Denumirea zeului vine din vechime, de pe vremea dacilor, de la cuvintele dacice „trago” - țap și „pede” - picioare. Vechii daci îl percepeau ca pe un zeu peţitor şi ca un naş ce oficia în cer, la începutul primăverii, nunta tuturor animalelor.
De-a lungul veacurilor românii au transformat Dragobetele, acesta ajungând să fie considerat ”Zânul dragostei”, zeitate ce îi ocroteşte şi le poartă noroc îndrăgostiţilor. A devenit protectorul iubirii celor care se întâlnesc în ziua de Dragobete, iubire care ţine tot anul, precum cea a păsărilor ce ”se logodesc” în această zi.
Odată cu natura, reînvie şi iubirea, iar Dragobetele marchează ziua în care întreaga suflare sărbătorește înnoirea firii şi se pregătește pentru venirea primăverii.
Divinitate mitologică asemănătoare lui Eros (zeul iubirii, în mitologia greacă) şi Cupidon (sau Amor, zeul roman al dragostei), Dragobete, cunoscut şi sub numele de Dragomir, este considerat, în credinţa populară românească, fiul Babei Dochia.
Dragobete este şi un zeu al bunei dispoziţii, de ziua lui organizându-se petreceri, prilejuind astfel înfiriparea unor noi iubiri, logodne şi chiar căsnicii.
De Dragobete, satele româneşti răsună de veselia tinerilor şi peste tot se poate auzi zicala: ”Dragobetele sărută fetele !”.
Credinţele populare referitoare la această sărbătoare sunt multe.
Astfel, în popor se spune că aceea care participă la Dragobete vor fi feriţi de boli şi Dragobetele îi ajută pe gospodari să aibă un an îmbelşugat.
În dimineaţa zilei lui Dragobete, înveşmântaţi în straie de sărbătoare, flăcăii şi fetele se întâlnesc în centrul satului sau în faţa bisericii. Dacă vremea este urâtă, se strâng în casa unuia dintre ei, unde se ţin de jocuri şi de poveşti. Dacă vremea este prielnică, pornesc în cete, cântând, către pădure sau prin luncile din apropiere, unde băieţii adună lemne pentru foc, iar fetele culeg ghiocei, violete şi tămâioasă, flori de primăvară şi plante miraculoase, pe care le păstrează la icoane, fiind folosite apoi la descântece de dragoste. Adunaţi în jurul focurilor aprinse, flăcăii şi fetele stau de vorbă.
În unele zone, există obiceiul ca fetele mari să strângă apă din omătul netopit sau de pe florile de fragi. Această apă, despre care se spune că e ”născută din surâsul zânelor” (‘apa zânelor’), este păstrată cu grijă, existând credinţa că are proprietăţi magice: face fetele mai frumoase şi mai drăgăstoase. Dacă de Dragobete nu este zăpadă şi fragi, fetele adună apă de ploaie sau iau apă de izvor pentru spălatul părului.
În Mehedinţi, există obiceiul numit ”zburătorit”, potrivit căruia, la prânz, fetele se întorc în fugă spre sat. Fiecare flăcău urmărește fata care îi este dragă. Dacă băiatul este iute de picior şi o ajunge, iar fata îl place, goana se sfârşește cu un sărut în văzul tuturor. Acest sărut simbolizează logodna celor doi tineri, pentru cel puţin un an de zile. Nu de puţine ori, aceste logodne ludice preced logodnele adevărate,
În Ardealul de sud-vest (de pildă, în zona Orăştiei), Dragobetelui îi corespunde sărbătoarea Popelnicului. Tinerele merg să culeagă planta omonimă, cu ale cărei frunze îşi spală părul. Popelnicul se culege după un ritual prestabilit: fetele merg pe ascuns, pe nemâncate, încă de la sfârşitul nopţii. Ele lasă ca ofrandă pâine şi ouă sau pâine cu sare şi culeg planta.
Tinerii fac hore în câmp şi, dacă vremea este frumoasă, merg să culeagă ghiocei.
De la această sărbătoare nu lipsesc nici cei mai în vârstă, ziua Dragobetelui fiind ziua în care trebuie să aibă grijă de toate orătăniile din ogradă, dar şi de păsările cerului. În această zi nu se sacrifică animale pentru că astfel s-ar strica rostul împerecherilor.
Femeile obişnuiesc să atingă un bărbat din alt sat, pentru a fi drăgăstoase tot restul anului, în timp ce bărbaţii sunt atenţi să nu le supere pe femei, pentru că altfel nu le-ar merge bine.
Sărbătoarea dragostei este socotită de bun augur pentru treburile mărunte, însă nu şi pentru cele mai importante. Deoarece există credinţa că Dragobetele îi va ajuta pe gospodari să aibă un an mai îmbelşugat decât ceilalţi ani, oamenii respectă această sărbătoare la fel ca şi pe cele religioase – nu muncesc, doar îşi fac curăţenie prin case.
Sărbătoarea dragostei este socotită de bun augur pentru treburile mărunte, însă nu şi pentru cele mai importante. Deoarece există credinţa că Dragobetele îi va ajuta pe gospodari să aibă un an mai îmbelşugat decât ceilalţi ani, oamenii respectă această sărbătoare la fel ca şi pe cele religioase – nu muncesc, doar îşi fac curăţenie prin case.
sursa: https://ro.wikipedia.org; https://identitatea.ro/
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu