Să ne cunoaștem strămoșii ”draconi”- Țăranul geto-dac cu o mână ara ogorul și cu cealaltă mânuia temuta sabie Falx dacica

Istoricul Ilie Gliga, povestește cum regele Decebal a fost salvat de la moarte de un lup. 

”Regele dac a găsit, într-o prăpastie, un pui de lup cu un picior rupt. Decebal a dus acel pui de lup în cetatea Sarmizegetusa şi s-a îngrijit de el. După ce s-a vindecat, regele dac l-a domesticit, lupul a devenit mare şi voinic. Atunci când se înfuria, animalul scotea un scheunat subţire, motiv pentru care Decebal i-a pus numele de Şuier. 

Într-o iarnă, regele dac, împreună cu Şuier, au mers în pădure la vânătoare, însă din vânător Decebal a devenit vânat. 

O haită de lupi l-a înconjurat pe regele dac şi pe lupul său domestic. Şuier a început să se lupte cu animalele sălbatice, dându-i răgaz lui Decebal să se urce într-un copac, de unde a putut să tragă cu arcul în haita de lupi, care s-a speriat şi a fugit în pădure. 

Din nefericire, Şuier a murit sfâşiat de lupii sălbatici, însă a reuşit să-şi salveze stăpânul. 

Când s-a întors în cetate, Decebal i-a cerut unui fierar să-i facă din metal un cap de lup, cu gura căscată, exact ca cel al lui Şuier, iar unui cojocar să coase pe acel cap pielicele de ied, sub forma unei pungi. 

După ce a prins acel cap de lup într-o prăjină, la bătaia vântului acesta a început să şuiere şi astfel ar fi apărut steagul de luptă al dacilor”, descrie istoricul Ilie Gliga legenda capului de lup dacic. 

În municipiul Orăştie din judeţul Hunedoara, pe drumul ce duce spre cetatea Sarmizegetusa se află monumentul ”Izvorul de Aur al Dacilor”. În partea superioară a acestui monument, la o înălţime de opt metri, se află capul de lup cu trup de şarpe, lungimea capului de lup fiind de 1,2 metri, iar cea a trupului de şarpe de 5,5 metri.

Domniţa Raţiu, cercetătoare din Brașov, ne spune următoarele :

”Scrierile multor autori antici au evocat iscusinţa călăreţilor geto-daci şi valoarea deosebită a cailor lor. 
Geto-dacii aveau «cai învăţaţi» cu lupta, cai «care muşcă din duşmani» cum se aminteşte prin balade. 
Ne putem mândri că strămoşii noştri au fost deosebit de viteji. 
Se avântau în luptă crezându-se nemuritori”. 

Chiar şi poetul Ovidiu a fost impresionat de ţăranul geto-dac care „cu o mână ară, cu cealaltă ţine arma”, vestita sicade, de care romanii se temeau cel mai mult pentru că putea despica un coif şi pe care au numit-o „Falx dacica”. 

Sabia sicade - ”Falx Dacica”

Reprezentări ale şarpelui cu cap de lup apar pe Columna lui Traian. Aici pot fi văzute în scenele de luptă numeroase reprezentări ale dacilor purtători de stindard. 
Mai mult, pe un fragment ceramic descoperit în 1980, în localitatea Budureasca, din judeţul Prahova, este incizat steagul tradiţional al geto-dacilor - un cap de lup cu trup de şarpe, care a fost datat în secolul al IV-lea î. Hr. 

„Steagul, descris în literatura antică, a aparţinut tuturor neamurilor care au roit din Carpaţi. A fost purtat cu mândrie în luptă de ostaşii daci şi mai târziu de dacii înrolaţi de romani în legiuni trimise până în cele mai îndepărtate părţi ale imperiului. 
Să fie oare întâmplător că în geografia sacră a neamului geto-dac coloana vertebrală a neamului nostru – munţii - este şarpele-balaur ? Acei ”capnobatai”, zburători prin nori, să fi fost cunoscători ai acestei geometrii. Acesta poate fi adevărul, dar nu se ştie despre ei decât că au existat şi nimic despre misiunea lor”, precizează Domniţa Raţiu. 

Simbolurile steagului de luptă, Şarpele ieşit din apele primordiale, a fost hărăzit să ocrotească spiritul sacru al neamului, dar şi al locuinţei sedentarului (şarpele casei), duhul apărător. 

Lupul apare ca totem în reprezentările strămoşilor noştri încă din neolitic, cum ar fi lupul de la Cârlomăneşti, judeţul Buzău. 

O etapă şi o probă în iniţierea unui tânăr dac era să meargă în pădure printre lupi, să reziste acolo şi să-şi aleagă un lup cu care să se întovărăşească. De aceea purtau cu ei în luptă spiritul lupului prieten însufleţitor. Acesta este şi motivul petru care dacii au fost numiţi de către neamurile străine daoi, dahi, oameni lup „Steagul de luptă, mândria oastei, era încredinţat unui tânăr cu calităţi deosebite care-l păstra cu străşnicie cât timp era apt de luptă.

Steagul nu avea lungimea mai mare decât a prăjinii care îl purta. Acesta era constituit dintr-un cap de lup, realizat din bronz sau argint, fixat pe o prăjină, continuat de un material textil, cu forma unui corp de balaur sau şarpe, care, în bătaia vântului, se umfla producând un şuierat ce avea ca scop intimidarea adversarilor, dar mai ales inducerea unei stări de nervozitate cailor armatei inamice. Steagul indica, de asemenea, direcţia vântului, aspect deloc de neglijat în luptă”, ne explică cercetătoarea braşoveană.

Începând din secolul al II-lea d.Hr., steagul de luptă dacic a fost preluat de o serie de unităţi de cavalerie ale armatei romane formate din războinici daci şi folosit apoi vreme îndelungată. Steagul, purtat în luptă de „draconari”. 
Steagul dacic era vopsit chiar în culorile roşu, galben şi albastru, culori care au trecut apoi pe stema noii provincii Dacia, înfiinţată de împăratul Iustinian la nordul Dunării în anul 535.

Steagul Daciei Felix 

Aceste culori reprezentative pentru heraldica geto-dacilor au fost preluate de Biserica Ortodoxă Română în miniaturile cărţilor religioase şi de voievozii români ca în final să apară pe steagul şi stema României. 

Ipoteza conform căreia steagul României se trage din stindardul de luptă al dacilor este susţinută de mai mulţi specialişti, printre care Aurel David şi dr. Marius Bizerea. 
Stindardul de luptă al daco-geţilor a fost numit de romani „draco”, iar purtătorii acestuia erau numiţi „draconari”. 



Evoluţia „draco-nului” în timp. 

Trecerea de la vechiul cult la religia creştină aruncă anatema asupra cuvântului ”drac”, în încercarea de a schimba mentalitatea de luptător a geto-dacului, de a-l îmblânzi, de a-l supune. 
Simbolul călăreţului get-dac care poartă spre biruinţă steagul-balaur este transformat în iconografia creştină în Sfântul Gheorghe, şi el sfânt militar, care de data asta nu mai flutură balaurul steag spre a înspăimânta pe duşmani, ci străpunge cu suliţa balaurul aflat la picioarele calului. Semn că noua religie a învins.

 „La noi dracul nu e chiar atât de negru, are o mamă şi fraţi, te poţi face chiar frate cu el ca să treci puntea, ca să reuşeşti faci pe dracu în patru. 
Se spune, deseori cu admiraţie «un drac de fată» sau «un drac de copil». 
Oamenii îi pot trimite prin înjurătură obiecte sau vietăţi. 
Este invocat de vrăjitoare şi alungat de descântătoare. Poate fi deci mai mult sau mai puţin negru. 
În legendele noastre Dracul a fost la început frate cu Dumnezeu, contribuind la zidirea Pământului şi la Facerea Lumii. 
Este puternic, dar mai puţin inteligent decât Dumnezeu. 
Face mereu lucrurile anapoda. 
Creaţiile lui realizate greşit sunt uneori preluate de Dumnezeu care le dă întrebuinţarea cuvenită sau dracul chiar îi dă idei lui Dumnezeu. 
Dracul construieşte cârciuma, Dumnezeu construieşte Biserica. Dracul face capra, Dumnezeu, oaia. 
Dracul inventează tutunul şi ţuica. Dumnezeu, tămâia şi smirna. 

Zicalele noastre vechi de când lumea mai păstrează încă amintirea steagului sub care au luptat strămoşii, cum ar fi: «A făcut pe dracul ghem». Asta înseamnă că draconianului îi era ruşine să se întoarcă acasă învins dintr-o bătălie şi de aceea rula steagul şi-l băga în sân. 

Sau «E dracul gol», putând să însemne că omul reuşeşte să treacă peste orice obstacol şi învinge mereu, ca steagul strămoşesc fluturând biruitor”, îşi încheie Domniţa Raţiu explicaţiile privind istoria steagului de luptă al dacilor.

Capul de lup este sculptat şi la baza Columnei lui Traian reprezentând pradă de război a romanilor. 
„Avem la Daci un animal sacru ca Mistrețul la Celţi. 
«Balaurul» dacic e reprezentat pe Columna Traiană cu un cap de lup, prelungit în chip de şarpe prin nişte fâşii de stofă, care la bătaia vântului se umflau şi alcătuiau o flamură serpentiformă orizontală. Lupul e un animal bine cunoscut de pe mănuşile de oglinzi scythice. Totuşi nu de acest tip de lup poate fi vorba, cu aspectul său realist şi pacific. Ci de fiarele fantastice cu gura căscată şi limba atârnând afară”, scria istoricul Vasile Pârvan, în volumul Getica (1926).

„Dacii înşişi s-ar fi numit, mai de mult, lupi sau «cei care sunt asemeni lupilor», ipoteză sprijinită pe textul lui Strabon şi pe numeroase exemple de popoare sau triburi indo-europene cu nume de lup. 
Derivarea numelui unui popor de la un animal are o semnificaţie religioasă, reflectând o concepţie arhaică”, a arătat istoricul Ion Horaţiu Crişan, în volumul „Spiritualitatea geto-dacilor”.

Luptătorii daci se avântau în luptă fără teama de moarte. 
Unii istorici afirmau că îşi spuneau „lupi” şi făceau parte dintr-o frăţie a războinicilor care venera acest animal. 

Potrivit unor legende, ritualic dacii se transformau în lupi. 
”Esenţialul iniţierii militare consta în transformarea rituală a tânărului războinic în fiară. Nu era vorba numai de bravură, de forţă fizică sau de putere de a îndura, ci de o experienţă magico-religioasă care modifica felul de a fi al tânărului războinic. 
Acesta trebuia să-şi transmute umanitatea printr-un acces de furie agresivă şi terifiantă, care îl asimila carnasierelor turbate”, preciza Mircea Eliade, în lucrarea sa ”De la Zalmoxis la Ghenghis Han”. 

Nu se ştie ce conţineau şi cum se desfăşurau acele ritualuri magico-religioase de transformare a tinerilor războinici, însă mai mulţi istorici au ajuns la concluzia că lupul era un animal sacru al dacilor, venerat de popor.

Singurul lucru de care se temeau strămoşii noştri era să nu cadă cerul pe ei. 
Mitul a ajuns foarte cunoscut şi datorită scriitorului Alexandru Vlahuţă, care afirma următoarele: „nici mânia cerului nu domina trufia lor, ci când tuna şi fulgera, ei, încălecând pe cai, făceau gălăgie mare şi, furioşi, trăgeau cu săgeţile-n nori. 
Solii lor, care cântau din chitară înainte de a-şi spune solia, întrebaţi de Alexandru cel Mare dacă se tem de el, i-au răspuns cu mândrie: ”Geţii nu se tem decât de cer, să nu cadă pe ei”. 

Despre geţi, Herodot afirma următoarele: „Când tună şi fulgeră, tracii trag cu săgeţile în sus, spre cer, şi îşi ameninţă zeul, căci ei nu recunosc vreun altul afară de al lor”.

Cei din triburile tracice aveau un dispreţ pentru viaţă şi erau gata oricând să se jertfească, scriau autorii antici. 

Ion Horaţiu Crişan prezenta în volumul “Spiritualitatea geto-dacilor”, publicat în 1986, o relatare a istoricului Herodot, despre comportamentul emoţional al strămoşilor faţă de viaţă şi moarte. 

“Vorbind despre trausi, traci care locuiau în Munţii Rodope, ne spune că: rudele stau în jurul nou-născutului şi plâng nenorocirile ce va trebui să le îndure acesta, o dată ce a venit pe lume. 
Sunt pomenite atunci toate suferinţele omeneşti. 
Când moare cineva, trausii îl îngroapă glumind şi bucurându-se. 
Cu acest prilej ei amintesc nenorocirile de care scapă omul şi arată cât este el de fericit în toate privinţele”, informa autorul Ion Horaţiu Crişan. 
Se plângea la naşterea unui copil, iar moartea unui om era petrecută cu bucurie. 
Unii autori afirmau că, dovada pentru modul în care dacii se raportau la moarte este şi faptul că femeile geto-dace voiau să fie ucise deasupra cadavrelor soţilor lor şi să fie înmormântate împreună cu aceştia, potrivit cercetătorului Ion Horaţiu Crişan.



SE PARE CĂ STRĂMOȘII ROMÂNILOR NU AVEAU FRICĂ DE DUȘMANI ȘI NICI NU SE ÎNCHINAU LA STRĂINI, AȘA CUM O FAC, ASTĂZI, CEI CE CONDUC ROMÂNIA PRIN MINCIUNĂ ȘI TRĂDARE, ÎN URMA UNEI LOVITURI DE STAT  !
(n.m.)

sursa : http://adevarul.ro

CUM ARĂTAU DACII ȘI CE RELIGIE AVEAU

Dacii iubeau culorile GALBEN, ROȘU, ALBASTRU. Aceste culori apăreau în vestimentația dar și în Stindardul de luptă al dacilor. 

- ALBASTRUL reprezenta aerul, cel mai nobil element şi simboliza blândeţea, frumuseţea şi buna credinţă.

- GALBENUL reprezenta forţa, bogăţia şi puritatea.

- ROŞUL era simbolul măririi, al bucuriei, îndrăznelii şi generozităţii. Simboliza, de asemenea, sângele vărsat în lupte.
Religia geto-dacilor era o religie a belşugului, a exuberanţei, a evlaviei şi a dreptăţii.
Se ştie că geto-dacii, ca şi tracii, cre­deau în nemurirea sufletului, ba chiar că au descoperit – ca de pildă Zalmoxis – modul de a continua existenţa după moarte.
Geto-dacii făceau parte din marea familie a tracilor. 
Grecii, fără să-i cunoască îndestul de aproape ca să-i singularizeze mai mult, i-au socotit că sunt traci. 
Dacă într-adevăr geto-dacii trebuie înglobaţi între traci, atunci, după afirmaţiile lui Firmicus Maternus, că „în Tracia toţi se nasc roşcovani”, şi după spusele lui Clement Alexandrinul, că tracii îşi închipuie că zeii lor sunt „roşcaţi” şi cu ochi albaştri, atunci ne aflăm în faţa unui adevăr vizând fizionomia geto-dacilor.

Familii de daci și copiii lor

Cunoaşterea civilizaţiei geto-dace a făcut progrese considerabile în ultimii ani, datorită interesului istoricilor români şi străini pentru descoperirea acestei civilizaţii străvechi şi enigmatice. 

Astfel, se vorbeşte astăzi despre pregeto-daci (mil. III - II î.Hr.), de geto-dacii străvechi (sec. XVIII - XII î.Hr.), de geto-dacii vechi (sec. XII -VII î.Hr.) şi, în fine, de geto-dacii contemporani civilizaţiei greceşti (sec. VII î.Hr., sec. II - III d.Hr.).


La fel ca în toate civilizaţiile străvechi şi antice, religia a avut un rol special în menţinerea şi cultivarea virtuţilor la geto-daci, a valorilor lor morale, a speranţei în nemurire şi a cinstirii înaintaşilor. 
Dat fiind însă faptul că spaţiul carpato-danubiano-pontic era mult mai propice unei religii omogene faţă de ţinuturile sud-danubiene unde sincretismul şi schimburile de valori religioase erau destul de frecvente, ultimele cercetări au dovedit că fenomenul religios geto-dacic trebuie studiat cu mai multă atenţie întrucât el prezintă trăsături cu totul specifice.
Cele mai vechi izvoare pentru cunoaşterea religiei geto-dacilor le-au constituit multă vreme unele fragmente literare de la Herodot şi Strabo, deşi numele geto-dacilor apare şi la Sofocle, Menandru, Trogus Pompeius şi alţii. 

Astăzi însă afirmaţiile istoricilor despre religia şi obiceiurile religioase ale geto-dacilor sunt întemeiate pe numeroase des­coperiri arheologice, care completează cu detalii preţioase tabloul general, şi de multe ori vag sau confuz, pe care ni l-au lăsat autorii antici greci şi romani. 

Se poate vorbi deci, astăzi, de divinităţi, sanctuare, preoţie, jertfe, obiceiuri funerare şi credinţa într-o viaţă viitoare la geto-daci, cu mai multă precizie decât în trecut, chiar, decât acum 30-40 de ani.

Marele Zeu şi Marea Zeiţă 

Tot în urma cercetărilor mai noi s-a ajuns la concluzia că geto-dacii credeau într-un zeu suprem, reprezen­tat ca persoană bărbătească, uneori având barbă, iar alteori, nu. 
În unele reprezentări acesta apare în maiestate, adică aşezat pe tron, iar în altele, în chip de călăreţ, având în mâna stîngă un arc. Un şarpe coboară spre capul calului. Mai este însoţit şi de un vultur cu corn. Vul­turul ţine în cioc un peşte atunci când simbolizează singur divinitatea amintită, iar în gheare ţine un iepure. 
Acest zeu este stăpânul cerului, al apelor şi al pământului, patronul aristocraţiei militare. El putea avea însă atribute uraniene, solare şi soteriologice, asemenea altor divinităţi similare din lumea tracă sau cea grecească.
Numele adevărat al divinităţii supreme geto-dace pare să rămână în continuare necunoscut, dacă nu se acceptă opinia scriitorilor antici că acesta ar fi fost cel de Gebeleizis. 

Putem reţine însă că oricare va fi fost mumele străvechi al divinităţii supreme geto-dace, acel nume a fost înlocuit cu acela de Zalmoxis, în perioada mai nouă, monoteistă.


Divinitatea supremă bărbătească a geto-dacilor era însoţită de o ipostază feminină, anume de Marea Zeiţă. 

Reprezentările vechi, desco­perite în ultima vreme, ne-o înfăţişează sub chipul unei femei „cu faţa rotundă, bucălată, cu pomeţii proeminenţi şi cu părul lung împletit în două cosiţe ori împărţit în două mari bucle ce-i încadrează faţa”. În anumite situaţii, zeiţa apare încadrată de două animale sacre – cervidee –, sau de un cerb şi un şarpe. Alteori zeiţa apare în poziţie de invocare, cu mâinile ridicate până la umeri, ţinând în dreapta un şarpe al cărui cap atârnă la picioarele ei, iar în stinga, un vas cu două toarte, de forma unei amfore mici. Zeiţa mai apare încadrată şi de două pă­sări – probabil porumbei. Prin urmare, „panteonul dacic antropomorfizat era dominat de un zeu şi de o zeiţă supremă, chiar dacă nu le cunoaştem numele”.

Faţă de această nouă concluzie a cercetărilor de ultimă oră în do­meniul religiei geto-dacilor, trebuie reţinut faptul că nu se exclude tendinţa spre monoteism a geto-dacilor, fiindcă o divinitate feminină în compania unei divinităţi bărbăteşti nu diminuează nicidecum puterea supremă a Marelui Zeu. De exemplu, existenţa Herei – ba chiar şi a celorlalţi zei – nu cauzează o diminuare considerabilă a puterii supreme pe care o deţinea incontestabil Zeus în mitologia greacă.


Subliniem, în fine, ca geto-dacii încă din timpuri străvechi adorau un zeu suprem, că ei nu au divulgat numele divinităţii lor supreme şi că zeul suprem putea să aibă lângă sine o zeiţă, o Mare Zeiţă, patroana fertilităţii. 

Cu vremea se restrânge însă imaginea zeiţei feminine, mai ales în perioada luptelor dintre daci şi vecinii lor, când spiritul de sacrificiu, propriu vitejilor, trebuia stimulat prin credinţa într-o divinitate pururea biruitoare.


Este posibil ca Zalmoxis să fi fost un mare profet şi reformator al religiei geto-dacilor. Dacă lucrurile stau aşa, atunci el a sistema­tizat credinţele geto-dacilor – cel puţin – sau a descoperit acestora nu atât credinţa în zei, cât credinţa în nemurirea sufletului. Nu este, atunci, întâmplătoare divinizarea lui în mijlocul unui popor de adepţi credincioşi.

Gebeleizis sau Nebeleizis ar fi o altă denumire a lui Zalmoxis, sau poate denumirea adevărată a divinităţii naturiste supreme a geto-dacilor.

Istoricul Dan Oltean spune următoarele despre Zeul ZALMOXIS :

Despre perioada în care a trăit Zalmoxis, informații foarte prețioase și indirecte ne oferă părintele istoriei Herodot. Acesta precizează că geții au opus rezistență în fața armatei persane de 700 000 de ostași, fiind călăuziți de principii morale, militare și religioase insuflate de Zalmoxis.

Expediția lui Darius prin ținuturile dobrogene este plasată de cei mai mulți istorici în anul 514 î.e.n. În acel an, Zalmoxis nu se mai afla în viață fiindcă Herodot nu îl menționează ca pe un actant direct în lupta antipersană.

Așadar, Zalmoxis a trăit înaintea atacului persan, în timpul secolului al VII-lea sau la începutul secolului al VI-lea î.e.n.

Călătoria lui Herodot pe urmele armatelor persane din Europa de Est a fost efectuată la jumătatea secolului al V-lea î.e.n.

După mai bine de un secol de la derularea expediției persane și după circa 150 de ani de la dispariția fizică a lui Zalmoxis, Herodot culege de la „grecii care locuiesc în Hellespont și în Pont” („Istorii”, 4, 95) informații dintre cele mai contradictorii despre conducătorul geților. Grecii din coloniile pontice auziseră de Zalmoxis, dar credeau că „ar fi trăit în robie ca sclav al lui Pitagora”. O asemenea părere este falsă pentru că Pitagora a trăit pe vremea campaniei lui Darius, între anii 571 – 496 î.e.n. Zalmoxis și Pitagora nu au fost contemporani și evident nu au avut cum să se întâlnească pe pământ.

Pentru a nu fi ridiculizat de cititorii săi din Grecia continentală, Herodot se delimitează de această istorisire pontică și afirmă cu tărie: „Socot că acest Zalmoxis a trăit înainte de Pitagora”. Totuși, confuzia voită a lui Herodot în ce privește contemporaneitatea lui Zalmoxis și Pitagora, dar mai ales presupusa sclavie a prințului get au fost considerate de cei mai mulți plagiatori greci ca dovezi de patriotism și au fost preluate integral.

Geniul lui Platon l-a împiedicat pe acesta să se preteze la astfel de concluzii patriotice. Platon este singurul grec care nu-l menționează pe Zalmoxis ca discipol al lui Pitagora, ci dimpotrivă arată influențe cu totul opuse.

Zalmoxis a întemeiat regatul getic pe parcursul secolului al VII-lea î.e.n., când Imperiul Asirian era în criză și când dușmanii săi nordici și estici îi aplicau loviturile fatale. În această acalmie istorică ce a cuprins estul Europei s-a produs și expansiunea grecească pe coastele Mediteranei, dar și pe țărmurile Mării Negre.

Fondarea de către Zalmoxis a regatului getic lângă gurile Dunării în secolul al VII-lea a întrunit condiții geopolitice similare cu cele ale regatului burebistian din secolul I î.e.n. Burebista a izbutit să alcătuiască marele său regat dacic doar după ce în est armatele lui Mithridades au fost zdrobite de romani, doar după ce Marius și Sula şi apoi Pompei și Caesar au purtat pe teritoriul italic războaie crâncene, în care au murit sute de mii de cetățeni și doar după ce în vest puterea celților a fost măcinată de invazia triburilor cimbrilor și teutonilor.

Zalmoxis nu a fost contemporanul lui Pitagora, ci al filosofilor din secolul al VII-lea, Thales din Milet (cca 624 ‒ 546 î.e.n.) și Anaximandru(cca 610 ‒ 546 î.e.n.). Conform ultimelor deducții istorice, putem considera că Zalmoxis a putut viețui între anii 670 ‒ 600 î.e.n. sau cel mai târziu între anii 660 ‒ 590 î.e.n. Regele și daimonul get a trăit cu o generație înaintea lui Pitagora.

Zalmoxis are în aparență o înfățișare neobișnuită. O parte din părul bogat al regelui îi acoperă tâmplele, iar cea mai mare parte din podoaba capilară este strânsă în vârful capului. O șuviță lungă îi cade pe frunte. Acest tip de coafură era specifică tracilor din vremea lui Homer, fiind denumită de acesta cu termenul grec de akrokomoi (care își ridică părul în vârful capului ‒ „Iliada”, 4, 553).

Așadar, observăm că Zalmoxis nu purta pileus (căciuliță), ca și regii daci din epoca Burebista-Decebalus, dar își lega părul în formă de pileus. Ducând raționamentul mai departe, nu este exclus ca Zalmoxis să facă parte din clasa akrokomoi-lor, tot așa cum regii Burebista, Deceneus și Decebalus făceau parte din clasa pileati-lor.

Arhitectura sacră a geto-dacilor a dezvăluit preocuparea atentă a geto-dacilor pentru cunoştinţele astronomice şi astrologice.

Astfel, sanc­tuarul cel mai vechi din Europa este sanctuarul patrulater de la Parţa, jud. Timiş, format din două încăperi. El are dimensiunile de 14 X 7,50 m. În una dintre aceste încăperi s-a descoperit un altar monumental con­struit din lut ars, de formă paralelipipedică: 1, 50 X 1,70 X 1,35 X 0,50 m, dedicat cuplului divin, după cum o arată statuia dublă ata­şată lui.

A doua încăpere avea amenajate vetre speciale pentru jertfă, unde s-au găsit vase şi oase calcinate. Sanctuarul datează din anii 3000 – 2850 î.Hr.

La Căscioarele s-a descoperit un locaş rectangular, iar la Sălacea (jud. Bihor) s-a descoperit în 1968 un templu megaron, adică un templu de formă rectangulară, cu vestibul deschis.

La fel, la Sărata-Monteoru s-au descoperit alte sanctuare, având o construcţie diferită de aceea a locuinţelor din epoca bronzului, epoca de atunci.

Dar cele mai impresionante sanctuare s-au descoperit în incinta sacră de la Grădiştea de Munte şi în apropiere, în număr de nouă, având forma de patrulater. Acestea erau prevăzute cu coloane pentru susţinerea acoperişului în două ape.

Sanctuarul V sau sanctuarul mare de pe terasa a X-a este considerat a fi „cel mai monumental din întreaga incintă a Sarmizegetusei”.

Astfel, pe suprafaţa acestui sanctuar au fost descope­rite 33 discuri de andezit având diametre între 2,05 - 2,55 metri, cu o grosime de 35 cm. Suprafaţa netezită a discurilor denotă o tehnică de construcţie avansată. Este posibil ca acest sanctuar să fi avut dimensiunea 38 X 26 m, având axul lung orientat pe direcţia NE - SV, adică ţinând seama de răsăritul şi apusul soarelui.

Au existat şi alte sanctuare în lumea geto-dacă, unele de formă circulară. Acestea formează un mare complex în munţii Sebeşului, dar n-au lipsit nici din alte ţinuturi ale Daciei.

La Grădiştea de Munte s-au descoperit până în prezent două sanctuare circulare, unul complex şi al­tul simplu, şi care au trezit interesul multor cercetători.

Sanctuarele circulare sunt interpretate ca temple-calendar ale dacilor, în a căror construcţie s-au sintetizat uriaşe cunoştinţe matematice şi astronomice, dar mai cu seamă religioase, care ne scapă astăzi.

O altă categorie de sanctuare dace sunt sanctuarele absidate. Sunt clădiri patrulatere terminate printr-o absidă, fiind orientate pe direcţia NE - SV. Acestea ar fi o consecinţă a cultului cabirilor din Samo-thrake.

Un exemplu de astfel de sanctuar dacic s-a descoperit la Po­peşti, fiind o clădire de 11 X 7,5 m, cu absidă orientată pe direcţia NV - SE, având două încăperi, absida servind drept cella (cea mai sfântă încăpere) şi conţinând două vetre de cult, dintre care una ornamentată.

Cel mai frumos sanctuar din această categorie este acela descoperit la Pecica, pe acropola cetăţii, tot cu două vetre de cult, dintre care una portativă servind drept altar. Este singura clădire având pereţii orna­mentaţi cu motive în relief şi datează din sec. I d.Hr.

Arta construcţiei sanctuarelor dacice beneficiază în continuare de atenţia specialiştilor. Viitorul va deschide o pagină inedită pentru cunoaşterea ei. Au existat şi grote sacre şi înălţimi sfinte.

Sacerdoţiul

Nu încape îndoială că acolo unde se aduc jertfe sunt şi jertfitori. Religia geto-dacilor era o religie a jertfelor, între care şi jertfe ome­neşti ; acestea însă erau rare şi dictate de interese comune presante. Preoţii se alegeau din castele tarabostes şi pilleati.

Marele preot prin excelenţă al dacilor a fost, de bună seamă, per­sonajul cunoscut în antichitate sub numele de Zalmoxis. Dar el presu­pune o castă preoţească în fruntea căreia stă şi pe care o conduce prin cunoştinţele sale vaste, prin darurile speciale sufleteşti de care dispune şi, mai ales, prin puritatea sa care-i permite cea mai directă legătură cu divinitatea supremă.

Preoţimea în frunte cu marele preot a ju­cat un rol important în viaţa geto-dacilor, nu numai în vremea lui Burebista, ci şi mult mai înainte, dovadă fiind chiar textul lui Strabon, care ne vorbeşte de rolul jucat pe lângă rege de însuşi Zalmoxis, despre care Herodot ne spune că a trăit cu mult înainte de Pythagoras.

Cei mai cunoscuţi „mari preoţi” ai dacilor după Zalmoxis au fost Deceneu şi Comosicus. Se mai aminteşte şi de un Zenfa sau Seuthes. Ei au fost sfetnici de mâna întâi, oameni de vază, înconjuraţi de o aure­olă sacră.

Preoţii daci au fost consideraţi a fi avut asemănări cu druizii celţilor.

Dacă avem în vedere cele spuse de Strabon şi de Iordanes, observăm că preoţii daci erau mult mai apropiaţi de popor.

Mai mult chiar, Iosif Flaviu făcea comparaţie între esenieni şi persoanele sacre ale dacilor, aşa-numiţii pleistoi, lăudându-i pentru sobrietatea, puritatea şi simţul lor de dreptate.

Deceneu, ajuns mare preot s-a impus prin înţelepciunea şi sfatul său, dobândind de la Burebista „o putere aproape regala”.

Au existat şi unele forme de „monahism geto-dac”, înglobând pe aşa-numiţii kapnobatoi şi ktistoi, forme pregătitoare pentru preoţia geto-dacă şi prin care vor fi trecut şi cei care au ajuns preoţi şi mari preoţi.

Misiunea preoţească principală era aceea de a veghea asupra curăţeniei morale şi a îndeplinirii sacrificiilor şi a riturilor.

Despre Zalmoxis, Strabon spune că „întors în patrie, el s-a bucurat de o mare preţuire înaintea conducătorilor politici şi înaintea neamului său, desluşindu-le acestora semnele cereşti. La început, el a fost ales mare preot al ce­lui mai venerat zeu de-al lor, iar după un timp a fost socotit el însuşi zeu. S-a retras atunci într-un fel de peşteră inaccesibilă altora şi acolo şi-a petrecut o bucată de vreme, întâlnindu-se rar cu cei de afară, doar cu regele şi cu slujitorii săi. Regele, când a văzut că oamenii sunt mult mai supuşi faţă de el decât mai înainte, ca faţă de unul care le dă po­runci după îndemnul zeilor, i-a dat tot sprijinul”.

Şi despre Deceneu spune iarăşi cuvinte de laudă : „Apoi când peste geţi a ajuns să domnească Burebista, împotriva căruia divinul Caesar s-a pregătit să por­nească o expediţie, această cinste o deţinea Decaineos. Iar practica pythagoreică de a se abţine de la carne a rămas la ei ca o poruncă dată de Zalmoxis” (Geographica, VII, 3, 5).
Deceneu a reînviorat spiritualitatea geto-dacilor înlăturând cultul bachic sau dionysiac asociat cu cultura viţei de vie şi cu orgii. El este cel dintâi care s-a opus viguros pătrunderii în Dacia a cultelor străine vătămătoare pentru sănătatea spirituală şi corporală a geto-dacilor. De aceea nu este deloc întâmplător şi fără rezonanţe religioase profunde faptul că el a determinat autoritatea supremă să scoată din rădăcini viţa de vie – planta sacră a lui Dionysos – şi că toată preoţimea da­cică l-a sprijinit în acest act extraordinar.

Sacrificiile

Impresia lăsată de relatările cu privire la „trimiterea” unui sol către Zalmoxis, prin aruncare în vârful suliţelor, a fost aceea că prin­cipalul sacrificiu al geto-dacilor era sacrificiul uman. Aceasta însă este o eroare, dacă judecăm astăzi după locaşurile de cult geto-dace şi după inventarul lor.

Este lucru sigur că au existat la geto-daci jertfe de animale, deoarece divinitatea supremă în reprezentări este însoţită de animale şi păsări. Iepurele, mistreţul, cervideele şi chiar bovinele puteau foarte bine să constituie materia jertfei.

Grija pentru anumite aspecte ale vieţii de zi cu zi, pentru sănătate, etc., putea să ocazioneze jertfe mult mai puţin costisitoare.

De altfel, faptul că numai în cazul când geto-dacii se aflau la mare strâmtorare şi doreau să trimită un sol la divinitatea lor se îndeplinea ritul războinic al aruncării unui om în suliţe, este concludent.

Chiar dacă Iordanes – confundând geţii cu goţii – pomeneşte de uciderea rituală a prizonierilor la geto-daci, faptul nu este pe deplin confirmat de alte izvoare, el este infirmat însă de cele spuse de antici despre spiritualitatea geto-dacilor. „Trimiterea solului” nu se făcea în fiecare an, ci o singură dată la cinci ani, după cum spune Herodot. De aceea este de neconceput ca aceasta să fi fost o jertfă în sensul cunoscut. Şi, de fapt, jertfa se aduce pe altar, ceea ce nu se întâmpla aici.

Ritul „trimiterii solului” era acesta (după cum îl descrie Herodot) :

„Tot la al cincilea an ei (geto-dacii) trimit la Zalmoxis un sol, tras la sorţi, cu poruncă să-i facă cunoscute lucrurile de care, de fie­care dată, au nevoie.

Iată cum îl trimit pe sol. Unii dintre ei primesc poruncă să ţină trei suliţe (cu vârful în sus), iar alţii, apucând de mâini şi de picioare pe cel ce urmează să fie trimis la Zalmoxis şi ridicîndu-l în sus, îl aruncă în suliţe. Dacă – străpuns de suliţe – acesta moare, geţii socot că zeul le este binevoitor. Iar dacă nu moare, aduc învinuiri solului, zicând că e un om ticălos şi, după învinuirile aduse, trimit un altul, căruia îi dau însărcinări încă fiind în viaţă.

Aceiaşi traci, când tună şi fulgeră, trag cu săgeţile în sus, spre cer, şi ameninţă di­vinitatea (care provoacă aceste fenomene) deoarece ei cred că nu există un alt zeu în afară de al lor” (Istorii, IV, 94).

Prezenţa unor vetre, în special în templele cu absidă, ne obligă să credem că jertfele aduse erau arderi de tot. Evident, într-un ţinut bogat în faună, aducerea de jertfă cu ardere de tot nu constituia o problemă deosebită.

Sigur, întreaga viaţă religioasă a geto-dacilor, îndeosebi pe mă­sură ce ea a fost mereu îmbunătăţită prin precepte înalte, ca acelea impuse de Zalmoxis, Deceneu şi Comosicus, a înlăturat sacrificiile umane de odinioară care, poate, vor fi existat în străvechime şi la geto-daci.

Viaţa viitoare. Cultul morţilor

Un indiciu sigur asupra credinţei geto-dacilor în nemurire îl consti­tuie mărturiile literare antice.

Se ştie că geto-dacii, ca şi tracii, cre­deau în nemurirea sufletului, ba chiar că au descoperit – ca de pildă Zalmoxis – modul de a continua existenţa după moarte.

Această cre­dinţă îşi găseşte concretizarea şi în cultul morţilor.

Astfel, la Fîntînele, com. Suhaia, jud. Teleorman, s-a descoperit chiar un mormânt ce ar fi păstrat rămăşiţele pământeşti ale unui „sol”, „trimis”, în chip ritual, la Zalmoxis. Camera funerară propriu-zisă, aflată într-un tumul, era de lemn şi avea dimensiunile 3,80 X 2,28 m, orientată pe direcţia nord-sud. În partea de vest s-au descoperit osemintele unui tânăr împreună cu şapte vârfuri de lance, două mărgele de lut şi ocru roşu (semnul vieţii).

Mormântul, pregătit dinainte, avea fundul lipit cu lut, iar în centrul lui, o suprafaţă patrulater puţin înălţată, cu laturile de cca 40 cm., care a fost pictată cu roşu şi alb. Aici sunt figurate în culoare trei pă­trate înscrise unul în altul, tăiate de două diagonale care unesc colţu­rile opuse, dând astfel naştere la patru triunghiuri isoscele ce-şi unesc vârfurile de 90° în centrul pătratului. Două dintre triunghiurile cu vârfurile opuse sunt pictate în alb, iar celelalte, în roşu. Banda de la baza fiecărui triunghi este de culoare opusă triunghiului propriu-zis.

Din cele susţinute de persoana care a descoperit mormântul, acest tânăr care îşi aflase odihna veşnică aici ca sol al lui Zalmoxis „nu făcea parte dintre războinici, ci era un tânăr iniţiat, făcând parte, probabil, din tagma preoţească” şi care ar fi cunoscut simbolurile pitagoreice.

Morţii se bucurau de cinstire deosebită întrucât ei treceau în lu­mea de dincolo, unde îi aştepta nemurirea.

O bună parte dintre tradi­ţiile funerare geto-dace s-au păstrat în folclorul românesc, deşi modi­ficate, cu vremea, prin creativitatea locală populară.

Astfel, se socoteşte că o variantă vrânceană a Mioriţei ne-a adus până în zilele noastre un fragment din credinţele geto-dacilor; că tinerii răpiţi de moarte deveneau consorţii Lunii sau ai Surorii Soarelui.

Într-o variantă vrânceană a Mioriţei ni se spune ca ciobanul (eroul preţioasei balade) s-a însurat cu Sora Soarelui, personaj ce figurează în colinde de voinic, unde poartă numele de Iana Sora Soarelui, care ar fi numele popular, păstrat în folclorul românesc, al zeiţei Diana-Artemis, sora lui Apollo (Soarele) din mitologia greco-romană. Artemis-Diana era de fapt, prin (interpretatio Romana) sincretism, Marea Zeiţă a geto-dacilor, protec­toare a pământului, a vegetaţiei şi a prosperităţii.

Desigur, după atâtea veacuri pline de schimbări şi de interferenţe religioase, este greu să distingem astăzi exact ce anume este pur geto-dacic în practicile funerare actuale ale românilor. Dar nici nu este ne­voie să facem prea mare efort în acest sens, pentru că formele tradi­ţionale de manifestare ale românilor în diverse obiceiuri la naştere, la căsătorie şi la moarte ne dezvăluie, în anumite privinţe, că religia geto-dacilor era o religie a belşugului, a exuberanţei, a evlaviei şi a dreptăţii.

Nu este exclus ca geto-dacii să fi socotit că în lumea cealaltă este nevoie de o mulţime de obiecte de podoabă şi de îmbrăcăminte, de arme şi de hrană – aşa cum se credea în lumea veche.

Totuşi, faptul că practica incinerării morţilor a predominat faţă de înhumare ne face să ne gândim la o credinţă în „ascensiune” la cer, la divinitatea su­premă, a celor incineraţi, după eliberarea, în felul acesta, a sufletului de trup.

Oricum, elementele de bază ale credinţei geto-dace, morala mai sobră introdusă de marii reformatori: Zalmoxis, Deceneu şi Comosicus va fi creat o atmosferă de pietate şi de spiritualitate, pe care mi­sionarii creştini au găsit-o aici şi au folosit-o pentru răspândirea Evan­gheliei.

De aceea, se poate afirma că religia geto-dacilor a lăsat urme durabile până astăzi, sublimate în micile rituri şi tradiţii din ceremoniile de familie, dar mai ales în folclorul obiceiurilor răspândite în toată ţara.


susa: https://sites.google.com/site/istoriareligiilor; http://adevaruldespredaci.ro

ÎN SECOLUL X, RICHARD I AL NORMANDIEI A ÎNVĂȚAT LIMBA DACĂ

ÎN SECOLUL X, RICHARD I AL NORMANDIEI A ÎNVĂȚAT LIMBA DACĂ

Dacă adevărul istoric ar fi pus la locul lui, tot ce știm noi astăzi despre istoria antică a Europei ar fi aruncat în aer.

Istoricul normand Dudon de Saint-Quentin, care a scris o istorie a primilor duci de Normandia, ne spune în secolul X că William Spadă-lungă, tatăl viitorului Richard I al Normandiei, a dat dispoziție (lui Bothon) ca fiul lui să învețe limba DACĂ.

Iată citatul: 

“Pentru că locuitorii din Ruen utilizează mai mult limba romană decat limba dacă, și pentru că cei din Bayeux se servesc mai mult de limba dacă decât de cea romană, eu vreau ca fiul meu sa fie dus cât mai repede posibil la Bayeux ca să fie, Bothon, crescut și format sub responsabilitatea ta cu cea mai mare grijă în limba dacă, învățând-o definitiv ca să poată discuta mai târziu cu oamenii de origine dacă.” 

(De moribus et actis primorum Normanniae ducum)

*) Vezi referințe exacte la sfârșitul articolului

Desigur, prima întrebare care ne poate veni în minte este: Ce să caute dacii sau limba dacă pe teritoriul Franței, acum 1.000 de ani, că doar ni s-a spus la istorie că dacii, geții și tracii au dispărut de pe planeta asta, chiar din sistemul solar, încă din antichitate !? Și, desigur, și-au luat și limba cu ei. 

În realitate, legendele normande vorbesc despre originea troiană, adică tracă, a normanzilor, relatând cum, după căderea Troiei, regele Antenor a fugit cu 2000 de cavaleri și o suită de alte 500 de persoane, a trecut pe lângă Dunăre, prin Dacia, Panonia, Germania si a ajuns in Scandinavia. De acolo, mai târziu, urmașii acelora au coborât în Normandia. 

Despre aceste legende ale originii troiene (tracice) a normanzilor ne vorbesc Dudon de Saint-Quentin (965-1043), Guillaume de Jumièges (1000-1070).

Cercetătorul Gabriel Gheorghe spune în cărțile sale că limba franceză veche (cea de azi este o limbă academică confecționată acum câteva secole pentru a unifica dialectele din Franța) conține foarte multe cuvinte identice cu cele românești și că românii de azi pot să o înțeleagă destul de bine, mai bine decât francezii de astăzi. Te pune pe gânduri acest lucru, nu-i așa ?

Ca o notă de final, vă reamintesc că și istoria înființării Romei are legătură cu legenda troianului Eneas care a ajuns în Peninsula italică după războiul Troian și a pus bazele unei cetăți. Ce mică și plină de traci e lumea !

Daniel Roxin
http://daniel-roxin.ro/

*) “De moribus et actis primorum Normanniae ducum“, publicat in Memoires de la Societe des antiquares de Normandie , Caen, Le Blanc Hardel, 1865, 4, 68, p. 221-222:

Varianta în latină: “Quoniam quidem Rotomagensis civitas Romana potius quam Dacisca utitur clocquentia et Bajocensis fruitur Dacisca lingua quam Romana, volo igitur ut ad Bajocensia deferatur quantocius moenia et ibi volo ut sit, Botho, sub tua custodia et enutriatur et educetur cum magna diligentia, fruens loquacitate Dacisca, camque discens tenaci memoria, ut queat sermocinari profusius olim contra Dacigenas.”

Varianta în franceză: “Puisque les habitants de Rouen usent plus de la langue romane que de la langue dace et que ceux de Bayeux se servent plus frequemment de la langue dace que de la langue romane, je veux (que mon fils) soit le plus vite possible emmene a Bayeux et q’il soit, Bothon , eleve et forme sous ta responsabilite avec le plus grand soin en langue dace, en l’apprenant definitivement pour discuer plus tard avec les hommes d’ origine dace.“
Citat din textul lui Ridel Elisabeth http://www.persee.fr/doc/annor_0570-1600_2002_hos_32_1_2440



sursa : http://www.cunoastelumea.ro

DACII VORBEAU ȘI SCRIAU ÎNTR-O LIMBĂ PROPRIE

”NIȘTE UNII”, IEȘIȚI DIN COLȚURILE CELE  MAI ÎNTUNECATE ALE PĂMÂNTULUI ROMÂNESC ȘI DE AIUREA, SUSȚIN CĂ POPORUL DAC, ROMÂNII DE ASTĂZI, NU AVEAU O LIMBĂ PROPRIE VORBITĂ ȘI SCRISĂ...

DAR, IATĂ CĂ MÂNA PUTERNICĂ A ADEVĂRULUI MAI SCOATE LA IVEALĂ CÂTEVA PROBE PREȚIOASE, CARE ZECI DE ANI AU FOST ASCUNSE ȘI CHIAR S-A ÎNCERCAT MODIFICAREA SAU DETERIORAREA LOR CU REA-CREDINȚĂ ... ACESTE PROBE NE DOVEDESC NU NUMAI CĂ DACII AVEAU O LIMBĂ ȘI O SCRIERE PROPRIE DAR ȘI CĂ ERAU OAMENI INSTRUIȚI, EDUCAȚI, CU CARTE MULTĂ ... PRICEPUȚI LA LUCRĂRILE DE MINERIT, ȘTIAU SĂ ÎNTOCMEASCĂ CONTRACTE ÎNTRE PROPRIETARI DE MINE ȘI ARENDAȘI ... DACII SCRIAU TOATE ACTELE, PENTRU CĂ ROMANII DIN ACEA VREME, CEI MAI MULȚI ERAU NEȘTIUTORI DE CARTE ... ȘI MĂ ÎNTREB, OARE CINE PE CINE A CIVILIZAT ȘI A INSTRUIT  !? ACESTE LUCRURI SE ÎNTÂMPLAU DEJA, CONFORM DESCOPERIRILOR, ÎN PERIOADA ANILOR 131 - 167 Î.Chr. 
(n.m.)

TĂBLIȚELE CERATE găsite la Roșia Montană scot la iveală limba vorbită în Dacia.

Rosia Montana constituie o comoară nu numai in aur si in alte elemente „top secret” din Tabelul lui Mendeleev, dar si pentru cultura Europei. Daca s-ar tine cont de acest nepretuit tezaur, nu s-ar da niciodata degrevare arheologica.

Atat de putin mediatizate, tablitele cerate gasite intamplator in galeriile de mine, reprezinta o pagina de istorie care nu se potriveste cu teoriile ilogice ale celor care sustin ca romanii au venit in Dacia aducand germenii culturii latine din care a luat fiinta poporul roman si că dacii nu exploatau aurul in galerii si nu stiau sa-l prelucreze.

Concluzia „fireasca” de aici ar fi cea vehiculata de amar de vreme prin cartile de istorie, anume ca nici un tezaur gasit pe aceste meleaguri, nici faimoasele brătari de aur, nu pot fi dacice ! 
Istoria tripticelelor ( cărti cu trei foi de lemn cerat legate intre ele) de la Rosia Montana a fost povestita in detalii in cartea ”Romanica”, de G. Popa-Lisseanu, editata in 1926 la tipografia Ion C. Vacarescu.

Asa aratau „găurile de aur” din Masivul Carnic, „despre care romanii ziceau ca sunt ale lor”, închiriindu-le băieșilor cu contract scris.

S-au gasit la Roșia Montana 50 de tăblițe cerate, dintre care jumatate au fost distruse integral sau partial, din nepricepere, ignoranta sau rea-credinta, pastrandu-se intregi sau părti doar 34. Cele mai multe au fost scoase din țară si se afla la Budapesta, Viena, Berlin. 
Prin continutul si destinatia lor, tripticele (tăblițele cerate) reprezintă contracte intre ”proprietari” de mine romani si ”arendasi”, baiesi priceputi, un edict de dizolvare a unui colegiu funerar – cel mai important document despre colegiile funerare din antichitate – o listă de bucate pentru un ospat al unui colegiu de meseriasi, contracte de vânzare – cumparare de sclavi si asocieri in vederea exploatarii unor ”gauri de mina”. 
Am pus in ghilimele ”proprietari”, pentru că in tăblite, formularea este deosebit de interesanta ! 
Un exemplu: ”Ulpius Valerius, neștiutor de carte, închiriază o groapa de aur, despre care zice că e a sa, lui Socratio Socrationes, de asemenea neștiutor de carte”. 
Este cel putin ciudat ca Ulpius nu este trecut ca proprietar categoric, ci doar ca unul care pretinde că aurofodina era a sa !

In 1875, tablite asemanatoare mai fusesera descoperite doar in Pompei, intr-un cufar din casa bancherului Cecilius Jucundus, dar acestea erau doar chitante. Impreuna cu cele de la Rosia Montana, constituie singura dovada a vechimii si raspandirii scrierii cursive in latina ”prisca” (vulgara)  !

Limba latina prisca, pe buzele tuturor

In anul 1873, 25 de tăblite cerate, în stare bună,  au fost publicate integral cu comentarii si ilustratie grafica de catre eruditul german Teodor Mommsen. 
Ceea ce sustin toti cei care le-au studiat este faptul ca tripticele sunt documente extrem de rare si de o foarte mare importanta, ele constituind o dovada despre raspandirea limbii latine vulgare in secolul II d. Chr., despre scrierea cursiva in aceasta limba, pana la descoperirea tablitelor de la Rosia Montana necunoscuta in lume.

Tablitele cerate demonstreaza ca minerii peregrini iliro-dalmatini, din marele neam al tracilor, ca si ”autohtonii”, adica dacii, se intelegeau foarte bine cu romanii in limba latina prisca sau ”vulgara”. 
In tablite se stipuleaza clar ca, desi aproape nimeni ” quia se litteras scire negavit” – ”nu stia a scrie literele” -, ei se intelegeau verbal asupra obiectului contractului. Si asta in anul 131 (dupa cum este datat in scris cel mai vechi triptic), ceea ce naste o intrebare legitima: cand anume învațase neamul trac, in masă, limba latina prisca ? 
Aceste triptice au fost descoperite accidental, de aceea exista posibilitatea sa mai fie altele ascunse in galeriile dacice. Asta ar insemna sa nu se dea nicio degrevare arheologica pentru nicio exploatare invazivă, dar asa ceva nu se intampla decat in țarile cu guvernanti educati, care stiu ce inseamna cultura.

Tripticele au fost descoperite in mai multe mine.

La Larnic, pe langa tablite, s-a gasit si un stil, pe care oamenii din zona il numesc condeiu si pe care astazi il folosesc ca instrument pentru a încondeia ouale de Pasti.

In minele din Letea, lânga triptice, a fost gasit si cadavrul unui barbat cu barba lunga, cu varsta apreciata la 40 de ani. 

Intr-o mina dacică din Cârnicul Mare, a fost descoperită o odaie subterana, care era mobilata cu o masa si mai multe scaune, avand si o vatra. 

Langa Rosia Abrudului, in mina Sf. Ecaterina, la o adancime de 277 metri, au fost gasite cele mai multe triptice, împreună cu obiecte casnice.

Toporul gasit pe Valea Mozacului, cu inscriptia ”SVI MI PIE” - trei cuvinte care se traduc foarte ușor și clar -  ”PENTRU MINE CU DREPTATE” (în latina clasică se poate traduce și ”cu evlavie”, ”după dreptate”, după lege”), datand din 1500-1375 i.Chr.

Unul din tripticele descoperit in minele Letea, in 1788, a ajuns la magisterul Paul Laurentiu Kovacs din Abrud si familia acestuia l-a vandut in anul 1834 librarului anticar Samuel Nemes. La acest anticar au ajuns si unele tablite in limba greaca, pe care a incercat sa le falsifice. 
G. Popa-Lisseanu scria in ”Romanica” despre încercarea grosolană de falsificare a tablitelor: “Pe alocuri, ceara fusese topita atat cat sa se stearga literele initiale si, pe langa unele vorbe barbare fara de niciun inteles, scrise cu litere pseudo-scitice si cursive neo-grecesti, rău formate, au aparut numele mai multor eroi din migratiunea huno-ungarica”, in incercarea de a croi o istorie halucinanta a unor asa-zisi sclavi maghiari adusi de romani pentru a munci in mine.

Oltenismele latinii prisce

Tripticele de ceara extrem de rare constituie o dovada a raspandirii limbii latine vulgare in secolul II d. Chr.

Textul fiecarui document se scria de doua ori. 
Scopul dublei transcrieri era sa se poata ști cuprinsul textului intern, fara a se desface sigiliile ce-l pecetluiau, iar scopul contractului era, dupa cum stipula cel ce le scria, sa se fixeze si in scris obligatiunea verbala. 
Fiecare triptic este scris de aceeasi mână de la cap la coada, inclusiv semnaturile celor sapte martori obligatorii, deoarece, este specificat in contracte, nici cei care sustineau ca sunt proprietari, nici baiesii arendasi, nici martorii ”quia se litteras scire negavit” (nu stiau sa scrie literele). 
O ”ciudatenie” a limbii latine vulgare utilizate in contracte o constituie folosirea ”oltenismelor”, pe care lingvistii le considera tipic romanesti. 
De exemplu, un martor la un contract de vanzare al unei femei, se subscrie cu formula ”segnai”, in loc de ”signavi”, adica perfectul simplu romanesc sau ”oltenismul” semnai. 
In alte parti, gasim iarasi o forma ”autohtona”, ”siesi”, scrisă ”sies” sau ”sues”. 
Si aici trebuie sa amintim de toporul gasit pe Valea Mozacului, care poarta inscriptia in limba latina prisca ”SVI MI PIE”, ”al meu, patriarhul” !  Datarea acestui topor este uimitoare pentru adeptii teoriei că romanii i-au „latinizat” pe daci: 1500-1375 i.Chr. 
Și atunci, cine pe cine a ”latinizat” ?


Latina prisca, din timpul zeului Saue

Zeul Ianus, cu doua capete, este considerat patriarhul nemuritor (IM PIO) al latinilor, dupa cum se vede in aceasta stela de la Rosia Montana.
Acesta este incadrat de cuvintele ”IM” si ”PIO”, ”patriarhul imortales”, nemuritor. 
Acest zeu misterios cu doua capete a fost adorat din timpuri stravechi la Tărtăria, sub numele de Su, sau Saue, fiind o divinitate al carui simbol dedicat era soarele. El apare si pe monede dacice anteromane sub denumirea de Ianus. 
Isidor, in lucrarea sa ”Origini”, ne spune ca ”limba prisca, adica limba bătrână, a fost aceea pe care au folosit-o locuitorii cei mai vechi ai Italiei, din timpul lui Ianus, care i-a civilizat”. Iar limba latina cultă, folosita de pătura conducatoare, il supara pe Catilina : “Ispraviti cu atatea grecisme in limba, ca nu ne mai putem intelege cu poporul !”.

Enigmaticii scribi ai tripticelor

Dintre semnatarii contractelor, vreo suta de nume sunt de origine romană, aceia care pretindeau ca ”gaurile de mina” pe care le inchiriau erau ale lor. 
Cei mai multi dintre ”arendasi” erau baiesi din tribul Pirustilor, asezat in Rosia Montana in ”vicus Pirustarum”. 
Alti baiesi, vreo cincisprezece, au nume grecesti si nu este exclus ca si acestia sa se fi avut bine cu dacii, asa cum s-au avut intotdeauna. 
Vreo patruzeci de nume pomenite de tablite sunt ”barbare”, originare Daciei. 
Este interesant cine erau “arendasii” si cei care scriau contractele pentru romanii nestiutori de carte pentru a intelege de ce documentele n-au fost tinute la centrul tuturor minelor stapanite de romani, la Zlatna, acolo unde se tineau socotelile referitoare la toate exploatarile aurifere !
Istoricii sustin ca minele ”romane” erau exploatate direct de catre împarat, prin ”procuratori aurari”. 
Tablitele ne spun ca majoritatea procuratorilor erau doar niste liberti, dar de conditie mai buna. In afara de acestia, exista o multime de ”particulari” romani, tot liberți, care pretindeau ca stapanesc ”gropi de aur”. 
Contractele scrise pe tablite par cel putin dubioase, pentru ca cei care le incheiau erau in afara organizarii exploatarilor de catre procuratori, iar cei care le scriau cursiv in latina vulgara nu erau functionari romani, pentru ca acestia foloseau latina oficiala, culta.

Si de ce au fost ”ingropate” in galeriile miniere greu accesibile ? 

S-a spus ca din cauza atacurilor triburilor germanice ale marcomanilor, aliate cu triburile sarmate si cu dacii liberi. 
Cu atat mai mult acestea ar fi trebuit sa fie puse la adapost la centru, pentru ca erau niste acte pe care proprietarii n-ar fi vrut sa le piarda. 
Se poate presupune fie ca erau ”furtisaguri”, facute pe la spatele comenduirii romane, fie ca ”scribii” erau in bune relatii cu dacii si nu au vrut ca romanii sa fuga cu astfel de acte de proprietate.


Dacii au sapat galeriile

 

 Maniera de abataj, trapezoidala, din Masivul Carnic, caracteristica dacilor, cu proportii regulate, calibrate si foarte geometrice, acum amenintate sa dispara in cianură, pentru că Gold Corporation vrea sa conserve galeriile „romane”.

Incepand cu 1999, la Rosia Montana a cercetat o echipa de arheologi si specialisti francezi de la Centre National de la Recherche Scientifique, de la Unite Toulousaine d’Archeologie et d’ Histoire (UTAH) si de la Universitatea ”Le Mirail”, plus geologi de la Universitatea Tehnica Babes Bolyai din Cluj si de la Universitatea Tehnica din Munchen. 
La UTAH exista un departament de arheologie miniera, foarte avansat ca metode de cercetare. 
Rezultatele cercetarilor laborioase au fost publicate in volumele ”Alburnus Maior”. Conform acestor specialisti, „stilul monumentelor epigrafice este unic, specific pentru Rosia Montana”. 
Este vorba de simboluri stravechi, folosite de populatia autohtona din cele mai vechi timpuri. 
Dar concluzia care îi da peste cap pe „academicieni” este urmatoarea: ”In opinia noastra, este foarte posibil ca Rosia Montana sa fi cunoscut o activitate miniera chiar din epoca bronzului. Filoanele bogate au fost cu siguranta exploatate initial la suprafata, apoi in subteran. Nimic nu ne impiedica sa credem ca exploatarea miniera a fost initiata de daci. 
De fapt, dupa diferitele faze de săpare observate in plan si topografia lucrarilor acestei retele, nu este posibil sa se distinga importante schimbari in tehnica miniera. Singura noutate pe care o aduce romanizarea se pare ca rezida in introducerea opaițului, pentru care sunt sapate nise in pereti. Inainte se foloseau bețe de lemn pentru iluminat. 
Toate acestea ne duc la ideea ca activitatea miniera dacica era bine dezvoltata in subteran la Rosia Montana, atat la Tarina, cat si la Carnic, in cursul celor trei secole care preced cucerirea romana. Apoi, dupa cucerirea si relansarea activitatii miniere, s-au reluat lucrarile deja sapate in epoca preromana si vor fi fost date in utilizarea probabila a acelorasi familii de mineri indigeni. Acesti ultimi pastratori ai unui mestesug ancestral vor continua sa-si deschida santierele lor in aceeasi maniera de abataj atat de caracteristica, cu proportii regulate, calibrate si foarte geometrice, probabil o tehnica miniera dacica”. 
Si atunci, cum sa nu ne înfurie acordarea degrevarii arheologice si reclama in care se spune ca „Rosia Montana are nevoie de bani pentru conservarea galeriilor romane” ?!

Descrierea tăbliţelor

Tăbliţele cerate sunt mici scândurele de lemn, unite câte două (diptice) sau câte trei (triptice), acoperite cu ceară de albine, pe care în antichitate se scriau diverse texte, mesaje, socoteli sau altceva.
După locul descoperirii lor, tăbliţele cerate de la Roşia Montană provin din minele aflate în Munţii Igren, Letea şi Cârnicul Mare.
După perioada în care au fost scrise, ele provin din vremea împăraţilor romani Antoninus Pius (138-161) şi Marcus Aurelius (161-180). O singură tăbliţă provine din perioada împăratului roman Hadrianus.
Motivul pentru care tăbliţele cerate au fost ascunse în minele de aur nu se cunoaşte, se presupune doar că ele ar fi fost depozitate acolo în urma invaziei marcomanilor. Faptul că ele au rămas ascunse în mine timp de mai bine 1.500 ani sugerează că proprietarii lor ori au murit în timpul invaziei marcomanilor, ori că nu s-au mai întors niciodată din refugiul spre care plecaseră din calea atacatorilor.

Tăbliţa nr. 1 - s-a descoperit în anul 1786 de către un anume George Iancu în mina unui proprietar numit Lorincz. Mina se afla pe Muntele Igren. Este singura tăbliţă cerată din cele găsite în jurul Roşiei Montane, care are inscripţia în limba greacă. Descoperitorul a dăruit tăbliţa descoperită, ruptă în două, funcţionarului minier Daniil Gomboş. Tăbliţa a ajuns ulterior în custodia fostului muzeu Battyaneum din Alba Iulia.

Tăbliţa nr. 2 - a fost descoperită la 20 mai 1788 în mina Sfântul Iosif din Muntele Letea. Ea este un triptic (este alcătuită din trei scândurele de lemn). A fost scrisă la data de 9 februarie 167 şi cuprinde procesul de lichidare a societăţii de înmormântare din Roşia Montană (un fel de casă de ajutor reciproc în caz de deces a membrilor unei asociaţii). 
A ajuns în colecţia unui muzeu din Budapesta, în stare destul de deteriorată din cauza faptului că a trecut pe la prea mulţi posesori care nu au ştiut să o manipuleze corespunzător.

Tăbliţa nr. 3 - a fost descoperită în anul 1790 în Muntele Letea. A fost scrisă la data de 17 septembrie 159 şi textul scris pe ea este un act de împrumut. Din cauza stării avansate de deteriorare a fost descifrată numai parţial. A ajuns în colecţia unui muzeu din Budapesta.

Tăbliţa nr. 4 - a fost descoperită în anul 1855 în mina Sfânta Ecaterina. Ea este un triptic, iar textul ei este tot un act de împrumut. Două dintre foile tăbliţei s-au păstrat la un muzeu din Cluj până în timpul Primului Război Mondial, când au fost transferate la Budapesta. A treia foaie a tăbliţei a ajuns în posesia lui Timoteo Cipariu, care a donat-o, împreună cu toată biblioteca sa, Muzeului Arhidiecezan din Blaj.

Tăbliţele nr.5-13 - au fost descoperite în același timp, la 24 iulie 1855, tot în mina Sfânta Ecaterina. Au fost găsite într-o gaură făcută în peretele unei galerii. Una dintre tăbliţe a fost scrisă la 20 octombrie 162. 
Împreună cu tăbliţele au mai fost descoperite mai multe obiecte: o împletitură din păr, cu o lungime de 60 cm, o masă cu pupitre, un butoi, bucăţi de ciubare, o covată din lemn, un vas cu o capacitate de cca 100 litri, bucăţi de material textil, lămpi şi linguri de lemn. O parte dintre obiecte au ajuns la un muzeu din Budapesta.

Tăbliţa nr. 14 - a fost scrisă la data de 16 martie 139 şi este un contract de vânzare-cumpărare a unei sclave. A ajuns în proprietatea unui muzeu din Budapesta.

Tăbliţa nr. 15 - a fost descoperită la data de 24 iulie 1855 în mina Sfânta Ecaterina, împreună cu încă o tăbliţă întreagă şi patru fragmente. Ea a fost scrisă la data de 16 mai 142 şi este un contract de vânzare-cumpărare a unui sclav. Aceste tăbliţe au ajuns în posesia lui Timotei Cipariu.

Tăbliţa nr. 16 - s-a descoperit în anul 1855 în mina Sfânta Ecaterina şi a fost scrisă la 6 mai 169. Textul înscris pe ea vorbeşte de cumpărarea unei case. A intrat în posesia unui muzeu din Budapesta.

Tăbliţa nr. 17 - a fost descoperită în mina Sfânta Ecaterina şi a fost scrisă la data de 23 octombrie 163. Cu toate că tăbliţa a fost spartă, s-a putut descifra textul ei, care este un contract de arendă.

Tăbliţa nr. 18 -  a fost descoperită în mina Ohaba Sfântul Simion şi a fost scrisă la data de 20 mai 164, fiind un contract de arendă. 
Până înainte de Primul Război Mondial, această tăbliţă a fost păstrată la Cluj. Textul ei a putut fi descifrat aproape în întregime de către specialişti, iar acesta ne spune că fiul lui Memmius Asclepius arendează lui Aurelius, fiul lui Adiutor, din 20 mai 164 până la 13 noiembrie acelaşi an, o mină de aur pentru 70 denari. Arendaşul se obligă să plătească preţul arendei în rate egale, iar proprietarul îşi ia angajamentul să dea arendaşului o despăgubire de 5 sesterţi pe zi în cazul când ar strica târgul fără învoirea arendaşului, aceeaşi sumă urmând a fi plătită de arendaş faţă de proprietar dacă nu ar plăti arenda la termenul prevăzut. 
Textul tăbliţei, în latină în original, este următorul:
„[Macri]no et Celso cos XIII kal. Junius Flavius Secundinus scripsi rogatus a Mem- \ mio Asclepi, quia se lit[ter]as scire negavit, it quod dixsit se locas[se] et locavit \ operas s[ua]s opera aurario Aurelio Adiutori ex ha[c] die [in] idus Novembres \ proxsimus [*se]ptaginta liberisque. [Mercede]m per [te]mpora accipere \ debetit. S[u]as operas sanas va[le]ntes [ede]re debebit, conductor [s(upra) s(cripto)]. \ Quod si invite condu[c]tore recedre aut cessare voluer[it, da]re \ debebit in dies singulos HS V numeratos c[Quod si] \ fluor inpedierit, pro rata conputare debebi[t]. Conductor si tem[po]- \ re peracto mercedem sol[v]endi moram fecerit, ead[em] p[oena] \ tenebitur exceptis cessatis tribus. Actum Immenoso maiori Titus Beusantis Socratio Socrationis [M]emmius Asclepi qui et Bradua”

Tăbliţa nr. 19 - a fost găsită tot în mina Ohaba Sfântul Simion şi textul său este tot al unui contract de arendare a unei mine.

Tăbliţa nr. 20 - a fost găsită în mina Sfânta Ecaterina şi a fost scrisă la 29 mai 167, fiind o chitanţă pentru 50 denari.

Tăbliţa nr. 21 - a fost găsită la 24 iulie 1855 în mina Sfânta Ecaterina şi a fost scrisă la data de 28 martie 167. Este un diptic şi a intrat în posesia directorului din acea vreme a liceului reformat din Aiud, de unde a ajuns în proprietatea unui muzeu din Berlin.

Tăbliţa nr. 22 - a fost găsită în mina Sfânta Ecaterina şi nu se cunoaşte data la care a fost scrisă. Din ceea ce s-a putut descifra din text, tăbliţa fiind spartă în mai multe bucăţi, se poate înţelege că e vorba de o tranzacţie încheiată în urma unui proces. A ajuns în posesia unui muzeu din Budapesta.

Tăbliţele nr. 23 şi nr. 24 - au fost găsite în mina Sfânta Ecaterina în anul 1855. 
În anul 1857 tăbliţele se aflau în posesia liceului reformat din Aiud. Ele cuprind lista de bucate alcătuită de magister cinae, adică organizatorul unui banchet. Textul de pe a patra pagină cuprinde lista de cheltuieli făcută pentru banchet:
În ajunul calendelor lui mai (30 aprilie)...............denari 1765 miei......................................................................181 purcel.................................................................. 5 pâine albă...............................................................2 tămâie de prima calitate, 1 sextariu (0g, 547)..........3vin bun, 3 hemine(01, 822).....................................2 vin de rând, 3 congii (01, 5818)...................97 verdeţuri (legume)..............1 şi o semiunciebacşiş.......................denari 13/14 oţet, o hemina (0,524) ............sare şi ceapă....................15/24 ? ..................................2 ? ..................................2 apoi (poate ca totaluri ?) .........150 şi apoi 160

Tăbliţa nr. 25 - se prezintă sub forma a mai multor fragmente. Nu e clar dacă e vorba de fragmente provenind dintr-o singură tăbliţă sau din mai multe.

Tăbliţa nr. 26 - a fost găsită în mina Ohaba Sfântul Simion în anul 1854 şi a fost scrisă la data de 5 februarie 131, fiind un contract.

Tăbliţa nr. 27 - cuprinde fragmente de text în legătură cu un contract. A ajuns în proprietatea unui muzeu din Budapesta.

Tăbliţa nr. 28 - se prezintă tot fragmentar, fiind vorba în textul ei tot de un contract. A ajuns în proprietatea unui muzeu din Budapesta.

Tăbliţa nr. 29 - a fost găsită în mina Sfânta Ecaterina. Textul ei este un contract. A ajuns la Muzeul Arhidiecezan din Blaj.

Tăbliţa nr. 30 - s-a aflat în posesia Muzeului Arhidiecezan din Blaj şi a fost descoperită în stare fragmentară.

Tăbliţa nr. 31-  a fost descoperită în anul 1820 într-o galerie a minei Sfântul Ladislau din Muntele Cârnicu Mare. A ajuns în posesia preotului sas din satul Guşteriţa, judeţul Sibiu. Despre soarta celorlalte tăbliţe care au fost găsite împreună cu aceasta nu se ştie nimic.

Tăbliţa nr. 32 - a fost descoperită în mina Sfântul Ladislau şi cuprinde sigiliul unui funcţionar al imperiului, din vremea împăratului Antoninus.

Tăbliţa nr. 33 - este extrem de deteriorată, de pe ea putându-se citi doar fragmente din câteva cuvinte. A ajuns în muzeul de la Blaj.

Tăbliţa nr. 34 - a fost descoperită în anul 1855 şi a fost scrisă la data de 4 octombrie 160, fiind un contract de vânzare-cumpărare, prin care Legiunea XII Gemina cumpăra o sclavă.


sursa: http://templulsecretelor.blogspot.ro