ESTE WEEKEND ... CEVA DULCE NE FACE MAI VIOI ...

ESTE WEEKEND ,,, AȘA CĂ PUTEM SĂ DANSĂM PUȚIN ... ÎMBUNĂTĂȚEȘTE CIRCULAȚIA ȘI NE BUCURĂ SUFLETELE

SPECTACOLUL NATURII - IMAGINI CARE TE COPLEȘESC CU FRUMUSEȚEA LOR

”Lacul Retba” - Lacul Roz din Senegal

”Lacul Retba” sau Lacul Roz (adica Pink Lake) este situat la nord de Peninsula ”Cap Vert” din Senegal, la aproximativ 30 km (18 mile) nord-est de capitala Dakar, în nord-vestul Africii. 

Lacul este separat de Oceanul Atlantic doar printr-un coridor îngust de dune. Suprafața lacului este de 3 km.p, și are o adâncime maximă de 3 m.

Culoarea acestui lac este dată de algele ”Dunaliella salina” și este cunoscut pentru conținutul ridicat de sare, până la 40% în unele zone.


Algele produc un pigment roșu pentru a ajuta la absorbția luminii, care oferă energie pentru a crea ATP.  Adenozin trifosfat ( ATP ) este o substanță chimică organică complexă care participă la numeroase procese. Găsit în toate formele de viață, ATP este adesea denumit "unitatea moleculară de monedă" a transferului de energie intracelulară .

Culoarea este deosebit de vizibilă în timpul sezonului uscat (din noiembrie până în iunie) și este mai puțin vizibilă în timpul sezonului ploios (iulie-octombrie).

Lacul este cunoscut pentru nivelul ridicat de sare, până la 40% în unele zone, care este în principal datorită pătrunderii apei de mare și evaporarea ulterioară a acesteia. Datorită nivelului ridicat de sare, oamenii pot pluti ușor pe apă.

Sarea este exportată în întreaga regiune. Bărbați și femei din toată Africa de Vest, lucrează 6 -7 ore pe zi, protejând pielea lor cu ”Beurre de Karité” ( unt de shea ), un emolient produs din nuci Shea, care ajută la evitarea deteriorării țesuturilor. 

Sarea este folosită de pescarii senegalezi pentru a conserva peștele, o componentă a multor rețete tradiționale, inclusiv mâncarea națională, o tocană de pește numită ”thieboudienne”.

Peștii din lac s-au adaptat la conținutul ridicat de sare. Peștii sunt de aproximativ patru ori mai mici decât cei care trăiesc într-un mediu normal.

”Lacul Retba” este considerat de UNESCO drept sit de patrimoniu mondial . 

sursa: https://en.wikipedia.org

”Noi n-am ştiut că Rumânia este ţara noastră...Am aflat că avem o țară, am aflat cine suntem”

În timp ce scriam aceste rânduri despre românii volohi din Ucraina, un nod mi se pusese în gât și ochii îmi erau în lacrimi.

Oameni buni, îmi plânge sufletul când descopăr câte nedreptăți au îndurat și încă mai îndură românii din țară dar și cei care trăiesc pe meleaguri străine. Românilor din țară, ciocoii cocoșați și coroiați le-au înlocuit adevărata istorie cu minciuni, iar celor pe care au reușit să-i dezrădăcineze le-au furat chiar și identitatea. Dezrădăcinarea românilor continuă și în zilele noastre. Am totuși încredere că într-o zi, ciocoii vor crăpa iar românii din toată lumea vor trăi, din nou, liberi și stăpâni pe viața lor. Dumnezeu ne va ocroti, așa cum a făcut-o mereu, pentru că suntem un popor credincios, pașnic și cu iubire pentru semeni, la fel cum au fost toți strămoșii noștrii.  

Românii VOLOHI din Ucraina

(a nu se confunda cu românii ucrainieni)

"Să ziceţi acolo, la Rumânia, că toţi rumânii să vină aici, la Mihai Canaloş, şi-ntr-o casă toţi om trăi ! Să ziceţi că sânjele-a lu' meu îi rumânesc. Numa' rumânesc îi. No, aşe. Sânjele a lu' meu n-o fost rusesc nigda (niciodată) !"

Prin anul 1994, un anume Vasile Voloşin, din satul ucrainean Poroşcovo, s-a întors acasă cu o "cutiuţă miraculoasă". Era dintre pri­mii localnici ce depăşeau hotarele aşezării, după des­tră­marea URSS. Săraci la limita supravieţuirii, săte­nii s-au adunat în jurul acelei "căşcuţe" stranii, din care ieşeau voci străine din alte ţări. De-acolo, de la primul "tranzis­tor" pe care-l văzuseră vreo­dată în viaţa lor, au auzit ei, pe-un post numit "Radio România", o limbă ase­mănătoare cu a lor. Şi cântece popu­lare ce le înfierbântau inima şi cărora le pricepeau cuvintele. Clipa în care au aflat că există un neam pe pământ ce vorbeşte acelaşi grai pe care ei îl vorbeau de secole a fost un mo­ment istoric al comuni­tăţii de "volohi" din Poroşcovo. Cu toate astea, până acum câţiva ani, niciunul din­tre ei nu ştia unde se află această "ţară mamă", darămite, să fi fost vreodată în ea...

"Ne îmbucurăm că aţi vinit, fraţi !..."

Români care nu au auzit niciodată de România. Vechi, uitaţi undeva departe, între graniţele a patru ţări străine, şi-au păstrat limba ca printr-un miracol, trăind de secole absolut rupţi de lume, fără bise­rică şi şcoală, după legile lor ancestrale. Ţi-e imposibil să crezi. 

Trecusem, de peste două sute de kilometri, de graniţa ucraineană, lăsasem de mult în urmă ultimele sate româneşti din dreapta Tisei, dincolo de munţi. 

Ne cufundam pieziş, tot mai spre miazănoapte, în Ucraina pro­fundă şi parcă fără sfârşit, în partea ei cea mai apuseană, dinspre hotarele cu Slo­vacia, Ungaria şi Polonia, pe drumuri proaste şi nesemnalizate, păstrând mereu în minte vorbele lui Ioan Botoş, românul de dincolo de Tisa, care a descoperit aceas­tă "insulă de vlahi", în urmă cu cincisprezece ani, şi care luptă neobosit, prin asociaţiile sale, pentru drepturile românilor din Ucraina: "O să vă fie greu, fără traducător de rusă...". 

Sau pe cele ale profeso­rului universitar dr. Ilie Gherheş, unul dintre primii istorici care i-a cercetat, prin anul 2002: "Este foarte periculos. Aveţi grijă. Nici să nu rostiţi pe-acolo numele satului «Poroş­covo». Nimeni dintre ucraineni n-o să vă ajute, n-o să vă îndrume. Ba dimpotrivă, o să aveţi necazuri...".

Oraşe tot mai îndepărtate. Khust, Muka­chevo, Perecin, un Ujgorod imens, cufundat cu totul în beznă... Abia a doua zi cutezăm să pornim spre acel Poroshkovo, satul as­cuns între culmile parcă îmblă­nite cu fagi ale Carpaţilor Păduroşi, despre care aflasem că e o adevărată "capitală" a volohilor din Transcarpatia. 

La drumul mare, în "ţenter", nimeni nu-ţi poate spune dacă-n preajmă ar putea fi ro­mâni. 

Case mari, trufaşe, tăcute, în faţa cărora ucrai­nenii ridică din umeri. 

Doar prin tele­fon suntem ghidaţi s-o luăm spre dreapta, pe-o uliţă desfundată de pământ, şi apoi s-o fa­cem la stânga, pe-o alta şi mai mică, undeva către codri. 

Acolo, la sfâr­şitul caselor de piatră, într-o curbă a drumeagului noroios, ne aşteaptă un anume Vasile Lacatuş, pitit în umbra unor salcâmi, temător parcă să facă orice pas spre noi, în "partea ucrai­neană" a aşezării. E îmbrăcat sărăcăcios, într-o hăinuţă de pie­le roasă şi-un pan­ta­lon de costum peticit. Se vede că "s-a îm­părăţit" (îmbrăcat frumos) special, cu ocazia vizitei noastre, că e emoţionat tare la vederea unei maşini cu număr de România. 

Coborâm şi ne îndrep­tăm spre el, stânjeniţi, încercând un "Bună ziua !" în româneşte. 

Omuleţul ne răspunde, cu urmă­toarele cu­vinte: "Sănătoooşi ! Să fiţi să­nătoooşi ! Bună ziua şi binele aţi venit ! Ne îmbucurăm că aţi vinit, fraţi !...". 

Ne face semne gră­bite s-o luăm după el, pe uliţă, care după colţ se lăr­geşte brusc, pornind spre un noian nesfâr­şit de case scun­de şi pricăjite, din chir­pici sau cărămidă netencuită, învălmăşite una-ntr-alta, de parcă s-ar fi for­tificat, cândva, înaintea unei primejdii. 

"E ! Iată, tabără nostră dragă, unde noi rumânii trăim !...". 

Rămânem încremeniţi în mijlocul străzii. Înaintea noastră, o vânzoleală ca de Ev Mediu. De-a lungul acestui drum, plin de oameni, se întinde o să­răcie teribilă, amestecată c-o bucurie exuberantă, ce efec­tiv îţi copleşesc simţurile. Trec cai, căruţe, latră câini slăbănogi, se zbenguie copii, nefiresc de mulţi copii mici, desculţi şi năuciţi de sărăcie - zeci, sute - venind spre noi, ca înspre o minune. 2.000 de "ru­mâni" trăiesc înaintea ochilor noştri ! 

Am trecut de "graniţa ucraineană" a satului Poroşcovo, dincolo de care totul se schimbă. Păşim ca spre o altă lume... O lume  încă necunoscută a românilor ...

"Eştem volohi de la început, am păzit limba nostră"

"Tabără", da. Aşa e numit azi locul acesta, căci, într-adevăr, ca-ntr-un lagăr şi-au dus traiul dintotdea­una volohii. 

Margi­nali­zaţi şi discriminaţi de ucraineni, uitaţi acolo în neştiinţă, doar fiindcă erau "altfel", fiind­că s-au încăpăţânat să vorbească această limbă ciudată, pe care n-o pricepea nimeni, despre care nici ei înşişi n-au ştiut secole întregi de unde provine. 

Vin toţi spre noi ca să ne atingă, să ne privească de-aproape, de parcă am fi de-adevăratelea nişte sfinţi mult aşteptaţi, abia coborâţi pe pământ. 

Îşi dau coate unul altuia, îşi şoptesc complice veşti despre noi. "Sănătooşi !... Sănătooşi !...", ne răspund aidoma, când îi salutăm. "Işi, tot rumâni ! Tuturinde (peste tot) îi tot zonă de rumâni !", ne zice acelaşi Vasile Lacatuş, omul ce avea să ne devină călăuză în cele două zile cât aveam să stăm doar între aceşti stranii "fraţi" ai noştri. E un fel de "lider" al lor, ştie pe toată lumea, chiar şi pe volohii celorlalte sate din împrejurimi. Şi suntem uluiţi mereu, de cât de bine ne înţelegem cu aceşti oameni. 

"E !, grăim rumâneşte, na cum să nuuu ?!... Am păzit limba nostră... Eştem volohi de la început, de la moşii şi didu (bunicii) noşti !... Numa işi al fo', n-am plecat arindinea (în altă parte)...". 

Aşa zic toţi. Suntem după două zile de călătorie, la peste 1.000 de kilometri depărtare de Bu­cureşti. 

Până în urmă cu câţiva ani, nici măcar unul dintre rumânii de aici nu auzise vreodată de Bucureşti, de România, nici măcar de ro­mânii ucraineni de pe malul Tisei sau de la Cernăuţi.

"Rumân ieşte ? Frate ieşte !"

Baba Maria are 82 de ani şi e cea mai bătrână din toată comunitatea de volohi din Ucraina. Calcă apăsat, dinspre celălalt capăt al satului, împingându-se într-un toiag cu care desparte în două marea de copi­lime care îi iese în cale. 

Oamenii o preţuiesc, o respectă. E de pe vremea lui Ciuba, Gusti, Bondi, Bîtca, Tiriţa, vechii volohi ce au legat, cândva, aşezarea... Strigă la femeile tinere de peste drum să-i aducă un scaun, să stăm la soare oleacă. "Ru­mân ieşte ? Frate ieşte !", zâmbeşte ştirb baba Maria, apoi ne pupă şi ne trage la pieptul ei. "No şăzî şî tu, şăzi oleacă ! Sufletu' (inima) mă doare, mijlocu' mă doare, urechile rău mă junghe. Şăzî, frate...".

- Baba Maria, ce sunt volohii ? Cum aţi ajuns voi aici ?
- Volohii rumâni îs. Işi s-o pomenit. Mulţi o vint "de pă Cehuri" (Cehia), eram volohi de-acolo. Şasă ai (ani) aveam când o vint tata cu mine de pă Cehi. Mama d'işi era, din Po­roşcovo, el o vint după ea. Eu în Praha m-am născut, tîrgu hăl mare. Ai auzit, ai fost ?

- Deci, tata din Cehia era tot voloh ?
- E (da) ! Grăia cu mama rumâneşte. Tata troşi (coveţi) făşea, linguri. Ştii ce-s linguri, troci ? No, frate. Troaca, troaca. (se bucură că ştim cuvintele rostite de ea)

- Când ai venit aici, în Poroşcovo, cu părinţii, lumea vorbea şi atunci tot ca dumneata ?
- No ? No ? Păi cum ? Vorbea rumâneşte. D-işi, din Poroşcovo mi-am luvat şi eu a meu vom (om, soţ). Treişizeci de ani îs de când "s-o culcat" (a murit). Şi-am avut cu el unşprizeci cupii. Canaloş Vasile îi zicea. Şi io îs Canaloş Maria Iosefina. No, aşe ! Să trăiţi încă o dată cât io, fraţii mei, Dumniezo să v-aldu­iască !

Un miracol al supravieţuirii

"Îmi zice Mariţa Voloşin, mă duc pă cinzeşitrii de ai şi işi m-am născut. Av tresiprezeci cupii şi două­şapte de onucúri (nepoţi) !... Mama, tata, bunicii, tot pravitu' (neamul) nostru tot işi o fo'. După a meu vom, mă scriu tot Voloşin... Noi am păzit limba, c-am grăit noi între noi aca' (acasă). Noi n-am ştiut că îs şi alţii rumâni care grăiesc în rumână, numa' până şe-o vint aicea rumânii, aşa ca voi... Na, vovă plaşe-ve cum grăim noi ? Pricepeţi oarecă cevare ?..."

Mariţa arată întocmai ca o gospodină de-a noastră, îmbrobodită, c-un sfeter pe spate, cam mult îmbătrâ­nită, după cele 13 naşteri şi multele necazuri, trăite, la fel ca toate femeile volohe. Dar e atât de veselă, de exuberantă, înconjurată de nepoţii ei blonzi şi pis­truiaţi, încât, stând doar puţin între aceşti oameni, îţi dai seama că toate greutăţile pot, pur şi simplu, să nu mai existe. 

Aşa s-a fixat o lege a pământului - îmi ex­plică Vasile Lacatuş - ca femeile să "rodească" mulţi prunci. Sub blestem, să nu îi lepede nicicând. 

Nu se ştie de când sau de ce, căci până nu demult, oamenii ăş­tia nu au avut, efectiv, nici o religie care să le-o interzică. Şi nici acum foarte mulţi nu au. "Aşa s-o vrut moşii noşti, ca să nu pierim", zice. 

Un in­stinct ca de trib, al păstrării seminţiei, ca să stator­niceas­că pe loc cât mai mulţi ur­maşi, lăsând cu jurământ ca toţi - absolut toţi ! - să-şi înveţe copiii în casă limba română şi să nu se amestece cu alte neamuri. 

N-au avut altă soluţie, în acest pinten de Ucraină, înfipt între trei ţări străine. Ca să nu dispară. Ca să se ştie de ei.

Astăzi, din cei peste 2.000 de volohi din Poroş­covo, 1.200 sunt copii. O me­die de opt-zece copii la o casă - satul cu cea mai mare natalitate din Ucraina, o ade­vărată "ciudăţenie" a ma­pa­mondului. 

Dintre toţi locui­torii, cel mult 100 sunt "gra­motni" (ştiu să scrie şi să ci­tească). Multe case n-au nici apă curentă, fântâni, lumină electrică - autorităţile ucrai­nene "au avut grijă" să înles­nească asta. 

N-au auzit de com­putere, telefoane mobile, mulţi dintre copii nici n-au văzut vreodată o ciocolată. 

O altă lege, lăsată "de la moşi" - cununiile să nu se desfacă. Foarte rar vreun voloh a divorţat sau s-a recăsătorit vreodată. Dacă o familie are mai puţin de patru copii, înseamnă că ori n-au apucat să îi facă, ori unul dintre soţi a murit. 

Un vechi cod moral stăpâneşte relaţiile dintre ei, înăuntrul tuturor satelor volohe. 

Să nu se înşele în interiorul comunităţii. Să se ajute necondiţionat. Să se ţină aproa­­pe. 

S-au descoperit până acum 11 sate româneşti în împrejurimile Poroşcovului (care e cel mai mare şi însemnat). Unele destul de departe, la aproape 100 de kilometri. Toate având, însă, aceeaşi limbă, aceleaşi obiceiuri şi legi ale lor. 

Un adevărat "miracol" al supravieţuirii unei co­munităţi şi a unei limbi, după cum s-au pronunţat toţi specialiştii cu care am vorbit. Abia ştiind astea, când îi priveşti pe aceşti oameni sărmani, ce vin spre tine pe uliţa cea mare, te înfiori: de-adevăratelea, fiecare din­tre ei este "un erou". Un supravieţui­tor. Fiindcă "au păzit" atâta vreme limba asta, care nu le-a adus altceva decât necazuri.

Au aflat, în sfârşit, că au ţară

Vin tot mai mulţi. Suntem în­con­juraţi de copii, de gospodine înflă­cărate, căci bărbaţii sunt plecaţi cu munca, la pădure sau "la sămă­nat de croampe". 

"Na, biruiţi să pri­şepéţi ce noi grăim ?", ne în­trea­bă, hohotind de bucurie, când aud că pricepem, că pricepem tot. 

Ne aflăm chiar în inima "ta­berei", în faţa singurei prăvălii de aici - una rudimentară, doar cu alimente de bază - aparţinând unui voloh ceva mai înstărit, pe care-l cheamă tot Vasile, dar căruia toţi îi zic "Bi­rău". 

"El îi Birăul nostru, care ţine tabăru' nostru", spun, ară­tând cu mâna spre un bărbăţel "harnic" (gras), ce stă în tinda ma­gazinului, proaspăt bărbierit, cu braţele în­cru­cişate pe piept, ca un staroste. 

Asta, deoarece i-a ajutat pe mulţi, le-a dat mereu pe dato­rie, "pită", "mălai", "oloi", "cu­rechi", "vouvă" (ouă), fiindcă e stă­pânul cailor cei mai fru­moşi din sat, dar mai ales fiindcă în anul 2005, a fost cel dintâi voloh care a păşit vreodată în Ro­mânia. 

A fost acesta un alt "mo­ment istoric" pentru întreaga comu­nitate. El şi nevasta lui, Maria, au trecut hotarul doar câteva zile, până în Baia Mare şi Sighet, dar oa­menii i-au aşteptat acasă ca pe nişte mesageri din alte lumi. Cei doi au fost purtaţi de Ioan Botoş (preşe­dintele Uniunii Inter-regionale a Românilor din Ucrai­na - "Dacia") pe la toate ofi­cialităţile băimă­rene, ajun­gând cu ei până la Palatul Administrativ şi prefec­tul judeţului. 

Abia când cei doi s-au întors şi le-au po­vestit ce-au vă­zut, au început şi ei să înţeleagă că au, în sfârşit, un "aca­să". 

"Me­ream cu drumu' şi vedeam pă stradă vomini (oamenii) cum gră­iesc tutu­rin­ghea (pretutin­deni) rumâneşte, aşa ca cum vii işi la noi", îşi amin­teşte mormăit "Birăul", străduindu-se să se ţină băr­bat, să-şi stăpânească emoţiile. "Tot era acolo nu­ma' o limbă. Nu mai multe limbe, ca işi. Până atuncea noi n-am ştiut că eşte ţara noastră, că eşte prezidentu' a nostru. Gândeam că suntem lăpădaţi de la toţi...".

Vasile Birăul şi nevasta sa - primii volohi care au păşit în România
Stăm cu oamenii aceştia în mijlocul lor şi ne sim­ţim atât de bine, molipsindu-ne de la fericirea lor... Le împărţim copiilor ciocolate aduse de la Ujgorod, pe care aceştia le strâng la piept, ca pe adevărate tezaure, fugind pe uliţă ca să le molfăie cu fraţii lor. Ne amu­zăm de cuvinte, cum zic ei "apă arsă", în loc de fiartă, "lapte verde", în loc de crud, "deal", în loc de munte, "nevastă", în loc de noră (cei cu mulţi copii însuraţi au şi câte şapte-opt "neveste"), că "femeia rodeşte" şi "pomii nasc" fructe mândre... Pe mai toţi îi cheamă cu nume pur româneşti - Vasile, Ion, Mihai, Radu, Petru, Maria, aşa-s scrişi şi-n acte, aşa se pre­zintă şi familia Canaloş: "Iancu şi Leana", muierea având 54 de ani, el cu 2 ani "mai bătrân" (mai mare) decât ea. Împreună au 12 copii. Zici că-s luaţi de-undeva din satele noastre de moţi, după înfăţişare şi purtări, nu se plâng de nimic, decât că "ucrainenii nu ne plac rău pă noi", că "ei ne îngână pe noi !", aşa cum zic mai toţi consătenii lor. 

Chiar acum câteva săp­tămâni - zicea Leana - "a mea fătuţă de şapte ai o mărs la şcoală şi nişte ficioraşi de ucraineni o împins-o într-o râpă, acolea. O ţuţurat-o de păr şi i-a zis: «Volohă înhimată (murdară) !» Trii luni de zile cupila o zăcut în pat, s-o tare cutulit. M-am dus la învăţătoră şi n-o fă­cut nimic, o zâs că fecioraşii în ade­văr o zâs aşa. Nu mai pot s-o slobod la şcoală, că cupila se teme. Îi slabă, micuteoancă... Toţi cupiii păţăsc aşa !". 

Vasile Laca­tuş, omul nostru, întăreşte spusele Leanei. El este de cinci ani un fel de diacon la noua biserică baptistă - prima institu­ţie românească în­fiinţată vreodată aici. Dar care, din nefericire, se află spre "partea ucrai­neană" a satului. 

De-atunci, au fost supuşi unor presiuni sporite - înju­raţi de la porţi, scuipaţi, adesea îmbrânciţi când tre­ceau spre "adunarea" aceea a lor. 

Profitând de analfa­betismul lor, le-au pus în seamă o mulţime de tâlhării, trimi­ţându-i în puşcărie chiar şi pentru un braţ de lem­ne luat din pădure. 

"Da, ieşte razniţă între noi. Cupiii noştri nu-s lăsaţi să se ridice. Noi n-am avut nicicând funcţie, bun sirvici, că n-am ştiut carte. De-aceea n-am ieşit niciodată din sat - ne-o fost ruşine. Nici­unu' n-o fost la Occident, n-o biruit să iasă din ţară. Nu­ma-n Kazahstan, când era SSSR-ul, atâta am fost duşi noi, la troică. Aşa o fost şi cu cupiii mei: profe­sórii nu vinea la ei, le pune note mici, îi lasă acolo şi nu-i ascultă deloc. Şi dacă cupiii ridică mâna la clasă, par­că nu-i avug (aud). Cupiii noştri n-au niciun dor să mai vie la şcoală, dacă toţi îi îngână...".
Dar răul a avut şi o parte de bine. Aceasta a fost "şansa istorică a volohilor" de a-şi păs­tra limba, ne spusese profesorul Ilie Gher­gheş: 

"Că au fost discriminaţi, marginalizaţi. Dacă ucrainenii nu-i pri­­goneau, dacă nu erau aşa «zărăs­tiţi» (săraci), dacă măcar vreunul ar fi avut vreo funcţie socială, dacă erau accep­taţi la biserica pravoslavnică şi, mai ales, dacă făceau şcoală, păi ăştia erau slavizaţi de mult. Nici n-am mai fi auzit astăzi că au fost pe acolo volo­hii...".

Cea mai mare teamă a ucrainenilor din Poroşcovo este că, în scurtă vreme, aceştia îi vor depăşi numeric (ei sunt azi 3.000). Că astfel vor putea pretinde drepturi şi chiar funcţii de conducere în comună. Că, după atâtea vizite din Ro­mânia, la următorul recensă­mânt (ulti­mul a avut loc tocmai în anul 2001 şi-au fost trecuţi toţi ucraineni, căci etnia "voloh" nu există) toţi se vor de­clara români. Căci, în sfârşit, au aflat că au şi ei o ţară. Au aflat "cine sunt".

Vlahi veniţi dinspre apus !

Şi totuşi, cine sunt ei ? Au fost aici dintotdeauna sau au venit de undeva ? 

Nu există înscrisuri, căci înain­taşii lor au fost analfabeţi şi asupriţi mereu. Nimeni nu s-a interesat de ei, până prin anii 2000, iar ucrainenii n-au avut interesul să-i promoveze. 

Nu au relicve, zidiri. La "timitiu'" (cimitirul) ucrainean, înţe­legem cu greu că majoritatea volohilor care-au fost îngropaţi aici nu şi-au permis cruci de piatră şi că cele din lemn, sărăcăcioase, au putrezit. Dar că au fost mulţi. "Sute, mii", ne zice un fel de crâsnic. La fel cum au natalitatea foarte ridicată, tot aşa e şi mor­talitatea. Mor de tineri, din cauza greutăţilor şi supă­rărilor, astfel că astăzi comunitatea pur şi simplu nu are bătrâni. Există doar două persoane cu vârste peste 65-70 de ani: baba Maria, cu care vorbisem la intrarea în sat, şi uncheşul Mihai Canaloş, care are acum 79 de ani. Atât. 

Baba Maria ne spusese că ei au venit "de pe Cehuri", fapt susţinut şi de alţi volohi, care-au aflat asta de la moşii lor. "Da, graiul lor are asemănări cu cel al vla­hilor din Slovacia, din Serbia, Cehia", avea să întărească şi dr. Ioan Faiciuc, de la Institutul de Lingvistică al Academiei Ro­mâne, filiala Cluj, un renumit dia­lectician ardelean care le-a cercetat limba încă din anii 2000-2001. 

Aşa­dar, vlahi care au venit din­spre apus spre ră­sărit, fiind deja acolo cu multe veacuri înainte ! 

Asemeni vlahilor pe care reporterii noştri i-au cercetat atâţia ani în Serbia, Croaţia, Muntenegru, Un­ga­ria, Polonia... 

"Sunt «vo­loşi», aşa cum le-au spus întot­deauna slovacii vlahilor", ne va zice ling­vistul, la întoarcerea în ţară. 

"Ciu­dat, limba lor nu are nicio legă­tură cu Maramureşul, deşi aceasta e zona românească cea mai apro­piată. Niciuna ! Cele mai multe asemănări le-am găsit cu moţii din Crişa­na, cu Banatul, cu nordul Haţe­gului. Aşadar, foarte departe de graniţă. 

Slovacii i-au numit Vo­loşin, ungurii le-au spus Canaloş (lingurar). Astea-s cele mai întâl­nite nume de familie. Sunt, probabil, băieşi lingurari, care vorbesc o limbă foarte veche. Când zic «băieşi», nu înseamnă că au vreo legătură cu ţiganii. Precum aţi văzut şi voi, au alte îndelet­niciri, alte însuşiri. Denumirile «băieş» sau «rudar» au fost adesea prost înţelese. Ele reprezintă doar împărţiri «după mese­rii». 

Volohii au fost oameni care s-au ocupat cu lem­nul, cu cioplirea lemnului. Limba s-a păstrat în fami­lie sau ca un argou secret al mese­riei. Nu există în dialectul lor nici o particularitate ţigănească. Ceea ce m-a uimit e că în Poroşcovo există şi o «tabără» de ţigani, total sepa­rată, dar volohii nu s-au amestecat cu ei. Ba, culmea, sunt mai marginalizaţi în Ucraina decât ţiganii...".

Fericirea de a vedea străini

Într-adevăr, văzusem şi această parte de sat, cu zecile de case ale ţiganilor ucraineni, care habar n-au româneşte niciunul. Volohii îi numesc "goi", sau "go­liţi", şi suferă mult că sunt porecliţi de ucraineni "ţi­gani albi", această etichetă absurdă care-a stat adesea deasupra lor ca un blestem. 

"Dumniezo s'mă iarte, cum eştem noi «goi» ?!", izbucneşte bătrânul Mihai Canaloş, arătându-mi "pasportu'" mamei sale, Rada, născută aici în 1909. "Noi işi am fost, pă locu'nostru ! Işi ne-o rodit pă noi moşii hăi de demult. Noi nu 'ştem ca goii, învăţaţi astăzi işi, peste-o lună-n altă parte. Noi am fost cu lemnu'. Am lucrat numa' lemn d-işi, din padurile ale noastre. Nu ne-am mutat nichiri (nicăieri) !", mai zice cel mai bătrân bărbat din sat, dându-ne să privim ultimele linguri pe care a mai avut puterea să le cioplească. I le cumpărăm, ca şi cum am fi martori la stingerea unicei tradiţii a acestei seminţii urgisite.
Aşadar, au stat pe loc. Aşa zic puţinii bătrâni. Cei "de pe Cehii" s-au întors acasă la cei care nu s-au mişcat de aici. Aşa zice şi "ucraineanul român" Ioan Botoş, care a avut acces la arhivele cetăţii Mukachevo şi a descoperit că în anul 1364, au fost înfiinţate aici zece puncte de grăniceri, în care au fost aduşi mili­tari... "volohi" ! 

Tot în aceeaşi perioadă, în zona Po­roşcovo, au fost înfiinţate alte şapte puncte de grăniceri, compuse tot din volohi băieşi. 

Istoricul Ilie Ghergheş susţine ipoteza lui Botoş: "Cu toată res­pon­sabilitatea istoricului, care am studiat graiuri vechi, am predat paleografie la Universitate, mă pot pronunţa că e vorba de cel puţin anii 1400-1500, dacă nu mai demult. E o limbă care se vorbea la noi, în Ardeal, acum 150 de ani. Nu neapărat în Poroş­covo. Acolo, ei s-au mai amestecat, am auzit că unii s-au mai căsătorit şi cu cei din cartierul ţigănesc, ba şi cu ucraineni. Graiul lor s-a amestecat cu slavisme, cu cuvinte pe care le-au mai luat de la moldovenii cu care au lucrat cândva în Kazakhstan... Au fost mult influenţaţi şi de românii din România, care i-au vizi­tat în ultima vreme. Când am fost la ei prima dată, vorbeau o limbă mult mai rudimentară ca azi. Dar sunt cătune prin preajmă, în munţi, care nici nu au fost descoperite încă. Deşi am fost probabil primul istoric care i-a văzut, pot spune că cercetarea volo­hilor e şi azi abia la începuturi...".

Dor de România

Simer, Râmeţi (Remetea), Camianiţa, Svaleauca, Obaua, Vâjniţa, Dolha (Dolga), Mircea... Sunt un­sprezece sate din jurul Poroşcovului, unde au fost des­coperite până acum comunităţi de volohi în Trans­carpatia. 

Peste 10.000 de "rumâni", găsiţi nu demult între culmile astea blajine ale Carpaţilor Păduroşi, foarte puţin cunoscuţi astăzi. Zece mii !... Şi, cel mai probabil, încă mai sunt. Căci niciodată n-au fost cercetaţi sau "inventariaţi" cumsecade, ci doar văzuţi în viteză de "echipe" sporadice de români, ce nu s-au abătut prea mult de la drumul mare.
Mircea... Tocmai pe drumul spre Lvov, la peste 50 de kilometri de Po­roş­covo... Un pâlc de bordeie bătrâne, vă­rui­te-n albastru, urgisite la marginea satu­lui pe-o coamă de deal şi bătrânul aşezării, Petru Ca­naloş, care şi-a ţinut un fel de genealogie a "pra­vitului" său, ajun­gând cu memoria până la două veacuri în ur­mă. 

La Râmeţi, doar o "vu­liţă" de rumâni a mai ră­­mas, în mijlocul ucrai­­nenilor. Limba e mai slabă, ba unii, pre­cum Larisa Canaloş, zic că suntem primii ro­mâni din România pe care i-a văzut în viaţa ei, în afară de pastorul cernău­ţean Ioan Pătraş, baptistul patriot, care de 5 ani se străduie să-i sprijine şi să le redeştepte limba. 

Astăzi, volohii din Transcar­patia cel mai mult îşi doresc o şcoală în limba română. Au început să simtă, să înţe­leagă în adân­curile sufletelor, că ceva îi leagă de alte ţinuturi decât astea. Şi e atâta dragoste în satele astea, "ceva" ce ne înduioşează până la lacrimi şi parc-ai vrea mereu să mai stai, să-i auzi, să-i ajuţi... 

Când o asculţi pe Iula Voloşin cân­tân­du-ne în faţa porţii ei din Râmeţi, un cântec vechi, cu care s-a pomenit de co­pilă: "Tu muiere, tu bo­lândă/ Nu şedea-n ţară străină/ Du-te-acasă, fierbi şi mâncă/ şi te pun-te şi te culcă... Dirima, dirima mea/ Fă dirima cum îi vrea/ Da' de-oi fi în ţara mea...". 

Când îl auzi pe Vasile Lacatuş, cel de-al doi­lea voloh din istorie care a fost vreo­dată în România, zicând cum a plâns când a trecut pe jos podul de la Sighet, pe pământ româ­nesc... Sau pe bătrânul Mihai Canaloş, înţeleptul din Poroşcovo, care ne zice, înain­te de plecare, sărutân­du-ne, c-ar vrea ca toţi românii să vină aici, la el, în căsuţa aceea scundă, cu două odăi, în care-au trăit bu­nicii şi părinţii săi, în care a crescut apoi unsprezece copii şi optzeci de nepoţi şi strănepoţi. 

Întocmai aces­tea sunt cuvintele sale, la des­părţire, cu care-aveam să rămânem în suflet încă mult timp: "SĂ ZICEŢI ACOLO, LA RUMÂNIA, CĂ TOŢI ROMÂNII SĂ VINĂ AICI, LA MIHAI CANA­LOŞ, ŞI-NTR-O CASĂ TOŢI OM TRĂI ! SĂ ZICEŢI CĂ SÂNJELE-A LU' MEU ÎI RUMÂNESC. NUMA' RUMÂNESC ÎI. NO, AŞE. SÂNJELE A LU' MEU N-O FOST RUSESC NIGDA (NICIODATĂ) !".

Lecţia de limba română, cu Ira şi Milan

Nu întârziasem niciun minut de la întâlnirea cu Ira Voloşin. La 2 fix eram la uşa casei de rugăciune a ro­mâ­nilor din Poroşcovo. Dar fata de nici 18 ani începuse deja "lecţia", cu cei 20 de copilaşi care se strânseseră din timp în curte. Sunt mici şi gălăgioşi, cum sunt copiii şi, decât să se lase iarăşi cu scandal cu ucrainenii din zonă, mai bine îi bagă în sală şi începe un pic mai repede. 

Încă din curte îi aud deja pe cei mici îngâ­nând-o lung pe Ira. "Mamaaaaa", "tataaaaaa", "caaaa-luuul". 

Intru tiptil, cu emoţii de clasa I, şi mă pun în rân­dul al doilea de bănci. Din primul rând, Nataşa, o fru­museţe de copil de 8 ani, mă conduce, pas cu pas, cu privirea. Are în ochi ceva din ghiduşia unei premiante care nu toceşte niciodată lecţiile. Ne-am împrietenit cu o zi înainte, când i-am vizitat familia, una dintre pu­ţi­nele familii mixte - tatăl rumân, mama ucreainean­că - din Poroşcovo. 

În casa familiei Husari, limba ro­mână e sfântă, ca biblia din care Marina, cea mai mare dintre cei cinci copii, le citeşte, seara, celorlalţi, în limba fraţilor de dincoace de munţi. Nu e de mirare că Nataşa e mereu cu mâna pe sus, când e vorba să tradu­că un cuvânt din ucraineană în română, să recite o poezie.

Sâmbătă de sâmbătă, întâlnirile de la casa de rugă­ciune baptistă din Poroşcovo urmează acelaşi tipar. Aşa e de 5 ani de zile, de când Ira, pe atunci o puştoaică ceva mai mare decât Nataşa, a asistat la prima lecţie ţinută de Gabriela, soţia pastorului Ioan Pătraş. 

Născută în România şi căsătorită cu Ioan, de loc din Cernăuţi, Gabi Pătraş e adevărata profesoară de limba română a comunităţii de volohi din Ucraina. A terminat Asistenţa Socială la Oradea, şi-a făcut lucrarea de diplomă într-o comunitate de ţigani foarte săraci din Bihor, aşa că a înţeles, ca nimeni alta, ce trebuie făcut, cât mai degra­bă, pentru a ridica amărâta comunitate de volohi din Poroşcovo. 

"Cartea pe primul plan, altfel, săracii vor ră­mâne mereu la meseriile de jos", şi-au spus Gabi şi Ioan Pătraş, iar de atunci, nu a fost întâlnire în casa de rugăciune, în care să nu îi mai înveţe un dram de limbă curată, românească, şi să nu-i ajute şi încurajeze să se ţină de şcoală pe volohii ei dragi. 

"Aici, la biserică, ţinem vie limba română. Copiii sunt mai deschişi, au învăţat să citească în limba română, să cânte. Am înce­put să facem literele, alfabetul latin. Sunt şi foarte talentaţi unii dintre ei. Lui Ernest de două ori i-am arătat alfabetul şi l-a învăţat !", îmi spune pastorul Ioan, bucuros de progresul uimitor pe care l-au făcut mulţi dintre cei mici. "Azi sunt fix 5 ani de când ne-am mutat la Poroşcovo. 

Lucrurile merg înspre bi­ne. Cu sprijin din Elveţia, am îmbrăcat şi am încălţat 50 de copii, ca să poată merge la şcoală", spune Ioan Pătraş. "Noi, la biserică, facem cât putem. Dar ar prinde foarte bine un profesor de limba română. Am început nişte demersuri şi, dacă părinţii vor, autorităţile nu s-ar opune. Dar trebuie să vină cineva cu autoritate să facă asta", crede Ioan Pătraş.
Între timp, Gabi Pătraş a făcut ce-a ţinut de ea: şi-a crescut deja, în numai 5 ani, doi "suplinitori" de frunte, pe Ira şi Milan, doi copii frumoşi care, azi, când Gabi e plecată, ţin lecţia de română de la pupitrul de la care predică pastorul Ioan. 

Copii care se învaţă unii pe alţii limba română, care se corectează unii pe alţii şi care deprind rotunjimile literelor din alfabetul latin. E greu cu 20 de copii, e şi mai greu cu ceilalţi încă vreo zece, care vin pe parcursul orei, dar Ira are o răbdare de neclintit. 

"Ce am scris aici pe tablă ?". "Va-caaa !". "Va-caaaaa !", îi răspunde puştimea din clasă. "În română e ca şi la noi, vaca. Dar mai e şi vita, care tot vacă înseamnă", le spune Ira, iar copiii o ascultă cu gura căscată. 

Repetă de cincizeci de ori, dacă e cazul, până când şi cel mai aiurit ori mai adormit copil bagă la cap. Pe cei mai neastâmpăraţi îi mai dojeneşte, pe cei mai activi, ca Nataşa, îi premiază cu buline în car­neţelul lui Milan şi cu bomboane aduse de la oraş.
Ira va împlini îndată 18 ani. La vârsta ei, cele mai multe dintre prietenele din Poroşcovo sunt măritate şi au deja doi-trei copii. Dar Ira visează o altă viaţă. Vrea să fie ca Gabi şi ca Ioan, oameni cu carte şi cu meserii frumoase. Anul acesta va termina postliceala sanitară din Ujgorod. E singura româncă din Poroşcovo care a terminat vreodată un liceu şi se bucură că are câteva prietene care vor să i-o ia pe urme. 

"Au deja 16 ani şi nici ele nu s-au măritat, vor să se ţină de şcoală. Nu e uşor. E greu să ţii la şcoală un copil, când ai alte zece guri de hrănit acasă ! Dar lumea s-a emancipat mult în ultimii ani, de când au venit Gabi şi Ioan Pătraş, de când românii de la Apşa le mai trimit ajutoare şi de când români ca noi au venit să vadă de ei".

"Din partea autorităţilor române aţi simţit vreun sprijin ?", îl întreb pe Ioan Pătraş. 

Schimbă subiectul şi îmi răspunde abia după minute bune. "A fost pe aici fostul consul de la Cernăuţi, au fost ceva reprezentanţi la festivalurile de la Apşa, unde am trimis pe cei mai buni copii de la noi. Le-a plăcut cum au recitat ai noştri şi le-au dat diplome", spune. "Cam la asta s-a rezumat totul, la diplome...". 

Până când autorităţile române se vor interesa de viaţa a peste 10.000 de păs­trători de limbă română, copiii din Poroşcovo învaţă poeziile lui Eminescu de la doi tineri misionari baptişti şi de la învăţăceii lor, Ira şi Milan, doi adolescenţi volohi.

Autori, BOGDAN LUPESCU
            CIPRIAN RUS


sursa: http://www.formula-as.ro

CORNURI CALDE - POFTĂ BUNĂ !

"Vom purta lumina lumii" - interviu cu Olena Podluzhnaya Uutai

Olena Podluzhnaya Uutai este un interpret expert pe ”xomus” (sau "khomus"), o harpă tradițională a maxilarului. 

- Când și cum ai venit pentru prima dată în muzică ?

- Când aveam 7 ani, am început să învăț pianul la o academie de muzică. A fost o școală cu internat pentru copiii talentați, unde am trăit și am studiat timp de 13 ani. 

Pasiunea mea pentru harpa maxilarului a început acolo, în hobby-room pentru copii. 

Când am auzit pentru prima dată sunetul de khomus (harpa maxilarului), acest sunet mi s-a părut foarte familiar, ca și sunetul pe care un copil îl aude în pântecul mamei. 

Am început să mă duc în clubul pentru copii în fiecare zi, pentru că am pierdut afecțiunea și căldura mamei mele și am putut să ne vedem părinții doar la sfârșit de săptămână și în timpul vacanței de vară. 

Apoi am început să comparăm sunetul harpului cu sunetele naturii și am realizat că erau sunete foarte apropiate. 

Adesea mă plimb în grădină și în pădure cu harpa mea și repet cântecele păsărilor. 

Anii au trecut, am absolvit Academia cu onoruri și am lucrat ca pianist, dar harpa maxilarului era întotdeauna cu mine. 

Am fost invitată la concursuri pentru tineri muzicieni unde talentul meu a fost remarcat și fascinația mea cu harpa maxilară s-a transformat într-o activitate profesională. 

Am început să merg la festivaluri și competiții în toată Rusia și apoi în străinătate. Mi-am dat seama că harpa maxilarului deschide o cale minunată pentru mine în lume.

- Te joci pe unul dintre cele mai vechi instrumente muzicale. Ce ar trebui să știm despre istoria și utilizarea ei ?

- Profesorul meu mi-a spus că în antichitate harpa maxilarului a fost folosită de vrăjitori și șamani și că harpa poate vindeca oamenii, făcând o persoană mai bună și mai puternică. 

Pentru mine era ca un basm. Am vrut cu adevărat să ating această lume magică și am muncit foarte mult pentru a cânta la harpa maxilarului. 

După ce am citit o mulțime de cărți despre acest instrument vechi, am aflat că aproape toate națiunile de pe Pământ au un astfel de instrument. 

Apoi, mi-am dat seama că khomus este cheia tuturor inimilor, este un simbol al prieteniei și al unității oamenilor, este muzica care poartă memoria strămoșilor. 

Harpa conține multe mistere pe care nu le putem înțelege, dar care se pot simți la un nivel subconștient atunci când cântăm sau ascultăm aceste sunete. 

Oamenii reacționează diferit, cineva strigă, cineva râde, dar toți sunt atât de recunoscători pentru amintirile vii și noile senzații profunde.

- Spune ceva despre Republica Sakha în care trăiești și despre tradițiile Yakuts. Purtați rădăcinile șamanice ale patriei voastre ?

- Cântecul  Khomus este o tradiție veche a poporului lui Sakha (Yakutia). Întotdeauna au cântat la harpa maxilarului - în sărbători, la ritualuri, singure și împreună. Cu sunetele de harpă a maxilarului, ele au restabilit echilibrul în noi și în natură, comunicând cu spiritele naturii - foc, vânt, apă și altele. 

Mama mi-a spus că în familia noastră erau femei-vindecători. Acum, poate harpa de maxilar mă ajută să-mi deschid darul și să creez o legătură cu strămoșii, înțelepciunea și cunoștințele lor.

- Ce înseamnă "psihedelic" pentru tine ?

- Pentru mine înseamnă extinderea conștiinței, să simți și să înțelegi mai mult și mai profund decât putem în fiecare zi. Este o altă lume subtilă a energiilor, pe care o deschid pentru mine și pentru alți oameni cu un khomus-cheie și vibrațiile ei.

- Va fi prima data la Festivalul OZORA. Ați avut experiențe cu astfel de festivaluri de transformare atât de mari ? Care sunt așteptările dvs. de la Ozora ?

- Pentru mine, acest festival va deveni o nouă etapă în dezvoltarea abilităților mele, găsirea unei noi energii și a unei puteri, întâlnirea cu oameni asemănători, împărtășirea experiențelor, ajutorul pentru cineva și cineva care mă ajută. Vom crea un nou canal energetic puternic, care ne va face mai buni și vom purta lumina lumii.

Lady Olena Podluzhnaya

sursa: https://ozorianprophet.eu

POVESTEA UNUI MAGICIAN - NICOLAE TESLEA (NIKOLA TESLA)

NIKOLA TESLA - UN SAVANT CU O INTELIGENȚĂ EXTRAORDINARĂ, APRECIAT DE UNII, DECLARAT NEBUN DE ALȚII.
AȘA SE ÎNTÂMPLĂ CÂND EȘTI FOARTE BUN ÎN CEEA CE FACI  !


Astăzi, curentul electric, radioul sau telecomanda, sunt privite ca fiind de la sine înțeles, fără să realizăm că atunci când aprindem becul, sau pornim radioul ori telecomanda, avem în fața noastră povestea unui magician, un geniu inventator, care avea să shimbe lumea - Nikola Tesla

Pe lângă descoperirile sale despre electromagnetism și inginerie, 

Tesla este considerat un pionier în domeniile roboticii, balisticii, științei calculatoarelor, fizicii nucleare și fizicii teoretice. 

Nikola Tesla considera cercetarea diferitelor întrebări ridicate de către știință drept cea mai nobilă metodă de îmbunătățire a condiției umane cu ajutorul principiilor științei și a progresului industrial și una care să fie compatibilă cu natura.

Cu numele său este denumită unitatea de măsură a inducției magnetice din Sistemul Internațional (1 Tesla = 1T).

Tesla își petrecea mult timp citind cărți, pe care le memora în întregime, având o memorie fotografică.

În autobiografia sa, Tesla a relatat că în numeroase ocazii a experimentat momente detaliate de inspirație. În timpul copilăriei a avut mai multe episoade de boală. Avea o afecțiune foarte ciudată, care se manifesta prin apariția unor fascicule de lumină orbitoare în fața ochilor, adesea însoțite de halucinații. Aceste halucinații erau asociate unui cuvânt sau unei idei care îl urmărea. Uneori aceste halucinații îi dădeau soluția problemei care îl preocupa.

Putea vizualiza în formă reală orice obiect al cărui nume îl auzea. 

În prezent, afecțiunea numită ”sinestezie” prezintă simptome similare. 

Tesla putea vizualiza o invenție cu o precizie incredibilă, incluzând toate dimensiunile, înainte de a începe să o construiască, tehnică pe care azi o cunoaștem ca gândire vizuală. Nu obișnuia să deseneze schițe ale invențiilor, concepea totul din minte. 

De asemenea, avea premoniții ale evenimentelor care aveau să se întâmple, premoniții care au început încă din timpul copilăriei.

Marele savant NIKOLA TESLA este de origine ISTRO-ROMÂN, ne spune Prof. univ. asoc. dr. ing. Dinu-Ştefan T. Moraru, membru titular al Academiei Oamenilor de Ştiinţă din România. 

Savantul şi inventatorul Nicolae Teslea (Nikola Tesla) s-a născut în noaptea de 9 spre 10 iulie 1856, ca fiu al preotului ortodox Milutin Teslea şi al Gicăi Mandici.

Numele iniţial de familie era Drăghici, dar el a fost înlocuit în timp, prin porecla de Teslea, după meseria transmisă în familie, de dulgher (teslari). 

Tatăl lui Nicu Teslea (Tesla) a mai avut un frate, Iosif, militar de carieră, care după absolvirea şcolii de ofiţeri a predat matematică în diferite şcoli militare, ca până la urmă să ajungă profesor la Academia de Război din Viena. 

Tatăl lui Teslea, iniţial, şi el elev la şcoală militară, şi-a schimbat repede profesia, trecând la seminarul teologic, devenind preot ortodox în 1845, când s-a însurat cu Gica. 

Biserica în care a slujit iniţial părintele Teslea se găsea în comuna Similian, la poalele munţilor Velebiti, acoperiţi de păduri de stejar, fag şi corn, în provincia Lica, cu centrul la Gospici, unde a fost transferat şi părintele.

Henri Coandă îl prezintă pe marele inventator Tesla ca român bănăţean din Banatul sârbesc, dar realitatea era că prietenul său Nicolae era istro-român din Croaţia. 

Provincia Lica era locuită compact de istro-românii morlaci, încă din sec. XV-XVI. Gospici se află la câţiva kilometri de ţărmurile Marii Adriatice, iar satul Similian la 12 km de Gospici, satul fiind patria lui Tesla, Teslea.

Preotul, om cult, se interesa cu precădere de literatură, filosofie, ştiinţe naturale şi matematică. Încercarea de desnaționalizare i-a adunat pe morlaci sub stindardul bisericii ortodoxe.

Mama lui Teslea, Gica Mandici, româncă şi ea după nume, a rămas - copilă fiind - orfană, şi a trebuit să se ocupe de cei şase fraţi mai mici. Tatăl său a refuzat s-o trimită la o şcoală în limba străină, dar ca autodidactă şi-a completat cultura ca elevă a soţului ei. Gica era vestită datorită frumoaselor broderii pe care le făcea.

Teslea a mai avut un frate, Dan, mort tânăr într-un accident, şi trei surori: Anghelina, Milica şi Marița, mezina pe care a iubit-o cel mai mult.

Despre familia Teslea s-ar putea povesti mult.

Nicolae, inventatorul, şi-a făcut studiile la Karlovat şi la Politehnica din Graz (1875-1881). 

Îşi începe celebrele descoperiri şi invenţii încă din 1881-1882 la Graz, la Budapesta, la Paris, în cadrul Companiei Edison (1882), Strasbourg (1884), după care porneşte în vajnica odisee americană.

Când zici Nicolae Teslea (1856-1943), te gândeşti la istro-românul devenit cetăţean american, omul de ştiinţă şi inventatorul prolific în domeniul electro şi radiotehnicii, descoperitorul câmpului magnetic învârtitor (simultan cu italianul Galileo Ferraris, 1847-1897). 

Tot el a inventat şi sistemul bifazat de curent electric alternativ şi a studiat curentul de înaltă frecvenţă. 

El a construit primele motoare asincrone bifazate, generatoarele electrice, transformatorul electric de înaltă frecvenţă.

În atomistică, a cercetat fisiunea nucleelor atomice, cu ajutorul generatorului electrostatic de înalta tensiune. 

Invenţia fenomenului "câmp electric învârtitor" se naşte în 1882 la Budapesta, dar imediat, în baza unei recomandări, Teslea pleacă la Paris, unde este angajat la "Compania continentală Edison". Aici, modifică dinamo-maşina Edison. În cadrul aceleiaşi companii, construieşte centrala electrică Strasbourg. 

Deşi i se promiseseră 25.000 dolari la încheierea dificilei lucrări, a fost frustrat de gratificaţii. 

Unul din asistenţii lui Edison, Charles Bechelore, îi propune să emigreze în America şi îi dă o scrisoare de recomandare pentru Edison personal (1884).

La New-York, este primit cu dificultăţi şi răceală, dar în baza recomandării scrise, este angajat în atelierele companiei, ca inginer-electrician pentru repararea motoarelor şi generatoarelor de curent continuu Edison.

O situaţie neprevăzută îl face să se remarce în mod deosebit (1885). Transatlanticul Oregon, dotat cu generator Edison, care se defectase, trebuia să plece spre Europa la dată fixă; avea toate locurile vândute şi întârzierea le-ar fi adus armatorilor mari pagube. 

Firma lui Edison îl însărcinează pe Teslea să repare scurt-circuitul generatorului, cauza pe care o descoperă în spirele înfăşurării bobinei şi o remediază, rebobinând-o în 20 de ore. 

Edison îi promisese un premiu de 50.000 dolari dacă defecţiunea este îndepărtată în timp util plecării vasului la dată prenotată. 

Nava pleacă la timp, dar promisiunea premiului se transformă în explicaţii: fusese o glumă. 

Nici alte gratificaţii promise, de exemplu pentru perfecţionarea generatoarelor şi motoarelor electrice Edison în 24 de variante, înzestrate cu un regulator şi un nou tip de întrerupător, nu i se acordă. 

Edificat asupra conduitei lui Edison, Teslea va lucra de acum înainte pe cont propriu şi va realiza definitivarea sistemului său original, bazat pe curenţi alternativi polifazaţi. 

Trecerea timpului îi dă dreptate lui Teslea în competiţia sa cu Edison şi treptat, teza sa privind curentul alternativ se impune.

Din primăvară lui 1885, mândrul Teslea refuză să mai colaboreze cu Edison şi lucrează independent, infiintandu-şi propria firma, "Tesla Arc Light Company".

Laboratorul în care lucra Tesla 

Într-o discuţie cu Henri Coandă, înregistrată pe magnetofon, marele savant mi-a declarat personal că îl cunoscuse pe Teslea: 

"Eu l-am cunoscut pe Teslea, când eram tânăr de tot, prin tatăl meu (Generalul Constantin Coandă - n.n.), care a fost întotdeauna lângă mine. 

Nicolae Teslea, care este inventatorul curentului electric alternativ, era român din Banat (era aromân - n.n.); e bănăţean, şi felul lui de a gândi şi de a vedea, m-a frapat enorm de mult. El era cu patru luni mai tânăr faţă de tatăl meu, dar nu pot să spun că nu am fost influenţat şi de el, pentru că felul lui de a vorbi şi de a prezenta lucrurile erau aşa de extraordinare încât, deşi eram copil, n-am uitat. 

Vezi, unul din românii foarte importanţi, care a schimbat poate toată viaţă omenirii, e un bănăţean !...". 

Dacă acum, să zicem 150 de ani, s-ar fi spus, ar fi venit cineva să ne spună cum spunea Teslea Nicolae, Teslea, românul din Banat: "Voi face lumină electrică, adică lumina, voi face asta miscand o bucată de fier în faţă unui fir de aramă", lumea l-ar fi închis ca nebun. 

Întâlnirea lui Coandă cu Teslea s-a petrecut în 1893, când Teslea se afla în ţară, datorită morţii mamei sale. Era deja celebru în lumea întreagă, în România însă mai puţin.

În noiembrie 1933, recent emigrat în Sua, Albert Einstein află de cercetările lui Tesla asupra fisiunii nucleare şi caută să-l cunoască. Apropierea se face cu ajutorul unui tânăr reporter ştiinţific, Kenneth Sweasy, care se prezintă la Tesla cu o scrisoare de recomandare din partea lui Einstein. 

Teslea avea 75 de ani, în 1931, când primeşte scrisoarea lui Einstein. 

Cu prilejul sărbătoririi aniversării sale, el mărturiseşte că lucra la o nouă sursă de energie, informaţie care-l incită pe Einstein spre a-l cunoaşte.

Teslea se ocupa de câmpurile gravitaţionale (asemenea celui electromagnetic). 

Einstein ia cunoştinţă de articolul savantului român din "Scientific American", bazat pe experienţele efectuate la instalaţia sa de la Institutul Tehnologic din Massachussetts (1934), pentru obţinerea tensiunilor înalte, cu ajutorul unui generator Van den Graaf, destinat cercetării nucleului atomic.

La 13 martie 1885, un incendiu distruge laboratorul lui Teslea din New York. Flăcările mistuie toate instalaţiile de telegrafie şi întreaga aparatură pentru obţinerea curenţilor de înalta frecvenţa. 

Catastrofa îl lasă sărac la bătrâneţe pe Teslea, fără mijloace financiare, dar savantul îşi recompensează secretarele care-l părăsesc, tăind în două medalia de aur Edison pe care o primise. 

După ce incendiul laboratorului l-a lăsat în stradă (nefiind asigurat), Teslea s-a mutat într-o modestă camera de hotel. Dar şi în aceste condiţii precare el îşi continuă cercetările.

În primăvara lui 1898, Teslea demonstrează public dirijarea prin radio, la mare distanţă, a unui vas fără echipaj. Experienţele au fost efectuate în largul marii, în apropiere de New York.

În 1899, Teslea construieşte la Colorado un mare post de radio, cu o putere de 200 kw, şi realizează transmisii prin telegrafie fără fir, de peste 1000 km, face să se aprindă lămpile oraşului de la distanţă, obţine tensiuni de 12 milioane de volţi.

Edison şi Teslea au fost propuşi împreună să împartă premiul Nobel pentru fizică pe 1915, ca unii ce-şi închinaseră viaţa pentru descoperiri şi realizări tehnice utile omenirii. 

Teslea a refuzat premiul, din cauza animozităţilor din trecut. Dar era în 1916, şi premiul pe acel an nu a mai fost acordat, din cauza războiului mondial.

Nicolae Teslea moare la New York, în noaptea de 7-8 ianuarie 1943 şi este înmormântat la 12 ianuarie. O covârşitoare personalitate care a marcat două secole prin geniul său.Noi, românii, am uitat să-l comemorăm ! 

Câteva dintre invențiile lui Tesla:

Curentul alternativ (CA) (1882)
Radioul
Becul fară filament sau lampa fluorescentă
Principiile teoretice ale radarului
Sisteme de propulsie prin medii electromagnetice (fără a fi necesare părți mobile)
Rețele de curent alternativ cu una sau trei faze
Generator și motor cu mai multe faze
Tehnologia de transmisie fără fir (wireless) și telecomanda (1898)
Circuitul de înalt voltaj „Tesla Coil” (1891)
Motorul de inducție (1887)
Submarinul electric
Studii asupra razelor X
Principiul de funcționare ale motoarelor reactive
Teoria dinamică a gravitației
Câmpul de propulsie anti-electromagnetic sau propulsia spațială (brevetul #6,555,114 din 1928)
Undele gravitaționale
Bobina Tesla
Energia liberă
Începuturile HAARP
Generatorul de cutremure
Raza morții
Plăcile de energie violetă sau pozitivă
Electroterapia
Bobina bifilară
Principiul de decolare a avioanelor dintr-un punct fix
Conceptul vehiculelor electrice






sursa: http://www.timpul.md; https://ro.wikipedia.org

NATURA - FORȚĂ ȘI FRUMUSEȚE

Civilizații antice și piramide în Antarctica

Știm cu toții că Antarctica era în trecutul îndepărtat, un loc foarte diferit. Cu cei 14 milioane de kilometri pătrați, Antarctica este al cincilea continent de pe planeta noastră și, cu alte cuvinte, este de două ori mai mare decât Australia.

Ceea ce trebuie să înțelegem este că în urmă cu aproximativ 170 de milioane de ani, Antarctica făcea parte din Supercontinentul numit Gondwana. Acum 25 de milioane de ani, Antarctica, după cum o știm, s-a desprins treptat de Gondwana.

Potrivit cercetărilor, Antarctica nu a fost întotdeauna rece, uscată și acoperită cu gheață. Din contră, pe parcursul lungii sale istorii, Antarctica a fost situată mai la nord și a experimentat o climă tropicală sau temperată, adică a fost acoperită de păduri și locuită de diferite forme vechi de viață. 

Ce inseamna asta ? Ei bine, având în vedere puținul pe care îl cunoaștem despre viața de pe planeta noastră în trecutul îndepărtat, este posibil ca oamenii să fi trăit pe acest continent dezvoltând o societate la fel ca oamenii din Africa, Europa sau Asia.

Hărțile vechi, a lui Piri Reis în stânga și a lui Oronteus Finaeus în dreapta, arată clar că Antarctica nu era acoperită de gheață.
Terenurile Arcticului din emisfera nordică sunt bine cunoscute pentru plantele lor fosile și pentru animalele care au trăit în zonele calde.

"Considerăm că Antarctica a fost întotdeauna o pustie înghețată, dar capacele de gheață au apărut relativ recent în istoria geologică", a declarat Jane Francis de la Universitatea din Leedsla BBC.

Antarctica ar fi putut avea civilizații care o numesc acasă și, dacă s-ar fi întâmplat, în trecutul îndepărtat, locuitorii vechi ai Antarcticii trebuie să fi lăsat în urmă structurile, cum ar fi temple sau chiar piramide.

Astăzi, Antarctica este compusă din aproximativ nouăzeci și opt la sută de gheață care are o grosime de peste un kilometru. Așa că imaginați-vă, dacă în trecutul îndepărtat, oamenii vechi locuiau în Antarctica când era acoperit de vegetație și păduri, toată "moștenirea" lor este acum îngropată sub un strat gros de gheață. Chiar dacă astăzi este nelocuibilă și numai oamenii de știință se angajează în Antarctica, în trecutul îndepărtat ar fi putut fi locul perfect pentru dezvoltarea unei civilizații antice. 

Oficial, Antarctica a fost "descoperită" în anul 1820 de către o expediție rusească. 

Dar miturile și speculațiile despre Terra Australis datează din antichitate. 

În jurul anului 350 î.Hr., Aristotel a scris în cartea sa, meteorologia, despre regiunea Antarctica. 

Marinus de Tire, un geograf grec, cartograf și matematician, a folosit numele într-o hartă a lumii din secolul al II-lea

Oamenii au crezut în trecutul îndepărtat că a existat un teren numit Terra Australis; un continent uriaș situat în părțile de sud ale planetei, care a fost acolo pentru a oferi un "echilibru" pentru țările nordice din Europa, Asia și Africa de Nord. Această idee a existat încă din vremea lui Ptolemeu, primul secol d.Hr.

"Acum 100 de milioane de ani și Antarctica a fost acoperită de păduri tropicale luxuriante, asemănătoare cu cele existente în Noua Zeelandă", a declarat Dr. Vanessa Bowman de la Universitatea din Leeds.

Expedițiile către Antarctica sunt extrem de dificile și costisitoare. Fără echipamentul adecvat, o ființă umană nu ar rezista foarte mult pe acest continent glacial. Acest lucru face foarte dificilă căutarea dovezilor structurilor vechi din cel mai sudic continent de pe planeta noastră. 

Potrivit mai multor site-uri web (vocea Rusiei și Science Ray), un grup de oameni de știință europeni și americani au întâlnit structuri piramidale în Antarctica. 

Potrivit unui articol de la Scienceray.com, o echipă compusă din 8 exploratori a descoperit cel puțin trei piramide artificiale care "pătrundeau" prin gheața topită a Antarcticii. 

Este posibil ca Antarctica să fi fost destul de caldă în trecut, pentru a avea într-adevăr o civilizație antică. Dacă o cultură avansată s-a dezvoltat acolo, este posibil să existe încă niște structuri care sunt îngropate sub gheață. 

Geologii care au privit imaginile, sugerează că aceste forme "piramide" sunt doar formațiuni naturale.

Dar dacă sunt piramide ascunse sub straturile groase de gheață din Antarctica ? O astfel de descoperire ar schimba modul în care privim istoria noastră, pentru totdeauna.

De la descoperirea Piramidelor din Antarctica, numeroase teorii au fost propuse de ufologi, teoreticieni și cercetători străini, care încearcă să explice ce sunt aceste structuri.

În timp ce există oameni care cred că Antarctica găzduiește multe baze secrete "extraterestre", alții cred că formațiunile care au fost etichetate ca piramide nu sunt decât formațiuni geologice naturale.

Însă Antarctica a fost un continent verde, acoperit cu vegetație în trecut. 

Știm foarte puțin despre istoria antică și întâlnim ceva nou, care indică faptul că oamenii trăiesc pe Pământ de mai mulți ani decât am fost oficial informați. 

Dacă o civilizație antică s-a dezvoltat în Antarctica în trecutul îndepărtat ? 

Ce se întâmplă dacă există structuri ascunse sub straturile groase de gheață ? 

Ce-ar fi dacă o civilizație antică, care este necunoscută pentru noi, s-a dezvoltat de fapt pe continentul pe care noi îl numim astăzi Antarctica și au construit o civilizație înfloritoare care a existat până când condițiile meteorologice s-au schimbat drastic.

Este foarte posibil ca, într-un anumit moment, cercetătorii să găsească dovezi reale ale structurilor antice create de om pe continentul glacial. 

Desigur, pentru ca să se întâmple asta, o mulțime de gheață ar trebui să se topească și dacă toate ghețurile Antarcticii s-ar topi, apele mărilor și ale oaceanelor s-ar ridica cu aproximativ 60 de metri, ceea ce ar fi catastrofal pentru unele linii de coastă de pe planeta noastră.

Potrivit cercetătorilor, în ultimii 50 de ani, Antarctica s-a încălzit cu 2,8 grade Celsius, încălzire care este mai rapidă decât în orice altă parte a lumii. Acest lucru înseamnă că, dacă această încălzire ar continua să fie neabătută, este foarte probabil ca în viitor să vedem reapariția ”Antarcticii Tropicale”.

 

Încălzirea globală din ultimii 50 de ani a dus la o diviziune a Antarcticii în două, conform căreia Occidentul se încălzește mai puternic decât Estul.

sursa: https://www.ancient-code.com

WAFFLE CU MIERE - sandwich-uri rapide și gustoase

Se poate pregăti o gustare rapidă din sandwich-uri ”waffle” sau ”wafe” cumpărate din magazin sau preparate acasă din aluat de patiserie.

Cu aluat de patiserie este mai avantajos pentru că îl puteți umple cu ceea ce vă place mai mult, de exemplu cu brânză, cu ceapă și bacon sau altceva.

Pregătiți aparatul pentru copt, pe care unii dintre Dvs. îl au deja sau îl puteți cumpăra din magazin și care nu este foarte scump. Se poate folosi și aparatul de făcut sărățele, cine are așa ceva. 

Întindeți o bucată de aluat subțire, astfel încât acesta să fie de aproximativ dublul mărimii aparatului de copt waffle.

Puneți un strat subțire de brânză pe aluat, ceapa și bacon-ul pe care le rumeniți puțin înainte, apoi încă un strat de brânză.

Îndoiți marginile aluatului și sigilați-l bine pentru a nu curge brânza din el atunci când îl puneți la copt.

Lăsați aluatul în aparatul pentru copt cca 5-7 minute, depinde de puterea de coacere a aparatului.

POFTĂ BUNĂ  !