1.24.2022

Mihai Eminescu : „În Unire e tăria”

 


La 24 ianuarie 1882, aniversând Unirea Principatelor Române, Mihai Eminescu fonda, împreună cu alți militanți pentru "Dacia Mare”, Societatea "CARPAȚII”, o organizație naționalistă cu caracter semi-secret, ce-și propunea – conform Statutului scos la lumină de Augustin Z. N. Pop – "sprijinirea după puteri a oricărui scop și a oricărei întreprinderi românesci” (Augustin Z. N. Pop, Noi contribuții documentare la biografia lui Mihai Eminescu, Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1969, P. 301 – 305 – După broșura rară, cu acest titlu – Statutele Societății "Carpații” – apărută la București în 1883, în tipografia Ștefan Mihăilescu din București, str. Covaci 14, imprimerie în care se culegea din 1881 ziarul Timpul  [unde era prim-redactor Eminescu] – n.a.).  Integral la Mihai-Eminescu.Ro - Eminescu urmărit de agenții austro-ungari pentru "Dacia Mare” și Societatea "Carpații”. DOCUMENTE de la Cernăuți și Viena

Maria Filipoiu: Mihai Eminescu – Promotor al Unirii

„În Unire e tăria” – Mihai Eminescu

Simbolul culturii naționale – Mihai Eminescu – rămâne un reper fundamental în istorie, unire, tradiție, limbă și neam, cultura națională și universală, valori ce reprezintă poporul roman ca fiind creator de valori spirituale, prin opere de dimensiune cosmică, ce străbat veșnicia.

Ca poet național și mare jurnalist din istoria neamului, remarcabil prin profunzimea gândirii, Eminescu a depășit granițele patriei în care s-a născut, încă din a doua jumătate a veacului al XIX-lea, fiind în același timp imaginea-simbol a zbuciumului pentru idealul unirii provinciilor istorice românești, care se aflau sub stăpânire străină. Identificat cu însuși sufletul poporului roman, din sânul căruia a ieșit ca un miracol spre a se înălța în cultura universală, poetul de geniu a cuprins în potențialul său creativ, spiritul critic și patriotic la toate problemele majore ale epocii în care a trăit – o perioadă istorică de mari frământări – când națiunile europene își conturau statalitatea.

„Eminescu este o conștiință de cultură completă.” – Constantin Noica

Ca spirit entuziast al veacului emancipărilor naționale, informat și cu o viziune largă asupra atmosferei generale europene, cu o luciditate fantastică și cunoscător foarte bun al situației dureroase a românilor din teritoriile românești ocupate, Eminescu nu putea să nu se angajeze în lupta pentru o națiune românească modernă, cum s-au implicat alți mari creatori contemporani progresiști din centrul și sud-estul european, pentru propășirea idealurilor naționale și eliberarea statelor de sub dominația imperiilor expansioniste.

În viziunea tânărului Eminescu – ca și în cea a ctitorului României moderne – Țara Românească nu era numai Regatul propriu-zis, ci cuprindea provinciile istorice locuite de români aflate sub ocupație străină, pe care le dorea unite politic și administrativ, având în vedere legătura indestructibilă de limbă, istorie, tradiție, cultură, remarcate în jurnalele peregrinărilor ca adolescent din „Ducatul Bucovinei” (Moldova), din Ardeal, Banat, Muntenia, folosind termenul de România în scrisoarea trimisă lui Iosif Vulcan, care îl publicase ca debutant în „Familia”numărul din 25 febr./ 9 martie 1866) cu poezia – „De-aș avea” .

„Mult stimate domnule și amice, mulțumesc pentru onorariul trimis – cel dintâi pentru lucrări literare pe care l-am primit vrodată-n viață. În România domnește demagogia: și în politică, și în literatură; precum omul onest rămâne aici necunoscut în viața publică, astfel talentul adevărat e înecat de buruiana rea a mediocrităților, a acelei școale care crede a putea înlocui talentul prin impertinență și prin admirație reciprocă. Iartă-mi, stimate amice, acest ton polemic, dar te asigur că a fost pentru mine o rară mângâiere de-a mă vedea remunerat dintr-un colț atât de depărtat al României, din Oradea-Mare”. – Mihai Eminescu – Scrisoare către Iosif Vulcan

Același termen este folosit în sintagma „poporul mare, românesc”, apoi în poemul ce a înflăcărat inimile a zeci de generații de români „Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie” (textul original : „Ce-ți doresc eu ție, dulce România”) publicat la vârsta de doar 17 ani, dar care denotă maturitate și profunzime a gândirii și trăirii pentru un ideal național. Astfel, Eminescu vede România rotundă, la fel cum o văzuseră Kogălniceanu (la 1843), Dimitrie Cantemir și alți cărturari patrioți, ca întregul teritoriu în care se vorbește românește, „de la Nistru pân-la Tisa” – nemuritoarea Doină.

El și-a asumat misiunea de scriitor patriotic, așa cum au făcut marile personalități europene ale vremii, dedicate națiunilor pe care le reprezentau: „…nu ezita nicio clipă să vorbească despre visele sale mărețe privind soarta la aceea dată a Principatelor Române”. – Theodor Ștefanelli (coleg la Cernăuți)

Concludentă este și afirmația lui Ioan Slavici în „Eminescu-omul” (volumul "Amintiri”).

„N-am cunoscut om stăpânit deopotrivă cu dânsul de gândul unității naționale și de pornirea de a se da întreg pentru ridicarea neamului românesc. Tânărul poet era un naționalist și foarte pornit spre intoleranță când venea vorba de nația română și România.” – Ioan Slavici

Întotdeauna, adolescentul Eminescu era animat de un singur gând: unirea românilor și eliberarea de sub stăpânirea austro-ungară. După înființarea (împreună cu alți tineri) a cercului „Orientul” (1 apr. 1869), care avea ca scop strângerea textelor referitoare la cultura și istoria națională, publică în „Federatiunea” din Pesta, articolele incendiare: Să facem un congres! În Unire e tăria și „Echilibrul”care pun în valoare maturitatea gândirii sale, faptul că era foarte bine informat, dovedind o bună cunoaștere a situației politice din Europa („Federațiunea”, nr. 34-366, din 10/22 apr. 1870; nr.38-370, din 22 apr./4 mai 1970; nr. 39-371 din 29 apr./11 mai 187).

„Eminescu, om avântat, de o fire impulsivă, cu mintea luminoasă, cu sufletul plin de duioșie și cu o extraordinară cultură generală, era nesecat în gândiri ademenitoare.” – Ioan Slavici

Evenimentele vremii arată că Mihai Eminescu a avut aceste convingeri unioniste, încă din din copilărie, fiind familiarizat cu dragostea față de românism, insuflată de către dascălii săi de la Cernăuți: Aron Pumnul și Nicolae Pătrașcu. În anul Unirii Principatelor – 24 Ianuarie 1859 – deși avea doar 9 ani, copilul Mihai Eminescu, în viziunea lui de mărire a țării începea să i se trezească patriotismul.

„ În ajunul Unirei, tatăl său plecă la Iași, iar el, auzind de la țăranii strânși în fața casei Popii Vasile că se va înfăptui a doua zi actul Unirei, se întoarse repede acasă strigând de bucurie: «-Ura! Trăiască Unirea! » Și, fără să mai aștepte, începu de cu noapte să împodobească gardul și pridvorul casei cu ramuri de brad verde și ferestrele cu hârtie colorată. A doua zi, cântece și veselie pe toți țăranii din sat, care cu micul Eminescu printre ei jucau de cutremurau dealurile și răsunau pădurile” – Nicolae Petrașcu.

Domnia lui Cuza și reformele sale l-au găsit pe Mihai Eminescu în etapa formării școlare, manifestând o prețuire aparte față de domnitor. Personal, l-a vizitat pe făuritorul Unirii Principatelor – Alexandru Ioan Cuza – la Döbling în 1870 (când studia la Viena), vizită care îl va marca definitiv: „Vor trece veacuri și nu va exista român căruia să nu-i crape obrazul de rușine de câte ori va răsfoi istoria neamului său la pagina lui 11 februarie și stigmatizarea acelei negre felonii va răsări pururea în memoria generațiilor, precum în orice an răsare iarba lângă mormântul vândutului Domn.” – „Timpul”, 27 februarie 1882.

Pe 24 ianuarie 1882, Eminescu a înființat societatea secretă „Carpații”, pentru unirea tuturor românilor, care a fost desființată brutal la 28 iunie 1883, pregătindu-i-se scoaterea din viața publică, sub acuzația că ar avea probleme psihice. De atunci a început calvarul vieții lui, cu spitalizări repetate în țară și străinătate. S-a stins din viață în ziua de 15 iunie 1889 (în casa de sănătate a doctorului Șuțu din strada Plantelor nr. 9), moartea lui fiind anunțată în Ziarul „Românul” în ziua următoare: „Eminescu nu mai este.” A fost înmormântat la Cimitirul „Belu” din București, devenit loc de pelerinaj pentru poeții din toate generațiile, dar și pentru cei care l-au iubit ca poet și jurnalist de marcă.

„Astfel se stinse în al optulea lustru de viață, cel mai mare poet, pe care l-a ivit și-l va ivit vreodată, poate, pământul românesc. Ape vor seca în albie și peste locul îngropării sale va răsări pădure sau cetate, și câte o stea va veșteji pe cer în depărtări, până când acest pământ să-și strângă toate sevele și să le ridice în țeava subțire a altui crin de tăria parfumurilor sale”. – George Călinescu

Mihai Eminescu a devenit Simbolul Culturii Naționale, fără de care am fi mai săraci și neînsemnați.

„Fără Eminescu am fi mai altfel și mai săraci.” – Tudor Vianu

Eminescu este identitatea culturală a poporului român.

Cinstiți memoria poetului, citindu-i opera!

VINO, EMINE, LA UNIRE!

(sonet Unirii)

Mai vino, Emine, din nemurire

Pe-o rază de astru în al tău popor,

Înveșmântat în straie de Tricolor

Să cinstim a patriei întregire!

Vino cu voievodul ce i-a fost ctitor,

Să-l elogiem la Mica Unire!

Că-n vizionara ta prorocire

Și Cuza-Vodă este nemuritor.

Coboară-te din sferele înalte

Cu spirit genial în neam întrupat,

Din soarta țării s-alungi nedreptate!

Te-așteaptă teiul de ani împovărat

Și „Hora Unirii”, ca să-ți vezi frate

Lăcrimând pentru pământ înstrăinat.

Maria FILIPOIU

Revista Floare Albastră a Centrului Cultural Spiritual Văratic de pe lângă Mănăstirea Varatic


Jonathan Holslag, Expert NATO : „Chiar și fără război, Putin a învins deja Europa”

 


România este împinsă să se amestece într-un conflict care nu este al ei. Cel dintre Ucraina și Rusia. 

Ucraina nu este o țară membră a NATO, pentru a putea invoca faimosul Articol 5, de apărare colectivă. Însă, pe 22 decembrie 2021, secretarul general adjunct al NATO, Mircea Geoană, nu excludea o implicare „în plan bilateral”, în virtutea „parteneriatului” cu Alianța Nord-Atlantică.

Iată ce declara el la emisiunea Observator:

„NATO nu are Ucraina ca și (sic!) țară aliată. Articolul 5, articolul mușchetarilor, nu se aplică în cazul Ucrainei. Este un partener pentru noi, este o țară candidată, dar nu se aplică articolul 5 pentru Ucraina. Asta nu înseamnă că țări din NATO, în plan bilateral, și ați văzut Statele Unite, Canada, Turcia, Lituania, ajută o armată ucraineană militar, care să poată să își apere țara și să aibă evident o capacitate de a se apăra și a cauza daune părții agresoare. Dar nu la nivel de alianță. Specialiști NATO care să ajute armata ucraineană să devină un organism occidental, facem asta și vom continua.”

Pe 8 ianuarie, Joe Biden dădea asigurări că nu are nici o intenție de a trimite trupe AMERICANE în Ucraina.

Pe 14 ianuarie, New York Times dezvăluia că România, alături de Polonia și Slovacia, va pregăti trupe de gherilă ucrainene și va oferi adăpost forțelor ucrainene în cazul unei eventuale ofensive rusești.

Coroborate, cele trei informații arată cu claritate că România este pe cale să fie transformată într-o țintă pentru Rusia, în condițiile în care Washingtonul încearcă să scoată castanele din foc cu mâna altora. 

Iar atunci când Biden încearcă să scoată castane din foc, ar trebui să ne păzim cu toții: am văzut dezastrul retragerii din Afganistan și câte parale a dat pe foștii aliați abandonați la Kabul.

La urma urmei, de ce s-ar implica România în conflictul dintre Ucraina și Rusia? Nici una nu îi este prietenă. Dimpotrivă.

Regimul de la Kiev duce o politică agresivă împotriva românilor din Bucovina de Nord, Basarabia de Nord și din Bugeac, în condițiile în care Bucureștiul nu a formulat nici o revendicare oficială după 1989. Deși, poate ar fi trebuit...

Cu un premier fost militar care stă în poziție de drepți și când doarme, să nu-l prindă nepregătit un telefon „din afară”, cu un președinte născut slugă și pe lângă care realitatea trece ca peisajul pe lângă schior, cu o clasă politică având trădarea în ADN, niciodată, din 1968 încoace, pericolul pentru România nu a fost mai mare.

Colac peste pupăză, în acest context fierbinte, există destule voci de războinici de mucava care se bat cu cărămida în piept și îndeamnă la luptă în timp ce ei s-au cocoțat deja în copaci.

De aceea, e nevoie de niște căldări de apă cu gheață pentru a răci mințile înfierbântate de la București.

Un astfel de duș rece îl reprezintă analiza expertului NATO Jonathan Holslag în EU-Observer pe care am tradus-o pentru cititorii ActiveNews. Titlul original: „Chiar și fără război, Putin a învins deja Europa”. Holslag este, între multe altele, profesor la NATO Defense College.

Fie că Vladimir Putin își deplasează sau nu trupele în Ucraina, el a pus o dată în plus Europa în fața unei realități dureroase: este prea slabă pentru a se apăra singură, dar nu mai poate conta nici pe Statele Unite ca să-i sară în ajutor.

Realitatea este că Rusia, în ciuda faptului că are o economie de mărimea celei a Italiei, poate intimida și agresa un întreg continent grație resurselor sale energetice și capacității sale de a pune în mișcare o mare forță militară.

Evident, o invazie rusă în Ucraina ar avea costuri enorme pentru Rusia și ar degenera probabil într-un război de uzură acerb. 

Este puțin probabil ca invazia să fie opțiunea preferată a președintelui Putin. Totuși, acest joc de picioare pe buza prăpastiei are și o altă componentă. Dacă Rusia invadează Ucraina, costurile vor fi devastatoare și pentru Europa.

Ea ar obliga țările europene, dependente de gazele naturale, să caute alternative scumpe și să investească miliarde în infrastructură, de la conducte la stații de pompare, trecând prin capacități de stocare. 

Rusia este și o destinație cheie pentru exporturi precum și un furnizor de alte resurse decât petrol și gaze. Gândiți-vă la titaniu.

În timp ce Rusia își pregătește de multă vreme decuplarea progresivă de Europa, reciproca rămâne de negândit pentru majoritatea europenilor.

În vreme ce o parte importantă a populației ruse ar susține o intervenție în partea răsăriteană a Ucrainei, cetățenii din numeroase țări europene vor accepta cu greutate ca soldații lor să moară pentru ceea ce consideră o țară ciudată și periferică: Ucraina.

De nenumărate ori am auzit șefi importanți de companii europene manifestând simpatie pentru regimul lui Vladimir Putin, în asemenea măsură încât ai impresia că sunt mai atrași de autoritarismul rusesc decât de liberalismul occidental.

Să fim cinstiți. Dacă, în acest stadiu, țările europene ar fi nevoite să facă față unei invazii terestre de amploare, mulți soldați europeni ar sfârși pe post de carne de tun.

Forțele terestre occidentale s-au degradat ajungând o gloată voluminoasă de menținere a păcii; vehiculele lor blindate cu roți sunt improprii confruntării pe câmpurile de luptă noroioase din Europa de Est, puterea lor de foc nu se poate compara cu cea a Rusiei, iar infrastructura de comandă și comunicații este extrem de vulnerabilă în fața capacităților de război electronic rusești.

Să-i vânezi pe niște teroriști prost echipați este una; să faci față unei formidabile armate convenționale, gata de sacrificiu, este alta.

Multe forțe terestre europene sunt încleștate în lupta cu un prădător complex, ca urmare a „războiului mondial împotriva terorismului”. Sunt obișnuite să dețină o situație de superioritate, cel puțin din punct de vedere al tehnologiei și al puterii de foc, și au dificultăți enorme să își imagineze că Vânătorul din ultimul deceniu s-ar putea transforma în Vânat, într-un conflict la scară largă.

Asta se numește o situație de „stand-off”. 

Forțe terestre precum Rusia s-au antrenat și pentru lovituri de precizie și cu rază lungă, însă întotdeauna combinate cu o putere contondentă: salve de rachete și artilerie cu divizii care înaintează.

Dacă totul în Europa este despre eficiență, puteri militare precum Rusia încă se mai bazează pe sacrificiu, surplus de efective și uzură. Termenul de „război curat” nu există în vocabularul strategic rus.

Europa duce lipsă de orice. Chiar dacă ar încerca să evite implicarea în prima linie, nici sprijinul din spate nu ar fi prea eficient. 

Multe țări europene nu au deloc „rachete stand-off” (care permit lansarea de la distanță, cu scopul de a evita confruntarea directă – n.m.), sau stocurile lor de muniție sunt periculos de mici.

Avioanele moderne de luptă, capabile să pătrundă în spațiul aerian al Rusiei sunt încă puține.

Forțele speciale, care ar reprezenta un atu crucial, sunt blocate în Africa sau fac eforturi de a înrola suficienți recruți de calitate.

Statele Unite își refac încet arsenalele, cu noi muniții cu rază lungă de acțiune și mare precizie, însă ar prefera să le trimită în Pacific. 

Washingtonul păstrează încă un contingent considerabil de forțe de descurajare în Europa, inclusiv 70.000 de soldați, sute de vehicule blindate pre-poziționate și zeci de avioane de luptă.

Totuși, acestea nu sunt suficiente pentru a contracara o invazie rusească într-o țară ca Ucraina – iar Washingtonul pur și simplu nu își permite un război cu Rusia, acum, când China a devenit atât de puternică.

Putem reflecta la nesfârșit la ce determină Rusia să maseze o forță militară vastă la granița cu Ucraina, la cauza pentru care am ajuns aici, la suspiciunile și frustrările de ambele părți.

Totuși, este clar că intrăm într-o nouă rundă de încleștare a marilor puteri și că Europa ia startul, nu ca o echipă puternică și unită, ci ca  o gloată de prichindei dolofani și puerili.

https://www.activenews.ro/opinii/Expert-NATO-%E2%80%9EChiar-si-fara-razboi-Putin-a-invins-deja-Europa-In-ce-se-arunca-Romania-cu-capul-inainte-172182