ICOANE ORTODOXE

Crăiasă alegându-te

Îngenunchem rugându-te,
Înalţă-ne, ne mântuie
Din valul ce ne bântuie;

Rugăciune

Crăiasă alegându-te
Îngenunchem rugându-te,
Înalţă-ne, ne mântuie
Din valul ce ne bântuie;
Fii scut de întărire
Şi zid de mântuire,
Privirea-ţi adorată
Asupra-ne coboară,
O, Maică prea curată
Şi pururea fecioară,
Marie !

Noi, cei din mila sfântului
Umbră facem pământului,
Rugămu-ne-ndurărilor,
Luceafărului mărilor;
Ascultă-a noastre plângeri,
Regină peste îngeri,
Din neguri te arată,
Lumină dulce clară,
O, Maică prea curată
Şi pururea fecioară,
Marie !

Autor, Mihai Eminescu

Icon of Mary

Rugăciune de întărire

Doamne, dă-mi putere sa primesc cu suflet linistit tot ce-mi va aduce ziua de maine.
Da-mi puterea sa ma las cu totul in voia Ta cea sfanta si in fiecare clipa stai in preajma mea si ma întăreste.

Orice veste va aduce ziua de maine, buna sau rea, învata-ma sa o primesc cu inima impacata si cu credinta neclintita ca vointa ta sta deasupra tuturor.

Fie ca, in tot ceea ce fac si spun, voia Ta sa imi stapaneasca cugetul si simtirea. Iar cand asupra mea vor veni imprejurari neasteptate, ajuta-ma sa le implinesc dupa voia Ta.

Da-mi puterea sa lucrez cu tarie si intelepciune, fara sa stanjenesc sau sa amarasc pe aproapele meu.

Ajuta-ma, Doamne, sa pot duce povara zilei de maine cu toate cate le va aduce ea.

Struneste-mi vointa si invata-ma sa ma rog, sa sper, sa cred, sa indur, sa iubesc si sa iert.

Iar cand ma rog, fie ca Tu insuti sa fii cel ce se roaga in mine.

Amin.

- Rugăciune culeasă de la Sfânta Biserică Batiștei din Bucuresti -

DOMNITORUL ȘTEFAN CEL MARE ȘI SFÂNT, Cârmuitor și părinte al Moldovei, geniu politic, diplomatic și militar de anvergură europeană, întocmitor de Țară Românească, promotor al unității de luptă și apărător jertfelnic al întregii creștinătăți, iar pe deasupra, ctitor de cultură și de epocă.

ȘTEFAN CEL MARE ȘI SFÂNT

Dintre voievozii români cei mai vestiți, care – prin prestațiile și prestanța lor – au înrâurit, în mod decisiv și pe lungă durată, destinul și înaintarea neamului românesc prin meandrele istoriei, nici unul nu a cunoscut o glorie postumă atât de fabuloasă, o putere de nemurire și întruchipare a nădejdilor propriului popor și o capacitate efectiv miraculoasă de reînviere și preschimbare tainică în bună speranță pentru conaționalii lor aflați în cumpene și restriști, un caracter mai drept și mai virtuos, cu binefăcătoare răsfrângeri în viața și modul de a fi al oamenilor, o prezență mai vie și mai umană în cugetul și conștiința de sine a românilor de pretutindeni precum domnitorul Ștefan cel Mare și Sfânt. Cârmuitor și părinte al Moldovei, geniu politic, diplomatic și militar de anvergură europeană, întocmitor de țară românească, promotor al unității de luptă și apărător jertfelnic al întregii creștinătăți, iar pe deasupra, ctitor de cultură și de epocă.

Oriunde mergi în Moldova, vei întâlni zidiri mărețe, mănăstiri, biserici, cetăți, fântâni, poduri. Dar mai ales, vei întâlni la fiecare casă amintirea unui domnitor neînfricat, luptător, ctitor. Și pe buzele pruncilor și ale bătrânilor, numele său se rostește cu bucurie și mândrie: „Într-însul găsise poporul românesc cea mai curată și mai deplină icoană a sufletului său cinstit și harnic, răbdător fără să uite și viteaz fără cruzime, strașnic în mânie și senin în iertare, răspicat și cu măsură în grai, gospodar și iubitor al lucrurilor frumoase, fără nici o trufie în faptele sale…“.

Viaţa Sfântului Voievod Ștefan cel Mare

”Fericiţi cărora s-au iertat fărădelegile şi cărora s-au acoperit păcatele. Fericit bărbatul, căruia nu-i va socoti Domnul păcatul, nici nu este în gura lui vicleşug”.

(Ps. 31, 1-2)

Unul dintre aceşti fericiţi, a fost măritul Voievod Ştefan cel Mare al Moldovei (1457-1504), pe care poporul l-a numit şi „cinstit”, bun, mare şi sfânt. „Bun”, pentru faptele sale de milostenie şi iertarea celor greşiţi; „mare”, pentru iscusinţa cu care a condus ţara cu dreptate, întrucât prin el Dumnezeu a pedepsit pe cei lacomi şi trădători; „Sfânt”, pentru luptele sale de apărare a întregii creştinătăţi, cât şi pentru numărul mare de biserici şi mănăstiri pe care le-a zidit şi înzestrat cu cele necesare spre slava lui Dumnezeu şi mântuirea credincioşilor.

Marele Voievod Ştefan al Moldovei a fost fiul binecredincioşilor creştini Voievodul Bogdan al II-lea şi Doamna Maria-Marina Oltea. Încă din copilărie a arătat o dragoste deosebită faţă de ţară şi credinţa strămoşească. Urcarea sa pe tronul Moldovei a urmat după vremuri tulburi de luptă pentru domnie.

Pe Câmpia Dreptăţii este întâmpinat de mulţimea poporului, în frunte cu Mitropolitul Teoctist, în ziua de 12 aprilie, anul mântuirii 1457. Întrebând poporul adunat dacă este cu voia tuturor să le fie domn, i s-a răspuns într-un glas: „Întru mulţi ani de la Dumnezeu să domneşti”. Şi a domnit, precum ştim, 47 de ani, 2 luni şi 3 săptămâni, luptând pentru apărarea hotarelor ţării şi a credinţei strămoşeşti, a întregii creştinătăţi, zidind cetăţi militare, dar şi cetăţi ale sufletului, adică multe biserici şi mănăstiri. În toate câte le făcea arăta dragoste, dreptate şi mărinimie, neuitând nici o clipă pe vitejii oşteni, pe cei săraci şi suferinzi, răsplătind şi ajutând pe toţi cu neţărmurită dragoste părintească.

Deşi a fost încercat de numeroase suferinţe: rana de la picior căpătată în lupta de la Chilia, moartea a patru copii şi a două soţii, trădarea unor sfetnici şi multe războaie, nu şi-a pierdut niciodată nădejdea în Dumnezeu, ci şi-a purtat crucea vieţii sale cu răbdare creştinească, luptând cu dârzenie şi neîntrecută iscusinţă împotriva duşmanilor ţării şi ai credinţei.

De aceea, istoria mărturiseşte că evlaviosul Ştefan Vodă a trăit nu pentru sine, ci pentru ţara şi credinţa întregului popor. El aducea mulţumiri şi laudă lui Dumnezeu, nu numai atunci când biruia, ci şi atunci când era biruit, fiind pentru noi un mare dascăl al pocăinţei.

Fericitul Voievod a luptat pentru apărarea întregii creştinătăţi, chemând la luptă sfântă pe cârmuitorii creştini ai Europei prin scrisoarea sa din ianuarie 1475, din care, pentru frumuseţea şi valoarea ei duhovnicească, redăm acest text:

“Prealuminaţilor, preaputernicilor şi aleşilor domni a toată creştinătatea, cărora această scrisoare a noastră va fi arătată sau de care ea va fi auzită. Noi Ştefan Voievod din mila lui Dumnezeu, Domn al Ţării Moldovei, mă închin cu prietenie vouă tuturor cărora vă scriu şi vă doresc tot binele şi vă spun domniilor voastre că necredinciosul împărat al turcilor a fost de multă vreme şi este încă pierzătorul întregii creştinătăţi şi în fiecare zi se gândeşte cum ar putea să supuie şi să nimicească toată creştinătatea. De aceea facem cunoscut domniilor voastre că pe la Boboteaza trecută, mai sus numitul turc a trimis în ţara noastră şi împotriva noastră o mare oştire în număr de 120.000 de oameni, al cărui căpitan de frunte era Soliman Paşa. Auzind şi văzând noi acestea, am luat sabia în mână şi cu ajutorul Domnului Dumnezeului nostru Atotputernic, am mers împotriva duşmanilor creştinătăţii şi i-am biruit, pentru care lăudat să fie Domnul Dumnezeul nostru. Auzind despre acestea, păgânul împărat al turcilor îşi puse în gând să-şi răzbune şi să vie, în luna mai, cu capul său şi cu toată oştirea sa împotriva noastră şi să supuie ţara noastră care e o parte creştinească şi pe care Dumnezeu a ferit-o până acum. Dacă această poartă, care e ţara noastră, va fi pierdută, atunci creştinătatea va fi în mare primejdie. De aceea ne rugăm de domniile voastre să ne trimiteţi pe căpitanii voştri împotriva duşmanilor creştinătăţii până mai este vreme, fiindcă turcul are acum mulţi potrivnici şi din toate părţile are de lucru cu oamenii ce-i stau împotrivă cu sabia în mână. Iar noi, din partea noastră, făgăduim pe credinţa noastră creştinească şi cu jurământul domniei noastre că vom sta în picioare şi ne vom lupta până la moarte pentru legea creştinească, noi cu capul nostru. Aşa trebuie să faceţi şi voi, pe mare şi pe uscat, după ce cu ajutorul lui Dumnezeu Cel Atotputernic noi i-am tăiat mâna dreaptă. Deci fiţi gata fără întârziere”.

Ştefan cel Mare a pus biruinţele în luptele purtate nu pe seama iscusinţei sale, ci a voii şi puterii lui Dumnezeu. Pentru credinţa şi smerenia sa, Dumnezeu i-a dat putere, înţelepciune, „har”, cum spune cuvântul Sfintei Scripturi (Iacov 4, 6).

Ştefan cel Mare a fost nu numai un apărător al credinţei creştine în luptele sale cu turcii şi tătarii, ci el a fost şi un mărturisitor al ei prin numărul mare de biserici ridicate cu purtarea sa de grijă, prin înzestrarea lor cu cele necesare slujbelor şi obştei călugărilor, care împleteau rugăciunile de zi şi de noapte cu lucrul mâinilor şi cultura minţii.

Ştefan cel Mare a zidit biserici şi mănăstiri nu numai în Moldova, ci şi în Muntenia şi Transilvania, mărturisind prin aceasta conştiinţa unităţii de credinţă şi neam. De asemenea şi la muntele Athos, unde pericolul otoman ameninţa tot atât de mult Ortodoxia, a înălţat, înnoit şi înzestrat mai multe biserici şi mănăstiri, între care la loc de cinste stă mănăstirea Zografu. Pe toate aceste sfinte lăcaşuri, Ştefan cel Mare le-a înălţat ca mulţumire adusă lui Dumnezeu pentru biruinţele purtate în lupta cu duşmanii creştinătăţii, cât şi pentru cinstirea şi pomenirea celor căzuţi în luptele cu duşmanii credinţei neamului. Pentru aceasta, poporul l-a cinstit numindu-l „cel Sfânt”.

Ştefan cel Mare a fost un om al pocăinţei şi al rugăciunii: el a simţit permanent nevoia să se roage, să se încredinţeze, el şi familia sa, împreună cu cei vii şi cu cei morţi, rugăciunilor părinţilor sfinţiţi din sfintele biserici ctitorite de el, pe care-i numea „rugătorii noştri”. „Să ne cânte nouă şi Doamnei Maria, cerea călugărilor şi egumenului din Mănăstirea Neamţ, în fiecare miercuri seara un parastas, iar joi o liturghie până în veac, cât va sta această mănăstire”.

Viaţa de rugăciune personală a lui Ştefan cel Mare ne este arătată şi de cele trei icoane unite, numite triptic: Mântuitorul, Maica Domnului şi Sfântul Ioan Botezătorul, păstrate până astăzi în Mănăstirea Putna, împreună cu o cruce, pe care slăvitul Voievod le purta la el permanent în călătorii şi mai ales în bătălii. Ştefan cel Mare şi Sfânt însoţea rugăciunea cu postul, înainte de a începe lupta cu duşmanii credinţei şi ai neamului şi după biruinţă, aşa cum aminteşte cronicarul că a făcut-o la Vaslui: „Cu toţii s-au legat a posti patru zile cu pâine şi apă”.

Ştefan cel Mare unea rugăciunea nu numai cu postul, ci şi cu fapta bună a milosteniei şi a dragostei creştine. Astfel, înzestra familiile tinere de curând căsătorite, cu cele necesare unei gospodării, pământ şi vite; nu uita niciodată pe vitejii luptători în atâtea războaie, arătând o deosebită purtare de grijă faţă de cei rămaşi cu infirmităţi, cum aminteşte tradiţia de Burcel, cel rămas fără o mână, căruia îi dăruieşte o pereche de boi, car şi plug, pentru a se putea gospodări singur, pentru a nu mai fi silit să-şi are pământul în zi de sărbătoare cu boi şi plug de împrumutat de la boieri.

Marele Voievod a fost deopotrivă om al dreptăţii şi al iubirii creştineşti, al iertării duşmanilor săi care au dat dovadă de căinţă pentru greşelile săvârşite: „Te-am iertat, scrie măritul Voievod lui Mihu, şi toată mânia şi ura am alungat-o cu totul din inima noastră. Şi nu vom pomeni niciodată în veci, cât vom trăi, de lucrurile şi întâmplările petrecute, ci te vom milui şi te vom ţine la mare cinste şi dragoste, deopotrivă cu boierii cei credincioşi şi de cinste”.

Întreaga sa viaţă Ştefan cel Mare a trăit sub povaţa permanentă a părintelui său duhovnicesc, Sfântul Daniil Sihastrul, căruia i-a arătat toată ascultarea şi cinstea cuvenită.

Acest fericit Voievod a cunoscut mai dinainte ceasul morţii, aşa cum este dat de Dumnezeu tuturor celor care au trăit viaţa cu adevărat creştineşte: „Iar când au fost aproape de sfârşenia sa, scrie cronicarul, chemat-au vlădicii şi toţi sfetnicii săi, boierii cei mari şi alţii, toţi câţi s-au prilejuit, arătându-le cum nu vor putea ţine ţara cum a ţinut-o el”. Cum vedem, grija pentru binele ţării şi al credinţei străbune o poartă în inima sa până în ceasul morţii. Cronicile vechi mai pun în gura măritului Voievod şi aceste cuvinte înainte de moarte: „Doamne, numai Tu singur ştii ce a fost în inima mea. Nici eresurile cele înşelătoare, nici focul vârstei tinereşti n-au putut a mă sminti, ci am întărit pe piatra care este Însuşi Hristos, pe a Cărui Cruce de-a pururi îmbrăţişată la piept ţinând, viaţa mea am închinat-o nesmintită printr-însa la Părintele veacurilor, prin care pe toţi vrăjmaşii am gonit şi înfrânt”.

Ştefan cel Mare „s-a strămutat la lăcaşurile de veci” la 2 iulie 1504 şi a fost îngropat în biserica Mănăstirii Putna, fiind plâns de întreg poporul, cum consemnează cronicarul: „iar pe Ştefan Vodă l-a îngropat ţara cu multă jale şi plângere în mănăstire în Putna care era de dânsul zidită. Atâta jale era de plângeau toţi ca după un părinte al său, căci cunoşteau toţi că s-au scăpat (păgubit) de mult bine şi multă apărătură”. A fost plâns de întreg poporul şi de tot pământul Moldovei, cum se spune şi azi în cântarea populară: „Plânge dealul/ Plânge valea/ Plâng pădurile bătrâne/ Şi norodu-n hohot plânge/ Cui ne laşi pe noi, Stăpâne?”

Ştefan a rămas nemuritor în inimile noastre; îl simţim cu toţii, mai ales atunci când ne aflăm în faţa mormântului său de la Putna şi în faţa icoanei sale, insuflându-ne aceeaşi dragoste de ţară şi credinţă strămoşească; îl simţim alături de noi la bucurii şi mai ales la durere, în vreme de năvălire a necazurilor asupra noastră.

Binecredinciosul Voievod a avut întotdeauna credinţa că Mântuitorul Iisus Hristos va mijloci la Judecata de Apoi şi va răsplăti pe toţi acei care şi-au jertfit viaţa pentru credinţă şi apărarea hotarelor ţării.

La mormântul său străjuieşte, de la moartea sa până astăzi, o candelă permanent aprinsă, dovedindu-se prin aceasta cinstirea de care s-a bucurat de-a lungul veacurilor din partea întregului popor, care dintotdeauna l-a venerat ca pe un sfânt, apărător al creştinătăţii, după cum se vede şi în pictura bisericii Mănăstirii Dobrovăţ (Jud. Iaşi), ultima sa ctitorie, pictată nu la mult timp după moartea sa.

De aceea trecerea lui în rândul sfinţilor prin hotărârea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române din 20 iunie, anul mântuirii 1992, este împlinirea unei fapte bineplăcute lui Dumnezeu şi potrivită cu evlavia poporului dreptcredincios. El este o icoană de lumină pentru tot poporul dreptcredincios, un ocrotitor al ctitorilor de locaşuri sfinte şi al celor care luptă pentru biruinţa Crucii şi a iubirii lui Hristos pentru oameni.

Cu ale lui sfinte rugăciuni, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.

sursa: https://doxologia.ro

”Nu vă temeţi de judecată dacă aveţi pe Dumnezeu şi pe Maica Domnului ! 

În noi stă toată fericirea veşnică. Luaţi lucrurile aşa cum sunt şi încercaţi, fraţilor încercaţi să vă iubiţi ! Dacă nu se poate, cel puţin să nu vă omorâţi, să nu vă duşmăniţi !

N-am alt termen, decât ăsta: „Moarte sau viaţă !” Şi m-au întrebat mulţi ce e viaţa şi am răspuns: „Viaţa e moarte continuă !“, pentru că e mereu jertfă. 

Nu contează celelalte, ce spune lumea şi ce latră dracul ! Contează ce spune Dumnezeu despre mişcarea inimii noastre...”

Cuvantul Parintelui Arsenie Papacioc 

sursa: http://actualitateaortodoxa.com/articole/

CUVINTE DE FOLOS SI POVETE

Limba este o sabie cu două tăişuri. Ascute-o ca să fie osânditoarea păcatelor pe care le săvârşeşti, şi nu o îndrepta împotriva fraţilor tăi, ca să le faci rău. 

Iată de ce Dumnezeu a aşezat limba în spatele buzelor şi a zidului dublu al dinţilor: ca să nu vorbească orice şi oricând. 

De aceea, să ne păzim gura cu făclia raţiunii, nu pentru a nu o mai deschide niciodată, ci pentru a o lăsa să vorbească numai atunci când se cuvine. 

Marile rele sunt pricinuite de uşurătatea cu care vorbim, pe când cele bune izvorăsc din chibzuinţa în vorbire. 

De multe ori, tăcerea este mai de folos decât vorba, desigur, la fel cum, în anumite cazuri, mai folositor este să deschidem gura decât să tăcem.

sursa: http://www.ioanguradeaur.ro/

ICOANA ORTODOXA 

Cuvântul “icoană” este de origine greacă, însemnând imagine. Icoana este o imagine făcută nu pentru ochi şi minte, ci pentru suflet şi inimă, deoarece, chiar dacă sensurile nu sunt înţelese de la prima vedere, icoana aduce mângâiere, ne întăreşte făcându-ne să avem speranță când sufletul “plânge”. 

Icoana ne ridică din lumea concretă, din zbuciumul cotidian, ducându-ne cu gândul la cele mai presus de lume, la contemplaţia care ne sfinţeşte vederea şi, prin ea, sufletul.