Timp de secole, cultura occidentală a fost condiţionată de un punct de vedere materialist, care considera universul ca o maşină gigantică, alcătuită din lucruri moarte.
Recent, ştiinţa a făcut descoperiri care revoluţionează viziunea asupra lumii, deschizând perspective noi atât asupra noastră, ca indivizi, cât şi asupra naturii cosmosului în care trăim.
Fizica cuantică a dovedit că materia, aşa cum o cunoaştem noi, nu există în realitate, că ea este - după cum o definea Einstein - "o formă condensată de energie".
Se pune, în mod firesc, întrebarea: dacă materia nu mai este materială, nu e ridicol, oare, să apelăm la materialism, pentru a nega fapte supranaturale, care există, dar pe care nu le putem explica cu raţiunea noastră carteziană ?
Astrofizicianul englez V.A. Firstoff, membru al Societăţii Regale de Ştiinţe, spune textual, în lucrarea sa "Life, Mind and Galaxy":
"Să afirmi doar existenţa materiei, excluzând-o pe cea a spiritului, este cea mai ilogică dintre atitudini, străină complet de descoperirile fizicii moderne, care dovedesc că nu există materie, în sensul strict al cuvântului".
"Dacă aş mai avea o viaţă", spunea Freud, "aş consacra-o studiului ocultismului, mai degrabă decât psihanalizei."
Sigmund Freud
Să urmărim împreună câteva întâmplări legate de unul dintre cele mai tulburătoare capitole ale parapsihologiei: apariţiile din Lumea de Dincolo. Ele au fost selectate şi incluse în cărţi tipărite recent, semnate de cercetători şi savanţi de renume internaţional.
Să începem cu o încercare de definiţie: ce se înţelege prin "apariţii din lumea de dincolo" ?
Să începem cu o încercare de definiţie: ce se înţelege prin "apariţii din lumea de dincolo" ?
Suma experienţelor trăite de diferite persoane lasă să se înţeleagă că este vorba despre anumite "prezenţe", "manifestări" de natură "eterică", având o vagă constituţie fizică, de formă umană sau animală.
Există şi martori care spun că au atins o astfel de apariţie, având senzaţia că au simţit ceva "viu".
*
Cele mai convingătoare dovezi legate de aceste manifestări îi aparţin unui doctor în psihologie, Julian Burton, care a realizat o anchetă ştiinţifică cu acest subiect.
La început, chestionarele sale au fost trimise la câteva institute americane de cercetare extrasenzorială din Los Angeles.
Întrebările adresate erau strict limitate la numirea unor eventuale contacte cu persoane din lumea de dincolo.
Pentru că numărul răspunsurilor afirmative a fost uriaş - peste 75% din totalul subiecţilor -, Burton a bănuit că participanţii la anchetă, ei înşişi cercetători în domeniul psihologiei, fuseseră influenţaţi de interesul lor pentru lumea de dincolo.
Atunci a mai expediat un rând de chestionare, de data asta pe adresa unor universităţi cu profil realist. Răspunsurile au depăşit din nou procentul de 50%, deşi subiecţii erau viitori ingineri şi tehnicieni.
Încurajat de efectul demersului său, psihologul englez a alcătuit peste 2000 de dosare, continuându-şi munca în California şi în Illinois.
Interesul lui Burton pentru parapsihologie a apărut într-o împrejurare dramatică, legată de decesul mamei sale la numai 50 de ani.
Foarte afectat de dispariţia ei - murise brutal, într-un accident de maşină -, la şase luni de la moarte, a văzut-o brusc în bucătăria apartamentului.
"Era într-o seară de septembrie şi aveam musafiri. Tăiam un ananas în bucătărie, când am auzit în spatele meu nişte paşi. Am crezut că este soţia mea. M-am întors să o întreb unde pusese salatiera, dar în faţa mea stătea mama.
Era vizibilă, părea mult mai tânără decât în momentul morţii. Purta un taior albastru deschis, cu un guler din blană, pe care nu-l văzusem niciodată pe ea. Încet, încet, silueta a dispărut.
A doua zi, i-am telefonat surorii mele, pentru a-i povesti întâmplarea. A impresionat-o puternic şi a început să plângă în hohote, întrebându-se de ce nu i se arătase şi ei.
Când i-am povestit cum era îmbrăcată, a rămas, pur şi simplu, încremenită, spunându-mi că, înainte cu o săptămână de accident, fuseseră la cumpărături amândouă şi mama încercase taiorul acela, pe care ar fi dorit să şi-l cumpere. Din păcate, era de firmă şi costa mult prea mult."
La vremea aceea, Julian Burton avea 31 de ani şi, cu toate că preda psihologia la un colegiu, s-a întors la universitate, pentru a-şi da doctoratul pe o temă extrasenzorială.
La vremea aceea, Julian Burton avea 31 de ani şi, cu toate că preda psihologia la un colegiu, s-a întors la universitate, pentru a-şi da doctoratul pe o temă extrasenzorială.
"Apariţia mamei mi-a dat ideea tezei de doctorat.
Presimţeam că sunt o mulţime de oameni care trăiseră experienţe similare cu a mea. Chiar dacă cercetările pe care le întreprind în prezent mi-au oprit ascensiunea în ierarhia profesorală, sunt sigur că efortul meu va fi răsplătit.
Cele două mii de cazuri înregistrate, cu cele mai pertinente metode de anchetă, cărora li se vor adăuga, în curând, încă o mie, reprezintă o bază de cercetare concretă, care va trebui luată în serios."
*
O lucrare de bază privind fenomenul apariţiilor din lumea de dincolo este cartea psihologului englez Andrew MacKenzie, intitulată "Invizibilul şi vizibilul".
Printre numeroase relatări inserate în ea, se află şi aceea a unei profesoare din Essex, care a devenit mai târziu scenariul unui serial de televiziune de mare succes.
D-na Judy Miles, în vârstă de 34 de ani, participase la o petrecere de botez în familie, unde a remarcat un copil de o frumuseţe aparte, pe care nu-l mai văzuse niciodată până atunci. "Avea ochi albaştri, un chip zâmbitor, purta pantaloni lungi şi o cămaşă cu guler în stil marinar. Alerga printre ceilalţi copii, care devorau porţii uriaşe de prăjituri, fără să mănânce nimic.
Nu vorbea cu nimeni şi nimeni nu părea să-l observe.
L-am scăpat din vedere, dar, când ne-am luat cu toţii la revedere, am observat că băiatul nu mai era.
A doua zi", povesteşte mai departe d-na Miles, "mi-am amintit de el şi am întrebat-o pe fiica mea, în vârstă de 9 ani, dacă ştia cine era băieţelul acela ciudat.
Nu-l văzuse ! Niciunul dintre copiii cu care alergase prin casă nu semăna cu descrierea mea !
În seara aceleiaşi zile, o invitasem la noi la masă pe prietena mea, căreia îi fusesem musafiri la botez. Am întrebat-o şi pe ea cine era băieţelul îmbrăcat în cămaşă de marinar. După o clipă de tăcere profundă, m-a întrebat: «Avea ochi albaştri şi un chip zâmbitor ?». Am confirmat. Surprinsă - eram prima persoană care văzuse ceea ce numai ea, din întreaga familie, izbutise să vadă - mi-a spus că, de când locuia în casa aceea, îl văzuse tot timpul pe băieţel.
Când a apărut prima dată, îndreptându-se spre scara ce urca la etaj, a crezut că e un copil de pe stradă. Dar uşa de la intrare era închisă, iar când a urcat după el, copilul nu mai era.
Venea întotdeauna când ea era singură în casă sau când fiii ei se jucau în camerele de sus.
Nu spunea nimic, dar prezenţa lui era sesizabilă, în sensul că putea, de exemplu, să-i audă paşii pe coridor, în vreme ce ea gătea la bucătărie.
Într-o zi, l-a auzit pe fiul ei cel mai mic, în vârstă de patru ani, vorbind în camera lui. Când a coborât, i-a spus că vorbise cu băiatul cu guler de marinar, care venea să se joace cu el.
Vreme de şase ani, apariţiile acestea s-au repetat de vreo douăsprezece ori, până când locatarii casei de pe Amyand Road nr. 10 s-au mutat.
În timpul pregătirii bagajelor, copilul cu ochi albaştri fugea de colo colo prin casă, neliniştit. Apoi, locuinţa a rămas neocupată vreme de zece ani, după care a fost demolată, pe locul ei ridicându-se un supermarket."
Nu s-a aflat niciodată cine era băiatul cu chip de înger. Primii proprietari, care construiseră casa, nu avuseseră copii, iar veşmintele băiatului erau cu mult prea moderne, ca să fi trăit aici într-un secol trecut.
Nu s-a aflat niciodată cine era băiatul cu chip de înger. Primii proprietari, care construiseră casa, nu avuseseră copii, iar veşmintele băiatului erau cu mult prea moderne, ca să fi trăit aici într-un secol trecut.
Cazul ilustrează cum nu se poate mai bine faptul că nu toată lumea poate să vadă apariţiile din lumea de dincolo, ci numai anumite persoane, alese nu se ştie pe ce criterii şi, mai ales, copiii mici.
*
Una dintre cele mai impresionante apariţii contemporane este relatată de dr. Elisabeth Kubler Ross, în cartea ei "Moartea este un răsărit de soare".
Dr. Elisabeth Kubler Ross
Medic anestezist într-un spital de urgenţă american, a fost primul specialist care a studiat fenomenele legate de apropierea morţii, însoţind mii de muribunzi în călătoria lor către pragul dintre lumi.
Într-o zi, pe când urca cu liftul la sala de curs a universităţii unde lucra ca profesor-invitat, Elisabeth Kubler Ross a observat o femeie. Se uita fix la ea şi zâmbea.
Uluită, doctoriţa şi-a dat seama că are în faţă pe una dintre fostele sale paciente de la urgenţă, care murise în urmă cu un an.
Apariţia era vaporoasă, dar nu transparentă, nu se vedea prin ea.
"Dr. Ross - i s-a adresat femeia cu o voce clară - iertaţi-mă, dar a trebuit să revin. Îmi permiteţi să vă însoţesc până acasă ? Vă aştept până terminaţi seminarul."
"Sunt medic cu două specializări", comentează întâmplarea, în carte, dr. Elisabeth Ross. "Psihiatru şi anestezist. Am lucrat multă vreme cu bolnavi schizofrenici şi îi iubesc. Când îmi descriu halucinaţiile lor vizuale, le răspund: «Ştiu, vedeţi o fecioară pe perete. Dar eu n-o pot vedea». Acum, îmi spuneam aceleaşi lucruri şi mie: «Elisabeth, tu ştii că vezi această moartă în faţa ta. Dar nu poate să fie adevărat».
În timpul drumului cu maşina până acasă, mă întrebam dacă ceea ce se întâmplă este posibil.
"Sunt medic cu două specializări", comentează întâmplarea, în carte, dr. Elisabeth Ross. "Psihiatru şi anestezist. Am lucrat multă vreme cu bolnavi schizofrenici şi îi iubesc. Când îmi descriu halucinaţiile lor vizuale, le răspund: «Ştiu, vedeţi o fecioară pe perete. Dar eu n-o pot vedea». Acum, îmi spuneam aceleaşi lucruri şi mie: «Elisabeth, tu ştii că vezi această moartă în faţa ta. Dar nu poate să fie adevărat».
În timpul drumului cu maşina până acasă, mă întrebam dacă ceea ce se întâmplă este posibil.
Îmi repetam: «Sunt prea obosită. Am nevoie de o vacanţă. Trebuie să ating această arătare ca să văd dacă există cu adevărat»."
Dr. Ross a întins mâna către femeie, să vadă dacă la atingere ea se va risipi. I-a atins pielea, ca să vadă dacă e caldă sau rece. "A fost cea mai teribilă experienţă din viaţa mea", spune ea. "Când am ajuns la uşa locuinţei mele, a deschis-o ca şi când eu aş fi fost invitata ei.
Cu o delicateţe irezistibilă, mi s-a adresat: «Dr. Ross, a trebuit să vin de pe lumea de dincolo, pentru două motive: mai întâi, ca să vă mulţumesc pentru tot ceea ce aţi făcut pentru mine înainte de a muri.
Dar adevăratul motiv al prezenţei mele aici este o rugăminte: nu abandonaţi cercetarea dvs. asupra morţii, nu acum».
O priveam, spunându-mi întruna că nu este adevărat. Îmi amintisem şi numele: femeia din faţa mea se numea Eva Schwarz, murise şi fusese îngropată în urmă cu un an. În plus, eu nu credeam în vedenii şi apariţii din lumea de dincolo."
Ca să se convingă că nu visează, Elisabeth Ross a atins câteva obiecte familiare de pe birou. A pipăit lemnul mesei, scaunul pe care şedea. Toate erau concrete, prezente, nu visa.
Musafira bizară a întrebat-o atunci dacă ştia cum îl poate găsi pe preotul care o împărtăşise înainte de moarte, în camera de spital.
Omul de ştiinţă care era dr. Ross a avut atunci o tresărire de luciditate. "Preotul locuieşte în prezent la Urbana. Ar fi fericit să primească de la dvs. câteva cuvinte în scris. Uitaţi un creion şi-o hârtie."
Apariţia a luat ustensilele, notând câteva litere pe coala de hârtie imaculată: Eva Schwarz.
"Bineînţeles - spune Elizabeth Ross - am păstrat hârtia aceea ca pe-o comoară. Nu i-am putut împărtăşi nimănui experienţa mea atât de terifiantă, dar hârtia aceea am pus-o într-o ramă şi o ţin la mine în birou."
"Cazul Schwarz (cum e numit în literatura de specialitate) e considerat drept deosebit de interesant, pentru că a fost raportat de un medic de reputaţie internaţională şi, mai ales, pentru că apariţia a lăsat o dovadă materială despre revenirea ei pe pământ. Un fapt excepţional !"
"Cazul Schwarz (cum e numit în literatura de specialitate) e considerat drept deosebit de interesant, pentru că a fost raportat de un medic de reputaţie internaţională şi, mai ales, pentru că apariţia a lăsat o dovadă materială despre revenirea ei pe pământ. Un fapt excepţional !"
În mod evident, când oamenii au parte de asemenea întâmplări, spiritele pozitiviste îi consideră "nebuni".
Din cauza asta, majoritatea lor preferă să tacă şi nu vorbesc decât cu oameni de încredere, de obicei persoane care au trăit acelaşi tip de experienţă.
"Aţi fost vreodată în contact cu o persoană decedată ?", şi-a întrebat cititorii, revista americană "National Opinion Research Center", de la Universitatea din Chicago.
27% dintre persoanele intervievate au răspuns afirmativ. Când s-au adăugat şi răspunsurile unor persoane văduve, eşantionul a crescut la 51%. Reluat recent, studiul a demonstrat că şi 38% dintre adolescenţi avuseseră acest gen de experienţe.
*
Alexandra Cazorla este un medium superdotat în psihometrie. Când atinge un obiect, intră în contact cu cei cărora le-a aparţinut.
Ea consultă numeroase persoane, dornice să descopere fapte uitate, nerezolvate în trecut.
Într-o zi, a primit vizita unei femei, care se programase prin secretară, fără a-şi lăsa numele. Era o femeie tânără, dar ciudată, pe care Alexandra îşi amintea că o mai întâlnise la un festival de clarviziune organizat la Cannes.
A captat atenția, prin comportamentul ei cam bizar şi părul negru şi foarte lung.
Venise îmbrăcată în negru, cu rochie lungă şi mănuşi din dantelă.
I se adresase Alexandrei, spunându-i: "Vă căutam !".
Având în vedere că era luna iulie şi foarte cald, ţinuta femeii era cel puţin insolită, dar şi mai surprinzător era mirosul puternic de naftalină pe care îl răspândea.
La un moment dat, cineva îi oferise un pahar cu apă, iar ea refuzase, spunând: "Nu beau niciodată" şi dispăruse în mulţime, după ce o avertizase pe Alexandra că o va căuta.
Şi iat-o, acum, pe scaunul din birou: cu aceeaşi fustă până-n pământ şi cu aceleaşi mănuşi de dantelă.
"Era palidă, subţire, aproape diafană, cu părul lung care îi cobora către talie. Aveam impresia că e plată, că nu are relief.
Vorbea sacadat, cu o voce metalică şi stridentă.
Se plângea de faptul că mama ei nu voia să-i recunoască talentul de muziciană.
Şi-a deschis poşeta din care a scos câteva partituri rupte şi îngălbenite. Chipul ei nu avea nici un fel de expresie, niciun pic de surâs. Simţeam că trăise o dramă.
Privirea mi-a fost atrasă de un şal de mătase, pe care îl purta înfăşurat la gât. «Am fost strangulată», a spus.
Din ce în ce mai stupefiată, am întrebat-o unde locuieşte. «În cimitirul Père Lachaise», mi-a răspuns. «În împrejurimi, vreţi să spuneţi !». «Ba tocmai în cimitir», a insistat.
Apoi mi-a spus un număr de alee din cimitir. Am simţit că mă trece un fior.
Când întrevederea s-a terminat, a scos din geantă o monedă mică, pe care mi-a întins-o. Am avut sentimentul că este singurul ban pe care-l avea. Era o piesă de argint franţuzească, cum nu mai văzusem până atunci.
Tulburată, n-am mai avut curaj să-i vorbesc şi am acompaniat-o până la uşă. A refuzat însă să meargă în faţa mea. Îi simţeam prezenţa în spate, deloc agreabilă !
Când am ajuns, în fine, la uşă şi am deschis, pentru a o lăsa să treacă în antecamera unde se afla secretara, femeia în negru dispăruse !
Am păstrat moneda. E datată 1880. O ţin într-o cutie, încuiată, dar n-o ating niciodată, de teamă să nu vină apariţia înapoi."
*
*
Doctorul Moody şi oglinzile
Oglinzile şi celelalte suprafeţe reflectorizante par să faciliteze fenomenul apariţiilor.
Oglinzile şi celelalte suprafeţe reflectorizante par să faciliteze fenomenul apariţiilor.
Vechii greci şi egipteni le foloseau cu succes pentru a ghici viitorul.
Inspirându-se din "psychomanteum"-ul grecilor, doctorul Raymond Moody, autorul celebrului best-seller "Viaţa de după viaţă" (tradus şi în limba română), a elaborat un sistem de viziuni prin intermediul oglinzilor, care facilita întâlnirea cu membrii de familie decedaţi.
Printre numeroasele experimente organizate de către celebrul profesor, există unele de-a dreptul stupefiante, trăite în colectiv, alături de studenţii şi de colegii săi, profesori universitari.
Dr. Raymond Moody
În cărţile sale, dr. Moody afirmă că aceste întâlniri erau trăite ca nişte evenimente reale, şi nu drept ceva ţinând de imaginar.
"Toţi subiecţii care au participat la experienţe mi-au confirmat că aceste întâlniri erau perfect reale şi că simţiseră prezenţa reală a celor care îi părăsiseră în urma unor decese.
În cincisprezece la sută din cazuri, subiecţii au auzit chiar şi vocea defuncţilor, o voce perfect audibilă.
În unele cazuri, comunicarea s-a produs prin telepatie.
Raymond Moody notează: "Douăzeci şi cinci la sută dintre cei care doreau să revadă un defunct nu l-au văzut decât după întoarcerea acasă. Se pare că reuşita experimentului depinde de intensitatea puterii de evocare imaginativă şi de emoţia celui care îşi cheamă la întâlnire un mort iubit, a cărui memorie e celebrată constant".
