În timp ce scriam aceste rânduri despre românii volohi din Ucraina, un nod mi se pusese în gât și ochii îmi erau în lacrimi.
Oameni buni, îmi plânge sufletul când descopăr câte nedreptăți au îndurat și încă mai îndură românii din țară dar și cei care trăiesc pe meleaguri străine. Românilor din țară, ciocoii cocoșați și coroiați le-au înlocuit adevărata istorie cu minciuni, iar celor pe care au reușit să-i dezrădăcineze le-au furat chiar și identitatea. Dezrădăcinarea românilor continuă și în zilele noastre. Am totuși încredere că într-o zi, ciocoii vor crăpa iar românii din toată lumea vor trăi, din nou, liberi și stăpâni pe viața lor. Dumnezeu ne va ocroti, așa cum a făcut-o mereu, pentru că suntem un popor credincios, pașnic și cu iubire pentru semeni, la fel cum au fost toți strămoșii noștrii.
Românii VOLOHI din Ucraina
(a nu se confunda cu românii ucrainieni)
"Să ziceţi acolo, la Rumânia, că toţi rumânii să vină aici, la Mihai Canaloş, şi-ntr-o casă toţi om trăi ! Să ziceţi că sânjele-a lu' meu îi rumânesc. Numa' rumânesc îi. No, aşe. Sânjele a lu' meu n-o fost rusesc nigda (niciodată) !"
Prin anul 1994, un anume Vasile Voloşin, din satul ucrainean Poroşcovo, s-a întors acasă cu o "cutiuţă miraculoasă". Era dintre primii localnici ce depăşeau hotarele aşezării, după destrămarea URSS. Săraci la limita supravieţuirii, sătenii s-au adunat în jurul acelei "căşcuţe" stranii, din care ieşeau voci străine din alte ţări. De-acolo, de la primul "tranzistor" pe care-l văzuseră vreodată în viaţa lor, au auzit ei, pe-un post numit "Radio România", o limbă asemănătoare cu a lor. Şi cântece populare ce le înfierbântau inima şi cărora le pricepeau cuvintele. Clipa în care au aflat că există un neam pe pământ ce vorbeşte acelaşi grai pe care ei îl vorbeau de secole a fost un moment istoric al comunităţii de "volohi" din Poroşcovo. Cu toate astea, până acum câţiva ani, niciunul dintre ei nu ştia unde se află această "ţară mamă", darămite, să fi fost vreodată în ea...
"Ne îmbucurăm că aţi vinit, fraţi !..."
Români care nu au auzit niciodată de România. Vechi, uitaţi undeva departe, între graniţele a patru ţări străine, şi-au păstrat limba ca printr-un miracol, trăind de secole absolut rupţi de lume, fără biserică şi şcoală, după legile lor ancestrale. Ţi-e imposibil să crezi.
Trecusem, de peste două sute de kilometri, de graniţa ucraineană, lăsasem de mult în urmă ultimele sate româneşti din dreapta Tisei, dincolo de munţi.
Ne cufundam pieziş, tot mai spre miazănoapte, în Ucraina profundă şi parcă fără sfârşit, în partea ei cea mai apuseană, dinspre hotarele cu Slovacia, Ungaria şi Polonia, pe drumuri proaste şi nesemnalizate, păstrând mereu în minte vorbele lui Ioan Botoş, românul de dincolo de Tisa, care a descoperit această "insulă de vlahi", în urmă cu cincisprezece ani, şi care luptă neobosit, prin asociaţiile sale, pentru drepturile românilor din Ucraina: "O să vă fie greu, fără traducător de rusă...".
Sau pe cele ale profesorului universitar dr. Ilie Gherheş, unul dintre primii istorici care i-a cercetat, prin anul 2002: "Este foarte periculos. Aveţi grijă. Nici să nu rostiţi pe-acolo numele satului «Poroşcovo». Nimeni dintre ucraineni n-o să vă ajute, n-o să vă îndrume. Ba dimpotrivă, o să aveţi necazuri...".
Oraşe tot mai îndepărtate. Khust, Mukachevo, Perecin, un Ujgorod imens, cufundat cu totul în beznă... Abia a doua zi cutezăm să pornim spre acel Poroshkovo, satul ascuns între culmile parcă îmblănite cu fagi ale Carpaţilor Păduroşi, despre care aflasem că e o adevărată "capitală" a volohilor din Transcarpatia.
La drumul mare, în "ţenter", nimeni nu-ţi poate spune dacă-n preajmă ar putea fi români.
Case mari, trufaşe, tăcute, în faţa cărora ucrainenii ridică din umeri.
Doar prin telefon suntem ghidaţi s-o luăm spre dreapta, pe-o uliţă desfundată de pământ, şi apoi s-o facem la stânga, pe-o alta şi mai mică, undeva către codri.
Acolo, la sfârşitul caselor de piatră, într-o curbă a drumeagului noroios, ne aşteaptă un anume Vasile Lacatuş, pitit în umbra unor salcâmi, temător parcă să facă orice pas spre noi, în "partea ucraineană" a aşezării. E îmbrăcat sărăcăcios, într-o hăinuţă de piele roasă şi-un pantalon de costum peticit. Se vede că "s-a împărăţit" (îmbrăcat frumos) special, cu ocazia vizitei noastre, că e emoţionat tare la vederea unei maşini cu număr de România.
Coborâm şi ne îndreptăm spre el, stânjeniţi, încercând un "Bună ziua !" în româneşte.
Omuleţul ne răspunde, cu următoarele cuvinte: "Sănătoooşi ! Să fiţi sănătoooşi ! Bună ziua şi binele aţi venit ! Ne îmbucurăm că aţi vinit, fraţi !...".
Ne face semne grăbite s-o luăm după el, pe uliţă, care după colţ se lărgeşte brusc, pornind spre un noian nesfârşit de case scunde şi pricăjite, din chirpici sau cărămidă netencuită, învălmăşite una-ntr-alta, de parcă s-ar fi fortificat, cândva, înaintea unei primejdii.
"E ! Iată, tabără nostră dragă, unde noi rumânii trăim !...".
Rămânem încremeniţi în mijlocul străzii. Înaintea noastră, o vânzoleală ca de Ev Mediu. De-a lungul acestui drum, plin de oameni, se întinde o sărăcie teribilă, amestecată c-o bucurie exuberantă, ce efectiv îţi copleşesc simţurile. Trec cai, căruţe, latră câini slăbănogi, se zbenguie copii, nefiresc de mulţi copii mici, desculţi şi năuciţi de sărăcie - zeci, sute - venind spre noi, ca înspre o minune. 2.000 de "rumâni" trăiesc înaintea ochilor noştri !
Am trecut de "graniţa ucraineană" a satului Poroşcovo, dincolo de care totul se schimbă. Păşim ca spre o altă lume... O lume încă necunoscută a românilor ...
"Eştem volohi de la început, am păzit limba nostră"
"Tabără", da. Aşa e numit azi locul acesta, căci, într-adevăr, ca-ntr-un lagăr şi-au dus traiul dintotdeauna volohii.
Marginalizaţi şi discriminaţi de ucraineni, uitaţi acolo în neştiinţă, doar fiindcă erau "altfel", fiindcă s-au încăpăţânat să vorbească această limbă ciudată, pe care n-o pricepea nimeni, despre care nici ei înşişi n-au ştiut secole întregi de unde provine.
Vin toţi spre noi ca să ne atingă, să ne privească de-aproape, de parcă am fi de-adevăratelea nişte sfinţi mult aşteptaţi, abia coborâţi pe pământ.
Îşi dau coate unul altuia, îşi şoptesc complice veşti despre noi. "Sănătooşi !... Sănătooşi !...", ne răspund aidoma, când îi salutăm. "Işi, tot rumâni ! Tuturinde (peste tot) îi tot zonă de rumâni !", ne zice acelaşi Vasile Lacatuş, omul ce avea să ne devină călăuză în cele două zile cât aveam să stăm doar între aceşti stranii "fraţi" ai noştri. E un fel de "lider" al lor, ştie pe toată lumea, chiar şi pe volohii celorlalte sate din împrejurimi. Şi suntem uluiţi mereu, de cât de bine ne înţelegem cu aceşti oameni.
"E !, grăim rumâneşte, na cum să nuuu ?!... Am păzit limba nostră... Eştem volohi de la început, de la moşii şi didu (bunicii) noşti !... Numa işi al fo', n-am plecat arindinea (în altă parte)...".
Aşa zic toţi. Suntem după două zile de călătorie, la peste 1.000 de kilometri depărtare de Bucureşti.
Până în urmă cu câţiva ani, nici măcar unul dintre rumânii de aici nu auzise vreodată de Bucureşti, de România, nici măcar de românii ucraineni de pe malul Tisei sau de la Cernăuţi.
"Rumân ieşte ? Frate ieşte !"
Baba Maria are 82 de ani şi e cea mai bătrână din toată comunitatea de volohi din Ucraina. Calcă apăsat, dinspre celălalt capăt al satului, împingându-se într-un toiag cu care desparte în două marea de copilime care îi iese în cale.
Oamenii o preţuiesc, o respectă. E de pe vremea lui Ciuba, Gusti, Bondi, Bîtca, Tiriţa, vechii volohi ce au legat, cândva, aşezarea... Strigă la femeile tinere de peste drum să-i aducă un scaun, să stăm la soare oleacă. "Rumân ieşte ? Frate ieşte !", zâmbeşte ştirb baba Maria, apoi ne pupă şi ne trage la pieptul ei. "No şăzî şî tu, şăzi oleacă ! Sufletu' (inima) mă doare, mijlocu' mă doare, urechile rău mă junghe. Şăzî, frate...".
- Baba Maria, ce sunt volohii ? Cum aţi ajuns voi aici ?
- Volohii rumâni îs. Işi s-o pomenit. Mulţi o vint "de pă Cehuri" (Cehia), eram volohi de-acolo. Şasă ai (ani) aveam când o vint tata cu mine de pă Cehi. Mama d'işi era, din Poroşcovo, el o vint după ea. Eu în Praha m-am născut, tîrgu hăl mare. Ai auzit, ai fost ?
- Deci, tata din Cehia era tot voloh ?
- E (da) ! Grăia cu mama rumâneşte. Tata troşi (coveţi) făşea, linguri. Ştii ce-s linguri, troci ? No, frate. Troaca, troaca. (se bucură că ştim cuvintele rostite de ea)
- Când ai venit aici, în Poroşcovo, cu părinţii, lumea vorbea şi atunci tot ca dumneata ?
- No ? No ? Păi cum ? Vorbea rumâneşte. D-işi, din Poroşcovo mi-am luvat şi eu a meu vom (om, soţ). Treişizeci de ani îs de când "s-o culcat" (a murit). Şi-am avut cu el unşprizeci cupii. Canaloş Vasile îi zicea. Şi io îs Canaloş Maria Iosefina. No, aşe ! Să trăiţi încă o dată cât io, fraţii mei, Dumniezo să v-alduiască !
Un miracol al supravieţuirii
"Îmi zice Mariţa Voloşin, mă duc pă cinzeşitrii de ai şi işi m-am născut. Av tresiprezeci cupii şi douăşapte de onucúri (nepoţi) !... Mama, tata, bunicii, tot pravitu' (neamul) nostru tot işi o fo'. După a meu vom, mă scriu tot Voloşin... Noi am păzit limba, c-am grăit noi între noi aca' (acasă). Noi n-am ştiut că îs şi alţii rumâni care grăiesc în rumână, numa' până şe-o vint aicea rumânii, aşa ca voi... Na, vovă plaşe-ve cum grăim noi ? Pricepeţi oarecă cevare ?..."
Mariţa arată întocmai ca o gospodină de-a noastră, îmbrobodită, c-un sfeter pe spate, cam mult îmbătrânită, după cele 13 naşteri şi multele necazuri, trăite, la fel ca toate femeile volohe. Dar e atât de veselă, de exuberantă, înconjurată de nepoţii ei blonzi şi pistruiaţi, încât, stând doar puţin între aceşti oameni, îţi dai seama că toate greutăţile pot, pur şi simplu, să nu mai existe.
Aşa s-a fixat o lege a pământului - îmi explică Vasile Lacatuş - ca femeile să "rodească" mulţi prunci. Sub blestem, să nu îi lepede nicicând.
Nu se ştie de când sau de ce, căci până nu demult, oamenii ăştia nu au avut, efectiv, nici o religie care să le-o interzică. Şi nici acum foarte mulţi nu au. "Aşa s-o vrut moşii noşti, ca să nu pierim", zice.
Un instinct ca de trib, al păstrării seminţiei, ca să statornicească pe loc cât mai mulţi urmaşi, lăsând cu jurământ ca toţi - absolut toţi ! - să-şi înveţe copiii în casă limba română şi să nu se amestece cu alte neamuri.
N-au avut altă soluţie, în acest pinten de Ucraină, înfipt între trei ţări străine. Ca să nu dispară. Ca să se ştie de ei.
Astăzi, din cei peste 2.000 de volohi din Poroşcovo, 1.200 sunt copii. O medie de opt-zece copii la o casă - satul cu cea mai mare natalitate din Ucraina, o adevărată "ciudăţenie" a mapamondului.
Dintre toţi locuitorii, cel mult 100 sunt "gramotni" (ştiu să scrie şi să citească). Multe case n-au nici apă curentă, fântâni, lumină electrică - autorităţile ucrainene "au avut grijă" să înlesnească asta.
N-au auzit de computere, telefoane mobile, mulţi dintre copii nici n-au văzut vreodată o ciocolată.
O altă lege, lăsată "de la moşi" - cununiile să nu se desfacă. Foarte rar vreun voloh a divorţat sau s-a recăsătorit vreodată. Dacă o familie are mai puţin de patru copii, înseamnă că ori n-au apucat să îi facă, ori unul dintre soţi a murit.
Un vechi cod moral stăpâneşte relaţiile dintre ei, înăuntrul tuturor satelor volohe.
Să nu se înşele în interiorul comunităţii. Să se ajute necondiţionat. Să se ţină aproape.
S-au descoperit până acum 11 sate româneşti în împrejurimile Poroşcovului (care e cel mai mare şi însemnat). Unele destul de departe, la aproape 100 de kilometri. Toate având, însă, aceeaşi limbă, aceleaşi obiceiuri şi legi ale lor.
Un adevărat "miracol" al supravieţuirii unei comunităţi şi a unei limbi, după cum s-au pronunţat toţi specialiştii cu care am vorbit. Abia ştiind astea, când îi priveşti pe aceşti oameni sărmani, ce vin spre tine pe uliţa cea mare, te înfiori: de-adevăratelea, fiecare dintre ei este "un erou". Un supravieţuitor. Fiindcă "au păzit" atâta vreme limba asta, care nu le-a adus altceva decât necazuri.
Au aflat, în sfârşit, că au ţară
Vin tot mai mulţi. Suntem înconjuraţi de copii, de gospodine înflăcărate, căci bărbaţii sunt plecaţi cu munca, la pădure sau "la sămănat de croampe".
"Na, biruiţi să prişepéţi ce noi grăim ?", ne întreabă, hohotind de bucurie, când aud că pricepem, că pricepem tot.
Ne aflăm chiar în inima "taberei", în faţa singurei prăvălii de aici - una rudimentară, doar cu alimente de bază - aparţinând unui voloh ceva mai înstărit, pe care-l cheamă tot Vasile, dar căruia toţi îi zic "Birău".
"El îi Birăul nostru, care ţine tabăru' nostru", spun, arătând cu mâna spre un bărbăţel "harnic" (gras), ce stă în tinda magazinului, proaspăt bărbierit, cu braţele încrucişate pe piept, ca un staroste.
Asta, deoarece i-a ajutat pe mulţi, le-a dat mereu pe datorie, "pită", "mălai", "oloi", "curechi", "vouvă" (ouă), fiindcă e stăpânul cailor cei mai frumoşi din sat, dar mai ales fiindcă în anul 2005, a fost cel dintâi voloh care a păşit vreodată în România.
A fost acesta un alt "moment istoric" pentru întreaga comunitate. El şi nevasta lui, Maria, au trecut hotarul doar câteva zile, până în Baia Mare şi Sighet, dar oamenii i-au aşteptat acasă ca pe nişte mesageri din alte lumi. Cei doi au fost purtaţi de Ioan Botoş (preşedintele Uniunii Inter-regionale a Românilor din Ucraina - "Dacia") pe la toate oficialităţile băimărene, ajungând cu ei până la Palatul Administrativ şi prefectul judeţului.
Abia când cei doi s-au întors şi le-au povestit ce-au văzut, au început şi ei să înţeleagă că au, în sfârşit, un "acasă".
"Meream cu drumu' şi vedeam pă stradă vomini (oamenii) cum grăiesc tuturinghea (pretutindeni) rumâneşte, aşa ca cum vii işi la noi", îşi aminteşte mormăit "Birăul", străduindu-se să se ţină bărbat, să-şi stăpânească emoţiile. "Tot era acolo numa' o limbă. Nu mai multe limbe, ca işi. Până atuncea noi n-am ştiut că eşte ţara noastră, că eşte prezidentu' a nostru. Gândeam că suntem lăpădaţi de la toţi...".
Vasile Birăul şi nevasta sa - primii volohi care au păşit în România
Stăm cu oamenii aceştia în mijlocul lor şi ne simţim atât de bine, molipsindu-ne de la fericirea lor... Le împărţim copiilor ciocolate aduse de la Ujgorod, pe care aceştia le strâng la piept, ca pe adevărate tezaure, fugind pe uliţă ca să le molfăie cu fraţii lor. Ne amuzăm de cuvinte, cum zic ei "apă arsă", în loc de fiartă, "lapte verde", în loc de crud, "deal", în loc de munte, "nevastă", în loc de noră (cei cu mulţi copii însuraţi au şi câte şapte-opt "neveste"), că "femeia rodeşte" şi "pomii nasc" fructe mândre... Pe mai toţi îi cheamă cu nume pur româneşti - Vasile, Ion, Mihai, Radu, Petru, Maria, aşa-s scrişi şi-n acte, aşa se prezintă şi familia Canaloş: "Iancu şi Leana", muierea având 54 de ani, el cu 2 ani "mai bătrân" (mai mare) decât ea. Împreună au 12 copii. Zici că-s luaţi de-undeva din satele noastre de moţi, după înfăţişare şi purtări, nu se plâng de nimic, decât că "ucrainenii nu ne plac rău pă noi", că "ei ne îngână pe noi !", aşa cum zic mai toţi consătenii lor.
Chiar acum câteva săptămâni - zicea Leana - "a mea fătuţă de şapte ai o mărs la şcoală şi nişte ficioraşi de ucraineni o împins-o într-o râpă, acolea. O ţuţurat-o de păr şi i-a zis: «Volohă înhimată (murdară) !» Trii luni de zile cupila o zăcut în pat, s-o tare cutulit. M-am dus la învăţătoră şi n-o făcut nimic, o zâs că fecioraşii în adevăr o zâs aşa. Nu mai pot s-o slobod la şcoală, că cupila se teme. Îi slabă, micuteoancă... Toţi cupiii păţăsc aşa !".
Vasile Lacatuş, omul nostru, întăreşte spusele Leanei. El este de cinci ani un fel de diacon la noua biserică baptistă - prima instituţie românească înfiinţată vreodată aici. Dar care, din nefericire, se află spre "partea ucraineană" a satului.
De-atunci, au fost supuşi unor presiuni sporite - înjuraţi de la porţi, scuipaţi, adesea îmbrânciţi când treceau spre "adunarea" aceea a lor.
Profitând de analfabetismul lor, le-au pus în seamă o mulţime de tâlhării, trimiţându-i în puşcărie chiar şi pentru un braţ de lemne luat din pădure.
"Da, ieşte razniţă între noi. Cupiii noştri nu-s lăsaţi să se ridice. Noi n-am avut nicicând funcţie, bun sirvici, că n-am ştiut carte. De-aceea n-am ieşit niciodată din sat - ne-o fost ruşine. Niciunu' n-o fost la Occident, n-o biruit să iasă din ţară. Numa-n Kazahstan, când era SSSR-ul, atâta am fost duşi noi, la troică. Aşa o fost şi cu cupiii mei: profesórii nu vinea la ei, le pune note mici, îi lasă acolo şi nu-i ascultă deloc. Şi dacă cupiii ridică mâna la clasă, parcă nu-i avug (aud). Cupiii noştri n-au niciun dor să mai vie la şcoală, dacă toţi îi îngână...".
Dar răul a avut şi o parte de bine. Aceasta a fost "şansa istorică a volohilor" de a-şi păstra limba, ne spusese profesorul Ilie Ghergheş:
"Că au fost discriminaţi, marginalizaţi. Dacă ucrainenii nu-i prigoneau, dacă nu erau aşa «zărăstiţi» (săraci), dacă măcar vreunul ar fi avut vreo funcţie socială, dacă erau acceptaţi la biserica pravoslavnică şi, mai ales, dacă făceau şcoală, păi ăştia erau slavizaţi de mult. Nici n-am mai fi auzit astăzi că au fost pe acolo volohii...".
Cea mai mare teamă a ucrainenilor din Poroşcovo este că, în scurtă vreme, aceştia îi vor depăşi numeric (ei sunt azi 3.000). Că astfel vor putea pretinde drepturi şi chiar funcţii de conducere în comună. Că, după atâtea vizite din România, la următorul recensământ (ultimul a avut loc tocmai în anul 2001 şi-au fost trecuţi toţi ucraineni, căci etnia "voloh" nu există) toţi se vor declara români. Căci, în sfârşit, au aflat că au şi ei o ţară. Au aflat "cine sunt".
Vlahi veniţi dinspre apus !
Şi totuşi, cine sunt ei ? Au fost aici dintotdeauna sau au venit de undeva ?
Nu există înscrisuri, căci înaintaşii lor au fost analfabeţi şi asupriţi mereu. Nimeni nu s-a interesat de ei, până prin anii 2000, iar ucrainenii n-au avut interesul să-i promoveze.
Nu au relicve, zidiri. La "timitiu'" (cimitirul) ucrainean, înţelegem cu greu că majoritatea volohilor care-au fost îngropaţi aici nu şi-au permis cruci de piatră şi că cele din lemn, sărăcăcioase, au putrezit. Dar că au fost mulţi. "Sute, mii", ne zice un fel de crâsnic. La fel cum au natalitatea foarte ridicată, tot aşa e şi mortalitatea. Mor de tineri, din cauza greutăţilor şi supărărilor, astfel că astăzi comunitatea pur şi simplu nu are bătrâni. Există doar două persoane cu vârste peste 65-70 de ani: baba Maria, cu care vorbisem la intrarea în sat, şi uncheşul Mihai Canaloş, care are acum 79 de ani. Atât.
Baba Maria ne spusese că ei au venit "de pe Cehuri", fapt susţinut şi de alţi volohi, care-au aflat asta de la moşii lor. "Da, graiul lor are asemănări cu cel al vlahilor din Slovacia, din Serbia, Cehia", avea să întărească şi dr. Ioan Faiciuc, de la Institutul de Lingvistică al Academiei Române, filiala Cluj, un renumit dialectician ardelean care le-a cercetat limba încă din anii 2000-2001.
Aşadar, vlahi care au venit dinspre apus spre răsărit, fiind deja acolo cu multe veacuri înainte !
Asemeni vlahilor pe care reporterii noştri i-au cercetat atâţia ani în Serbia, Croaţia, Muntenegru, Ungaria, Polonia...
"Sunt «voloşi», aşa cum le-au spus întotdeauna slovacii vlahilor", ne va zice lingvistul, la întoarcerea în ţară.
"Ciudat, limba lor nu are nicio legătură cu Maramureşul, deşi aceasta e zona românească cea mai apropiată. Niciuna ! Cele mai multe asemănări le-am găsit cu moţii din Crişana, cu Banatul, cu nordul Haţegului. Aşadar, foarte departe de graniţă.
Slovacii i-au numit Voloşin, ungurii le-au spus Canaloş (lingurar). Astea-s cele mai întâlnite nume de familie. Sunt, probabil, băieşi lingurari, care vorbesc o limbă foarte veche. Când zic «băieşi», nu înseamnă că au vreo legătură cu ţiganii. Precum aţi văzut şi voi, au alte îndeletniciri, alte însuşiri. Denumirile «băieş» sau «rudar» au fost adesea prost înţelese. Ele reprezintă doar împărţiri «după meserii».
Volohii au fost oameni care s-au ocupat cu lemnul, cu cioplirea lemnului. Limba s-a păstrat în familie sau ca un argou secret al meseriei. Nu există în dialectul lor nici o particularitate ţigănească. Ceea ce m-a uimit e că în Poroşcovo există şi o «tabără» de ţigani, total separată, dar volohii nu s-au amestecat cu ei. Ba, culmea, sunt mai marginalizaţi în Ucraina decât ţiganii...".
Fericirea de a vedea străini
Într-adevăr, văzusem şi această parte de sat, cu zecile de case ale ţiganilor ucraineni, care habar n-au româneşte niciunul. Volohii îi numesc "goi", sau "goliţi", şi suferă mult că sunt porecliţi de ucraineni "ţigani albi", această etichetă absurdă care-a stat adesea deasupra lor ca un blestem.
"Dumniezo s'mă iarte, cum eştem noi «goi» ?!", izbucneşte bătrânul Mihai Canaloş, arătându-mi "pasportu'" mamei sale, Rada, născută aici în 1909. "Noi işi am fost, pă locu'nostru ! Işi ne-o rodit pă noi moşii hăi de demult. Noi nu 'ştem ca goii, învăţaţi astăzi işi, peste-o lună-n altă parte. Noi am fost cu lemnu'. Am lucrat numa' lemn d-işi, din padurile ale noastre. Nu ne-am mutat nichiri (nicăieri) !", mai zice cel mai bătrân bărbat din sat, dându-ne să privim ultimele linguri pe care a mai avut puterea să le cioplească. I le cumpărăm, ca şi cum am fi martori la stingerea unicei tradiţii a acestei seminţii urgisite.
Aşadar, au stat pe loc. Aşa zic puţinii bătrâni. Cei "de pe Cehii" s-au întors acasă la cei care nu s-au mişcat de aici. Aşa zice şi "ucraineanul român" Ioan Botoş, care a avut acces la arhivele cetăţii Mukachevo şi a descoperit că în anul 1364, au fost înfiinţate aici zece puncte de grăniceri, în care au fost aduşi militari... "volohi" !
Tot în aceeaşi perioadă, în zona Poroşcovo, au fost înfiinţate alte şapte puncte de grăniceri, compuse tot din volohi băieşi.
Istoricul Ilie Ghergheş susţine ipoteza lui Botoş: "Cu toată responsabilitatea istoricului, care am studiat graiuri vechi, am predat paleografie la Universitate, mă pot pronunţa că e vorba de cel puţin anii 1400-1500, dacă nu mai demult. E o limbă care se vorbea la noi, în Ardeal, acum 150 de ani. Nu neapărat în Poroşcovo. Acolo, ei s-au mai amestecat, am auzit că unii s-au mai căsătorit şi cu cei din cartierul ţigănesc, ba şi cu ucraineni. Graiul lor s-a amestecat cu slavisme, cu cuvinte pe care le-au mai luat de la moldovenii cu care au lucrat cândva în Kazakhstan... Au fost mult influenţaţi şi de românii din România, care i-au vizitat în ultima vreme. Când am fost la ei prima dată, vorbeau o limbă mult mai rudimentară ca azi. Dar sunt cătune prin preajmă, în munţi, care nici nu au fost descoperite încă. Deşi am fost probabil primul istoric care i-a văzut, pot spune că cercetarea volohilor e şi azi abia la începuturi...".
Dor de România
Simer, Râmeţi (Remetea), Camianiţa, Svaleauca, Obaua, Vâjniţa, Dolha (Dolga), Mircea... Sunt unsprezece sate din jurul Poroşcovului, unde au fost descoperite până acum comunităţi de volohi în Transcarpatia.
Peste 10.000 de "rumâni", găsiţi nu demult între culmile astea blajine ale Carpaţilor Păduroşi, foarte puţin cunoscuţi astăzi. Zece mii !... Şi, cel mai probabil, încă mai sunt. Căci niciodată n-au fost cercetaţi sau "inventariaţi" cumsecade, ci doar văzuţi în viteză de "echipe" sporadice de români, ce nu s-au abătut prea mult de la drumul mare.
Mircea... Tocmai pe drumul spre Lvov, la peste 50 de kilometri de Poroşcovo... Un pâlc de bordeie bătrâne, văruite-n albastru, urgisite la marginea satului pe-o coamă de deal şi bătrânul aşezării, Petru Canaloş, care şi-a ţinut un fel de genealogie a "pravitului" său, ajungând cu memoria până la două veacuri în urmă.
La Râmeţi, doar o "vuliţă" de rumâni a mai rămas, în mijlocul ucrainenilor. Limba e mai slabă, ba unii, precum Larisa Canaloş, zic că suntem primii români din România pe care i-a văzut în viaţa ei, în afară de pastorul cernăuţean Ioan Pătraş, baptistul patriot, care de 5 ani se străduie să-i sprijine şi să le redeştepte limba.
Astăzi, volohii din Transcarpatia cel mai mult îşi doresc o şcoală în limba română. Au început să simtă, să înţeleagă în adâncurile sufletelor, că ceva îi leagă de alte ţinuturi decât astea. Şi e atâta dragoste în satele astea, "ceva" ce ne înduioşează până la lacrimi şi parc-ai vrea mereu să mai stai, să-i auzi, să-i ajuţi...
Când o asculţi pe Iula Voloşin cântându-ne în faţa porţii ei din Râmeţi, un cântec vechi, cu care s-a pomenit de copilă: "Tu muiere, tu bolândă/ Nu şedea-n ţară străină/ Du-te-acasă, fierbi şi mâncă/ şi te pun-te şi te culcă... Dirima, dirima mea/ Fă dirima cum îi vrea/ Da' de-oi fi în ţara mea...".
Când îl auzi pe Vasile Lacatuş, cel de-al doilea voloh din istorie care a fost vreodată în România, zicând cum a plâns când a trecut pe jos podul de la Sighet, pe pământ românesc... Sau pe bătrânul Mihai Canaloş, înţeleptul din Poroşcovo, care ne zice, înainte de plecare, sărutându-ne, c-ar vrea ca toţi românii să vină aici, la el, în căsuţa aceea scundă, cu două odăi, în care-au trăit bunicii şi părinţii săi, în care a crescut apoi unsprezece copii şi optzeci de nepoţi şi strănepoţi.
Întocmai acestea sunt cuvintele sale, la despărţire, cu care-aveam să rămânem în suflet încă mult timp: "SĂ ZICEŢI ACOLO, LA RUMÂNIA, CĂ TOŢI ROMÂNII SĂ VINĂ AICI, LA MIHAI CANALOŞ, ŞI-NTR-O CASĂ TOŢI OM TRĂI ! SĂ ZICEŢI CĂ SÂNJELE-A LU' MEU ÎI RUMÂNESC. NUMA' RUMÂNESC ÎI. NO, AŞE. SÂNJELE A LU' MEU N-O FOST RUSESC NIGDA (NICIODATĂ) !".
Lecţia de limba română, cu Ira şi Milan
Nu întârziasem niciun minut de la întâlnirea cu Ira Voloşin. La 2 fix eram la uşa casei de rugăciune a românilor din Poroşcovo. Dar fata de nici 18 ani începuse deja "lecţia", cu cei 20 de copilaşi care se strânseseră din timp în curte. Sunt mici şi gălăgioşi, cum sunt copiii şi, decât să se lase iarăşi cu scandal cu ucrainenii din zonă, mai bine îi bagă în sală şi începe un pic mai repede.
Încă din curte îi aud deja pe cei mici îngânând-o lung pe Ira. "Mamaaaaa", "tataaaaaa", "caaaa-luuul".
Intru tiptil, cu emoţii de clasa I, şi mă pun în rândul al doilea de bănci. Din primul rând, Nataşa, o frumuseţe de copil de 8 ani, mă conduce, pas cu pas, cu privirea. Are în ochi ceva din ghiduşia unei premiante care nu toceşte niciodată lecţiile. Ne-am împrietenit cu o zi înainte, când i-am vizitat familia, una dintre puţinele familii mixte - tatăl rumân, mama ucreaineancă - din Poroşcovo.
În casa familiei Husari, limba română e sfântă, ca biblia din care Marina, cea mai mare dintre cei cinci copii, le citeşte, seara, celorlalţi, în limba fraţilor de dincoace de munţi. Nu e de mirare că Nataşa e mereu cu mâna pe sus, când e vorba să traducă un cuvânt din ucraineană în română, să recite o poezie.
Sâmbătă de sâmbătă, întâlnirile de la casa de rugăciune baptistă din Poroşcovo urmează acelaşi tipar. Aşa e de 5 ani de zile, de când Ira, pe atunci o puştoaică ceva mai mare decât Nataşa, a asistat la prima lecţie ţinută de Gabriela, soţia pastorului Ioan Pătraş.
Născută în România şi căsătorită cu Ioan, de loc din Cernăuţi, Gabi Pătraş e adevărata profesoară de limba română a comunităţii de volohi din Ucraina. A terminat Asistenţa Socială la Oradea, şi-a făcut lucrarea de diplomă într-o comunitate de ţigani foarte săraci din Bihor, aşa că a înţeles, ca nimeni alta, ce trebuie făcut, cât mai degrabă, pentru a ridica amărâta comunitate de volohi din Poroşcovo.
"Cartea pe primul plan, altfel, săracii vor rămâne mereu la meseriile de jos", şi-au spus Gabi şi Ioan Pătraş, iar de atunci, nu a fost întâlnire în casa de rugăciune, în care să nu îi mai înveţe un dram de limbă curată, românească, şi să nu-i ajute şi încurajeze să se ţină de şcoală pe volohii ei dragi.
"Aici, la biserică, ţinem vie limba română. Copiii sunt mai deschişi, au învăţat să citească în limba română, să cânte. Am început să facem literele, alfabetul latin. Sunt şi foarte talentaţi unii dintre ei. Lui Ernest de două ori i-am arătat alfabetul şi l-a învăţat !", îmi spune pastorul Ioan, bucuros de progresul uimitor pe care l-au făcut mulţi dintre cei mici. "Azi sunt fix 5 ani de când ne-am mutat la Poroşcovo.
Lucrurile merg înspre bine. Cu sprijin din Elveţia, am îmbrăcat şi am încălţat 50 de copii, ca să poată merge la şcoală", spune Ioan Pătraş. "Noi, la biserică, facem cât putem. Dar ar prinde foarte bine un profesor de limba română. Am început nişte demersuri şi, dacă părinţii vor, autorităţile nu s-ar opune. Dar trebuie să vină cineva cu autoritate să facă asta", crede Ioan Pătraş.
Între timp, Gabi Pătraş a făcut ce-a ţinut de ea: şi-a crescut deja, în numai 5 ani, doi "suplinitori" de frunte, pe Ira şi Milan, doi copii frumoşi care, azi, când Gabi e plecată, ţin lecţia de română de la pupitrul de la care predică pastorul Ioan.
Copii care se învaţă unii pe alţii limba română, care se corectează unii pe alţii şi care deprind rotunjimile literelor din alfabetul latin. E greu cu 20 de copii, e şi mai greu cu ceilalţi încă vreo zece, care vin pe parcursul orei, dar Ira are o răbdare de neclintit.
"Ce am scris aici pe tablă ?". "Va-caaa !". "Va-caaaaa !", îi răspunde puştimea din clasă. "În română e ca şi la noi, vaca. Dar mai e şi vita, care tot vacă înseamnă", le spune Ira, iar copiii o ascultă cu gura căscată.
Repetă de cincizeci de ori, dacă e cazul, până când şi cel mai aiurit ori mai adormit copil bagă la cap. Pe cei mai neastâmpăraţi îi mai dojeneşte, pe cei mai activi, ca Nataşa, îi premiază cu buline în carneţelul lui Milan şi cu bomboane aduse de la oraş.
Ira va împlini îndată 18 ani. La vârsta ei, cele mai multe dintre prietenele din Poroşcovo sunt măritate şi au deja doi-trei copii. Dar Ira visează o altă viaţă. Vrea să fie ca Gabi şi ca Ioan, oameni cu carte şi cu meserii frumoase. Anul acesta va termina postliceala sanitară din Ujgorod. E singura româncă din Poroşcovo care a terminat vreodată un liceu şi se bucură că are câteva prietene care vor să i-o ia pe urme.
"Au deja 16 ani şi nici ele nu s-au măritat, vor să se ţină de şcoală. Nu e uşor. E greu să ţii la şcoală un copil, când ai alte zece guri de hrănit acasă ! Dar lumea s-a emancipat mult în ultimii ani, de când au venit Gabi şi Ioan Pătraş, de când românii de la Apşa le mai trimit ajutoare şi de când români ca noi au venit să vadă de ei".
"Din partea autorităţilor române aţi simţit vreun sprijin ?", îl întreb pe Ioan Pătraş.
Schimbă subiectul şi îmi răspunde abia după minute bune. "A fost pe aici fostul consul de la Cernăuţi, au fost ceva reprezentanţi la festivalurile de la Apşa, unde am trimis pe cei mai buni copii de la noi. Le-a plăcut cum au recitat ai noştri şi le-au dat diplome", spune. "Cam la asta s-a rezumat totul, la diplome...".
Până când autorităţile române se vor interesa de viaţa a peste 10.000 de păstrători de limbă română, copiii din Poroşcovo învaţă poeziile lui Eminescu de la doi tineri misionari baptişti şi de la învăţăceii lor, Ira şi Milan, doi adolescenţi volohi.
Autori, BOGDAN LUPESCU
CIPRIAN RUS
sursa: http://www.formula-as.ro