Sunt atât de mărunţele, încât există unele specii de păsări colibri, cunoscute drept cele mai mici păsări din lume, care sunt mai mari şi mai impozante, decât mini-domnişoarele cu pene din avifauna din România.
Amândouă zburătoarele liliputane, sunt specii deosebit de interesante, cu obiceiuri curioase şi poveşti de viaţă fascinante.
SĂ FACEM CUNOȘTINȚĂ CU PITICII ZBURĂTORI, DIN ROMÂNIA !
PĂNȚĂRUȘUL
În lumea satului de odinioară, ochiul boului sau pănţăruşul, era una dintre păsările cele mai cunoscute, ba chiar alintate de ţăranul român.
O dovadă este mulţimea numelor cu care l-a botezat românul.
În monumentala sa operă "Păsările în nomenclatura şi viaţa poporului romîn", marele naturalist, pasionat şi de etnozoologi, Mihai C. Băcescu a colectat nu mai puţin de 63 de nume populare ale pănţăruşului.
În multe dintre ele transpar caracteristicile făpturii păsării: pănţăruş, sfredeluş, ţănţăruş, nuculiţă, pipăruş, şorecuş, chituluş, împărăţel şi multe altele asemenea.
Diminutivele arată nu doar puţinătatea făpturii zburătoare, ci sunt şi forme de alint ale păsării care, prin înfăţişarea sa modestă şi talia măruntă, a ajuns la sufletul ţăranului român. Oricare dintre denumirile neaoşe româneşti, se potriveşte mai bine cu talia, vioiciunea şi ţinuta păsării, decât denumirea ştiinţifică aleasă de naturalistul Linne, (Troglodytes troglodytes) - adică troglodit, făptură a peşterilor, primitivă, grosolană şi butucănoasă.
Ochiul boului sau pănţăruşul - ca să cităm cele mai folosite denumiri -, aparţine unei familii impresionant de numeroase, cu peste 80 de specii, răspândite majoritar pe continentele americane.
În întreaga Eurasie trăieşte o singură specie, aceeaşi cu piticul din tufişurile şi fâneţele noastre.
Este o pasăre sedentară, dar cu o mare anvergură de eratism. Spus mai clar, înseamnă că mini-eroul nostru nu-şi părăseşte arealul, dar nu este întâlnit la tot pasul.
Iubeşte, în egală măsură, pădurile dese de conifere, din zonele montane şi tufişurile sălbatice sau grădinile cu boschete, din regiunile deluroase. Domeniul acestui mic nobil înaripat, cuprinde şi zonele de verdeaţă relativ liniştite, din preajma aşezărilor umane.
Penajul său este colorat în dungi cafenii-maroniu deschise, protejându-l în timpul expediţiilor zilnice, de căutare ale hranei.
Nu depăşeşte lungimea de 9-10 cm de la vârful pliscului la cel al cozii. În mod obişnuit, are 9-10 cm lungime, doar cele mai "solide" exemplare atingând limita de 11 cm.
Ca greutate, avem nevoie de un cântar de precizie: "voinicul" nostru trage la oca, undeva între 6-9 grame, depinzând de anotimp şi de bogăţia în hrană a teritoriului.
Trebuie menţionat faptul că micuţul pănţăruş, este unul dintre cei mai temuţi duşmani ai păianjenilor. Acest mic, dar brav cavaler cu pene, nu se dă în lături de la consumul în ritm febril, al temutelor creaturi cu 8 picioare, cât şi al micilor insecte dăunătoare.
Caută pe rând, frunză cu frunză şi crenguţă cu crenguţă. Fără grabă, metodic. Coboară şi pe sol şi aleargă de parcă ar aluneca pe gheaţă, culegând de pretutindeni, micile vietăţi. După păianjeni, este topit. Scormoneşte după ei peste tot. Intră după ei chiar şi în micile găuri şi crăpături din pământ, unde ştie că se ascund "trufandalele" cu 8 picioare.
Cu greu zărim cuibul acestui pitic destoinic, de cele mai multe ori din pură întamplare. Atunci, nu-l deranjaţi sau speriaţi. E mare păcat. Educaţi-vă şi copiii aşa - cel mai mare bine, pe care îl poţi face unei păsări din sălbăticie, este să-l laşi în pace. Vom avea cu toţii doar de câştigat.
Când e vorba despre alegerea "terenului" pentru cuib, creierul infim al păsării este suficient de inteligent, pentru a găsi cele mai bune şi mai ascunse locuri. Datorită dimensiunilor sale reduse, cât şi a vieţii foarte ascunse pe care o duce în perioada de cuibărit, pănţăruşul poate scăpa foarte uşor chiar şi privirii experimentate a unui cercetător.
Primăvara, masculul construieşte exteriorul cuibului din tulpini de graminee şi alte plante, frunze, muşchi şi alte resturi vegetale uscate.
Interiorul este căptuşit de femelă cu materiale mai fine. Cuibul este construit la diverse înălţimi - de la nivelul solului, până la înălţimi ce depăşesc 3 metri.
Pănţăruşul nu alege ! Oriunde simte protecţie şi linişte, acolo va fi căminul viitoarei generaţii. Poate fi o simplă adâncitură în sol, scorbură, gaură între rădăcinile arborilor sau scobitură în maluri. Dacă îl construieşte la înălţime, preferă să-l aşeze între mai multe rămurele.
Masculul este un şmecher şi jumătate ! Deşi atât de mic, este deseori un poligam mândru, care nu se mulţumeşte cu o singură femelă, ci ţine un întreg harem al tufişurilor ! De altfel, e un tată bun: hrăneşte, fără discriminări, progenitura din toate cuiburile unde şi-a transmis materialul genetic.
Din acest motiv, la speciile cu masculi poligami femelele nu-şi depun în acelaşi moment ponta, ci eşalonat, pentru ca mini-Casanova cu pene, să poată participa la îngrijirea tuturor puilor.
În a doua jumătate a lunii aprilie, femela depune 5,6,7 sau 8 ouă pe care le cloceşte între 14-17 zile, depinde de temperaturile de afară. Puii de pănţăruş sunt îngrijiţi de părinţi între 15-20 zile.
Micul pănţăruş, este o specie cu mulţi duşmani naturali, datorită taliei sale care îl face foarte vulnerabil. Marele său duşman este uliul păsărar; masculii acestei specii, mai mici şi mai abili decăt femelele, sunt principalii săi vînători. Este atacat şi de hermeline, nevăstuici, dihori sau coţofene. Dar niciunul dintre aceşti prădători nu pune în pericol întreaga specie. Spre ruşinea sa, de asta se face vinovat doar omul, de la copilul care pune capcane, până la adultul care otrăveşte câmpurile cu insecticid sau taie lacom pădurile şi tufişurile, distrugând prosteşte regatul acestui mic nobil înaripat.
Poveste din bătrâni
Într-o legendă populară românească, pănţăruşul a devenit, nici mai mult nici mai puţin decât Regele Păsărilor.
Se spune că, odată de mult, toate păsările s-au strâns pentru a-şi alege conducătorul. În acest scop, au propus o întrecere, în care pasărea care va zbura cel mai sus, va câştiga şi va deveni Stăpâna Zburătoarelor.
S-au avântat cu toate înspre tăriile albastre. Întâi a obosit neamul cel mult al păsărelelor, urmat de bufniţe şi cucuvele, apoi gâştele şi raţele cele gureşe au ostenit şi ele.
Barza cea blândă şi mândrul cocor, s-au recunoscut şi ele învinse. Nici măcar temutul şoim nu a mai putut bate din aripi. Singură, ambiţioasa şi mândra acvilă izbea furios din lopeţile aripilor. Era doar ea pe albastrul cerului. Restul păsărilor o priveau, împăcate, de jos, convinse că puternica pajură le va fi regina.
Deodată, când pajura ostenise şi se odihnea planând, de sub aripa sa, a ţâşnit un ghemotoc mărunt de pene, care s-a avântat în sus. Era micul, dar isteţul pănţăruş.
Mic şi uşor, s-a aninat sub aripa acvilei, şi a stat acolo, urcat de aripile puternice ale răpitoarei. Când a simţit că marea pasăre a ajuns la capătul puterilor, şi-a luat şi el zborul, şi aşa a devenit Stăpân al Păsărilor.
Este un strălucit exemplu al gândirii străvechi autentice româneşti, de reechilibrare a stihiilor, precum şi o minunată evidenţiiere, a valorilor umilinţei şi a isteţimii, în faţa forţei dezlănţuite şi a ferocităţii.
Cel mai mic dintre cei mici
Iată că am ajuns şi la el, piticul piticilor înaripaţi, boţ de carne cu pene, care încape lejer într-o coajă de nucă, şi deţine recordul celei mai mici păsări de pe meleagurile României. Este auşelul (Regulus regulus).
Dacă vrem să aflăm originea denumirii sale, trebuie să scoborâm în colb de veacuri, taman în mijlocul limbii române arhaice, vorbite de strămoşii noştri, înainte de invazia neologismelor din ultimii 300 de ani.
Auşelul derivă din termenul de "auş", ceea ce era pe vremuri un sinonim pentru moş, moşneag, moşnegel, moşuleţ. Nu vom afla, probabil, niciodată de ce românii au ales denumirea de auşel, deoarece termenul i se potriveşte mai bine piţigoiului codat (Aegithalos caudatus), cu penajul alb pe cap, ce lasă impresia unui moşneag cărunt.
Ornitologii, în schimb, au fost mai sensibili la penajul auşelului. Inspiraţi de pata galben-aurie, ca o coroniţă, de pe creştetul acestuia, l-au numit Regulus, adică crăişor, regişor, în limba latină.
Dacă pănţăruşul a vrut să se instalze în tufele joase şi în păienjenişul des al lăstărişurilor şi tufişurilor, auşeul şi-a ales drept regat coroana superioară a copacilor. Acolo, între crengi şi crenguţe, este domeniul său.
Acolo se ascunde de duşmani, ger, viscol, rafale de ploaie sau de ochiul curios sau duşmănos al omului.
Este un personaj sedentar al avifaunei noastre, nepărăsindu-ne ţara nici în iernile grele, când se retrage în zonele păduroase mai joase, el fiind, altminteri, un iubitor al pădurilor montane de conifere.
Ca specie clocitoare, a fost confirmată în partea de nord a Carpaţilor Orientali, precum şi în Munţii Apuseni.
Deşi este insuficient studiat, este foarte probabilă prezenţa sa şi în Carpaţii Meridionali. Altitudinea maximă unde poate fi întâlnit a fost stabilită la 1770 metri, atât în Munţii Călimani, cât şi în cei ai Rodnei şi a Maramureşului. Dar acestea sunt excepţii. Micuţul şi vioiul auşel iubeşte mai ales pădurile mixte şi de conifere de la altitudinea de 700-800 metri. În iernile aprige. ajunge şi în Lunca şi Delta Dunării.
Aușelul, este cu adevărat o pasăre liliputană - cea mai mică zburătoare eurasiatică, din Spania, România până în Japonia.
Ca lungime, nu sare de 6-7 centimetri, iar cu aripile deschise de abia dacă atinge 10 cm. Despre greutate, mi-e şi mila să v-o spun.
Auşelul are, în medie, cam 4 grame amărâte. Masculii cei mai solizi se lauda cu 6-7 grame. Dar atât !
În contrapondere, eroul de proporţii insignifiante are un penaj care încântă privirea.
Culoarea de fond, este un verzui mai intens pe spate, laturile cozii şi pe aripi, cu o pată de un galben viu, încadrată de două benzi laterale negre, contrastante.
Descoperirea sa este un eveniment care nu se uită niciodată. Apariţia fugară a unei păsări cât un mărţişor - este o imagine-simbol, una dintre tainele revelate ale naturii, preţ de câteva secunde.
Cântecul său zglobiu este, deseori, singurul sunet care înveseleşte pădurea de brazi , mohorâtă sub asprimea iernii.
Dar întreaga spectaculozitate a auşelului se dezlănţuie odată cu venirea primăverii.
Masculul nu ştie ce să mai facă să se arate mai împodobit şi mai drăgăstos. Îşi înalţă coroana aurie, se umflă în pene cu aripile răsfirate şi îndepărtate de trup, ţopăie pe loc, joacă în toate direcţiile, se frământă în jurul "domniţei" abia mai mari decât un timbru poştal. Ea e o cochetă fără pereche. Ademeneşte şi îndeamnă ca o autentică maestră a seducţiei, chiar dacă nu are decât câteva grame. Îl cheamă, dar îl respinge, îl aţâţă, dar se fereşte, îl ispiteşte, dar, într-un final, îl răsplăteşte.
Construcţia cuibului începe, de obicei, pe la mijlocul lunii aprilie şi este, în mare parte, opera femelei, însă serios ajutată de mascul.
Adevărul este că nu sunt multe vietăţi atât de ataşate uneia altuia precum cele din perechea de auşei. Contractul lor de căsătorie este valabil şi în afara perioadei de creştere a puilor.
Iarnă, primăvără, vară, toamnă, cele două picături de viaţă sunt inseparabile. Cei doi cred cu sfinţenie în monogamie, spre deosebire de pănţăruş, libertin şi poligam într-o măsură invers proporţională cu talia sa.
Cuibul este o ţesătură minunată, incredibil de trainică şi rezistentă. Este aşezat la bifurcaţia rămurelelor, fiind foarte bine camuflat. Este împletit din fire lungi de licheni barba-bradului, muşchi, pânze de păianjen, fulgi şi fire din blana animalelor.
Mic, dar prolific, auşelul scoate, de obicei, două rânduri de pui pe an.
Fiecare pontă conţine între 7-10 ouă, pe care le cloceşte doar femela, timp de 14-17 zile, în funcţie de condiţiile meteo. Ouăle sunt, după cum vă aşteptaţi, foarte mici - 14 x10 milimetri, la o greutate de 0,8 grame. După eclozare, puii minusculi îşi deschid ochii pe la 7-8 zile, iar destoinicii părinţi îi hrănesc până la vârsta de 16-21 de zile, după care noua generaţie de auşei este independentă.
O pasăre atît de mică se hrăneşte doar cu ouă, larve şi adulţi de insecte, precum şi păianjeni nu prea mari.
Marele său duşman este tot ferocele uliu păsărar, a cărui dietă se bazează, în proporţie de 98%, pe păsărele de diferite mărimi. La fel ca în cazul pănţăruşului, masculul uliului păsărar este blestemul cu aripi al auşeilor.
Alţi prădători naturali sunt şoimuleţii de iarnă (Falco columbarius), iar noaptea cade uneori victimă huhurezului mic şi ciufului de pădure. Alţi factori de limitare a populaţiilor auşeilor sunt reprezentaţi de paraziţii interni şi externi. Cu toate acestea, întregul fenomen este unul perfect natural.
Auşelul devine matur sexual la vârsta de un an, dar are o speranţă de viaţă de doar 2 ani de zile. Chiar în condiţii sigure de captivitate, cel mai vârstnic individ a trăit doar 4 ani şi 10 luni. Este mic, dar trăieşte intens !
