De ce există interes, din partea civilizaţiilor extraterestre, pentru Planeta Pământ ?

Ce interes prezintă Planeta Pământ pentru alte civilizaţii din galaxia noastră ?

În imensitatea Universului o galaxie se roteşte încet, în simfonia vocilor planetelor, stelelor, cometelor, nebuloaselor şi a gazelor cosmice.

Undeva într-un punct minuscul al acestei galaxii o planetă de culoare albastră se roteşte în ritmul ei, în jurul unei stele galbene numită Soare. 
Această planetă mică adăposteşte zeci şi sute de miliarde de vieţuitoare, care mai de care mai diferite între ele, trăind toate totuşi într-o perfectă simbioză. 
Pe această mică planetă albastră vegetaţia este prezentă din abundenţă, fiind o încântare a vieţii şi o încununare a diversităţii în unitate.
Munţi variaţi şi mii de râuri care se varsă în câteva mări şi oceane completează magnificul tablou al acestei micuţe planete albastre numită de cineva, cândva, undeva… Pământ.


De ce există atâta interes, din partea a zeci de civilizaţii, pentru Planeta Pământ ? 

În comparaţie cu alte planete ce ar putea găzdui viaţă inteligentă şi raţională, Pământul are dimensiuni mici, deşi nouă ni se pare că avem o planetă destul de mare, dat fiind că zbori cam 12-16 ore cu avionul de la Bucureşti la Chicago de exemplu. 
Şi totuşi, rapoarte ale cercurilor de studii ufologice şi parapsihologice, esoterice dar şi astrofizice confirmă un interes tot mai crescut faţă de Pământ a unor civilizaţii care încă nu îşi dezvăluie identitatea, dar care deocamdată ţin planeta noastră sub supraveghere.

Ce valoare poate avea Pământul pentru toate aceste rase galactice ?

Există oare un conflict între ele pentru acapararea Terrei ? Sau avem de-a face cu un război în care câteva rase extraterestre sunt stopate în intenţiile lor de către un fel de consorţiu galactic, format dintr-un conglomerat de civilizaţii avansate care au rolul de apărători ai binelui în Calea Lactee ?

Care sunt intenţiile celorlalte civilizaţii cu privire la planeta noastră ?

Se pare că a doua variantă este cea mai plauzibilă, deşi cercurile puterii politice şi financiar-economice de pe Pământ care cunosc o mare parte a acestei realităţi încearcă să o ascundă faţă de opinia publică mondială. 
Este foarte important ca noi, specia Homo sapiens, să ne gândim la noi înşine ca fiinţe inteligente şi la rolul nostru ca civilizaţie. Şi asta pentru că trăim pe această planetă pe care multe alte civilizaţii din galaxie ar vrea să o ocupe pentru bogăţia resurselor ei. 
Din acest punct de vedere am putea considera, pe bună dreptate, că Terra constituie un imens ”fruct cosmic” pentru care se bat între ele atâtea civilizaţii. 
Dacă pe unele dintre aceste civilizaţii le interesează doar zăcămintele subsolului planetei, pe noi, ca specie, nedând nici doi bani, pe alte rase galactice le interesează specia noastră pentru a obţine informaţii despre complexitatea alcătuirii noastre, intenţionând să reproducă specia Homo Sapiens în alte zone ale Căii Lactee cu scop de exploatare.

Deşi se află plasată cam la periferia galaxiei, planeta noastră este destul de cunoscută de către sute de civilizaţii aflate undeva către partea de mijloc a braţului galactic în care sistemul nostru solar se află.

Vechile legende şi epopei rămase în culturile străvechilor popoare care au existat înaintea noastră pe Pământ, vorbesc foarte clar despre războaie între diferite grupări de zei, între zei şi demoni, între oameni şi diferite zeităţi mai puţin bune.

Dacă admitem că majoritatea acestor zeităţi erau şi sunt fiinţe extraterestre, cu diferite înfăţişări şi provenienţe, atunci vom înţelege foarte clar că Pământul este un ”fruct cosmic” râvnit de toate aceste civilizaţii nu de ieri, de azi, ci de cel puţin câteva sute de mii de ani. 

Practic avem un tablou amplu, în care, de zeci de mii de ani se poartă războaie undeva prin spaţiu, pentru planeta Pământ, şi este foarte posibil ca uneori să câştige unii şi să ţină Pământul în custodie până la un alt război, când o altă alianţă de civilizaţii ar fi mai bună şi le-ar lua Terra forţat în urma altui conflict.

Avem datoria de a ne apăra planeta pe care o locuim !

Iată că noi ca specie ne aflăm în mijlocul unui conflict pe care nu-l vedem, dar îl putem percepe datorită unor cercetări mai minuţioase în cazul în care ne-ar interesa mai mult ce se petrece acolo sus în spaţiul cosmic. 
Decât să ne dezvoltăm inconştienţi cu această tehnologie care, iată, cu toată performanţa sa nu a fost capabilă să facă faţă dezastrului în urma cutremurului din Japonia, ar fi mai bine să ne pregătim pentru a face faţă, fie unui iminent contact cu cei care au creat specia noastră şi care în mod cert veghează asupra noastră, fie unei posibile invazii în situaţia în care reptilienii ar primi întăriri trimise din interiorul vastului lor Imperiu Drakkons. Şi spun asta deoarece, dacă până în prezent, nu s-a reuşit, de către civilizaţiile benefice, înlăturarea elementelor negative de pe Pământ, înseamnă că ceva, undeva, este malefic şi are o prezenţă numeroasă, şi din acest motiv eliberarea speciei Homo sapiens de sub influenţa reptiliană este încă un lucru dificil de realizat. 
Avem responsabilitatea faţă de noi înşine şi faţă de Terra să păstrăm ce este al nostru şi să fim gata oricând, în numele Tatălui Ceresc, să ripostăm energic împotriva oricărui intrus care râvneşte la Planeta Pământ.

sursa : https://www.zenivers.ro

Limbajul omenesc între Dar si Blestem

PUTEREA CUVÂNTULUI

In fiecare zi, o persoană normală rosteste în medie cam 25.000 de cuvinte. Intr-un singur an, asta inseamna, puse laolaltă, peste o sută de cărți a câte 500 de pagini. Dar cât la suta din aceste cuvinte au fost folosite cu rost, pentru a exprima sau comunica ceva util sau frumos ? Cate din aceste o sută de cărti ar fi pline de bârfe, nimicuri, înjurături, minciuni, exagerări, vorbe grele ? Ce titluri ar avea aceste carti ?  Si in câte pagini am putea inghesui acele cuvinte care au adus bucurie, au construit, au mângâiat, au vindecat ori au creat ?

Limbajul omenesc între dar si blestem

Fiecare lucru are un nume. Există si lucruri nenumite, fie ca nu e bine să le dăm un nume al lor si le chemăm pe ocolite, fie că, pur si simplu, nu avem putința să le gasim o denumire. 

Limbajul omenesc, pe cât de minunat este, dându-ne aripi sa ne pictăm lumea in cuvinte fel si chip, pe atat este uneori de hain.

 

Adevarata comunicare intre oameni este de la suflet la suflet, iar vorbele adesea nu fac decât sa incurce, sa ne lase neputinciosi in fața lucrurilor de negrăit pe care uneori le întrevedem pe sub pleoapa inimii si am vrea să le strigăm tuturor, dar nu avem cuvinte. 

Omul este singurul care poate comunica prin cuvinte. 

Ce alt dar mai minunat decat cuvantul a primit omul de la Dumnezeu ? 

Cum ar fi fost lumea noastră fără poezie sau fara șoapte ? 

Cum ne-am fi putut impartasi bucuriile si transmite cunoasterea si experientele ? Este acesta un dar, cu sigurantă, căci vindecă suflete si creează lumi, dar este uneori si un blestem.

Cuvintele adesea sunt trădatoare, duplicitare, insuficiente sau inutile. Le chemăm, dar ele fug tocmai atunci cand avem mai mare nevoie de ele, lăsându-ne singuri si neîntelesi in clipele cele mai adanci ale vietii: "nu stiu cum sa-ti spun...", "n-am cuvinte...".

Astazi, mai mult ca oricand, cuvintele nu mai au intelesul si puterea pe care le aveau odinioara. Orice cuvant, prin simpla lui rostire, reprezintă un act magic, pe care noi nu-l mai pricepem. 

Fiecare cuvânt reprezintă o invocatie, o declanșare a fortei strămoșești a lucrului pe care il numeste. 

Cuvântul creează. Nu este o metaforă. Cuvintele creează lumi. De aceea nu e bine sa cobim, căci invocând lucrul rău, il ajutam să se infăptuiască. 

De aceea, nu e bine sa fim pesimisti, căci atragem asupra noastra necazuri. 

De aceea, dacă spunem prea des despre noi că suntem neputinciosi ori nevrednici, chemăm la noi neputința si nevrednicia. Si de aceea cei care, in fiecare dimineată, își spun "voi reuși", până la urmă reușesc.

Cuvântul poate distruge

Ce-ar fi să facem un simplu exercitiu intr-o zi, in care sa tragem o linie pentru fiecare vorbă urâta si pentru fiecare cuvant negativ pe care l-am spus, iar pe o alta coloană, sa ne oprim si sa notam cate un plus pentru fiecare cuvant bun (si sincer) rostit ?  La sfarsitul zilei, cand am privi cele doua coloane, multi ne-am ingrozi:  aceasta este oglinda noastră !

Este foarte important să nu vorbim de rău.

 

Ipohondrii, cei ce mereu se laudă cu bolile lor imaginare, ajung să aibă aceste boli. 

Cei ce injură des răspândesc in jur vibratii negative, care îi afecteaza in primul rând pe ei insisi si le alimenteaza agresivitatea.

Parinții care îsi cearta mereu copiii si le reprosează ca nu sunt buni de nimic, că nu vor reusi in viată, vor fi principalii vinovati daca se va întampla ceea ce le-au prezis fără voie copiilor. 

Nu e asa greu sa renuntam la cuvintele aspre, la insulte, la barfe si la minciuni. Trebuie doar sa fim tot timpul constienti de răul pe care il facem, si celorlalti dar si nouă, rostind astfel de cuvinte.

Am vrea ca lumea in care trăim sa fie mai buna si asteptam mereu de la altii sa faca ceva: de la cei pe care i-am ales, de la cei mai bogati, de la cei mai puternici sau mai luminati. 

Dar lumea se schimba in primul rand atunci cand o schimbam noi, atunci cand fiecare dintre noi se simte direct raspunzator pentru soarta sa, fara sa dea vina pe altii - pe guvern, pe destin, pe familie. 

Lumea se schimba incepand cu o vorbă bună. 

Ce s-ar intampla daca timp de o luna de zile am spune numai lucruri frumoase, corecte, adevarate ? 

Mai întâi cei din jurul nostru ne-ar privi ciudat. Apoi, poate unii se vor indeparta de noi, iar altii se vor molipsi. 

E adevarat, de multe ori, adevarul raneste. 

Dar minciuna, mai ales cand devine obisnuintă - acea minciuna nevinovata zilnica - ne macina in interior fara sa stim si face rau si celuilalt. La fel si vorbele urate sau fara rost, care sapă in noi in fiecare zi, si ne trezim intr-o zi bolnavi fara sa stim cum ne-am imbolnavit ori obositi si deprimati. 

Asa se năruie lumea in care traim, de la lucrurile mărunte de zi cu zi, de la vorbele care si-au pierdut sfințenia. 

Ce e de facut ?  Să evitam minciuna, sub toate formele ei - fie ca e vorba de omiterea adevarului, fie ca e vorba de falsificarea lui. 

Să evitam calomnia, prin care îi vorbim de rau pe altii si le producem neajunsuri. 

Sa evitam discutiile inutile, frivole, barfele. Si sa nu rostim cuvinte urate, aspre, jignitoare. 

In schimb sa incurajam si sa mângâiem de cate ori avem ocazia, sa lăudăm cand este cazul si sa avem curajul sa criticam atunci cand este nevoie, sa aducem lumină si pace prin vorbele noastre, sa ne rugam, sa multumim si sa iertam. 

Cu timpul vom vedea ca si sanatatea noastra va fi tot mai buna. 

Dar nu e de ajuns sa rostim vorbe bune. Conteaza si ce se afla in spatele cuvintelor. Trebuie sa fim sinceri si sa cautam mereu adevarul, caci o vorba buna rostita cu fățărnicie este tot o minciună.

Cuvantul poate distruge. 

Unele cuvinte au provocat razboaie, moarte, nenorocire. Dar si o simpla vorba spusa cu rautate poate strica cuiva ziua, asa cum un blestem poate nimici o viata de om. 

Nu e departe de blestem nici presa negativa de astazi, care ne îmbolnaveste zilnic cu cuvinte precum "crima", "viol", "batai", "razboaie", "conflicte", "accidente", "moarte". Aceste cuvinte, auzite atat de des, patrund pe nesimtite in straturile cele mai adanci ale fiintei noastre, ne tulbură echilibrul si distrug linistea din jurul nostru. Poate nici nu ar fi trebuit pomenite aici.

Este la fel de important sa nu ascultam cuvinte de rau. 

Intotdeauna se va gasi un coleg sau o vecina care sa ne țină la curent cu ce se vorbeste de rau despre noi: cum a râs cutare pentru ca eram imbracati mai modest, cum colegul de serviciu ne-a criticat pe la spate proiectul, cum vecina de la trei ne barfeste de cate ori avem musafiri. 

Sa nu plecam urechea. Nu conteaza ce spun ceilalti. Conteaza sa avem sufletul impacat ca am vorbit si actionat corect. 

Vorbele rele, fie ca le rostim noi, fie ca sunt despre noi si le punem la suflet, distrug ceea ce am cladit. Pe primele sa le evitam, pe celelalte sa le ignoram. 

Sa nu plecăm urechea nici cand se vorbeste de rau despre altii. E ca si cum noi insine l-am vorbi de rau pe acela. 

Si, cel mai important, sa nu plecam urechea la relele lumii. De cand e lumea asta, mereu au existat crime, razboaie si accidente. Dar intotdeauna lucrurile bune au fost infinit mai numeroase decat cele rele. 

Presa de astazi le selecteaza insa aproape numai pe cele rele. La ce ne foloseste asta ? La nimic. Ne otrăvim sufletele si alungăm lumina din noi. Nu vom vedea niciodata o stire la televizor prin care sa ni se anunte ca au inflorit teii. Sa cautam cuvintele bune, iar daca sunt rare si nu prea dam de ele, cel putin să ne astupăm urechile la cele rele.

Puterea creatoare a cuvantului

La inceput era Cuvantul si Cuvantul era la Dumnezeu si Dumnezeu este Cuvantul. Cuvantul este creator. Dumnezeu a creat lumea si lucrurile din ea prin rostirea numelor. Si omul a fost creat cu această putere. Noi am uitat de mult acest lucru, dar stramosii nostri stiau. De aceea, numele spiritelor rele nu erau rostite: pentru ca spiritele puteau sa se materializeze prin simpla pronuntare a numelui lor. Si tot de aceea rugaciunea vindecă, aduce lumina. 

Dar mai mult decat atat, orice cuvant rostit poate crea o realitate, depinde insa ce se afla in spatele cuvantului: câtă credinta si cata iubire. 

O simpla urare de drum bun adresata cuiva cu tot sufletul il poate feri pe călător de rele precum un talisman. Aceleasi cuvinte rostite la repezeala, cu gandul in alta parte, ori din politete, fara ca in realitate sa-i dorim tot binele celui de care ne despartim, sunt o mica insultă. 

O urare sincera de succes la examen sau pur si simplu salutul zilnic de "o zi buna" sau de "Doamne-ajuta" pot face minuni. 

O soapta dulce poate aduce un ocean de fericire. 

O vorba buna spusa din inima poate aduce echilibrul in sufletul unui om sau in jurul lui. Ce ne costa sa o rostim ? Ea poate aduce chiar vindecare, poate aduce bucurie, poate stinge conflicte si lega prietenii. Vorba buna intotdeauna este ziditoare.

Dar nu e de-ajuns sa stim cum sa vorbim. Trebuie sa stim si când. 

Sa stim sa-l ascultam pe celalalt valoreaza adesea mai mult decat o vorba buna. Tacerea dă valoare cuvintelor. Sa nu incercam binele cu de-a sila, cand celalalt nu are nevoie de vorbe, ci doar de cineva care sa-l asculte. Tacerea si ascultarea îi dau celuilalt incredere, curaj si linistire. 

Adesea oamenii vin la noi pentru a ne aduce informatii, chiar daca nici ei si nici noi nu stim acest lucru. Daca nu-i ascultam cu atentie, ei nu ne vor putea transmite mesajul pe care il au si putem pierde o ocazie sau un sprijin important. Ascultand, ii ajutam pe ceilalti sa ne aduca cuvantul cel bun, ascultandu-i ne vine inspiratia sau o idee salvatoare.

Trăim intr-o lume ce s-a departat mult de radacinile ei spirituale, in care fie vorbim foarte mult fara sa spunem nimic, mai mult din teama de a tacea - caci tacerea ne obliga sa ne intalnim cu noi insine - fie stam in fata televizorului ori a calculatorului si nu mai deschidem gura ore sau zile in sir. 

Cuvantul este privit doar ca un instrument de comunicare, o insiruire de sunete produse de corzile vocale, asociate cu un sens. 

Am uitat că cuvântul vindecă sau ucide, creeaza ori distruge si am uitat ca noi suntem cei ce purtam asupra noastra in fiece clipa aceasta teribila armă, acest minunat talisman. Ne lasam coplesiti de depresie, stres, suparari si atatea boli care provin din acestea, cand vindecarea este la indemana noastra: doar prin puterea cuvantului, rostind zilnic vorbe frumoase, pline de iubire si adevar.

sursa: http://www.formula-as.ro

DE CE L-A CREAT DUMNEZEU PE DIAVOL ?

Dumnezeu nu l-a creat pe diavol. El a creat acea făptură angelică minunată si glorioasă care a devenit apoi diavolul. (Ezechiel 28.12,13,17).

Diavolul este recunoscut încă de la începutul umanităţii. 

Tot timpul a existat o luptă a binelui împotriva răului, diavolul fiind recunoscut în întreaga lume ca şi duşmanul lui Dumnezeu.

Diavolul a purtat de-a lungul timpului tot felul de denumiri - Lucifer, Beelzebuth sau Satan - şi a fost descris în nenumărate forme.

Ideea că ar exista un vrăjmaş a lui Dumnezeu a trezit imaginaţia oamenilor care au început să dezvolte tot felul de teorii sau poveşti despre diavol.

Diavolul este pretutindeni. Dumnezeu este omniprezent, însă diavolul nu are această putere.

Iisus a spus că a văzut diavolul căzând din cer ca fulgerul, referindu-se la momentul în care vrăjmaşul a fost aruncat din cer.

Satana şi-a împărţit demonii în diferite regiuni, însă diavolul nu este cu ochii pe oameni 24 de ore pe zi.

Se spune că cei care cred în Hristos nu pot fi detectaţi de diavol pe radarul lui.

Diavolul are coarne. Filmele de la Hollywood au indus o imagine generală cum că Satana are coarne, pelerină roşie şi o furcă, dar această descriere este bazată pe folclorul medieval şi nu pe Biblie.

De fapt, Biblia arată că diavolul este un maestru al deghizării şi că preferă să apară ca un "înger de lumină".

Cei mai mulţi oameni nici nu recunosc că diavolul există, deoarece acesta este foarte viclean.

Diavolul apare adesea în cadrul reuniunilor religioase şi îi înşeală chiar pe creştini. De asemenea, el iubeşte să lucreze prin şarlatani, care fură bani şi trăiesc în imoralitate.

Diavolul se teme de cruci, apa sfinţită şi icoane.

În filme, Contele Dracula este respins de un crucifix, iar demonii ţipă în chinuri când preoţii rostesc fraze în latină.

Totuşi, Satana nu se teme de oamenii religioşi. Diavolul chiar îşi duce veacul în zona clădirilor religioase, atâta timp cât oamenii din interiorul lor nu cred cu adevărat în Dumnezeu.

Chiar apostolul Pavel ne-a avertizat că în ultimele zile ale vieţii, oamenii care cred în Dumnezeu adesea îşi întorc faţa de la credinţă, "acordând o mai mare atenţie băuturilor spirtoase şi învăţăturilor înşelătoare ale dracilor".

Unele dintre ereziile cele mai demonice au luat naştere în biserici atunci când creştinii se întorc de la adevăr şi îl urmează pe diavol, tatăl minciunii.

Diavolul este de vină pentru tot răul din lume. Aproape toţi creştinii trăiesc cu ideea că diavolul i-a făcut să păcătuiască, lucru ce este total fals. După cum spunea şi Iacov "fiecare este ispitit, când este dus şi momit de pofta sa", el arătând că fiecare trebuie să-şi asume responsabilitatea pentru păcatele sale.

Diavolul este atotputernic. Creştinii îi atribuie diavolului mai multă putere decât are în realitate. Biblia arată că atunci când Iisus a murit pe cruce, a dezarmat puterile satanice. Autoritatea Satanei a fost luată de Iisus Hristos, iar acum tot ce poate face vrăjmaşul este să mintă, să fure şi să ucidă. Totodată, diavolul încearcă să distrugă cât mai mult, până când biserica va termina de predicat Evanghelia în întreaga lume.

Diavolul trăieşte în iad. Poveştile populare arată că diavolul îşi conduce activitatea diabolică de undeva din mijlocul flăcărilor iadului, însă acesta nu este un concept biblic.

Satana este descris ca "domnul puterii văzduhului", deoarece el îşi desfăşoară activitatea de la o locaţie aflată la o distanţă cerească. Iisus a spus că iadul a fost pregătit diavolului şi îngerilor lui, iar după judecata finală, Dumnezeu îl va arunca pe Satana în iazul de foc şi pucioasă, unde va fi chinuit zi şi noapte în vecii vecilor, acesta fiind filmul de groază de care diavolul se teme cel mai mult.

Preotul sucevean Viorel Ioan Vârlan spune:

“În permanenţă este o luptă a celui rău împotriva lui Dumnezeu, prin oameni.

Prezenţa celui rău, adică a diavolului, este recunoscută în întreaga istorie a umanităţii. Întotdeauna, în orice religie, s-a luptat binele cu răul.

Această luptă este foarte bine relevată şi în Biblie, începând de la greşeala primilor oameni, când diavolul ispiteşte femeia şi prin aceasta omul este pedepsit la moarte, la boală, la suferinţă, dar totodată i se promite un răscumpărător, care va veni în persoana fiului lui Dumnezeu, Mântuitorul Iisus Hristos.

Din acel moment, prezenţa celui rău, a lui Lucifer, care este căpetenia diavolilor este o prezenţă constantă în viaţa oamenilor.

În Noul Testament vedem că Mântuitorul, în ţinutul Gadarei, are chiar un dialog cu diavolul, care se numeşte Legiune şi gadarienii îl recunosc şi îi spun ce ai cu noi, fiul lui Dumnezeu, ai venit mai înainte ca să ne chinuieşti, ceea ce arată două lucruri fundamentale: recunoaşterea lui Iisus că este fiul lui Dumnezeu de către cel rău şi faptul că ei vor trebui să suporte consecinţele neputerii faţă de Dumnezeu şi a căderii lor din înaltul cerului, deoarece ei au fost la început îngeri buni, îngeri de lumină.

Biserica, întotdeauna, a arătat prezenţa celui rău şi cea mai mare capcană pe care o întinde vrăjmaşul, cum mai este numit, este faptul de a nu crede că există.

Un duşman, care consideri că nu există te poate doborî foarte uşor, pe când ştiind prezenţa lui, constatând prezenţa lui şi ştiind să te fereşti de aceste capcane, atunci este mult mai uşor să te lupţi.

În permanenţă este o luptă a celui rău împotriva lui Dumnezeu prin oameni.

Paul Evdokimov, marele teolog şi filozof rus, spunea că în om se războieşte Dumnezeu cu diavolul. Lupta aceasta este foarte importantă. Iisus Hristos, când a fost întrebat de ucenici de ce nu a putut scoate diavolul din acel om, a răspuns către aceştia că diavolul nu iese decât prin post şi rugăciune. Iată că deja dă o metodă prin care poţi să lupţi împotriva celui rău. Tocmai de aceea posturile şi rugăciunile şi toate aceste dezlegări care se fac în biserică sunt împotriva celui rău şi pentru a-l întări pe om şi a-l ajuta pe om în lupta cu cel rău”.

sursa: http://adevarul.ro