Muierea ce ascultă de poveţele bărbatului său răposat :
„Două prietene stau de vorbă la o răspîntie:
— Aşa este, lele, greu o duce muierea cînd lipseşte stîlpul casei. Ce să facem, de, omenire suntem. Lasă că ţi-o trimite Dumnezeu mîngîiere dintr-altă parte.
— Dumnezeu poate mult, leiculiţă. Dară ce mai om era răposatul ! Pînă i-a ieşit sufleţelul m-a tot povăţuit ce să fac, cum să mă port. Alaltăieri i-am făcut de nouă zile, şi una din poveţele lui am împlinit-o tocmai pe tocmai. Am dat pentru sufletul lui o vacă şi zece oi.
— Păcat că ţi-a luat Dumnezeu un aşa giuvaer de bărbat. Cum bag de seamă, nu era aşa burdios ca alţii.
— Să ferească Dumnezeu ! Ce stai dumneata de vorbeşti ? Să dai mult cu multul şi nu mai găseşti altul ca dînsul, zise biata văduvă, şi o podidiră lăcrămile. Acum umblu să împlinesc încă una din poveţele lui.
— Bine faci, lele. Şi ce te-a mai povăţuit să faci ?
— Iaca, leică, m-a povăţuit ca numaidecît să mă mărit, ca să scap de clevetele lumei şi să nu văduvesc îndelung; pentru aceasta, din averea noastră mi-a lăsat cu limbă de moarte o altă vacă şi zece oi ca zestre.
— Auzi, soro, omul lui Dumnezeu ! D-apoi să-l asculţi, leiculiţă.
— Dară cum nu l-oi asculta, surioară, eu, care n-am ieşit din cuvinţelul lui niciodată. Şi mi-a mai zis că omul pe care voi vrea să-l iau de bărbat să fie ca de cincizeci de ani, căci atunci omul ştie şi la vale şi la deal, este hîrşit cu toate belelele şi ticnit, duce hăul casei fără să cîrtească. Oi să mă silesc să-i fac şi astă voie. Şi dacă nu voi putea găsi tocmai, tocmai un om de cincizeci de ani, cum a lăsat el cu sufletul, tot nu voi văduvi mai mult, ci voi lua doi de cîte douăzeci şi cinci de ani şi aşa nu-i voi călca cuvîntul.
— Aşa să faci, leică”
Snoavă culeasă din folclorul românesc de către scriitorul Petre Ispirescu.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu