Chang'e 4 nu s-a redus însă la stu­die­rea geologiei locale, chi­nezii propunân­du-şi să efectueze un mic, dar spec­taculos experiment, în cadrul căruia să testeze efectele gra­vitaţiei reduse a Lu­nii şi ale radiaţiilor solare prezente aici asupra insectelor şi plan­te­lor. 

Ex­pe­ri­mentul, numit "mini­biosfera lunară", a fost selecţionat din­tre cele 257 de su­gestii făcute, în 2016, de mai mulţi studenţi chinezi. El a fost conceput de nu mai puţin de 28 de uni­ver­si­tăţi chineze, în frunte cu facultatea din Chong­qing, şi s-a desfăşurat într-un mic con­tainer si­gilat. 
În recipient au fost intro­duse se­minţe de bumbac, rapiţă, cartof, ara­bidopsis (o micuţă plantă erbacee), ouă de musculiţe de oţet şi drojdie, cer­cetătorii sperând ca toate acestea îm­preună să stabi­lească un ecosistem sim­plu pe suprafaţa Lunii.

De ce au ales însă oamenii de ştiinţă plan­te precum cartofii şi arabidopsis ? 

Po­trivit lui Liu Hanlong, director al experi­mentului şi vicepreşedinte al Universităţii Chongqing, perioada de creştere a arabi­dop­sis-ului este scurtă, planta fiind astfel extrem de convenabil de observat. 
"Iar cartofii ar putea deveni o sursă im­portantă de hrană pentru viitorii călători spaţiali. Expe­ri­mentul nostru ne-ar putea ajuta să acu­mu­lăm suficiente cunoştinţe pentru a construi o bază lunară şi o colonie pe ter­men lung pe Lună", a adău­gat cercetorul chinez.

O imagine care a făcut istorie: bumbacul încolţit pe Lună

 


Experimentul a debutat pe 3 ianuarie 2019, la doar câteva ore după aselenizare, când temperatura recipientului cu plante a fost ajustată la 24 de grade Celsius şi seminţele au fost udate. 

La mijlocul lunii ianuarie, au apărut primele informaţii privind încolţirea seminţelor de bumbac, însoţite şi de o fotografie, care a făcut înconjurul lumii. 





La foarte scurt timp după aceea, opinia publică a aflat însă că experimentului i s-a pus capăt la doar 212 ore de la debutul său. Explicaţia ? 
Temperatura exterioară scă­zuse la minus 53 de grade Celsius, ca urmare a pogorârii nopţii lunare, astfel încât în interiorul cilindrului nu se mai putea menţine o temperatură optimă, apropiată de 24 de grade. 

Deşi, din punctul de vedere al creării unei biosfere, experimentul nu s-a soldat cu un succes, el a folosit, potrivit deca­nului Institutului de Tehnologie Avansată a Uni­versităţii din Chongqing, la obţinerea "unei uriaşe cantităţi de informaţii valoroase". 

La rândul său, Charles Cockell, astrobiolog în cadrul Universităţii din Edinburgh, a apreciat că experimentul realizat de chinezi pe Lună reprezintă "prima demonstraţie tehnică a faptului că putem creşte plante pe un alt corp planetar". 
"Pentru viitoarele tentative de explorare spaţială cu echipaj uman, vrem să fim capabili să proiectăm sisteme de menţinere a vieţii. Acesta este un pas semnificativ în construirea unor asemenea sisteme. El ar putea totodată să deschidă calea trimiterii unui sistem automatizat de menţinere a vieţii pe Lună, care să se activeze înainte de sosirea oamenilor", a adăugat el.

În ceea ce priveşte organismele deja aduse pe suprafaţa Lunii, cercetătorii asigură că acestea se vor descompune treptat în recipientul creat special pentru acest experiment şi nu vor crea pagube mediului selenar.



Nopţile lunare, mai reci decât se credea


Îndată ce a venit noaptea lunară, care durează două săptămâni, sonda chineză a intrat în hibernare. 

Pentru a rezista la frig, aparatul a avut la dispoziţie doar o alimentare minimă cu energie, prin inter­mediul unui generator. 

Chang'e 4 a redevenit activ odată cu apariţia primelor raze de Soare, care au trezit la viaţă şi roverul spaţial Yutu 2, aflat la doar 18 metri distanţă de sondă. 

Verificând temperaturile înregistrate de sonda chineză în prima noapte petrecută pe partea nevăzută a Lunii, cercetătorii au constatat că acestea au fost mai mici decât se aşteptau, ele scăzând până la -190 de grade Celsius şi fiind mai mici faţă de cele înregistrate de mi­siunile americane pe partea văzută a satelitului nostru natural. "Dife­renţa este probabil din cauza com­poziţiei solului dintre cele două părţi ale Lunii", a apreciat Zhang He, director executiv al misiunii Chang'e 4.


Noua cursă spaţială

SUA intră în competiţia pentru Lună.

Deşi, vreme de zeci de ani, comunitatea ştiinţifică interna­ţio­nală nu mai părea să acor­de o prea mare atenţie Lu­nii, ea părând mai degrabă tentată de o eventuală co­lonizare a planetei Marte, interesul pentru satelitul natural al Pământului s-a redeşteptat subit. 
Acest lucru s-a întâmplat, pe de-o parte, datorită pro­gra­­mului spaţial chinez de­scris mai sus, dar şi după descoperirea faptului că pe Lună ar putea exista ghea­ţă. 

În 2004, preşe­dintele american George W. Bush a cerut creionarea unui plan pentru trimiterea pe Lună a unei noi misiuni cu echipaj uman, până în anul 2020. Programul a fost ulterior anulat, iar admi­nis­traţia Barack Oba­ma şi-a concentrat mai degrabă atenţia - şi fondurile - asupra Staţiei Spaţiale Inter­naţionale şi a unor programe vizând planeta Marte şi o serie de asteroizi. 

Actualmente, "Administraţia Donald Trump" îşi doreşte dezvoltarea unei staţii orbitale selenare, numite Lunar Orbital Platform-Gateway. 

În proiectul de buget pentru 2019, NASA a solicitat fonduri pentru pregătirea lansării, în 2022, a primului element al noii staţii spaţiale, care ar putea fi gata după alte două lansări, până în anul 2025. 

Staţia Lunar Orbital Platform-Gateway, similară din punctul de vedere al conceptului cu Staţia Spaţială Internaţională (dar mult mai mică decât aceasta), ar urma să fie dotată cu instrumente ştiinţifice de ultimă generaţie şi să faciliteze deru­larea de experimente ştiinţifice în multiple domenii, de la astrofizică, fizică şi chimie, la biologie şi la psihologie umană. 

Platforma orbitală selenară va fi, de asemenea, dotată cu instrumente pentru derularea unor observaţii asupra Pământului şi a Soarelui.
Mai ambiţioşi decât Donald Trump s-au arătat însă reprezentanţii mai multor companii americane, care plănuiesc crearea unor colonii selenare. Pro­iecte în acest sens au creionat, de pildă, Elon Musk, fondatorul "SpaceX", dar şi miliardarul american Jeff Bezos, fondatorul "Amazon" şi "Blue Origin". 

Prima organizaţie privată din lume care a primit însă autorizaţia de a trimite o misiune către Lună a fost Moon Express, în 2016. Compania, înfiinţată de miliardarul Naveen Jain, cercetătorul IT Barney Pell şi omul de ştiinţă Bob Richards, ar putea de­ve­ni a patra entitate din istorie care va aseleniza, după SUA, China şi Rusia.



Planurile Rusiei se împletesc cu ale Chinei


În anul 2016, Rusia şi-a propus să finalizeze construirea unei colonii umane pe Lună, până în anul 2030. 

La început, baza selenară ar urma să fie ocupată de numai pa­tru per­soane, numărul oa­menilor putând să crească apoi treptat, până la cel mult 12. 
Până atunci, pre­şedintele rus Vladimir Pu­tin a vorbit despre pla­nurile imediate ale ţării sale, privind o studiere mai aprofundată a su­pra­feţei lunare, spre deose­bire de cea desfăşurată în perioada sovietică. 
"Spe­cialiştii noştri vor încerca ase­le­ni­zarea pe polii lu­nari, deoarece avem mo­tive să credem că acolo există apă. În aceste zone se poa­te face şi alt­ceva: de acolo pu­tem lansa mi­siuni spaţiale pen­tru explorarea al­tor planete", a declarat Vladimir Putin, în cadrul unui interviu a­cor­dat anul trecut.

Date fiind bu­nele relaţii ruso-chineze, la în­cepu­tul anului 2018, agenţia spa­ţială rusă Ros­cos­mos şi Admi­nis­traţia Spaţială Na­­ţională din Chi­na (CNSA) au sem­nat un acord de cooperare în explorarea Lunii şi a Spa­ţiului. 
Cu un an înainte, cele două agenţii sem­na­seră şi un pro­gram de cooperare în privinţa explo­rării spaţiale, pentru perioada 2018-2022. 
Pro­gra­mul de coo­pe­rare are şase componente, care se re­feră la explo­rarea Lunii, ştiinţa şi tehnologia refe­ritoare la spa­ţiu, sateliţi, componente şi mate­riale, urmărirea de la distanţă şi resturile spaţiale.


Europenii vor o bază lunară construită cu ajutorul imprimantelor 3D

Ambiţii mari au şi reprezentanţii Agenţiei Spa­ţiale Europene (ESA), care consideră Luna o po­tenţială escală în drumul spre Marte şi care apre­ciază că o colonizare a satelitului natural al Terrei va deveni posibilă în următoarele două de­cenii. 

Pla­nurile ESA prevăd ca, din 2020, să fie trimişi pe Lu­nă o serie de roboţi care să demareze construcţia fa­cilităţilor unei baze lunare.

Mate­rialele de cons­trucţie ar urma să fie realizate din solul lunar ames­tecat cu o serie de compuşi, mix­tura respectivă fiind trecută printr-o uriaşă impri­mantă 3D. 
Baza lunară, odată construită, va găzdui şi primii oameni care vor instala restul echipa­mentelor. Potrivit esti­mă­rilor ESA, prima bază lunară ar putea fi func­ţională până în 2030.


 

5.14.2019

Este posibil ca rușii să folosească balene pe post de spion !






Beluga este una dintre cele mai cunoscute și îndrăgite balene datorită coloritului complet alb și a expresiei faciale foarte drăguțe.
O femeie a scăpat iPhone-ul în mare, dar acesta i-a fost returnat de o balenă albă foarte inteligentă.
Descoperirea unei balene albe ce ar fi purtat o etichetă în interiorul căreia se putea citi “Echipament de la St. Petersburg”, în apele norvegiene, a declanșat mai multe speculații pe Internet, conform cărora mamiferul inteligent ar putea lucra pentru Marina Rusă.





La începutul lunii mai 2019, o balenă albă a fost văzută în apele norvegiene, fiind filmată salvând iPhone-ul scăpat de o femeie în mare și oferindu-i-l înapoi. 

Isa Opdahl se afla într-o ambarcaţiune cu prietenii ei în Hammerfest, Norvegia, când ea şi-a scăpat smartphone-ul în ape, dar acesta a fost rapid salvat de o balenă, care a ieșit ușor din adâncuri, ținând telefonul în gură. Tot ce trebuia să facă femeia era să ia telefonul din gura balenei.

Filmuleţul incredibil a fost postat pe Instagram, cu titlul “Când animalele sunt mai bune decât oamenii”. 






Desigur, oamenii au apreciat inteligenţa extremă a balenei, dar imediat au apărut speculațiile că balena este aceeași creatură văzută de pescarii locali cu o săptămână înainte, purtând o etichetă cu inscripția “Echipament de la St. Petersburg” și având pe ea un suport pentru o cameră GoPro. 

O serie de bloguri și biologi marinari au susținut că mamiferul ar fi putut fi instruit de către armata rusă drept “spion”.

De îndată ce videoclipul a apărut online, unii au rămas impresionaţi de ce-a putut să facă această balenă, în timp ce alții au susţinut teoria “spionului rusesc”, sugerând că mamiferul ar fi putut extrage datele din telefonul femeii înainte de a-l returna. 






Marina Rusă nu a dorit să facă niciun comentariu referitor la acest eveniment.

Însă, speculaţiile privind balena-spion nu sunt chiar nefondate. 

În anii ’60, în timpul “războiului rece”, autoritățile sovietice au dresat mamifere ca balenele albe, delfini, lei de mare pentru a căuta mine și alte obiecte aflate sub apă. 

Lev Muhametov, cercetător științific pe probleme de ecologie și evoluție la Academia de Științe din Rusia, a declarat la un moment dat că a văzut cum s-au folosit delfinii în perioada sovietică pentru a “păzi” intrarea în Golful Sevastopol, oraș din Crimeea, acolo unde se află flota sovietică din Marea Neagră. Dacă un scafandru trecea “printr-o zonă protejată”, atunci delfinii ar fi  “semnalat” Garda de Coastă folosind ecolocaţii, sunete de înaltă frecvență.
Un pescar a observat că Beluga, balena albă, care s-a apropiat de barca lui purta un ham special pentru echipamente video.

Bărbatul a reuşit să scoată aparatul respectiv de pe balenă, iar la o analiză ulterioară a observat că pe cataramă avea litere ruseşti. 

Drept urmare, experţii norvegieni susţin acum că Beluga a fost special antrenată de ruşi pentru a-i spiona. 

Coincidenţă sau nu, Rusia are o bază navală în regiune. În plus, sovieticii au dresat în trecut mamifere subacvatice pentru a le folosi în scopuri militare.



5.11.2019

Strămoşul drapelelor europene, este Steagul de Luptă, cu Cap de Lup, al Dacilor






Stea­gul de luptă da­cic, cu cap de lup, este strămoşul drapelelor europene. 


O spun dovezile descoperite de unii cercetători în domeniu, din țară și din străinătate, o spun ”căutătorii” cu suflet mare românesc care străbat pământul în lung și în lat, interesați să descopere, să vadă aceste dovezi, să afle date despre ele pe care, apoi, să le facă cunoscute întregului popor român de astăzi, eventual să le și aducă în țară - lucru foarte greu de realizat din cauza ”sforarilor”, din țară și de aiurea, care nu doresc, de sute de ani, să se întâmple acest lucru.

Urme vechi, româ­neşti, se găsesc de-a lungul şi de-a la­tul Continentului European. 

Cum de este posibil acest lucru ? Veți afla în cele ce urmează.

De precizat că, în cea mai mare parte, dovezile sunt ascunse 
în marile muzee europene, publicul larg având acces la ele foarte rar.

Sunt pline subsolu­rile Muzeului de la Cra­covia de vase şi de brăţări dacice, dar ele sunt scoase de acolo, o dată la câţiva ani, într-o expoziţie temporară.

În Litua­nia, im­posibil să dai peste o brăţară dacică, comunicată în studii de specialitate: pur şi sim­plu, nimeni nu ştie unde este.

În Danemarca, cu toată ama­bilitatea arheo­lo­gilor de acolo, cu mare greu poţi vedea vechile altare da­cice desco­pe­rite la malul mării, pentru că, ce să vezi, tocmai sunt în plin proces de res­tau­rare.

Exemple de acest fel sunt multe, dar să vedem și să aflăm și lucruri plăcute referitoare la acest subiect.
Cel mai frumos exem­plar al Steagului de Luptă Dacic, cu Cap de Lup, găsit pâ­nă acum în Europa, se află în Ger­­mania.
Fai­mosul Stindard de luptă al răz­boinicilor lui De­cebal, a cărui înfă­ţişare şi urlet băgase groaza în legiunile ro­ma­ne din Da­cia, a ajuns până în Ger­mania.

Este vorba despre un „Dra­co” masiv, aflat în te­zaurul arheologic al Muzeului de Istorie din Ko­blenz - unul dintre cele mai frumoase oraşe me­die­vale ale Germaniei.







„Draco” este numele dat de euro­peni capu­lui de lup.

Vechiul Stin­dard de Luptă Dacic a fost găsit în săpăturile arheo­logice realizate la Niederbieber, o localitate aflată în apropierea oraşului de pe Mosela şi Rinn.







Plasat sub nişte lumini de efect, care contrastează cu textura sa de cu­pru suflat cu aur, Stindardul de la Niederbieber este cel mai privit și admirat exponat al muzeului.

O fe­reas­tră îngustă te lasă să-i vezi doar botul cu dinţii ascuţiţi şi ochii în­flăcăraţi, de jivină ce se aruncă asupra prăzii. E mare şi spec­taculos.

Fără exage­rare, e una dintre cele mai frumoase relicve care amintesc de istoria daci­lor. 
Este mai agre­siv de­cât şi l-au imaginat sculptorii Columnei lui Traian de la Roma. 
Are o bogăţie de detalii pe care nici o re­prezentare, oricât de realistă, nu le poate cuprin­de. 
Urechile s-au micşorat, în schimb, o creastă ascuţită pregăteşte trece­rea de la lupul cu trup de şarpe al dacilor, la urmaşul său, balaurul, care i-a luat locul în imaginarul medieval occidental.

Privindu-l din lateral, înţelegi mai bine cum func­ţiona, vezi golul prin care intra aerul spre coada de şarpe făcută din piele sau pânză, şi-i vezi gâtul prelung, plin de solzi.

Nu mai este îndo­ia­lă: aşa arăta stindardul de luptă folosit de da­cii din tru­pele romane şi aşa va fi arătat, cu mici diferenţe, şi capul de lup, simbolul Rega­tului Dacic.

Bettina Hunerfauth, muzeograf, nu e spe­cia­listă în epoca daco-roma­nă, dar când i se spune că „Draco” e iden­tic cu re­pre­zentările Stindardului Dacic de pe Columna lui Traian, scoate la iveală și un platou de argint, de pe vremea dacilor, găsit tot în apro­piere de Niederbieber, despre care ştie sigur că are co­respondenţe cu desco­pe­ririle iden­tice făcute în Transil­vania.

Întrebată cum se face de a ajuns Lupul Dacic pe afişul unei ex­poziţii de o mare anvergură, mu­zeo­grafa relatează următoarele: 
„Ştiam de la colegii din Koblenz că «Draco» are mare lipici la public. Nu vedeţi cât e de fru­mos ? Nu ne-am în­şelat fă­cându-l vedeta ex­po­zi­ţiei. Toţi vizitatorii sunt fascinaţi de imaginea lui”.

Într-adevăr, inge­niosul sistem de lumini şi oglinzi au transformat Lupul Dacic în vedetă. Un veritabil însemn regal.

Cu ochii min­ţii, încerc să-l scot de acolo, din confortul marii ex­poziţii germane, şi mi-l imaginez cu solzii lui de aur strălucind în soa­re, liber, dezlănţuit, în galopul cailor, şuie­rând peste Europa acum apro­ape două mi­lenii.

La ieşirea din expoziție, în ma­gazinul de suvenire, „Draco” este peste tot: pe postere, pe cărţi, pe albu­mele oficiale ale expo­ziţiei. Lumea stă la coadă să-şi ia câte un cap de lup, de fapt, o bucată din istoria Daciei.

În cartea „Ghidul drape­lelor bre­tone şi celtice”, la pa­gina 13, Stindardul cu Cap de Lup al Dacilor, te privește drept în ochi. 









Regele Arthur şi Stindardul cu Cap de Lup

Imagine din Cartea „Ghidul drape­lelor bre­tone şi celtice”


Numele autorilor cărții sunt Divi Kervella şi Mikael Bodlore, două nume, ca toate numele din nordul Bretaniei, o ţară supusă de Franţa în secolul 15, dar care nu şi-a părăsit tradiţiile şi limba. 

Iată ce afirmă autorii cărții : 

„Steagul cu cap de lup a fost adus din zona estică a Imperiului Ro­man şi a avut un mare viitor pe melea­gu­rile bretone. 
Mulţi oameni din zona estică a Imperiului au făcut parte din trupele romane, şi se ştie sigur că ei au instruit apoi armata bre­tonă, care a devenit redu­tabilă, vreme de secole. 
Steagul a venit împreună cu ei. 
Lupul avea botul din me­tal, care continua cu un gât puternic. 
Restul corpului era un soi de mânecă prelungă, făcută din bucăţi de ţesături prinse între ele. 
Când intra prin botul animalului, aerul suna înfricoşător. 
Ideea era aceea de a produce un efect psihologic, atât asupra adver­sarilor, cât şi asupra pro­priilor trupe. 
Unde mai pui că, fluturând, acest stindard le indica arcaşilor direcţia vântului. 





Desen după stela funerară cu cap de lup 

de la Chester, din Anglia



Spre finele secolului al IV-lea, devenise atât de popular, încât fiecare detaşament din cohor­tele armatei romane poseda un asemenea steag. 
El a supravieţuit căderii Imperiului Roman, iar urmele sale le vedem, de-a lungul secolelor, peste tot în Europa de Vest, şi la franci, şi la saxoni, care aveau un lup alb, şi, desigur, la vechii bretoni, care aveau un lup roşu”.







Lupul dacic, în lupta de la Hastings



Bretonii s-au ataşat atât de mult de Stin­dardul cu Cap de Lup şi Trup de Șarpe, spun în continuare autorii, încât nume­roase localităţi au şi azi, ca stemă, un cap de balaur, inspirat din fostul steag dacic.

Pe malul francez al Atlanticului, în Bre­tania şi Normandia, Lupul dacic flutură pe primă­riile oraşelor şi dăinuieşte, de secole, sculptat în piatra neagră a bisericilor gotice, înfruntând vânturile, ca pe vre­mea luptelor dintre daci şi romani.

După războaiele cu dacii, Capul de Lup sau „Balaurul Dacic”, cum îi spune istoricul Vasile Pârvan, sau «Draco», cum i s-a încetăţenit numele în Occident, a fost preluat la scară largă de armata romană, fiind folosit mai ales de trupele de cavalerie. 

Romanii au fost impre­sionaţi de efectul psiho­logic pe care îl aveau în luptă aceste stindarde şi l-au adoptat, făcându-l astfel să ajungă, prin războaiele lor, pe întreg Conti­nentul European.

Este şi teoria istoricilor bre­toni, care în cartea „Ghidul drape­lelor bre­tone şi celtice”, demon­strea­ză, aşa cum am mai spus, că vechile stindarde de luptă aduse de romani au fost moştenite de strămoşii de azi ai bretonilor. 

Brutus I, strămoşul mitic al bre­tonilor, care a ve­nit pe la 1100 tot de prin părţile de răsărit ale Imperiului (de pe la sud de Dunăre), avea pe steagul de luptă un balaur roşu, iar steagul Ţării Ga­lilor de azi, cunos­cutul „Draigh Goch”, are un balaur roşu pe fond alb-verde. 

Dar mai important chiar decât urmele istorice pe care le-a lăsat de-a lungul timpului, pe întreg continentul, mi se pare faptul că lupul dacilor trăieşte şi azi, în Breta­nia, pe steagurile din zonă. 

Se pot vedea, şi dragonul de pe steagul localităţii Tregor, şi dragonul roşu de pe steagul din Plo­melin, şi „Draco”, de pe poarta de intrare în minunata biserică din Commana.








Copiii din Tregor, mândri de steagul lor cu dragon



Lo­calnicii, spun toți la fel, că dragonul moş­tenit de la războinicii din antichitate a devenit parte din tradiţia locului. 
„E ceva sfânt pentru noi”, spune Eric, un breton între două vârste, în timp ce priveşte cu mândrie spre steagul satului său de baştină. 
Are o strălucire stranie în ochi când îmi vorbeşte despre cre­din­ţele şi despre istoria bretonilor săi, despre felul în care nu s-au lăsat asimilaţi de francezi, despre poveştile cu dragoni pe care i le spunea bunicul său. „Bunicul era mare pasionat de istorie, avea un cult pentru dragoni şi îmi spunea mereu că strămoşii noştri bretoni au fost, pe vremuri, «Draconari», purtători de «Draco»”. 

Eric caută sub tejgheaua magazinului său şi scoate la iveală două ilustrate cu balauri roşii şi o pânză mare pe care apare steagul cu dra­gonul galez. Amintirile l-au emoţionat. 

„Uneori, ploile astea de la noi vin la fix ca să ascundă lacrimile celor puternici, aşa îmi zicea bunicul”, spune Eric, înainte să pornească, la o plimbare nostalgică, de duminică, spre malul oceanului, pe unde mergea, pe vremuri, de mână cu bunicul său.

Oare cum vor fi vâjâit, acum 2000 de ani, Stindardele Da­cice, um­flate de vânturile aces­tea nebune ale Bretaniei sau de vânturile de pe culmile și de pe văile din Carpați, sau de pe câmpiile din nordul și sudul Dunării, sau mai știu eu de unde ?



NOI, ROMÂNII DE ASTĂZI, AVEM DATORIA DE ONOARE DE A NE AFLA  RĂDĂCINILE ADEVĂRATE ȘI DE A NE AȘEZA STRĂMOȘII PE LOCUL MERITAT DE DREPT ÎN ISTORIA OMENIRII  !








5.04.2019

În liniștea serii ...




Ce vor și ce fac Khazarii, de sute de ani, în România ?





”Khazarii, hazarii sau cazarii (în ebraică "Kuzari"; în turcă "Hazar") au fost un popor turcic seminomad, din Asia Centrală a cărui majoritate s-a convertit la iudaism. Numele khazar pare a fi legat de o formă a unui verb turcic care înseamnă „a umbla” (gezer în turca modernă).

În secolul VII au creat un khaganat (hanat) independent în nordul Caucazului, de-a lungul Mării Caspice, unde, în timp, iudaismul a devenit religia de stat. 


La apogeul statalității lor, hazarii și popoarele subordonate, care le plăteau tribut, controlau mare parte din ceea ce reprezintă azi sudul Rusiei, vestul Kazahstanului, estul Ucrainei, Azerbaijanul, mari porțiuni ale Caucazului (incluzând Daghestanul, Georgia) și Crimeea.

Cea mai mare parte a poporului khazar (khazarii negri sau kara-khazarii) “au fost, desigur, tot timpul turci, tribali, analfabeţi, păgâni şi călăreţi nomazi (o excelentă sursă de soldaţi pentru o armată de călăreţi). 
Clasa înaltă, khazarii albi sau Aq-Khazarii, nobili (taidsi), nucleul de ridicare şi formare a statului khazar, au fost purtători şi mediatori ai culturii elenistice. Ei au fost cultivaţi, au avut puternice relaţii cu lumea elenistică şi erau bine organizaţi. 
Erau, de asemenea evrei, în înţelesul de urmaşi israeliţi cu relaţii, cunoştinţe şi tradiţii iudaice

Oficial, un khazar putea fi atât de origine turcă cât şi de altă origine etnică precum: grec, slav, rhus, arab, maghiar; statul khazar era aşadar pluri-lingv şi pluri-confesional.

Începând cu secolul al IX-lea şi îndeosebi în secolele X şi XI, numeroase comunităţi khazare emigrează şi se stabilesc în Polonia, Rhutenia, Ungaria, România şi în Balcani, formând aşezări durabile; migrare petrecută pe fondul retragerii teritoriale a statului khazar în spaţiul de origine, dintre mările Caspică şi Neagră.
Aceşti cazari, după stingerea puterii lor, se contopiră cu celelate neamuri tătare de pe lângă Marea Neagră, dar ecoul originii lor nu dispăru cu desăvârşire din memoria oamenilor. Parte din aceşti cazari vor fi căutat de timpuriu un adăpost în Ardel (Transilvania), de unde trecură în ţările dunărene, în special în Muntenia, mai cu seamă în districtele Muscel şi Romanaţi, unde pare a se fi concentrat amintirile tradiţionale privitoare la dânşii.”

(Fragmente extrase din studiile de folclor ale lingvistului Lazăr Şăineanu)


Să vedem, în continuare, ce ne spune 
Milorad Pavič, referitor la subiectul ”Khazari”:

„Se ştie că, atunci când e să dispară un popor, întâi dispare înalta societate şi odată cu ea şi literatura.”, afirma scriitorul sârb Milorad Pavič în romanul lexicon „Dicţionarul khazar”. 

Putem oare considera România, din punctul de vedere al literaturii şi al înaltei societăţi, că se află în afara acestei ecuaţii enunţate de Pavič ? Nicidecum !

De ce se referă Milorad Pavič la acest crud adevăr istoric ? 

În primul rând, din perspectiva ţării sale. Teritoriile nu aparţin celor care le revendică, ci numai celor care le stăpânesc ! 

De pildă, Kosovo este vatra de formare a poporului sârb. Astăzi este o zonă locuită în majoritate de albanezi musulmani. 

Sunt în istorie circumstanţe istorice care pot reformata cultural populaţii sau chiar popoare întregi. 

Dar sunt şi alte circumstanţe în care se pot împlini respectiva reformatare culturală a unui popor, precum şi recalibrarea lui intelectuală faţă de puterea de reacţie şi diminuare la adaptare. 

Este vorba de circumstanţe impuse, planificate cu atenţie şi monitorizate în detaliu. 

Cu alte cuvinte, cum poţi lua în stăpânire o ţară ? Ce faci cu poporul care o locuieşte ?

Milorad Pavič avertizează de fapt asupra celei mai teribile arme de distrugere a unui popor. Este vorba de cea mai primejdioasă realitate cu care s-ar putea confrunta un popor înainte să dispară din istorie: alterarea valorilor !

Prin alterarea valorilor, un popor poate deveni altceva în decursul timpului sau poate deveni foarte vulnerabil în perspectiva unei eventuale colonizări culturale din exterior. 

Valorile sunt forţele care modelează întreaga societate şi dau consistenţă rezistenţei în faţa presiunilor de schimbare venite din exterior. 

Când valorile din interior dispar prin marginalizare continuă, în vidul creat, pot fi aduse noi valori culturale, diferite etnic, dar şi confesional. 

În fond, procesul de romanziare s-a petrecut la fel în mai puţin de 200 de ani !

România se va destrăma tocmai din această cauză: alterarea deliberată a valorilor.

Iar această destrămare are ca punct de plecare exact profeţia lui Milorad Pavič: „Se ştie că, atunci când e să dispară un popor, întâi dispare înalta societate şi odată cu ea şi literatura.”. 

Pe internet circulă câteva articole cu argumente ample despre adevărul enunţat de Pavič. 

Iată care sunt realităţile care vor determina destrămarea ţării noastre:

„(…) în ultimul timp românii sunt goniţi din propria lor ţară prin politici care descurajează instituţia familială, concomitent cu scăderea ratei natalităţii şi implicit scăderea ratei demografice;

– crearea la nivel naţional a unei stări de sănătate precare a populaţiei prin otrăvirea hranei din comerţ cu substanţe nocive corpului uman şi slăbirea până la declin a sistemului de sănătate publică, creşterea ratei mortalităţii;

– îndobitocirea populaţiei, prin slăbirea sistemului naţional de educaţie, trecerea în umbră a valorilor umane şi mediatizarea unor nonvalori umane ca modele de viaţă pentru toate segmentele de vârstă;

– distrugerea coeziunii între cetăţeni prin cultivarea dispreţului faţă de ceea ce înseamnă românesc;

– disoluţia instituţională a statului prin reforme care au bulversat şi distrug în continuare esenţa a ceea ce înseamnă protecţia unei naţiuni: sistem judiciar, medicină, educaţie, administrare teritorială, artă etc.; ultimele bastioane a ceea ce însemna siguranţă naţională şi patriotism (internele şi apărarea) au fost distruse prin aceleaşi politici de proastă finanţare a instituţiilor şi subsalarizarea personalului acestor instituţii, fapt ce a cauzat plecarea personalului competent şi angajarea unor persoane nepregătite în domeniu, incompetente şi predispuse la corupţie – rezultatul s-a văzut !”

Alterarea culturală este determinată pe trei căi:

- Slăbirea şi aservirea economică, banul determinând chiar schimbarea etniei, după modelul clienţilor romani, care în schimbul stipendiilor se transformau în supuşi fideli ai patronului. 

Apoi avem precedentul Greciei, de stat falimentat şi apoi vândut la bucată.

- Asimilarea cu altă etnie şi aici vezi ; mediatizarea spectacolelor subculturale a programelor de divertisment cu nuanţe de mahala de etnie rromă (miss piranda, nunţi şi petreceri cu interlopi), includem aici şi muzica ca factor cultural formator (manelele).

- Diminuarea patriotismului care se manifestă prin promovarea obedienţilor politici ca mari valori pe când românii care au ceva de spus în profesia lor sunt marginalizaţi. 

Totul se aseamănă cu un genocid cultural foarte dibaci făcut.

Alterarea valorilor este primejdioasă cu atât mai mult cu cât se face cu mâna noastră. Cu sprijinul elitelor trădătoare, care pentru un zece arginţi vând tot.

Ce vor khazarii ? Patria lor ! ar putea fi răspunsul. Care patrie ? Cine sunt ei ? 

Khazarii sunt turci iudaizaţi în secolul VIII şi care au rămas aproximativ în vatra imperiului lor din Europa Orientală (Ungaria, Polonia, sudul Rusiei). Acest imperiu a existat între Marea Caspică, Munţii Caucaz şi fluviul Nistru la apus. 
Dar spaţiul românesc de azi nu a fost în afara zonei lor de stăpânire şi influenţă. 
.
Îmi amintesc de câteva precedente istorice, pentru care istoria încearcă diferite abordări. 

Sub Stalin, prin anii 1945-1948, a existat proiectul unui stat iudeu în Crimeea, dar Stalin s-a opus acestui proiect argumentând, într-un final, că există deja o republică evreiască cu centrul la Birobidjan, pe fluviul Amur, în Extremul Orient, îndepărtând acest proiect de Europa. Într-un târziu a fost îndepărtat şi el, prin otrăvire, fiind cunoscut deja publicului larg „complotul medicilor evrei de la Kremlin”.

Dar khazarii sunt poate cel mai fascinant popor din istorie. Au dispărut în aparenţă fără urmă prin anul 1000, dar au rămas totuşi aici. Prin disimulare, substituire şi întotdeauna printr-o foarte abilă şi subtilă particularitate. 
Iată un detaliu banal în aparenţă: Ungaria este o ţară catolică, dar maghiarii ardeleni sunt astăzi reformaţi. Iar partea cea mai arhaică a Transilvaniei, vechii soldaţi de frontieră, avangarda cuceririi Transilvaniei în Evul Mediu îndepărtat, este din nou aruncată în faţă ! 
Secuii, care nu sunt maghiari etnic vorbind, ci „evrei neofiţi”, după cum spun unii ardeleni, sunt îndemnaţi la nesupunere civică şi sunt invitaţi la referendum local în martie 2012, pentru mult visata autonomie. Dar se pare că nu numai Transilvania este miza, ci întreaga Românie.

De aceea, indiferent ce vor khazarii în final, ne oprim aici şi spunem o rugăciune, preluată şi ea din articolele prezente pe internet: „Te rugăm pe Tine, Prea Deşteptule Israel, Te rugăm pe Tine, Prea Descurcăreaţă Franţă (etc. că sunteţi mulţi) – fie-vă milă, o Vouă Preamăriţilor acestei lumi, de o populaţie neştiutoare dar şi nepăsătoare cu soarta ei, şi daţi-ne înapoi Preafrumoasa Grădină a Maicii Domnului şi bogăţiile ei, căci - pe principiul cade omul din pom şi păcat să nu tragă un pui de somn – noi v-am dat vouă această Grădină pe degeaba iar acum suntem goi în toate ! Iar de-o fi să nu ştim iarăşi să o gospodărim, s-o gospodăriţi voi pentru noi şi să ne culegeţi şi nouă roadele ! 

Acest mesaj nu este îndreptat împotriva vreunui popor pomenit în aceste rânduri, ci dimpotrivă, e o admiraţie pentru capacitatea altor popoare de a străluci prin bogăţiile altora !”

”Bate șaua ca să priceapă iapa” spun eu ironic în încheiere.
Sun curios să știu câți români vor citi articolul și câți vor pricepe despre ce ”iapă” este vorba. Dacă sunteți încă la ”somnul de frumusețe” vă las să dormiți liniștiți, dar să nu plângeți și să nu dați vina pe altcineva atunci când vă veți trezi și veți constata că România nu mai există !

Vizionați, vă rog,  „Evreii şi Istoria Imperiului Kazar” (History of the Khazar Empire) – Jack Otto (subtitrare in lb. romana):






surse: http://basarabialiterara.com.md/?p=37047; Autor articol, Adrian MAJURU; jurnalulbucurestiului.ro/cine-sunt-de-unde-sunt-si-ce-vor-khazarii/;