România este împinsă să se amestece într-un conflict care nu este al ei. Cel dintre Ucraina și Rusia.
Ucraina nu este o țară membră a NATO, pentru a putea invoca faimosul Articol 5, de apărare colectivă. Însă, pe 22 decembrie 2021, secretarul general adjunct al NATO, Mircea Geoană, nu excludea o implicare „în plan bilateral”, în virtutea „parteneriatului” cu Alianța Nord-Atlantică.
Iată ce declara el la emisiunea Observator:
„NATO nu are Ucraina ca și (sic!) țară aliată. Articolul 5, articolul mușchetarilor, nu se aplică în cazul Ucrainei. Este un partener pentru noi, este o țară candidată, dar nu se aplică articolul 5 pentru Ucraina. Asta nu înseamnă că țări din NATO, în plan bilateral, și ați văzut Statele Unite, Canada, Turcia, Lituania, ajută o armată ucraineană militar, care să poată să își apere țara și să aibă evident o capacitate de a se apăra și a cauza daune părții agresoare. Dar nu la nivel de alianță. Specialiști NATO care să ajute armata ucraineană să devină un organism occidental, facem asta și vom continua.”
Pe 8 ianuarie, Joe Biden dădea asigurări că nu are nici o intenție de a trimite trupe AMERICANE în Ucraina.
Pe 14 ianuarie, New York Times dezvăluia că România, alături de Polonia și Slovacia, va pregăti trupe de gherilă ucrainene și va oferi adăpost forțelor ucrainene în cazul unei eventuale ofensive rusești.
Coroborate, cele trei informații arată cu claritate că România este pe cale să fie transformată într-o țintă pentru Rusia, în condițiile în care Washingtonul încearcă să scoată castanele din foc cu mâna altora.
Iar atunci când Biden încearcă să scoată castane din foc, ar trebui să ne păzim cu toții: am văzut dezastrul retragerii din Afganistan și câte parale a dat pe foștii aliați abandonați la Kabul.
La urma urmei, de ce s-ar implica România în conflictul dintre Ucraina și Rusia? Nici una nu îi este prietenă. Dimpotrivă.
Regimul de la Kiev duce o politică agresivă împotriva românilor din Bucovina de Nord, Basarabia de Nord și din Bugeac, în condițiile în care Bucureștiul nu a formulat nici o revendicare oficială după 1989. Deși, poate ar fi trebuit...
Cu un premier fost militar care stă în poziție de drepți și când doarme, să nu-l prindă nepregătit un telefon „din afară”, cu un președinte născut slugă și pe lângă care realitatea trece ca peisajul pe lângă schior, cu o clasă politică având trădarea în ADN, niciodată, din 1968 încoace, pericolul pentru România nu a fost mai mare.
Colac peste pupăză, în acest context fierbinte, există destule voci de războinici de mucava care se bat cu cărămida în piept și îndeamnă la luptă în timp ce ei s-au cocoțat deja în copaci.
De aceea, e nevoie de niște căldări de apă cu gheață pentru a răci mințile înfierbântate de la București.
Un astfel de duș rece îl reprezintă analiza expertului NATO Jonathan Holslag în EU-Observer pe care am tradus-o pentru cititorii ActiveNews. Titlul original: „Chiar și fără război, Putin a învins deja Europa”. Holslag este, între multe altele, profesor la NATO Defense College.
Fie că Vladimir Putin își deplasează sau nu trupele în Ucraina, el a pus o dată în plus Europa în fața unei realități dureroase: este prea slabă pentru a se apăra singură, dar nu mai poate conta nici pe Statele Unite ca să-i sară în ajutor.
Realitatea este că Rusia, în ciuda faptului că are o economie de mărimea celei a Italiei, poate intimida și agresa un întreg continent grație resurselor sale energetice și capacității sale de a pune în mișcare o mare forță militară.
Evident, o invazie rusă în Ucraina ar avea costuri enorme pentru Rusia și ar degenera probabil într-un război de uzură acerb.
Este puțin probabil ca invazia să fie opțiunea preferată a președintelui Putin. Totuși, acest joc de picioare pe buza prăpastiei are și o altă componentă. Dacă Rusia invadează Ucraina, costurile vor fi devastatoare și pentru Europa.
Ea ar obliga țările europene, dependente de gazele naturale, să caute alternative scumpe și să investească miliarde în infrastructură, de la conducte la stații de pompare, trecând prin capacități de stocare.
Rusia este și o destinație cheie pentru exporturi precum și un furnizor de alte resurse decât petrol și gaze. Gândiți-vă la titaniu.
În timp ce Rusia își pregătește de multă vreme decuplarea progresivă de Europa, reciproca rămâne de negândit pentru majoritatea europenilor.
În vreme ce o parte importantă a populației ruse ar susține o intervenție în partea răsăriteană a Ucrainei, cetățenii din numeroase țări europene vor accepta cu greutate ca soldații lor să moară pentru ceea ce consideră o țară ciudată și periferică: Ucraina.
De nenumărate ori am auzit șefi importanți de companii europene manifestând simpatie pentru regimul lui Vladimir Putin, în asemenea măsură încât ai impresia că sunt mai atrași de autoritarismul rusesc decât de liberalismul occidental.
Să fim cinstiți. Dacă, în acest stadiu, țările europene ar fi nevoite să facă față unei invazii terestre de amploare, mulți soldați europeni ar sfârși pe post de carne de tun.
Forțele terestre occidentale s-au degradat ajungând o gloată voluminoasă de menținere a păcii; vehiculele lor blindate cu roți sunt improprii confruntării pe câmpurile de luptă noroioase din Europa de Est, puterea lor de foc nu se poate compara cu cea a Rusiei, iar infrastructura de comandă și comunicații este extrem de vulnerabilă în fața capacităților de război electronic rusești.
Să-i vânezi pe niște teroriști prost echipați este una; să faci față unei formidabile armate convenționale, gata de sacrificiu, este alta.
Multe forțe terestre europene sunt încleștate în lupta cu un prădător complex, ca urmare a „războiului mondial împotriva terorismului”. Sunt obișnuite să dețină o situație de superioritate, cel puțin din punct de vedere al tehnologiei și al puterii de foc, și au dificultăți enorme să își imagineze că Vânătorul din ultimul deceniu s-ar putea transforma în Vânat, într-un conflict la scară largă.
Asta se numește o situație de „stand-off”.
Forțe terestre precum Rusia s-au antrenat și pentru lovituri de precizie și cu rază lungă, însă întotdeauna combinate cu o putere contondentă: salve de rachete și artilerie cu divizii care înaintează.
Dacă totul în Europa este despre eficiență, puteri militare precum Rusia încă se mai bazează pe sacrificiu, surplus de efective și uzură. Termenul de „război curat” nu există în vocabularul strategic rus.
Europa duce lipsă de orice. Chiar dacă ar încerca să evite implicarea în prima linie, nici sprijinul din spate nu ar fi prea eficient.
Multe țări europene nu au deloc „rachete stand-off” (care permit lansarea de la distanță, cu scopul de a evita confruntarea directă – n.m.), sau stocurile lor de muniție sunt periculos de mici.
Avioanele moderne de luptă, capabile să pătrundă în spațiul aerian al Rusiei sunt încă puține.
Forțele speciale, care ar reprezenta un atu crucial, sunt blocate în Africa sau fac eforturi de a înrola suficienți recruți de calitate.
Statele Unite își refac încet arsenalele, cu noi muniții cu rază lungă de acțiune și mare precizie, însă ar prefera să le trimită în Pacific.
Washingtonul păstrează încă un contingent considerabil de forțe de descurajare în Europa, inclusiv 70.000 de soldați, sute de vehicule blindate pre-poziționate și zeci de avioane de luptă.
Totuși, acestea nu sunt suficiente pentru a contracara o invazie rusească într-o țară ca Ucraina – iar Washingtonul pur și simplu nu își permite un război cu Rusia, acum, când China a devenit atât de puternică.
Putem reflecta la nesfârșit la ce determină Rusia să maseze o forță militară vastă la granița cu Ucraina, la cauza pentru care am ajuns aici, la suspiciunile și frustrările de ambele părți.
Totuși, este clar că intrăm într-o nouă rundă de încleștare a marilor puteri și că Europa ia startul, nu ca o echipă puternică și unită, ci ca o gloată de prichindei dolofani și puerili.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu