Rânca, imagini spectaculoase. Stațiunea, "înghițită" de troiene de peste 2 metri

 

La Rânca, Gorj, a nins ca în povești. Stratul de zăpadă măsoară chiar și peste doi metri.

Mai multe mașini parcate pe marginea drumului național 67C, în stațiunea Rânca, ieșirea spre Transalpina, au fost acoperite cu zăpadă, pe alocuri stratul măsurând 2 metri. Drumarii din Târgu Jiu au intervenit și spun că nu e afectat accesul spre stațiune.

Drumarii de la Secția Drumuri Naționale (SDN) Târgu-Jiu au intervenit pentru îndepărtarea de pe carosabil a zăpezii viscolite în noaptea de sâmbătă spre duminică, pe DN 67C, în stațiunea Rânca, ieșirea spre Transalpina.

Potrivit drumarilor, mașinile care au fost acoperite de zăpadă erau parcate pe marginea drumului, într-o parcare ce aparține proprietarilor de cabane din zonă.

SDN Târgu Jiu precizează că drumul de acces spre stațiune nu a fost afectat de viscol, circulația se desfășoară în condiții de carosabil curat și umed, izolat fiind zăpadă de 1-2 cm.

Echipele de deszăpezire acționează permanent pe toate sectoarele de drumuri naționale și autostrăzi pentru asigurarea condițiilor de circulație în siguranță.

În zonele unde a viscolit, zăpada are 2 metri, iar temperatura este de -19 grade.

sursa:https://www.dcnews.ro/ranca-imagini-spectaculoase-statiunea-inghitita-de-troiene-de-peste-2-metri-video_801759.html

”Mi-a tremurat sufletul, când am constatat, încă o dată, că istoria marii civilizaţii din care ne tragem stă uitată şi ignorată prin marile muzee ale Vienei...”

 

AUR DACIC 

Străzile Vienei vibrează în zumzetul neîn­trerupt al turiştilor: oameni încărcaţi de sacoşe mari, restaurante răspândind mi­res­me îmbietoare, berării arhipline, chelneri fer­chezuiţi care aleargă de la o masă la alta.

Un bazar omenesc mondial, într-o mişcare şi o frămân­tare gră­bită şi neîntreruptă. Dar eu am venit să caut altceva la Viena. Am venit să caut, oricât ar părea de ciudat, Comoara lui Decebal. Poate să pară bizar gân­dul ăsta, aici, în forfota comercială de pe Maria Hillferstrasse, dar ăsta e adevărul... N-o să găsesc suveni­ruri cu efigia regelui dac, dar infor­maţia mea este certă: aurul lui De­cebal a ajuns în Viena. Există măr­turii scrise care o dovedesc. Poate undeva, în vintrele acestui oraş fabulos, voi mai găsi câteva urme ale strămoşilor mei, aşa cum am găsit an de an, de când băntuim Eu­ropa împreună cu colegii mei.

Biserica Peterskirche este chiar în mijlocul acestui zumzet turistic neîntrerupt, dar într-un loc un pic mai retras. Împing uşile mari, înalte, din lemn masiv, şi intru. Linişte. Zgomotul lumii de afară a dispărut ca prin farmec. Câţiva credincioşi stau pe bănci şi se roagă. Alţii, cu mişcări lente şi alunecoase, ca şi cum tăcerea de aici ar fi o apă liniştită pe care nu vor s-o tulbure, aprind lumânări în mica troiţă de sticlă de la intrare. Luminile ze­cilor de flăcărui joacă încet pe zidurile bisericii, ameste­cându-şi aurul cu cel din poleiala sfinţilor. Mă apro­pii cu sfială de Padre Fer­nando Monge, într-un mo­ment de pauză a spovedaniilor, spunându-i ce caut:

- Bună ziua, părinte, sunt jur­nalist român şi caut mormântul lui Wolfgang Lazius, un prelat din se­colul 18, legat prin multe eveni­mente de Transilvania. Ştiu că se află aici, în această biserică.

- Nu am auzit de un astfel de mormânt în biserica noastră, dar fiind foarte veche, este posibil să fie într-o criptă ascunsă, de care nu ştiu. Aşteaptă un pic, dragul meu.

Padre Monge dispare într-o late­rală a altarului grandios, făcut parcă anume să smerească până şi regii. Se întoarce cu un catastif vechi, îmbrăcat în piele, cu paginile îngăl­benite şi ferfeniţite de timp, acoperite cu un scris de mână.

- Aha ! L-am găsit. Mormântul lui există într-ade­văr în biserica noastră. Este în pronaos, în partea stângă. Dar cine este acest Wolfgang Lazius ?

- Un personaj căruia românii îi datorează o poveste frumoasă şi o informaţie importantă.

Wolfgang Lazius - de la el a pornit povestea comorii lui Decebal

Zicerile lui Şincai

Îi mulţumesc părintelui, şi încet, încercând să mişc cât mai puţin aerul acela plin de rugăciuni, mă apropii de locul indicat. Nu văd nimic. Acolo este doar acea troiţă de sticlă în care oamenii pun lu­mâ­nări. Mă uit pe jos, să văd, poate, o placă fu­ne­rară. Nimic. Sunt dezamă­git. Poate că mor­mân­­tul a fost când­­va... Dar chiar când să plec, flăcările lumâ­nărilor parcă s-au aprins pentru o secundă mai tare şi lumina lor găl­buie a luminat pere­tele din spatele troiţei: acolo e ceva ! M-am tras într-o parte, printre oame­nii ce îşi aşteptau rândul să pună o lumânare, m-am apropiat de perete şi m-am strecurat lângă el. Într-adevăr, acolo, în pe­rete, la 2-3 metri înălţime, mascată de geamurile afumate, se află o placă mare, din piatră, ce mar­chează mormântul lui Lazius. Ar trebui să mă bucur, dar sunt ca şi paralizat. Nu-mi vine să cred că l-am găsit atât de uşor. Cu el începe po­vestea. Cu el a început legenda comorii lui Dece­bal, descoperită în râul Sargeţia. Streiul nostru de astăzi. Lazius a fost medicul oficial al Regelui Fer­dinand I, istoricul oficial al curţii regale, rectorul Uni­versităţii de Medicină şi unul dintre marii căr­turari ai vremii. El a scris pentru prima oară despre comoara lui Decebal, ascunsă în Strei. Dar iată ce spune marele cronicar Gheorghe Şincai:

"Mai frumoasă istorie scrie Lazie despre nişte români şi o parte a visteriei lui Decebal, ascunse supt albia Streiului, cel neaflat de împăratul Traian, zicând: o parte a visteriei acesteia, mai înainte de opt ani, adică la 1543, în numitul râul Sarţetiei, pre care râu românii îl chiamă Streiu, s-au aflat prin întâmplare acestea: mergea nişte pescari români cu şeicile din Murăşu în Streium şi legându-şi luntrile de un trunchi, au zărit că sclipeşte ceva în fundul apei; vrând să scoa­tă de supt apă aceea ce sclipea, au scos o grămadă de galbeni. Îndem­nându-se a cerca mai încolo, au dat de o boltiţă zidită supt apă care se stricase de rădăcinile lemnului, şi cercând mai cu deadinsul, au aflat şi mai mulţi galbeni, mai cu seamă de ai lui Lisimahu, Craiul Traciei, cu inscripţie grecească; cum am înţeles din oameni vrednici de credinţă, la 400.000 de galbeni, şi mulţi sloi de aur au aflat. Carii ducându-i acasă şi împărţindu-i pescarii pentru sine, unii dintre dânşii au mers la Bălgradul Ardea­lului şi întrebând de Argintari de cât preţ ar fi aurul acela, s-au ves­tit lucrul şi George Monahul, sau Martinusie, carele ca un tutore al fiului Craiului Ioan Zapolia ocâr­muia Ardealul, au începutu a cerca după pescari, au şi luat multe mii de la unii pescari şi multe mii au mai găsit în numita boltiţă. Dar ceilalţi pescari, prinzând de veste, au încărcat vreo câteva care şi au trecut în Moldova."

Aprind o lumânare în troiţa de sticlă. De fapt am aprins-o chiar la mormântul lui Lazius. Ies din nou în stradă. Sunt faţă în faţă cu un grup de japonezi care pentru câteva secunde fotografiază încontinuu biserica. Apoi pleacă mai departe, ordonat, ur­mându-şi liderul cu steguleţ roşu. Mă pierd şi eu în mulţime, dus de valurile zgomotoase de turişti. 

Recapitulări necesare

M-am aşezat la măsuţa unei te­rase. Mi-am comandat o cafea şi un croisant, evident vienez. Am deschis carnetul cu notiţele din ţară, cu informaţiile adunate de la diferiţi istorici. Nu ştiu de ce, dar aveam convingerea că acum, după ce am atins un punct concret al le­gendei, voi vedea totul altfel. Am început să nu­merotez informaţiile răzleţe din carneţelul meu şi iată ce a ieşit:

1. George Monahul = Martinusie = Martinuzzi, guvernatorul Transilvaniei - Castelul Martinuzzi, Vinţu.

2. Martinuzzi a confiscat comoara lui Decebal de la ţărani, în 1543.

3. Martinuzzi este omul de încredere al lui Ioan Zapolia, Zapolia moare, soţia lui, regenta Isabella şi fiul ei - singuri.

4. Ferdinand I şi Carlos Quintul preiau puterea în Imperiu - o alungă pe Isabella.

5. Ferdinand I îl trimite în Transilvania pe ge­neralul Castaldo, bănuind că Martinuzzi vrea să facă pact cu turcii, pentru a-i salva pe protectorii săi.

6. Anul 1551 - generalul Castaldo îl ucide pe Martinuzzi şi descoperă o avere uriaşă - rest din comoara lui Decebal, în castelele lui Martinuzzi de la Vinţu, Gherla, Deva şi Oradea - monede - 4000, lingouri de aur - 1750 kg, lingouri de argint - 1430 kg, vase din aur şi argint.

AUR DACIC

În căutarea comorii lui Decebal

Ruinele Castelului Martinuzzi, de la Viena

Aşadar, Lazius scrie despre comoara lui Decebal nu în 1543, când a fost descoperită de ţărani, ci opt ani mai târziu, în 1551, când Martinuzzi este ucis şi se află de fabuloasa avere a acestuia şi de prove­nienţa ei. Fiind medicul lui Ferdinand I, Lazius a avut acces la toate detaliile întâmplării. Poate a şi văzut comoara lui Decebal, adusă de Castaldo regelui la Viena, şi impresionat de ea, a scris povestea ce a ajuns până la noi. De altfel, a mai avut încă două relatări importante, una dintre ele aflându-se chiar la Viena, în Co­lecţia de manuscrise a Bibliotecii Naţio­nale. Lazius simte nevoia să mai adauge câteva amănunte - că din comoară făceau parte monede-cosoni şi un şarpe de aur. Singurul care ar putea să ştie de existenţa vreunui astfel de obiect identificabil din comoara lui Decebal este profesorul Karl Strobel, din Klagenfurt. Este probabil cel mai bun cu­noscător austriac al istoriei Daciei.

- Alles gut ?, mă întreabă chelnerul zâm­bitor.

- Ja, alles gut, danke, îi răspund.

Plătesc. Direcţia, Klagenfurt.  

Profesorul

În căutarea comorii lui Decebal

Uciderea lui Martinuzzi, posesorul comorii 

Klagenfurt este un oraş un pic mai mic decât Sibiul, dar la fel de cochet şi liniştit. Aflat la mai bine de 300 de kilometri de Viena, este celebru pentru universitatea sa foarte bună şi pentru echipa de hochei. Din fericire, în scurta mea şedere în Klagenfurt, aveam să vizitez doar unul dintre aceste puncte importante - universitatea. La prima oră a dimineţii am început să caut prin campusul uriaş clă­direa facultăţii de istorie. Apoi, în clădirea ultra­modernă, făcută din sticlă şi oţel, pe holuri labirin­tice, m-am oprit în dreptul unei uşi pe care scria Prof. Dr. Karl Strobel. Secretara profesorului m-a invitat în biroul de lucru. M-a întâmpinat un om mărunţel, roşu la faţă şi plin de energie, care mi-a întins mâna şi s-a prezentat simplu: Karl.

În biroul luminos, plin de cărţi şi dosare în lucru, aşezate ordonat pe rafturi, între­bă­rile şi răspunsurile au curs timp de aproape două ceasuri. Profe­sorul s-a dovedit a fi un foarte bun cunoscător al istoriei Româ­niei, dar şi al problemelor legate de arheologie. Legat de comoara lui De­cebal, ale cărei urme le cău­tam, răspunsul lui a început a­brupt: "După 500 de ani de la descoperirea ei, este imposibil să mai găsiţi ceva. Legenda spune că a fost o comoară uriaşă, cea­laltă jumătate a comorii luate de Traian la Roma. Dar nu există nicio probă ştiinţifică pentru a identifica această comoară şi rămăşiţele ei. Şarpele de aur no­tat de cronicari poate a existat, dar astăzi nu se cunoaşte un ast­fel de artefact în niciun muzeu.

În căutarea comorii lui Decebal

Prof. dr. Karl Strobel

Iar dacă a existat cu adevărat, cel mai pro­babil a fost dăruit lui Carol Quintul, fiind mai mult ca sigur topit şi transformat în mone­dă curentă. Se mai vorbeşte despre două me­dalii de aur din acea comoară, una a­vând chipul regelui an­tic Ninus şi alta chipul reginei Semiramida. Din câte ştiu eu, nici aceste medalii nu exis­tă în niciun muzeu. Sin­gurele lucruri care e­xis­tă sunt 16 cosoni dacici, în Colecţia Im­perială Numismatică. Dar cine ar mai putea spune provenienţa lor exactă, dacă ei au fă­cut parte sau nu din comoara lui Decebal ? Din păcate, nu ştim nimic despre natura acestei comori, ştim doar că erau nişte monede, dar nu şi originea lor, erau romane sau bizantine ? Multe întrebări mi-am pus şi eu, dar din pă­cate nu ştim decât că a fost o comoară de monede vechi. Puteţi merge la Muzeul de Istorie din Viena să vedeţi even­tual cosonii din colec­ţia numismatică - poa­te unii dintre ei au fă­cut parte din comoara lui Decebal. Dar cred că ar trebui căutate arhivele din Ungaria, de la Buda­pesta, şi chiar şi cele din Alba Iulia, deşi eu le-am cercetat şi nu am găsit mare lucru. Aşa că sunt multe speculaţii. Tot ce ştim cu siguranţă este că tezaurul a fost descoperit nu departe de Munţii Orăş­tiei. Este un lucru misterios. Ca oameni de ştiinţă, tot ce putem spune este că a fost o comoară mare, nu departe de Sebeş. Că a fost găsită şi s-a cercetat mai degrabă criminalistic, dar atât". I-am mulţumit profesorului Karl Strobel, dezamăgit puţin că oamenii de ştiinţă nu pot avea euforia jurnaliştilor.

Tezaurele de la subsol

În căutarea comorii lui Decebal

Barbara Deppert

Înapoi în Viena. M-am oprit direct în Cartierul Muzeelor, în marele rond ce are pe stânga şi pe dreap­ta două clădiri impunătoare: Muzeul de Istorie şi Muzeul de Istorie Naturală. Am făcut stânga şi am intrat în Muzeul de Istorie - Kunsthistorisches Museum. Am intrat pe porţile lui cu inima strân­să, gândindu-mă şi la ceea ce îmi spusese doamna Barbara Deppert, experta din Germa­nia care a fost chemată în România să autenti­fice brăţările dacice recuperate de la braconieri: "Nu vei mai găsi nimic din comoara lui Dece­bal. Mereu imperiile au avut nevoie de aur, ca să îşi bată propria monedă, să îşi ducă propriile războaie. Dacă a fost găsită acea comoară, a fost demult topită". Totuşi, doamna Deppert a fost, şi ea, uimită de povestea acestei comori. Atât de uimită, încât a venit în România şi a mers pe Strei, pe Mureş şi pe Sargeţia (râul Orăştie de azi), încercând să identifice locul descoperirii. A citit tot ce s-a scris despre aceas­tă comoară de la pastorul Braşovului, Honterus, până la cronicarii imperiului din acea vreme. Concluzia a fost că îngroparea comorii ar fi avut loc în anul 54 î. Chr., cantitatea de aur şi argint descoperită în vadul Streiului fiind depusă în apa râului, ca ofrandă sacră. Ofrandă pentru a comunica mai bine morţii cu viii, şi zeii cu pămân­tenii. Tezaur ascuns din faţa cotropitorilor, sau ofrandă adusă zeilor de vreun preot, iată-mă pe mine căutându-i acum urmele, prin încăperile gran­dioase ale Muzeului de Istorie din Viena. M-am dus să văd în primul rând colecţia numismatică. Aşa cum îmi spusese şi profesorul Karl, acolo poate au rămas câţiva cosoni, păstraţi din curiozitate.

Trei camere pline cu monede. Din toate colţurile lumii şi din toate timpurile. Toate expuse frumos, sub lumina lămpilor ce le fac şi mai strălucitoare. Unele erau mici, cât să le ţii pe vârful degetului, altele mari şi grele cât o jumătate de palmă. Dar nici urmă de co­sonii dacici. Din sutele de mii de cosoni care au ţinut două imperii - mai întâi pe cel Roman, apoi pe cel Habsburgic, niciunul nu a ajuns să fie expus la Viena. Deşi aurul dacic probabil că a con­tribuit din plin la ridicarea acestui oraş minunat, poate şi la ridicarea acestui palat, devenit azi muzeu, nici numele împăratului Koson, nici al regelui Decebal sau măcar al Daciei nu apar nicăieri. Ştiam, totuşi, că muzeul are o sală a tezaurelor descoperite în Româ­nia. Măcar acolo aş fi revăzut ceva de acasă, splendorile prea puţin cunoscute ale Transilvaniei. Şi iat-o ! Sus scrie mare SAAL XVI. E o cameră uriaşă, dar întu­necoasă. Luminile aşezate ştiinţific fac să strălucească doar obiectele fantastice din aur, toate găsi­te, ca şi te­za­urul lui De­cebal, din în­tâm­pla­re. În­tâm­plări noro­coa­­se, ca­re con­fir­mă aici, la Vi­ena, ade­vă­rul des­pre bo­­găţia şi mă­re­ţia da­ci­lor. Mă apro­pii cu sfială de bi­juteriile a­tât de fragile şi atât de stră­­luci­toare. Faţa mi se lu­mi­nea­ză, în întuneric, de luciul aurului a­ces­ta lucrat fantastic, pâ­nă la de­­ta­lii abia percep­tibile. Recu­nosc te­zaurul de la Sânnicolau Mare - 23 de piese, 10 kg de aur de 22 de ka­rate. Potire, ulcioare, platouri... toate de o frumu­seţe uimitoare. Ca şi comoara lui De­cebal, a fost găsit întâmplător de un ţăran ce săpa în grădină. Un pic mai departe, în obscuritatea încăperii muzeului, găsesc alte vitrine, cu un alt te­zaur măreţ - cel de la Şimleul Silvaniei. Peste 70 de piese de aur şi argint - medalioane, pandantive, coliere - desco­perite de doi copii ciobani, care cu­legeau prune şi s-au împiedicat de aurul ieşit din pă­mânt. Colierul principal al acestui tezaur este ca un veş­mânt din aur pe care îl îmbraci, legându-se la spate. Chiar la acest colier lumina este stinsă, dar asta îl face şi mai misterios, aurul străluceşte par­că şi mai enig­matic, din întunericul ce îl în­con­joară. Pe mijloc, prinsă în fire de aur, este o piatră şlefuită, ca o mică sferă în care ai putea să ghiceşti tainele lumii. Profesorul Strobel mi-a vorbit despre obiec­tele din această sală, la întâl­nirea de la Kla­genfurt: "Nu sunt denumite tezaure dacice, pentru că sunt din perioada migratorie şi e greu de spus cui au apar­ţi­nut". Sigur, poate că nu sunt dacice, dar numele locurilor în care au fost găsite trebuia spus, ori constat cu tristeţe că nici România, nici Transil­vania nu apar ca loc al desco­peririi. Sunt prezente doar denumirile în maghiară. De exem­plu, peste tot tezaurul de la Sânnicolau Mare apare "Gold­schatz von Nagyszentmikls", iar pe hărţile Daciei ce însoţesc aceste exponate, sunt trecuţi vizigoţi şi gepizi. Istoria are trădările şi tris­teţile ei, mai ales când nimeni nu revendică adevărul...

Un perete de aur

Mă pregăteam să ies din sala comorilor ro­mâ­neşti, când o vitrină din dreapta îmi atrage atenţia. Ceva îmi scăpase ! Ceva cu adevărat impor­tant: o vitrină întreagă, cu mici obiecte dacice ! În mijlocul ei tronează o brăţară mare, în spirală, exact ca cele recuperate de la braconieri, însă din argint. Aceleaşi răsuciri groase, inelate, aceleaşi capete de dragoni la extremităţi ! Să nu fi ştiut profesorul Strobel despre existenţa unor astfel de obiecte dacice în muzeu, sau doar a uitat să le menţioneze ? Apare şi numele oraşului Orăştie, în dreptul brăţării mari. Apare şi numele satului Cioara, unde au fost găsite aproape 30 dintre aceste obiecte, tot întâmplător şi tot de un ţăran. Deci, în această sală nu sunt doar obiecte "ale migratorilor" preistorici din Transilvania, ci dovezi impor­tante ale istoriei dacilor. Oare mai există şi alte astfel de obiecte în depozitele muzeului ? De ce oare niciun student sau doctorand în istorie veche din România nu a făcut o documentare, pentru a şti ce şi cât din istoria noastră zace în muzeele vieneze? Oare nicio autoritate din România nu este interesată de aceste dovezi istorice? Cu întrebările acestea în minte, am coborât la intrarea în muzeu. N-am putut pleca îna­inte de a lăsa o cerere scrisă, pentru a mi se spune ce obiecte dacice expuse sau depozitate deţine muzeul. Cu si­guranţă se va rătăci prin serta­rul unui funcţio­nar austriac, dar cel puţin am în­cercat...

Toporul lui Zamolxe

În căutarea comorii lui Decebal

Topor din aur

Credeam că documentarea re­portajului meu a luat sfârşit. Am ieşit din muzeu şi m-am aşezat din nou la mă­suţa unei terase, chiar în faţa acestei clădiri impresionante. Ca­fea­ua, croisantul vie­nez, alles gut, ja, dan­ke, super... Dacă a­ceste te­zaure "mărun­te" din muzeu sunt atât de impresionante, cum a fost oare acea comoară a lui Decebal ? Aurul sclipind în apa Sargeţiei, ţăranii pipăind ca prin vis piesele acelea uluitoare... Ceva fabulos, aur mult, care i-a permis lui Martinuzzi să aibă patru castele şi să ajungă cardinal, plus cele trei căruţe încărcate cu comori, trecute de ţărani în Moldova... Aurul din sala mu­zeului încă îmi strălucea în ochi. Ce bo­găţii fabuloase a avut Dacia ! Mă pregă­team să trag concluziile pere­gri­nărilor mele prin subsolurile Muzeului de artă, când mi-a trecut, deodată, aşa, prin min­te, că dacă tot sunt în cartierul mu­zeelor, să dau o tură şi prin Mu­zeul de Istorie Na­turală, aflat faţă în faţă cu cel de istorie, la doar câţiva paşi. Am intrat. Acelaşi gen de clădire impre­sionantă, mai degrabă un palat. Săli pline cu toate pietrele şi crista­lele lumii, încăperi imense, cu toate ro­cile planetei, ba chiar şi bucăţi de meteoriţi ajunse la noi din cine ştie ce capăt al uni­ver­sului. O altă încăpere, plină cu sarcofage aduse întregi, tocmai din îndepăr­tatul Egipt.

În căutarea comorii lui Decebal

Colane dacice

Aici poţi să vezi cum ani­malele s-au dezvoltat de la simple fiinţe neverte­brate, până la ceea ce cunoaştem as­tăzi. Ba există chiar şi replici ale dinozaurilor care se mişcă şi scot sunete înspăimântătoare. Deodată, mi s-a tăiat respiraţia. În faţa mea, un perete întreg era acoperit numai cu aur dacic ! Am crezut că nu văd bine, că am rămas cu amintirea tezaurelor din celălalt mu­zeu. Ce să caute la istoria naturală, între maimuţe şi dinozauri, asemenea comori ? Am închis ochii şi i-am deschis din nou. Ce vedeam era pură realitate. Peretele acela plin cu obiecte din aur, pe care le cău­tasem în toate muzeele Europei, erau chiar aco­lo, în faţa mea, strălucind precum soarele ! Eram în "sala dezvoltării meşteşugurilor umane"! Brăţări exact ca cele descoperite în Transilvania, inele, lan­ţuri din aur masiv, coliere, vase şi potire lucrate în acelaşi stil cu cele din muzeele noastre de acasă! Şi nu era doar părerea mea, de reporter entuziast, pornit să caute comorile dacilor. Pe toate etichetele acestor obiecte erau scrise (în sfârşit!) numele localităţilor româneşti unde fuseseră găsite: Coruia, Slatina, Haţeg, Zlatna, Acîş, Pipea... Într-una dintre vitrine era chiar şi Toporul lui Za­molxe, des­pre care credeam că e doar o legendă: o mică secure făcută din aur pur! O vitrină specială era pentru "Discurile de aur". (Aceste discuri sunt mândria muzeului vienez, fiind cele mai vechi ex­ponate din Austria şi pe locul doi în lume - anul 4000 înaintea erei noas­tre.) Deşi se spune că au fost găsite în Austria, în explicaţia obiectelor se recu­noaşte că provenienţa aurului este... în zona car­patică din sud-estul Eu­ropei, unde se afla cea mai mare sursă de aur a vremii. Aceeaşi zonă în care a fost găsită şi comoara lui Decebal. Şi dacă obiectele de la Muzeul de Istorie naturală făceau parte din ea?

Am stat descumpănit în faţa strălucirii ca de soare a aurului de acasă. Priveam ca prin vis gal­benul orbitor din vitrine şi m-a cuprins, nu febra aurului, acea boală a căutătorilor de comori, nu mi-au tremurat nici mâinile la gândul că aş putea să ating acel metal preţios, mi-a tremurat doar sufletul, pentru că am constatat cu tristeţe, încă o dată, că istoria marii civilizaţii din care ne tragem stă uitată şi ignorată prin marile muzee ale Vienei. Sunt peste zece ani de când îi căutăm şi îi găsim urmele. Dar noi suntem doar jurnalişti. Reporteri de la "Formula AS"!

sursa:http://arhiva.formula-as.ro/2018/1336/urme-romanesti-in-austria-141/in-cautarea-comorii-lui-decebal-24348

Parcul Natural Vânători Neamț. Imagini SPECTACULOASE cu un pui de zimbru

 

Regia Națională a Pădurilor - Romsilva a publicat imagini cu un pui de zimbru din Parcul Natural Vânători Neamț. Acesta a fost surprins în timp ce se juca în noroi.

„Zimbrul este cel mai mare animal european de pe uscat. Masculul poate ajunge și la 920 de kilograme, iar femelele au o greutate mai mică, între 320 și 640 kg. Masculii sunt solitari, iar femelele de zimbru în libertate trăiesc în turme, alături de pui, până când aceștia ating maturitatea“. 

Animalul poate fi întâlnit în România în mai multe județe: Neamț, Dâmbovița, Hunedoara, Argeș, Caraș-Severin și Vaslui.

sursa:https://www.dcnews.ro/parcul-natural-vanatori-neamt-imagini-spectaculoase-cu-un-pui-de-zimbru-care-se-joaca-in-noroi-video_800301.

Primul oraș iluminat electric din Europa și al 2-lea la nivel global a fost Timișoara din România

 

Timișoara a suferit un proces amplu de modernizare la sfârșitul secolului al XIX-lea, când fostele bastioane și spațiile militare au fost demolate și înlocuite cu bulevarde și cartiere noi.

Așezat de-a lungul râului Bega, Timișoara este unul dintre cele mai mari orașe din România, pol important al culturii și punte de legătură între România și Europa de Vest.

Încă de mult, orașul este supranumit “Mica Viena” ca urmare a vieții culturale bogate, a vestigiilor istorice si a clădirilor datând din secolul 18. Mulți români își doreau să experimenteze viața unui timișorean și atunci, dar și acum.

Castelul Huniade din Timișoara, construit între anii 1443-1447 de către Ioan de Hunedoara, găzduiește în prezent un muzeu istoric.

De-a lungul timpului, Timișoara dobândește numeroase premiere. Pe lângă faptul că municipiul e cunoscut ca fiind primul oraș din țară cu tramvai tras de cai, în 1884 înregistrează cea mai importantă premieră: devine primul oraș european, iluminat public.

Timișoara împlinește 137 de ani de când a fost primul oraș din Europa cu străzile iluminate electric.

În 12 noiembrie 1884, în orașul de pe Bega erau puse în funcțiune 731 de lămpi de iluminat electric. Lămpile incandescente aveau filamentul din cărbune.

Timișoara a fost primul oraș european, și al doilea după New York la nivel global, care a introdus iluminatul electric stradal, în 1884.

Timișoara este cunoscută și ca Temesvar în ungurească, Temisvar în sârbă, ca Temeschwar sau Temeschburg în germană, și ca Timisvar în bulgară.

Este unul dintre orașele ce au suferit cel mai mult de pe urma invaziilor și ocupațiilor străine, de-a lungul istoriei Române.

În 1788 erau mai puțin de 10.000 de oameni în Timișoara. În prezent este cel mai mare oraș din vestul României.

Cea mai scăzută temperatură înregistrată în Timișoara a fost de -35,3 grade celsius, în 24 ianuarie 1963.

Cea mai veche clădire din Timișoara este cea care adăpostește Muzeul Banatului, Palatul Huniade.

A fost primul oraș de provincie care a câștigat titlul național la rugby, în anul 1972.

Timișoarei i se mai spune și ”orașul rozelor”. Două familii aristocratice de florari, Mühle și Niemetz, au înnobilat orașul cultivând peste 1400 de soiuri de roze exportate în tot Imperiul Austro-Ungar și la case regale din toată Europa- de aici și denumirea de ”orașul rozelor”.

Timișoara este orașul ales pentru a fi Capitala Culturală Europeană în anul 2021.

sursa:https://identitatea.ro/primul-oras-iluminat-timisoara/

Ziua Unirii Principatelor Române, 24 ianuarie 1859

 

Ziua Unirii Principatelor Române va fi marcată la Cluj-Napoca, în data de 24 ianuarie, printr-o ceremonie militară organizată la Monumentul Domnitorului Alexandru Ioan Cuza.

Detașamentul de onoare va fi format din militari ai Regimentului 317 ISR „Vlădeasa”, Regimentului 50 Rachete Antiaeriene „Andrei Mureșianu” și Muzica Militară a Diviziei 4 Infanterie „Gemina”. Activitatea va începe la ora 12.30, iar în programul evenimentului se vor regăsi o slujbă religioasă și depuneri de coroane de flori, scrie Napoca News.

La 24 ianuarie 2021 se împlinesc 162 de ani de la Unirea Principatelor Române. Cunoscut şi sub numele de "Unirea Mică", acest major eveniment este considerat a fi primul pas important pe calea înfăptuirii statului naţional unitar român, după ce, la 5/17 ianuarie 1859, Alexandru Ioan Cuza este ales în unanimitate domn al Moldovei, iar la 24 ianuarie/5 februarie, este ales şi domn al Munteniei.

Ţelul comun de unire a românilor într-un singur stat a fost atins la 1 decembrie 1918, când a avut loc Unirea Transilvaniei, Banatului, Crişanei şi Maramureşului cu România.

sursa:https://www.dcnews.ro/mica-unire-ziua-unirii-principatelor-romane-24-ianuarie-va-fi-marcata-la-cluj-napoca_797518.html

Programe speciale la TVR Duminică, 24 Ianuarie, de ZIUA UNIRII

 

Televiziunea Romănă marchează împlinirea a 162 de ani de la Unirea Prin­ci­patelor Române pe toate posturile sale cu programe şi ediţii speciale, evenimente şi documentare, precum şi cu o transmisiune directă pe TVR 3 de la Iaşi, loc simbolic al Micii Uniri.

Transmisiunea directă de la Iaşi Uniţi în cuget şi-n simţiri. 162 de ani de la Unirea Principatelor va aduce de la ora 11.30, la TVR 3 şi TVR Moldova, pe Gabriela Baiardi de la TVR Iaşi, în dialog cu prof. univ. dr. Gheorghe Iacob, profesor de Istorie contemporană la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, cea mai veche instituţie academică din România.

Tot la TVR 3 sunt pregătite alte programe speciale precum şi o surpriză – prezenţa Paulei Seling pe întreg parcursul zilei. Artista a dorit să fie aproape de Televiziunea Română în demersul său de a celebra Ziua Unirii şi a înregistrat, în exclusivitate pentru TVR, la Ateneul Român, propria versiune a Horei Unirii, cu multă sensibilitate, dar şi cu mult respect pentru acest adevărat simbol naţional.

Documentarul ”Unioniştii” ne reaminteşte, la ora 13.30, de cele trei mari personalităţi politice şi culturale care au susţinut Unirea alături de Alexandru Ioan Cuza: Mihail Kogălniceanu, Vasile Alecsandri şi Costache Negri.

De la 17.00, la TVR 3 puteţi urmări în premieră evenimentul „Identitate naţională prin muzică şi artă”, realizat cu sprijinul Ministerului Culturii, în parteneriat cu TVR. Amfitrioană va fi actriţa Alexandra Velniciuc, cea care ne va purta într-o călătorie muzicală prin Palatul Regal de la Bucureşti, sediul Muzeului Naţional de Artă al României, printre capodoperele pictate de unii dintre cei mai reprezentativi artişti români ai secolului al XIX-lea. Sub bagheta dirijorului Daniel Jinga, Orchestra Metropolitană Bucureşti ne va purta paşii imaginari de-a lungul Scării Voievozilor, apoi prin Sala Tronului, pentru a redescoperi identitatea naţională prin muzică şi artă.

Seara, de la 22.05, Radu Găină, producătorul seriei-eveniment „Unirile Românilor” vă propune să revedeţi episodul dedicat datei de 24 ianuarie 1859 din această serie (documentarul este programat la TVRi în 24 ianuarie de la ora 15.00, iar la TVR Moldova în 23 ianuarie, de la ora 19.00).

O ediţie specială a pregătit şi TVR 1, de la ora 17.00, în cadrul emisiunii Omul si timpul. Dezbaterea moderată de Rafael Udrişte îi are invitaţi pe conf. univ. dr. Alin Matei, prodecan al Facultăţii de Istorie, Universitatea Bucureşti şi pe George Damian, jurnalist şi istoric. În zi de sărbătoare, vor discuta despre contextul diplomatic european care a favorizat Unirea Principatelor, precum şi rolul Franţei şi al lui Napoleon al III-lea în realizarea Unirii din 1859. Această ediţie specială va fi urmată, de la 17.50, de un documentar-dezbatere despre Ecaterina Teodoroiu cu titlul: Cine esti tu, Cătălina?

La TVR 2 aniversăm Ziua Unirii urmărind de la 10.00 premiera documentarului semnat de Elena Dinu: „Cetăţi pe colinele Iaşiului”, iar de la 10,30 la „Iaşii marilor iubiri“, documentarul despre Elena Cuza, soţia marelui domnitor Al.I.Cuza. De la 15.00, Paul Surugiu-Fuego ne invită să revedem o ediţie dedicată Unirii, cu sentimente puternice şi lecţii de patriotism la „Drag de România mea!”. Seara, de la ora 20.10, TVR 2 a programat la Duminica filmului românesc producţia Rug şi flacără: în regia lui Adrian Petringenaru, cu: Ion Caramitru, Florin Piersic, Teofil Vâlcu, Ilarion Ciobanu şi Dorel Vişan în rolurile principale.

sursa:https://www.cotidianul.ro/programe-speciale-la-tvr-duminica-24-ianuarie-de-ziua-unirii/

Maramureșul și Bucovina, puse de New York Times pe lista destinațiilor de vacanță în vreme de pandemie

 

Ziariștii de la New York Times au pus Maramureș și Bucovina pe lista destinațiilor de vacanță recomandate în timpul pandemiei. Principalul avantaj al regiunilor din nordul României este modul de viață care a dispărut în alte zone din lume.

„Lista, realizată pe baza recomandărilor cititorilor, are 52 de locuri din întreaga lume, iar Maramureșul, alături de Bucovina, sunt singurele zone din România aflate pe această listă. Maramureșul a fost ales pentru autenticitatea sa și pentru că aici mai poți găsi un mod de viață care a dispărut în alte zone din lume. Trebuie să profităm din plin de aceste lucruri, de unicitatea și autenticitatea Maramureșului și să dezvoltăm un turism care să păstreze acest mod de viață”, a anunțat, pe Facebook, președintele Consiliului Județean Maramureș, Ionel Bogdan, potrivit Mediafax.

sursa:https://www.dcnews.ro/maramuresul-si-bucovina-puse-de-new-york-times-pe-lista-destinatiilor-de-vacanta-in-vreme-de-pandemie_796203.html

Cele 10 porunci ale poporului român

 

Cele 10 porunci ale poporului român dintr-un ziar din 5 Octombrie 1930. Celor care nu gândesc așa le-ar putea folosi pentru a se regăsi!

1. Daţi copiilor voştri nume românesc!

2. Păstraţi-vă graiul, portul şi obiceiurile cele vechi româneşti, pentru că acestea sunt temeliile întregii naţii româneşti.

3. Limba românească este o moştenire din bătrâni, şi totodată o avere care nu trebuie să se piardă niciodată.

4. Adunaţi toate scrierile precum şi toate poeziile, cântecele, chiuiturile, basmele şi proverbele româneşti, ca nu cumva să se piardă, daţi-le de Ia gură la gură ca să le ştie fiecare.

5. Păstraţi-vă legea ortodoxă, bisericile precum şi toate lucrurile din vechime.

6. Nu uitaţi la orice pas sau lucrare, că sunteţi Români. Cumpăraţi tot ce vă trebuie numai de la Români.

7. Fiţi mândri dacă sunteţi în stare de a învăţa pe alţii a vorbi limba cea frumoasă românească.

8 Fiţi mândri de poporul românesc, pentru că el este unicul care a luptat cu toate liftele păgâne pentru a păstra graiul românesc moştenit din vechime.

9. Ajutoraţi totul ce simte adevărat româneşte.

10 Ca buni români nu uitaţi niciodată de Dumnezeu, pentru că numai prin credinţa Lui s-a păstrat binele întregei Românii Mari de azi.

sursa:https://www.cotidianul.ro/cele-10-porunci-ale-poporului-roman/

Diana Șoșoacă, senator AUR, a găsit persoana pe care ar pune-o premier al României.

 

Diana Șoșoacă, senatoare AUR, plimbându-se prin România, a găsit persoana pe care ar pune-o în funcția de premier al țării noastre.

Diana Șoșoacă a fost la Mănăstirea Botiza din Maramureș și, după ce a vorbit cu maica stareță de acolo, a zis că pe ea ar vrea-o premier al României.

”Cinci maici au construit ce vedeți aici. Cred că maica stareță ar trebui să fie premierul României. În cinci ani, cinci maici au reușit să construiască aici Raiul pe pământ. Noi, în cinci ani, am reușit să distrugem România și s-o vindem pe bucăți. Fantastic ce văd aici!”, a zis Diana Șoșoacă.

Senatoarea AUR a vrut să o filmeze și pe maica stareță, dar aceasta nu a vrut să apară live pe Facebook. ”Nu vrea să fie filmată, vrea doar să vedeți ce este aici!”, a zis Diana Șoșoacă.

Aveți mai jos un videoclip cu Mănăstirea Botiza din Maramureș, o adevărată perlă a Maramureșului, construită de cinci femei în cinci ani.

sursa:https://www.dcnews.ro/sosoaca-a-gasit-persoana-pe-care-ar-pune-o-premier-al-romaniei-nu-vrea-sa-o-filmez-discutia-a-fost-inregistrata-video_793202.html

Modele de viețuire după virtuţile strămoşeşti

 

A vorbi despre români înseamnă a schiţa un portret unde luminile şi umbrele se îmbină paradoxal şi contrastant. Cine-i va înţelege şi le va zugrăvi viaţa aşa cum a fost ea va descoperi un popor inteligent, răzbătător printr-o istorie deloc prietenoasă cu el, un neam cu aspiraţii occidentale, capabil de mari sacrificii. Veacul al 19-lea este important pentru români atât datorită realizării Unirii Principatelor, cât şi dobândirii independenţei de stat. Dar și pentru elitele intelectuale care au cultivat religiozitatea strămoșească.

Atunci când, în 1870, venea cu vaporul pe Dunăre în România pentru a ocupa un post la Consulatul britanic de la Bucureşti, James William Ozanne îşi spunea în sinea lui: „Civilisation, adieu!” Văzuse câţiva săraci pe malul stâng al fluviului, dar impresia de început avea să se risipească uimitor de repede. De fapt, Ozanne făcuse cunoştinţă încă dinainte de a pune piciorul pe pământ românesc cu luxul şi rafinamentul etalat de moldo-vlahii care se întorceau de la Paris şi Berlin, aflaţi pe acelaşi vas cu englezul.

Ţara dintre Carpaţi, Dunăre şi Mare, cum o surprinde în cartea sa „Trei ani în România (1870-1873)”, se prezintă aşadar ca tărâmul contrastelor dintre cele mai izbitoare. Peisajele încântătoare ochiului şi priveliştile dezolante vorbesc despre bogăţia pe care Dumnezeu a revărsat-o peste locuitorii acestei ţări, în opoziţie cu lipsa de interes sau corupţia clasei conducătoare de până atunci, dezinteresată de binele public.

Navigând pe Dunăre, englezul este uimit de ceea ce vede la Porţile de Fier, despre care spune că formează cel mai frumos peisaj din Europa ce poate exista în preajma unui râu. „Munţii care se ridică, înalţi, de o parte şi de alta a Dunării, torentul înaintând, vuind, spumegând şi bolborosind pe măsură ce aleargă mai departe, nenumăratele bancuri de peşti, vâltori şi vârtejuri de apă, cu o bucăţică de cer albastru luminos deasupra şi petele norilor ca de lână, toate împreună oferă elementele unuia dintre cele mai uimitoare tablouri. Prin comparaţie, Rinul se scufundă în banalitate, fără speranţă. Chiar şi Elba, care se poate mândri cu unele colţişoare fermecătoare, este pusă în umbră de un asemenea peisaj.”

Mirajul acestei vederi se estompează când britanicul coboară la Giurgiu şi ajunge în Capitală. 

Bucureştiul avea renumele în lumea occidentală de „oraşul plăcerii”, dar realitatea contravenea acestui apelativ. Străzi slab luminate, drumuri neîngrijite sau lăsate de izbelişte, cu caldarâm deplorabil. Englezul e îngăduitor cu românii. „Bănuiesc că bulgarii sunt de vină pentru această stare de lucruri, căci aici ei se ocupă de grădinărit şi de pavarea drumurilor.” Drumurile impractica­bile au născut Bucureştiului, printr-un joc de cuvinte franţuzeşti, eticheta de „Boue qui reste” (Noroi care rămâne), acordat de străinii obişnuiţi cu un trai mai bun. Într-adevăr, infrastructura valahă lăsa de dorit pe atunci, ca și acum de altfel, când, parafrazându-l pe Nae Cațavencu din „O scrisoare pierdută”, autostrăzile românești sunt admirabile, sublime, putem zice, dar lipsesc cu desăvârșire.

Occidentalul este totuşi bulversat de oraşul unde-şi va avea reşedinţa timp de trei ani. „Cine vrea să vadă Bucureştii aşa cum se cuvine”, avertizează el pe vizitatorii străini, „ar trebui să urce pe unul din dealurile aflate în partea de sud a oraşului (se referă la zona Văcăreşti, n. n.) şi, odată ajuns în vârf, să-l observe cu atenţie. Priveliştea este nespus de fermecătoare, căci acoperişurile de metal ale cupolelor celor două sute de biserici reflectă lumina razelor orbitoare ale soarelui, iar efectul este cu adevărat splendid. În luna mai, când minunatele grădini răspândite pretutindeni în oraş sunt împodobite cu verdele frunzelor şi delicateţea florilor, peisajul devine neaşteptat de încântător.” Într-adevăr, la capitolele geografie şi botanică stăteam excelent în urmă cu două secole.

Destine care au ridicat prestigiul țării

Cum erau, însă, oamenii pe atunci, ce preocupări aveau, cum își duceau viaţa? Nu ne referim la marile familii boiereşti (Ghica, Sturdza, Cantacuzino…), definitorii pentru pătura înaltă a societăţii de atunci, ci clasa de mijloc foarte bine reprezentată în România secolului al 19-lea. Poate că nume precum Căbăşanu, Velculescu, Valbudea, Isbăşoiu, Constantinescu nu spun nimic celor mai mulți dintre noi. Însă ele au reprezentat în epocă câteva din destinele care au ridicat prestigiul şi valoarea României nu doar la ea acasă, ci şi pe plan european.

Ilarion Velculescu, născut la 22 august 1857 din părinţii Călin şi Voica, a urmat şcoala în Clejani, judeţul Vlaşca. Când a terminat clasa a IV-a, la examenul de sfârşit de an, delegatul special care a asistat la evaluare a fost chiar ministrul instrucţiunii publice (al învăţământului, n. n.), Titu Maiorescu. Ministrul l-a remarcat pentru inteligenţa sa şi i-a promis ajutorul lui pentru a intra din toamnă la o şcoală din Bucureşti.

Ilarion s-a înscris intern la Seminarul Central din Capitală, unde a avut ca profesor pe Barbu Constantinescu, celebrul pedagog, director pe atunci al Şcolii Normale de Băieţi (un bust al său se află în faţa Facultăţii de Teologie Ortodoxă din Bucureşti). După terminarea studiilor, el ajunge institutor (învăţător), atât de vestit pentru capacitatea lui, încât autoritatea şcolară a Capitalei obliga toate cadrele didactice medii să asiste la lecţiile făcute de el.

Lucrul acesta se întâmpla fiindcă Ilarion Velculescu din Clejani se învârtea într-un cerc select. Se întreţinea adesea cu somităţile intelectuale ale vremii, cu Alexandru Vlahuţă, cu Barbu Ştefănescu Delavrancea, cu Ioan Slavici, cu profesorii Mihail Popescu (făcuse studii în teologie şi filosofie la Leipzig), redactor la revista `Biserica Ortodoxă Română”, şi Petre Gârboviceanu, deputat şi înalt funcţionar în Ministerul Cultelor. Îndemnat de ultimii doi să-şi continue preocupările intelectuale printr-un doctorat în străinătate, Ilarion pleacă şi el la Lipsca (Leipzig), unde timp de doi ani urmează Facultatea de Filosofie, cu secţia specială de Pedagogie.

Dar Velculescu nu a rămas în Occident. Întors în ţară în anul 1892 cu diploma de doctor în filosofie, este numit imediat revizor şcolar (inspector) pentru judeţul Dolj, iar cinci ani mai târziu, pentru Bucureşti.

Chiar fiind la pensie Ilarion, ministrul Spiru Haret, care avea o stimă deosebită pentru profesorul Velculescu, ori de câte ori lua vreo decizie mai importantă pentru învăţământul primar normal, îl consulta şi pe acesta.

Copiii lui Ilarion Velculescu, căsătorit cu Silvia Căbăşanu, au fost patru la număr: Aureliu, doctor în chimie cu studii la Roma, Mircea, ofiţer în Armata Română, decedat în Primul Război Mondial, Victor, licenţiat în drept, cu doctoratul dat la Paris, şi Titu, decedat la vârsta de 8 ani de scarlatină şi angină difterică.

Povestea acestor familii, şi ca ele sunt multe altele, cunoscute doar pasionaţilor de studiu prin arhive, a fost una de succes. Ea dovedeşte seriozitatea românilor, abnegaţia lor, iubirea lor pentru ţara unde s-au născut şi faţă de care se simţeau datori să contribuie cu cât puteau la ridicarea ei.

Oamenii pomeniţi mai sus, majoritatea dintre ei profesori, dobândiseră încrederea contemporanilor lor întrucât vedeau la ei, pe lângă cunoştinţele temeinice, caractere adevărate şi deprinderi de vieţuire cinstită. Au fost apreciaţi fiindcă „vorbeau limba neaoş românească, aveau obiceiuri bune şi religiozitatea strămoşească cu care românii şi-au înălţat sufletele mereu”.

„Îmbunătăţirea poporului nostru”, spuneau ei, „se poate face cu folos nu prin ciocoiturile şi păpuşăriile de prin oraşe, ci numai pe baza vechilor tradiţii părinteşti, adică a virtuţilor strămoşeşti”. Pe toate acestea, în care s-au născut şi au crescut înaintaşii noştri, suntem datori să le cultivăm şi noi astăzi, să le sporim şi să le îndrăgim pe măsură.

sursa:https://identitatea.ro/virtutile-stramosesti/

”Toţi care au lovit în ţăranul român au ieşit din istorie !”

 

De Ziua Naţională a României, Dan Puric a vorbit la Antena 3 despre capacitatea de a ne reface sufleteşte. El a reamintit de importanţa credintei şi de miracolul poporului român.

Întrebat de jurnalista Oana Zamfir ce punem în locul lucrurilor pe care le-am pierdut anul acesta, având în vedere contextul pandemiei cu coronavirus, în urma căruia multe familii din România au pierdut pe cineva drag, Dan Puric a răspuns:

"Întotdeauna pentru un om care crede în Dumnezeu, locul care râmâne gol este acoperit de Dumnezeu. În cele mai mari suferinţe acest popor l-a aşezat pe Dumnezeu.

Ăsta a fost miracolul dăinuirii noastre. Să ne gândim că acum 100 de ani au fost pierderi imense. Am fost a treia ţară în conflagraţia mondială, ca număr de oameni, ca jertfă pe care am dat-o, după Imperiul Otoman. Este aproape incredibil că se confruntau mari imperii, iar ţărişoara asta a dat o jertfă atât de imensă.

Cu gândul la ei să putem trece mai departe cu faţa spre Dumnezeu şi să ne gândim că într-adevăr aşa cum a spus Gheorghe Brătianu, mare martir al închisorilor comuniste, poporul acesta este o taină”.

Dan Puric a lansat şi un îndem la credinţă pe care o consideră o atitudine de fiecare zi pe care trebuie să o avem

"Există una dintre expresiile cele mai cutremurătoare ale unui mare profesor hispanist care spunea că nu este niciun mister originea acestui popor. Miracolul este că el există. Să trecem cu faţa spre Dumnezeu prin acest necaz, care după părerea mea este „du”, nu are numai caracterul acesta al pandemiei asupra comunist revarsă o pandemie ideologică hulită, care vrea pentru prima oară în istoria acestui popor, vrea să ne smulgă din rostul, din libertatea de a fi. Dar cu credinţă în Dumnezeu, şi lucrul acesta nu îl spun ca pe o gratuitate, când spun credinţă în Dumnezeu asta înseamnă o atitudine de fiecare zi pe care noi trebuie să o avem", a mai spus Dan Puric la Antena 3.

Dan Puric: "Suferinţa se împărtăşeste între toţi, nu putem fi indiferenţi"

"Este important să fim alături cu sufletele de cei care au avut de suferit, să învătăm să fim laolaltă. Din punct de vedere al Bisericii, suferinţa se împărtăşeşte între toţi, nu putem fi indiferenţi. Să învăţăm să fim împreună într-o Europă dezbinată, într-o Europă care se vrea unită şi se manifestă aşa că nu îl are pe Dumnezeu”, a mai transmis Dan Puric.

Dan Puric: "Înaltul Teodosie este o verticală a ortodoxiei româneşti"

"Vremurile acestea de prigoană modernă şi perverse aşa şi pudrate constituţional sunt cea mai bună ocazie ca să iasă verticalităţi româneşti creştine. Înaltul Teodosie este o verticală a ortodoxiei româneşti. Creştinii aceia care s-au dus acolo sunt niste reprezentanţi extraordinari ai acestui popor. Pe de altă parte, mie mi-e milă de cei care au intervenit acolo, săracii jandarmi pentru că ştiţi cum este, când dai în biserică, consecinţele în timp să te ferească Dumnezeu care sunt, pentru că au familii săracii şi eu mă rog să nu li se întâmple ceva”, a mai spus Dan Puric, la Antena 3

Dan Puric, referitor la restricţiile dure impuse de autorităţi: Toţi care au lovit în ţăranul român au ieşit din istorie.

"Vedeţi că în perioada aceasta instituţiile noastre şi prezidenţiale şi guvernamentale au lovit fără scurpule săracii, într-o inconştienţă din asta bolşevică albastră în Biserică şi în ţăranul român. Tăranul român, producătorul este o icoană în muncă. El îndură. Uitaţi-vă in istoria României. Toţi care au lovit în ţăranul român au ieşit din istorie", a mai tranmis Dan Puric.

sursa:https://www.antena3.ro/actualitate/dan-puric-discurs-emotionat-ziua-nationala-587738.ht

TRĂIASCĂ ROMÂNIA !

 

ROMÂNI DIN TOATĂ LUMEA UNIȚI-VĂ !

25 de ani de la dispariția Seniorului

 

25 de ani de la dispariția Seniorului. Corneliu Coposu se numără printre cei aleși de soartă pentru a dezminți ideea că românii nu au vocația istoriei

„Împlinirea unui sfert de veac de la dispariția lui Corneliu Coposu este încă o ocazie pentru a medita asupra istoriei nescrise a societăţii româneşti din ultimii 25 de ani din perspectiva vieţii şi acţiunii unei personalităţi exemplare, ca om politic, om de cultură şi reper moral“, afirmă fostul președinte Emil Constantinescu. Într-un comunicat remis pe adresa redactiei, fostul șef de stat mai afirmă:

„Fiecare 11 noiembrie din ultimii 25 de ani îmi readuce în memorie crucea din pânză albă, purtată pe umeri de membrii Ligi Studenților, în mijlocul Adunării de Doliu din Piața Revoluției, unde erau strânși 100.000 de oameni, pătrunși de solemnitatea slujbei religioase și măreția marelui dispărut, pe care mulți dintre ei abia începeau să o perceapă.

Această imagine și cuvintele pe care le-am rostit atunci mă vor însoți toată viața, pentru că așa îl port pe Senior în sufletul meu: “Corneliu Coposu ar fi putut să moară de mii de ori până acum. Istoria ultimelor cinci decenii a ridicat împrejurul lui ziduri și i-a târât în noroi toate credințele. A supraviețuit asasinării soției, prietenilor și marilor săi învățători. I-a fost dat să fie un om fără vârstă: tinerețea nu i-a fost o opreliște, după cum bătrânețea nu i-a devenit o povară. Când totul părea pierdut, o întreagă Românie și-a mutat granițele în sufletul lui generos și acolo a continuat să existe și să aibă un viitor, după legi care în lumea din afară fuseseră ucise. Corneliu Coposu se numără printre cei aleși de soartă pentru a dezminți ideea că românii nu au vocația istoriei”.

sursa:https://www.cotidianul.ro/25-de-ani-de-la-disparitia-seniorului/

”Efectul Gloria” numit și „Spectrul montan”, surprins în Bucegi, noiembre 2020

 

Imagini rare au fost surprinse în munții Bucegi de un ranger al parcului natural. Umbra sa a fost proiectată pe un nor și pe ceață.

„Efectul Gloria, un fenomen foarte rar, surprins în imaginile de nai jos de către Valentin Bălan, ranger la Administrația Parcului Natural Bucegi.

Efectul Gloria mai poarta numele de „Spectru montan” ori „Spectru Brocken”.

În condiții propice, umbra observatorului este proiectată pe ceață. 

Picăturile minuscule de apă reflectă lumina soarelui înapoi către acesta, formând un nimb colorat înjurul umbrei.

Condițiile rare se referă la refracția și dispersia luminii atunci când soarele, situat în spatele celui care observă, îi proiectează umbra pe un nor sau pe ceața situată mai jos decât poziția acestuia, iar norul respectiv este format din picături de apă cu diametrul de dimensiune situată într-un interval bine precizat”, au explicat Reprezentanții Romsilva pe Facebook.

Credit foto : Vali Balan, Romsilva- Administrația Parcului Natural Bucegi

sursa:https://www.cotidianul.ro/foto-imagini-spectaculoase-surprinse-in-bucegi/

Toamnă de vis în Maramureș - fotoreportaj

TÂRLIȘUA - MARAMUREȘ - 01 Nov.2020

Un fotoreportaj de  Septimiu Slicaru

sursa:https://www.cotidianul.ro/toamna-de-vis-in-maramures-fotoreportaj/