UN INTERVIU INTERESANT cu Acad. Bălăceanu Stolnici, la 99 de ani: “Nu-L cercetați pe Dumnezeu pentru că nu-L veți înțelege!”

 

Biblioteca Batthyaneum din Alba Iulia, "valoare greu de cuantificat în lei"

 

Valoarea Bibliotecii Batthyaneum din Alba Iulia este greu de cuantificat în sume de bani, spune rectorul Universității „1 Decembrie 1918” din Alba Iulia, Daniel Breaz.

„Dacă discutăm vizavi de valoarea manuscriselor, documentelor din bibliotecă, să încercăm să o cuantificăm în lei, nu pot decât să reproduc anumite lucruri. Nu o să dau numele persoanelor care mi-au zis acest lucru, dar sunt persoane care cunosc extrem de bine ceea ce este în bibliotecă. Citez : Există manuscrise care valorează mai mult decât o întreagă bibliotecă județeană, un singur manuscris”, a explicat rectorul Daniel Breaz, EXCLUSIV pentru DC NEWS.

„Este o legendă sau ceva care într-adevăr a fost adevărat cum că în perioada regimului comunist, președintele Nicolae Ceaușescu ar fi garantat un împrumut de circa 10 miliarde de dolari cu jumătate din Codex Aureus. Că este o legendă, că este un adevăr nu pot să vă spun. Dar sunt chestiuni care circulă, se discută aceste aspecte, inclusiv despre valoarea unui singur manuscris existent în această bibliotecă. Sunt foarte multe astfel de manuscrise”, a adăugat el.

Nu se poate cuantifica în sume de bani. Dacă s-ar putea, ar fi cifre exorbitante

„Deci nu putem. Dacă am încerca să cuantificăm valoarea în sume de bani, în lei, în euro, în dolari, nu cred că s-ar putea face. Sau dacă s-ar putea face, probabil ar fi niște sume exorbitante”, a mai spus Daniel Breaz.

„Această bibliotecă s-ar putea să devină interesantă pentru foarte multă lume, nu doar pentru cei cunoscători de istorie, aproape pentru publicul larg, pentru vizitatorii Alba Iuliei. În această clădire avem și cel mai vechi observator astronomic existent în momentul de față. Doar trebuie să facem publicitate, să mediatizăm, să deschidem atât cât este posibil biblioteca publicului larg. Cu siguranță vor fi foarte mulți interesați de a vizita această bibliotecă”, a conchis el.

”Țara se conduce aidoma unei periferii, de către un „președinte” votat de o treime dintre cetățeni și de un „guvern”, desemnat în pofida alegerilor, cu votul a cel mult o cincime”

 

Dificultățile acestor ani sunt neobișnuite. Se agravează primejdiile cauzate de viruși ce vin din direcții multiple: bioarme, încălzirea globală, aglomerații urbane, consumul de animale. Sporesc inegalitățile în societăți dezvoltate, încât ne putem imagina ce este în altele. Un fost consilier al Casei Albe atrăgea atenția că inegalitățile afectează profund șansele noilor generații în democrații (Michael J. Sandel, The Tyrany of Merit. What’s Become of the Common Good, Alan Lane, 2020). Dezorientarea în fața viitorului este perceptibilă, tensiunile cresc, iar curajul unor noi soluții lipsește.

Neajunsurile ating deja democrațiile însele. Mai ales în împrejurarea în care, așa cum Apelul Vigano (2020) a semnalat la timp, destui aleși, rudimentari și nepricepuți, încalcă legile cele mai simple. „Faptele au arătat că, sub pretextul epidemiei de Covid-19, drepturile inalienabile ale cetățenilor au fost violate în multe cazuri, iar libertățile lor fundamentale, incluzând exercitarea libertății de rugăciune, exprimare și mișcare au fost restricționate în mod disproporționat și nejustificat”. Apelul Vigano avertiza că „impunerea acestor măsuri iliberale este un preludiu tulburător la realizarea unei guvernări mondiale dincolo de orice control”, de către inși „fără nicio legitimare politică sau socială”.

Oamenii întreabă: Ce se petrece? Ce-i de făcut? Răspunsul meu direct este că România are Constituție de „stat de drept democratic”, aidoma celorlalte țări din regiune. Dar rezultatele democrației carpatice sunt diferite, căci aici s-a alunecat, din nefericire, de la „stat de drept democratic”, la „democrație cu conducător” (detaliat în A. Marga, Statul actual, Meteor Press, București, 2021). Ca urmare a alunecării, chiar statul a fost avariat.

Ceea ce s-a petrecut în pandemie confirmă diagnosticul. Obsesiile anticonstituționale, de „șef de stat” și de posesor al „guvernului”, au fost mai importante decât combaterea pandemiei. Voindu-se înlăturarea a ceea ce era legitimat de alegeri parlamentare, la începutul anului 2020, s-au adus în țară peste un milion și jumătate de „votanți ai noștri”, fără control sanitar. Crima a devenit evidentă, dar pentru a o masca s-a instalat, călcând peste orice legitimare, un „guvern” de uz personal, care a fost menținut în pofida respingerii din parlament. Alegerile din toamna lui 2020 au atras înfrângerea organizatorului, dar, încălcându-se încă o dată legitimarea, s-a ajuns la butaforica situație de azi. În același timp, nu s-a acceptat testarea sistematică a populației. Pentru a ajunge la imaginea realistă a infectării, ar fi trebuit făcute în jur de două sute de mii de teste pe zi. Nu s-au făcut nici într-o zi!

Țara se conduce aidoma unei periferii, de către un „președinte” votat de o treime dintre cetățeni și de un „guvern”, desemnat în pofida alegerilor, cu votul a cel mult o cincime. Și unul și restul, deopotrivă de necompetenți și abuzivi, agravează declinul, la fiecare pas! Destul să le observi neputința de a plăti alocații pentru copii, salarii și pensii potrivit legilor, traiul pe îndatorare fără precedent, incapacitatea de a proiecta o dezvoltare minoră. Pe lângă faptul că pandemia a dat, proporțional, infectați și decese mai multe, într-o țară izolată în raport cu rutele terestre și feroviare continentale și care nu este sugativă turistică și nici centru de schimburi! Testări reduse permit acum iluzia că „se stă bine”.

Chestiunea practică stringentă în România actuală este: cine apără democrația? Cel puțin atâta câtă este prevăzută în Constituție! Mă opresc la două aspecte pe care fiecare cetățean le întâlnește.

Pe de o parte, în democrații, cu tradiția lor cunoscută, se asumă că alegerile sunt corecte și poporul hotărăște, alegând chibzuit reprezentanți potriviți să ia decizii în interes public. Democrația își asumă că și organizatorii de alegeri, și cetățenii și reprezentanții procedează conform acestei așteptări.

Pe de altă parte, în practică, decepția este mare și începe să fie comparabilă cu cea de la începutul anilor treizeci. În democrații de astăzi, de exemplu, unii aleși nu au fost mai buni decât concurenții lor, dar au avut mai multe resurse financiare sau obscure. Unii își urmează interese înguste, neglijând interesele celor care i-au ales. Și, cu toate că interesul public este proclamat, îl sacrifică.

În cazul extrem, cum este în România acestor ani, „serviciile secrete fac alegerile”, cum este citat chiar un „președinte”. Un istoric de azi a și scris că în România „continuitatea serviciilor secrete ale statului, de la Siguranță la Securitate și la serviciile de azi, n-a fost niciodată discutată în mod cuprinzător…. Clare sunt continuitățile structurale. Acestea constau în folosirea serviciilor secrete ca mijloc central al exercitării puterii” (Oliver Jens Schmitt, România la 100 de ani. Bilanțul unui veac de istorie, Humanitas, 2018, p.38-39). Iar poza ridicolă a „președintelui” cu generalii săi, la Alba Iulia, echivalată abuziv cu Centenarul acelei Adunări istorice din 1918, ce preconiza „democrație curată”, spune totul!

Există, altfel spus, o paletă largă de abateri de la democrație. În fapt, abaterile – alegerea de persoane neadecvate și derapajele acestora – par să fie regula, iar democrația a slăbit. Consecințele sunt apatia cetățenilor și abuzurile și degradările din societate.

Așa stând lucrurile, în România s-a intrat într-o dilemă. A persevera fără reacție cetățenească în democrația existentă, știind că este o pretenție fără acoperire, nu este demn și nici matur. Abandonarea democrației duce însă la crize și mai grave, încât nu ar fi înțelept și nici matur.

Sunt de părere că există ieșire din dilemă. Premiza este că democrația se ameliorează prin democratizare. Să facem, așadar, astfel încât să apropiem practica democrației de asumpțiile ei, prin control public al funcțiilor, reglementări adecvate și selecții de oameni potriviți.

Este cert că doar o democrație reflexivă, adică o democrație care dispune de mecanisme de control public al propriei ei funcționări și le folosește, își mai are legitimarea. De ce, de pildă, trebuie stat smirnă în fața unor „aleși” nu doar corupți, chiar potrivit „justiției” lor, ci aflați sub nivelul de pregătire, de capacitate, de devoțiune cerut de funcții? De ce trebuie acceptate „braconajul sub acoperirea statului”, cum scria deunăzi „Der Spiegel”, sau convertirea României într-o „țară în care totul se vinde”, cum observa altcineva? De ce când „aleșii” sunt diletanți, nu au rezultate și comit abuzuri?

Democrația presupune respectarea autorității formate legitim. Dar nicio regulă a democrației, absolut nici una, nu spune că cineva care a încălcat legitimarea și s-a dovedit incapabil trebuie păstrat în mandat. Abuzurile nu se pot justifica cu funcții. Deviza „nimeni nu este mai presus de lege” include respectarea de alegeri, dar și pretinde încetarea mandatului când alesul este samavolnic, nepriceput și fără rezultate.

În România actuală, imperativul practic este revenirea la statul de drept democratic prevăzut de Constituție, cu toate implicațiile. Altfel, se vor pierde alți ani prețioși, parte a vieții fiecăruia – ani în care alte țări fac cu totul altceva.

Desigur că la decizii au ajuns în România actuală inși fără legitimare și incapabili să exercite ceea ce au jurat. Ei încalcă Constituția și perorează despre relativitatea ei. Cum se vede ușor, sunt inși care au deteriorat cam tot ce le-a picat pe mână. Ei au dovedit deja că sunt străini de viziunea integratoare a societății, de care este nevoie într-o discuție despre Constituție.

Din păcate, prototipul îl aflăm iarăși, place sau nu, în acțiunea condusă de Adolf Hitler. Să ne amintim că, în fața judecătorilor săi, la procesul din 1930, Führer-ul spunea: „Constituția prescrie numai terenul luptei, dar nu și scopul. Noi pătrundem în organizările legale și vom face în acest fel din partidul nostru factorul hotărâtor. Din momentul în care posedăm drepturi potrivit constituției, vom turna statul în forma pe care noi o considerăm corectă” (Der Aufstieg der NSDAP in Augenzeugenberichten, DTV, München, 1974, p.332). Este evident că Führer-ul avea în vedere folosirea libertăților din Constituție pentru schimbarea statului încât să anihileze libertăți. Ceea ce, din nefericire, trece și prin unele capete, ce par să nu fi învățat din acea istorie funestă, în care nu a mai contat Constituția, iar consecințele au fost catastrofale.

Se ridică, desigur, întrebarea: în definitiv, cine dă dreptul la schimbarea, din interese mărginite, a Constituției înseși? Răspunsul meu este că o Constituție modelată de statul de drept democratic are suficiente deschideri spre exercitarea de libertăți și drepturi subiective. Nimeni nu este îngrădit în exprimarea sa democratică și nu are dreptul să îngrădească exprimarea democratică a nimănui. Constituția statului de drept democratic nu este a unuia sau a altuia dintre actorii politici, ci a fiecăruia și are a reprezenta interesul fiecărui cetățean.

Neajunsurile ce apar în viața democrației nu pot fi escamotate și se cer discutate public. Cum spunea liderul UDMR, vestea bună este că „președintele” actual nu mai poate candida, vestea proastă este că mai stă în funcție. Așa cum a dovedit istoria, prin tragismul ei, ieșirea din statul de drept democratic prefațează doar abuzuri mai mari.

În fața acestei situații, există soluții. Nicio modificare legislativă, cu atât mai mult nicio modificare de Constituție, nu este acceptabilă fără a satisface două condiții: să fie adoptată pe căi legitime și să fie în acord cu valorile fundamentale ale statului de drept democratic – libertatea persoanei, pluralismul, legitimarea democratică a decidenților și deciziilor și dreptatea în justiție.

Constituțiile statului de drept democratic au prevăzut, ca pavăză față de abuzurile pe care le-ar putea comite forțe ajunse la guvernare, instituția Curții Constituționale. Aceasta s-a și dovedit soluția viabilă în democrații. Schimbări legislative sunt posibile, sub condiția respectării a ceea ce contractul cetățenilor acelei țări prevede în materie de valori conducătoare.

Și în practică, Curtea Constituțională a oprit abuzuri. Datorită inculturii și nepriceperii decidenților, catalogul acestora în România actuală a bătut recorduri europene.

În legătură cu Curtea Constituțională, însă, au apărut două probleme. Ele sunt mai acute în țări cu slabă tradiție a judecării pe temeiuri de drept.

Prima este aceea că pot să apară curente în viața politică care cer schimbări dincolo de cadrul constituțional și demnitari indispuși la respectarea legislației, după ce au nimerit în funcții. Ca urmare, Curtea Constituțională este excedată cu cereri de arbitraj. Ea este chemată să intervină frecvent, încât se poate crea impresia, mai ales când guvernele sunt incompetente, că ea este cea care guvernează. Demagogii profită atunci, cum se vede și la noi, pentru atacuri la Curtea Constituțională.

A doua problemă se referă la compunerea Curții Constituționale. Oriunde, această instituție se compune din persoane desemnate politic – cum stau lucrurile în Statele Unite ale Americii și în multe state. Dar acest fapt nu este impediment la funcționarea Curții Constituționale ca apărătoare a statului de drept democratic. În definitiv, mulți judecători, desemnați inevitabil politic, au știut să exercite rolul de judecător în serviciul public.

Situația cu adevărat gravă începe atunci când anumite persoane pot desemna judecători ai Curții Constituționale. De pildă, în Germania nicio persoană, orice funcție ar deține, nu poate numi judecători la Curtea Constituțională. Aceștia sunt numiți de Bundestag și Bundesrat. În contrast, în România este obișnuință numirea de judecători de către președinte. Și, cum se observă ușor, în mod repetat au fost numiți oameni care l-au servit pe acesta. Ajung, ca efect, în Curtea Constituțională persoane selectate după docilitate, nu dintre cei mai pregătiți juriști.

Situația este agravată când se numesc judecători dintre juriștii de calificare precară, totdeauna mai manevrabili. România s-a confruntat exemplar cu o situație de acest fel, în 2012, când un referendum a decis copleșitor demiterea președintelui. Dar juriști sumar calificați, unul fiind președintele Curții Constituționale, desemnat personal de președintele demis, au dat o rezoluție care, evident, nu are de a face cu dreptul, ci doar cu artificii din afara democrației!

Se poate face față acestor probleme consolidând informarea juridică a cetățenilor și asigurând selectarea de juriști calificați și, mai ales, adoptând măsuri instituționale. Prima este scoaterea desemnării de judecători de sub decizia unei persoane, oricare ar fi ea, ca ceva de la început străin justiției și dreptății. A doua este sporirea independenței Curții Constituționale în apărarea statului de drept democratic. Sunt situații în care Curtea Constituțională rămâne de fapt ultimul apărător. (Din Andrei Marga, Viitorul democrației, în curs de publicare)

<a href=”http://www.andreimarga.eu„>Andrei Marga</a>

”Facebook, deși nu-i văd coarnele și codița, e Diavolul însuși"

 

Ștefan Mitroi a vorbit despre Facebook, în exclusivitate pentru DC NEWS.

"Nu vreau să vorbim de Facebook că mă întorc la ce spune Umberto Eco despre Facebook. Ce a spus săracul, că a murit. Spunea că e coleg cu idiotul satului.

Idiotul satului are impresia că poate să fie purtător de cuvânt al comunității.

Eu zic altceva, e ulița cea mare în care avem voie toți să ne punem poalele în cap, să ne închipuim că suntem prinți sau noi conducem lumea. E o prostie ! Nu ar fi rău dacă ar rămâne doar la asta Facebook-ul.

Din nenorocire, este un spațiu al manipulărilor de tot felul și ăsta e răul cel mai mare. Din acest punct de vedere, cred că Facebook, deși nu-i văd coarnele și codița, e Diavolul însuși", a spus Ștefan Mitroi, în exclusivitate pentru DC NEWS.

Născut în 5 mai 1956, Ștefan Mitroi împlinește astăzi 65 de ani.

Cu siguranță, îl cunoașteți pe celebrul scriitor din cărți precum ”Jocuri de Nenoroc” sau ”Atunci când era mereu duminică” ori ”Guantanamo”, dar astăzi, în această zi specială de 5 mai, vă invităm să-l regăsiți și-n interviul pe care l-a acordat DCNews. 

Lucian Blaga, propus la premiul Nobel. Şansă ratată din motive politice

 

În cadrul emisiunii De Ce Citim, criticul literar Daniel Cristea-Enache a vorbit despre propunerea lui Lucian Blaga pentru Premiul Nobel, dar şi despre alţi mari scriitori sau sculptori români care au fost propuşi pentru această distincţie.

„În 1958-1959, Lucian Blaga a fost pe lista celor propuși la Premiul Nobel pentru Literatură, a apărut acolo, dar candidații trebuiau sprijiniți de țările lor și de instituțiile din țările lor. Blaga nu a fost susținut de România, așa cum nu a fost susținut nici Arghezi, care și el a fost pe lista nominalizaților la Premiul Nobel. Le apare numele amândurora, deci, literatura culturală română a ratat șansa de a avea un Premiu Nobel pentru Literatură tot din motive politice.

Nu doar că nu au fost susținuți, dar li s-au retezat aceste șanse de instituțiile din țara lor, iar asta s-a întâmplat și când Brâncuși a vrut să-și doneze operele României. Spuneau că Brâncuși e un artist decadent și nu au nevoie de operele lui. După 1989, Sorescu a fost pe lista nominalizaților la Premiul Nobel și s-au primit scrisori din România, de la colegi ai lui, care avizau comitetul să nu-l premieze pe Marin Sorescu“, a precizat Daniel Cristea Enache la emisiunea De Ce Citim.

Floriana Jucan, cel mai frumos mesaj de Florii – de citit și mai ales de înțeles!

Sărbătorită azi, jurnalista și scriitoarea Floriana Jucan dă încă o dată proba talentului său printr-un mesaj superb, de mare inspirație – de citit și mai ales de înțeles într-o asemenea zi sfântă

Un început pe care îl recunoști – așa se întâmplă cu cei care se trezesc în credință, în ciuda vieții lor obișnuite: ”La sărbătoarea de Florii ești purtat dintr-o parte într-alta. Ești năucit”.

„Dar, dacă simți asta, năucire, înseamnă că privești din afară sau încă nu ai învățat să privești cum trebuie”, scrie Floriana Jucan, continuând cu ascuțimea ziaristului - ”Că te uiți la un Dali crezând că este Mozart. Sau, și mai rău, că este un absolvent de seral la o universitate obscură”.

Și atunci, ce este de făcut? – e întrebarea cheie pe care o pune Floriana Jucan.

Răspunsul pare simplu: ”Nimic altceva decât o reîntoarcere la ceea ce suntem prin vocație: copii ai lui Dumnezeu!”.

”O trecere de la neînțelegere la înțelegere, de la Dacă nu voi pune mâinile mele în coasta Lui, nu voi crede la Domnul meu și Dumnezeul meu!”.

Cum se poate face asta?

Da, pare simplu – dar doar pare! În fapt, este vorba de a învinge și sacrifica Eul care te-a acaparat, și o revenire la ceea ce ai fost lăsat, dăruit, prin harul divin, ascuns în tine, așteptând să fie redescoperit.

”Doar prin iubire sfântă și capabilă de crucificare, cu sinceritate pură, cu întoarcere la ce Ești sau Ai fost cândva”, scrie Floriana, mărturisind chiar propriile repere pe drumul revenirii: ”Este esențială întoarcerea la icoana mamei sau bunicii, la prima ta întâlnire cu Dumnezeu (pentru toți cei ce citesc aceste rânduri, o rugăminte: coborâți în amintirile copilăriei și aduceți-vă aminte de prima rugăciune, primul dialog cu Dumnezeu”.

Dar a avut fiecare dintre noi așa ceva? ”Sigur l-ați avut!”, răspunde femeia cu o viață demnă de un roman, adăugând o schiță de autoportret: ”Veți fi surprinși până la lacrimi de ce frumoși erați…”.

Și dacă ați ajuns aici, atunci faceți pasul următor: ”Biserica ne învață că noi, oamenii, nu suntem răi ci doar înrăiți (Facere 1:31). Că prin vocație nu suntem diavoli, ci îngeri buni. Dacă ajungem din îngeri buni diavoli, nu e din vina Domnului, ci a omului”.

”Dar tocmai în aceasta este și vestea bună: că tot din voința omului putem reveni din diavoli îngeri. Doar să dorim, doar să trezim în noi copilul inocent. Hristos ne avertizează că dacă ne pierdem inocența pierdem și Raiul”, scrie Floriana Jucan, amintind experiența geniului pietrei vii: ”Ca o frumoasă parafrazare, Brâncuși ne spune că atunci când încetăm a mai fi copii, suntem deja morți”.

Mesajul final, dincolo de formal și normalitate, este că, de Florii, ”avem cu toții șansa să revenim la viață: copiii și oamenii maturi, învățații sau oamenii fără carte, cei cu bani sau săracii, bigotul fundamentalist sau progresistul radicalizat, cu toții își pot da mâna”.

”Calendarul creștin este plin de sfinți extrem de diferiți: de la neștiutori de carte la filosofi, de la sclavi la împărați, de la inocenți până la mari tâlhari convertiți. Chemarea Fiți dar desăvârșiți precum Tatăl vostru cel Ceresc este ne este fiecăruia în parte și tuturor deopotrivă adresată”, scrie Floriana, încheind cu esența sublimării omului în creștin: ”Biserica ne îndeamnă, Hristos ne așteaptă!”.

Așa cum scriam, este poate cel mai frumos și potrivit mesaj - de la o floare… care a găsit calea către mereu-frumusețe.

"Un loc frumos și tragic" - Lacul Snagov, al doilea cel mai mare din România

 

Scriitorul și publicistul Dan Ciachir revine la DC News cu fragmente din a doua parte a cărţii ”O PUNTE PUTREDĂ”. Astăzi, un nou episod: ”Un loc frumos și tragic".

În superba sa nuvelă Kir Ianulea, ambientată în Bucureşti spre sfârşitul domniilor fanariote, I.L. Caragiale îl pune pe protagonist, care făcuse datorii mari şi era pândit de creditori, spre a-i dejuca, să le spună slugilor, atunci când încalecă, că se duce „la Snagov, după plătică proaspătă...”. Un alt scriitor ce pomeneşte Snagovul este Alexandru Odobescu, care publică în 1862, în „Revista română”, un erudit reportaj intitulat Câteva ore la Snagov, în deschiderea textului menţionând „...antica mânăstire a Snagovului, aşezată la patru ore distanţă de Bucureşti, hotărâtă în condica penală a ţării spre a servi ca loc de închisoare pentru vinovaţii ce n-au meritat pedeapsa mai grea a muncii în ocnele de sare sau a porturilor de pe malul mării”.

Mânăstirea Snagov, de pe insula aflată în mijlocul lacului, în a cărei biserică s-a crezut multă vreme că este îngropat Vlad Ţepeş, datează din ultimii ani ai domniei lui Mircea cel Bătrân; de peste şase secole. Prin poziţia sa izolată, dar apropiată de Bucureşti, mânăstirea a servit ca loc de surghiun şi închisoare. Aici a fost asasinat învăţatul postelnic Constantin Cantacuzino, tatăl domnitorului Şerban Cantacuzino, în 1663, şi tot aici a fost spânzurat ucigaşul său, Stroe Leurdeanu. Pe insulă s-a aflat şi unul din locurile de batere a monedei Ţării Româneşti.

Lacul Snagov, al doilea cel mai mare din România

Înconjurat de stejari rămaşi din Codrul Vlăsiei, lacul Snagov, cu o lungime de 15,5 kilometri şi o lăţime maximă de 400 de  metri, este, după Razelm, al doilea lac ca suprafaţă din România, pe malurile sale înşirându-se mai multe sate şi comune. Amenajarea Snagovului în epoca interbelică a fost un reflex al înfăptuirilor României Mari. Astfel, în numai trei ani, a apărut la Snagov un parc cu 1.500 de hectare de pădure seculară. Ca loc de recreere şi pentru case de vacanţă, Snagovul începe să fie descoperit, treptat, în epoca interbelică. Iată ce consemna în jurnal, la sfârşitul acesteia, pe 26 mai 1940, Constantin Argetoianu: „Tot ieri, dar după-amiază, Caranfil ne-a plimbat cu vaporaşul lui, de la Snagov la Tâncăbeşti; astfel s-a inaugurat noua lucrare a UCB-ului prin care s-a adus lacul Snagov până la şoseaua naţională Bucureşti-Ploieşti.  La Snagov s-au construit deja multe vile şi priveliştea e de toată frumuseţea. Când se vor amenaja şi malurile lacului până la Tâncăbeşti şi se vor planta arbori – acel colţ suburban al Bucureştilor va fi un mic paradis.”

Patru ani mai târziu, pe 7 iunie 1944, Argetoianu revenea: „Dejunat ieri şi petrecut toată amiaza la Snagov, la doctorul Costinescu. Snagovul e un colţ de rai, la porţile Bucureştilor. Cum e natural într-un colţ de rai, femeile se preumblă şi ele pe marginea lacului, goale sau aproape goale. Pe plaja unei vile vecine de-a lui Costinescu, se lăfăiau, ţipau, se scăldau doamnele...”

Dezvoltarea din jurul lacului Snagov 

Între anii 1931 şi 1939 se construiseră 19 vile pe malurile lacului Snagov, apăruseră un yacht club, câteva localuri, în timpul războiului existau vile închiriate de diplomaţi germani, şi tot la Snagov îşi trăise ultimii ani ministrul de externe polonez Jósef Beck, refugiat în ţara noastră... În 1945 închiriaseră locuinţe la Snagov membri ai Comisiilor Aliate americană şi britanică; aici şi-au trăit o parte a poveştii lor de iubire Maria Tănase şi generalul englez Eric Roberts Greer, şeful Secţiei militare din cadrul Misiunii Militare a Marii Britanii, după cum arată istoricul Stejărel Olaru: „Ca să se ferească şi mai bine de privirile indiscrete, generalul a început să folosească o vilă de la Snagov, iar la 2 iulie 1947, un informator al SSI (Serviciul Special de Informaţii, n.n.) l-a observat că, de această dată, «a adus pe artista Maria Tănase»”.

Acelaşi istoric mai spune, în admirabila sa carte despre Maria Tănase, că până la retragerea Misiunilor engleză şi americană din România – în 1947 – nimeni nu s-a atins de cei care le frecventau, situaţia schimbându-se radical nu peste multă vreme: „În procesul galopant al arestării începute în 1948 au căzut victime sute de persoane ale căror nume erau însemnate în tabelele de informatori români, pregătite din timp de Siguranţă şi SSI. Maria Tănase era cap de listă, căci nu exista un alt artist român care să aibă mai multe relaţii cu străinii.” Nu a fost însă arestată niciodată şi nici anchetată, dată fiind popularitatea sa.

Case deținute de marile personalități ale României

La Snagov avea şi Regele Mihai o casă cu lut pe jos şi acoperiş de stuf specific locului, ridicată după război, distrusă ulterior de noul regim, ca şi locuinţa de la Mamaia a monarhului. Tot după război şi-au ridicat vile la Snagov Ana Pauker şi Lucreţiu Pătrăşcanu, acolo deţinând proprietăţi şi alţi oameni politici (Grigore Gafencu ori Sabin Mănuilă). Exista tot la Snagov, construit la începutul anilor ’30, palatul cu reflexe de arhitectură lusitană, proiectat de arhitecta Henriette Delavrancea-Gibory, aparţinând Prinţului Nicolae, fratele Regelui Carol al II-lea, care n-a apucat să-l locuiască întrucât în 1937 a trebuit să părăsească ţara din cauza căsătoriei sale morganatice cu doamna Doletti. Mai mult a stat în această clădire Ion Antonescu, care o transformase în locuinţă de protocol a Guvernului, după cum procedase şi cu casa lui Nae Ionescu de la Băneasa. De la Snagov a venit Mareşalul Antonescu, în după-amiaza zilei de 23 august 1944, la Bucureşti, la Palatul Regal, unde a fost arestat.

Privitor la construirea vilei sale de la Snagov, Lucreţiu Pătrăşcanu spunea următoarele într-o declaraţie reprodusă de doamna Lavinia Betea în monografia sa Moartea unui lider comunist: „Din drepturile de autor realizate am încasat în noiembrie-decembrie 1944 o sumă de circa trei sau patru milioane de lei. Cum nu aveam să dau nicio întrebuinţare acestor bani, am subscris la împrumutul în aur, chiar atunci lansat, dispunând astfel de 60 sau 80 de monezi de aur. Când, în 1945, am văzut că şi de cel de-al doilea volum, Sub trei dictaturi, se vinde încă şi mai bine (şi mai aveam pregătite în manuscris încă două volume), am hotărât să-mi fac o casă de vară la Snagov.”

Această casă va deveni pentru Lucreţiu Pătrăşcanu loc de surghiun, potrivit unei mărturii a soţiei sale: „După ce am fost arestaţi în  preajma lui 1 mai 1948, amândoi în aceeaşi zi, dar transportaţi la case diferite, am fost duşi la Snagov în casa noastră, unde ne-am reîntâlnit şi unde, în aşteptarea libertăţii, am petrecut zile de mare chin şi frământare între august-septembrie 1948 şi 1 ianuarie 1949.”

Tot la Snagov, după reprimarea insurecţiei anticomuniste maghiare din octombrie 1956, până în aprilie 1957, au avut domiciliu obligatoriu, în palatul Prinţului Nicolae, fiica, ginerele şi colaboratorii apropiaţi ai fostului premier ungar Imre Nagy, care stătuse cu soţia şi cei doi nepoţi până la întoarcerea la Budapesta, unde avea să fie judecat, condamnat şi executat, în 1958, la câţiva kilometri de palat, într-o clădire în care îşi avusese redacţia revista kominformistă „Pentru pace trainică, pentru socialism”, mutată ulterior la Praga.

*titlul și intertitlurile aparțin redacției DCNews

Intelectualii nației continuă să-și pună poalele în cap. Cea mai nouă păruială: Mircea Dinescu – Gabriel Liiceanu

 

Mircea Dinescu afirmă, în replică la un text dur al lui Gabriel Liiceanu la adresa sa, că acesta este ”un conţopist al abjecţiei, un filosof cu mînecuţe de contabil care-şi scoate creionul de după ureche” spre a-i face, meticulos, ”inventarul obiceiurilor bicisnice şi al deşertăciunilor” cu care l-a pedepsit Dumnezeu.

„Cum am decis eu să-mi deschid un barber shop

Numai dracul și-ar fi închipuit prin anii ’90, când în România Mare eram acuzat că împreună cu Andrei Pleșu am ciordit la revoluție sculele de bărbierit și capacele de aur ale closetelor lui Nea Nicu din Primăverii, că Gabriel Liiceanu nutrindu-se pe ascuns din hoitul lui Vadim, va regurgita la bătrânețe perlele urît mirositoare pe care sconcsul peremist le cultiva în colonia de scoici din haznaua partidului. Adevărat îi că domnul Liiceanu nu are talentul grobianisim al Tribunului, fiind mai degrabă un conțopist al abjecției, un filosof cu mînecuțe de contabil care-și scoate creionul de după ureche spre a face, meticulos, inventarul obiceiurilor bicisnice și al deșertăciunilor cu care m-a pedepsit Dumnezeu.

O singură dată în viață l-am făcut pe Gabriel Liiceanu să plîngă și văd că nu m-a iertat nici pînă în ziua de astăzi pentru acel afront.

În 18 martie 1989, la o zi după ce interviul meu din Libération fusese citit la Europa Liberă, pe holul întunecat al Casei Scriitorilor, am dat nas în nas cu umbra filosofului care, tumefiat și cu figura ușor răvășită, mi-a șoptit la ureche: „Dragul meu, aseară am ascultat vorbele tale cutremurătoare și am plîns în hohote. Suntem niște lași, suntem niște lași…”, după care, năluca suferindă s-a topit ca fumul, ca să o reîntîlnesc după un an, purtînd cu dezinvoltură în cîrcă, Editura Partidului Comunist.

În Cartea albă a Securității există înregistrarea unei gărgărițe plantate în casa socrilor mei, ce redă scena în care subsemnatul încerca să adune sub un text vitriolant semnăturile cîtorva scriitori de seamă. Vorbeam acolo despre dictatura cuplului prezidențial, despre dărîmarea satelor, despre cenzură, despre foamea și frigul din România. Împreună cu Andrei Pleșu eram gata să plasăm bomba la Ambasada Olandei, unde amicul nostru Coen Stork aștepta să o detoneze în întreaga lume. Nici n-am apucat să-mi termin bine recitalul, că Octavian Paler a sărit ca ars zicînd că el îl știe bine pe Ceaușescu și că stilul meu pamfletar o să-l scoată din minți. „Gîndiți-vă că aveți copii la școală!” a exclamat Paler. „Tocmai d’aia ar trebui să ne spălăm de rușinea de a tăcea ca lașii!”, i-a întors-o Alexandru Paleologu. Cel mai îngrozit dintre toți s-a dovedit a fi Gabriel Liiceanu care a afirmat că el nu semnează, ca să nu-i omoare securiștii copilul, lăsîndu-i doar pe copilașii mei în ghearele lor. Pînă la urmă, din pricina timpului nefavorabil, revoluțiunea s-a amînat pentru altădată. Astfel și-a mîncat Gabriel Liiceanu covrigul aurei de disident pe care, uscat și sfoiegit, a încercat să și-l tragă pe cap după căderea comunismului.

Mult mai tîrziu, Andrei Pleșu mi-a mărturisit că pe la începutul verii lui ’89, cu o zi înainte de a pleca în exil la Tescani, a fost vizitat acasă de Gabriel Liiceanu, care, destul de opărit, i-a reproșat gafa de a se fi solidarizat cu mine: „Andrei, imaginează-ți că noi doi ședeam liniștiți la tine în curte și convorbeam despre lucrul în sine, iar tu te ridici, mă lași baltă și fugi după golanul de Dinescu care strigă ca un țigan prin fața casei tale spoitingiri!”

Trecut-au anii și golanul de atunci s-a metamorfozat într-un soi de Rasputin altoit pe Mărgelatu, un monstru al societății de consum, cu o mînă pe volan și cu o alta pe sticla de palincă, scuipînd cojile bomboanelor agricole în ochii trecătorilor de pe Calea Victoriei.

Făcînd o comparație între noi doi, sigur că în vreme ce subsemnatul clămpănea din limba de lemn a Facultății de Ziaristică de la Ștefan Gheorghiu, Liiceanu trăgea cu nesaț pe nări iarba idealismului. Că nu oricine își putea permite, în epoca lui Pericle, cum frumos a denumit-o mătușa domnului Liiceanu, Zoe Dumitrescu Bușulenga, să-și plimbe cu atîta candoare cămila ființei prin oaza de libertate a Facultății de Filosofie, unde Karl Marx era adus în lanțuri la cursuri. Și în timp ce Constantin Noica îl imobiliza pe bărbos, ca junele Liiceanu să-l lovească cu vergeaua peste degetele cu care scrisese Manifestul Partidului Comunist, domnul Hegel, cu picioarele pe catedră, le vorbea studenților despre civilizația untului care l-a marcat atît de mult pe patronul Editurii Humanitas, încît i-a lăsat dîre adînci de alifie pe trupu-i de efeb.

Stau și mă întreb ce copită de măgar l-a lovit în falcă pe Gabriel Liiceanu, de a revărsat asupra poetului atîtea zoaie?! Poate copita mea de acum un an, cînd am descoperit că în dosul cremelor unsuroase se ascunde un criminal în serie care s-a deconspirat inainte de a-mi deschide un barber shop, pe Facebook, unde i-am luat scalpul lui CTP, l-am bărbierit pe Stelică și i-am pus părul pe moațe Anei Blandiana, adică mușteriilor care au tăbărît pe mine din senin.

𝐒𝐞𝐜𝐫𝐞𝐭𝐮𝐥 𝐥𝐮𝐢 𝐁𝐚𝐜𝐡𝐮𝐬, 𝐜𝐮 𝐆𝐚𝐛𝐫𝐢𝐞𝐥 𝐋𝐢𝐢𝐜𝐞𝐚𝐧𝐮 𝐢̂𝐧 𝐫𝐨𝐥𝐮𝐥 𝐩𝐫𝐢𝐧𝐜𝐢𝐩𝐚𝐥

După o lamentabilă carieră de criminal în serie, Gabriel Liiceanu se desparte de membrii Grupului pentru Dialog Social cu aerul preotului indignat că păcătoșii cărora le-a servit ultima împărtășanie se simt din ce în ce mai bine în lazaretul cu leproși.

În șiragul strălucitor al despărțirilor post-goetheene, mărgica vineție pe care Liiceanu o poartă ca găina babei în cioc e adumbrită de complexul actului ratat al asasinului ce nu mai suportă să-și vadă victimele rămase în viață.

Aidoma unui Fidel Castro cu ideologia întoarsă pe dos, antimarxistul de operetă se visează a fi ținta unor nesfîrșite atentate puse la cale de garda pretoriană a lui Ion Iliescu, pe care le dezvăluie într-o teribilă confesiune de martir al comunismului care a sărit pîrleazul spre capitalism cu pielea iepurelui încă nedezlipită de spinare.

Tîrît de Andrei Pleșu în bîrlogul lui Virgil Măgureanu imediat după mineriada din ’90, Gabriel Liiceanu retrăiește parcă în fața unui pahar cu Coca-Cola angoasa episcopilor nevoiți să sărute inelul otrăvitor al Papei Borgia. Ca la o ruletă rusească, are flerul de-a învîrti cu dibăcie paharele și de a-l sorbi pe cel din fața lui Măgureanu, dejucînd astfel intenția malefică a directorului SRI.

La cîteva zile după atentatul eșuat se trezește la ușă cu mesagerul diavolului, care îi pune în brațe drept plocon o lădiță cu șase sticle de catran învechit în beciurile instituției.

Așa cum vitriolul Miței Baston se preschimbă pînă la urmă în cerneală violetă, licoarea primită cadou de la alunecosul generalisim, pe care n-a îndrăznit a o bea, ajunge pe masa Grupului pentru Dialog Social, unde Gabriel Liiceanu, ca un savant ce se joacă cu viețile oamenilor de dragul unui experiment științific, așteaptă să vadă efectul devastator al Saricăi Niculițel asupra șoriceilor dalbi din laboratorul societății civile.

Numai că, în loc să strige „Evrica!”, filosoful e nevoit să exclame iohannicește „Ghinion!”. Căci, plini de recunoștință, cobaii chercheliți păreau a-i cerși din priviri încă o butelcuță.

Dacă membrii Grupului ar fi căzut lați în ziua aceea, România și-ar fi sporit zestrea de eroi ai neamului, care n-ar mai fi apucat să-și fractureze conștiința cu ocazia premierii unui procuror abject pe care însuși domnul Liiceanu l-a pupat acolo unde-i temelia mai moale fără teama de-a colecta un stafilococ.

În locul cartofului străpuns de-o țepușă am fi avut astăzi în Piața Revoluției un grup statuar în care Gabriel Liiceanu, desfigurat de durere aidoma Țarului Ivan cel Groaznic din tabloul lui Ilia Repin, își strînge la piept pisoiașii pe care el însuși i-a omorît.

Dacă pare de necrezut, iată mărturia originală a lui Gabriel Liiceanu:

“Și totuși, starea de alertă în privința directorului proaspăt înființatului SRI nu mi-a dispărut. La cîteva zile după vizita pe care o făcusem, un tip sună la ușa apartamentului meu din Intrarea Lucaci și îmi lasă, «din partea domnului director», o lădiță cu șase sticle de vin alb. M-am tot învîrtit în jurul lădiței cîteva zile și am terminat prin a trage concluzia că n-ar fi fost nici o problemă să se fi introdus ceva prin dopul sticlelor cu o seringă, de pildă. Era mai prudent să nu le deschid. Dar ce să fac cu ele? Dacă n-aveau nimic, ar fi fost păcat să le arunc. Apoi mi-a venit ideea salvatoare: la prima întîlnire a Grupului, le-am dus la sediul GDS din Calea Victoriei. Bineînțeles, n-am deconspirat proveniența. Au fost primite – și băute pe loc – cu mare bucurie. În ce mă privește, învățasem din vizita la domnul Măgureanu ceva: paharul din fața mea a rămas toată seara neatins. Apoi au trecut zilele și am constatat că toată lumea era bine: numărul membrilor Grupului nu scăzuse nici măcar cu unul. Am oftat ușurat. Pleșu avusese dreptate: eram paranoic.”, a scris Dinescu pe pagina sa de Facebook.

Tonul răzbelului l-a dat Liiceanu. După atacul lui Mircea Dinescu la adresa Anei Blandiana, care a povestit în cartea sa „Soră lume” un episod controversat din 1990, Gabriel Liiceanu a scris pe platforma Contributors.ro, în textul „Un pedagog valah„, despre „un disident care se lăfăie într-un comportament de puşlama ordinară”, numindu-l „scandalagiu, vedetă, mitocan, poftangiu, un claun isteric locuit de patima căpătuielii”.

„În istoria ponosită a acestor ani va rămâne omul care a predat poporului român bădărănia, transformând estetica şi morala mahalalei în stil de viaţă comunitar”, a scris joi Gabriel Liiceanu despre Mircea Dinescu, fără însă a-l numi.

sursa:https://www.cotidianul.ro/dinescu-de-par-cu-liiceanu-un-contopist-al-abjectiei/

Foștii deținuți politici, în apărarea Institutului pentru Civilizația Levantului

 

Asociația Foștilor Deținuți Politici și Victime ale Dictaturii din România, intrată în istoria recentă sub denumirea prescurtată AFDPR, protestează față de intenția desființării Institutului de Studii Avansate pentru Cultura și Civilizația Levantului – Centru de excelență al Academiei Mondiale de Artă și Știință. 

Într-un comunicat trimis pe adresa redacției, reprezentanții acestui for amintesc faptul că, „în istoria recentă a țării, ROMÂNIA s-a făcut cunoscută în lume, în principal prin sport și cultură.

Cum sport nu mai avem, devenind CIUCA BĂTĂILOR tuturor, lucru explicabil prin faptul că tăvălugul samsarilor din imobiliare a ras cea mai mare parte a terenurilor de sport, oferind în schimb tinerilor discoteci, baruri, alcool și droguri, ne-a mai rămas doar CULTURA !

Aflăm cu stupoare cum persoane sau grupuri de persoane sunt bântuite de gândul de a desființa Institutul de Studii Avansate pentru Cultura și Civilizația Levantului – Centru de excelență al Academiei Mondiale de Artă și Știință!

Chiar nu realizăm că avem de-a face cu una, dacă nu chiar cu singura instituție din această țară care a adus aici universitari, academicieni, foști miniștri ai culturii, prim-miniștri și președinți de state din toată lumea, adăugând plusvaloare României ?!? Și prin acest mod România poate prezintă și mai mare interes internațional !

Chiar am uitat că întemeietorul acestui institut este fostul președinte al României Emil Constantinescu (1996-2000), cel care a luat atitudine față de evenimentele din Serbia rămasă încă sub conducere comunistă ?!?

Am uitat oare faptul că fostul președinte a interzis trecerea avioanelor militare rusești spre Serbia prin spațiul aerian al României sau că a netezit și a grăbit intrarea țării în NATO ?

Că la întâlnirile șefilor de state nu l-a văzut nimeni „gudurându-se” sau urcându-se pe borduri spre a fi băgat în seamă de ceilalți ?!?

Noi, foștii deținuți politici și deportați, putem fi considerați subiectivi pe bună dreptate, având în vedere că președintele Emil Constantinescu a fost alături de noi de peste 30 de ani, alături de aceia care au reprezentat demnitatea și moralitatea cetățenilor acestei patrii. Dânsului i se datorează monumentul național și tot dânsului „micile” reparații morale și materiale acordate nouă.

Noi toți îi suntem recunoscători și îi mulțumim !“, se arată în comunicatul semnat de subsecretarul de Stat Octav BJOZA, preşedinte al AFDPR.

sursa:https://www.cotidianul.ro/fostii-detinuti-politici-in-apararea-institutului-pentru-civilizatia-levantului/

Spațiul Istoric și Etnic Românesc

 

O lucrare cum puține au apărut în spațiul românesc mi-a fost oferită nu demult. Ea se intitulează de fapt Spațiul Istoric și Etnic Românesc și conține materialele de bază ale lucrării cu titlul similar apărută în anul 1942 la care au fost adăugate și alte materiale, Introducerea, Cuvînt către cititor și Adendele, întregul material fiind însoțit de o traducere îngrijită în limba engleză. Cartea de proporții impresionante este, în fapt, un mare atlas al românilor sau, după cum afirmă inițiatorul apariției, o adevărată ”Carte de identitate” a neamului românesc.

Lucrarea monumentală a apărut la inițiativa lui Nicolae Badea cu finanțarea Computerland Romania și ar fi trebuit să fie distribuită în toamna anului 2018 cu ocazia Centenarului Marii Unirii. Din păcate, multe dintre cărțile importante dedicate istoriei românești și plănuite să apară cu ocazia Centenarului și-au întîrzăiat apariția, risipind aniversarea și pe parcursul următorilor ani. Adică, mai bine spus. am aniversat Centenarul pe românește.

Această întîrziere, cel puțin al monumentalei lucrări amintite mai sus, este într-un fel justificată. Prelucarea imaginilor, hărțile, machetarea, graficele, traducerea, toate au presupus o muncă de mare migală și rigoare, tiparul executat în străinătate (Arc Grup Italia SRL), precum și excepționala legătorie pretinzînd la rîndul lor timpi îndelungați.

Ne aflăm în fața unei lucrări monumentale cu care orice savant român, orice diplomat și orice intelectual sau reprezentant al guvernului se pot prezenta la cele mai complicate dispute privind apariția poporului nostru, formarea statului românesc și momentele de cumpănă prin care a trecut.

Deschiderea Atlasului, asigurată de academicienii Ion Aurel Pop și Răzvan Theodorescu, dau acestei lucrări monumentale o importanță științifică și o valoare istorică. Hărțile precise și riguros întocmite, așezate într-o succesiune cronologică, ilustrează evoluția granițelor și a teritoriilor românești aflate o vreme cînd sub controlul Imperiului Otoman, cînd sub cel al Imperiului Austro-Ungar. Hărțile privind distribuirea populațiilor în arealul ilustrat ne arată însă dominanta românească de-a lungul secolelor pe teritoriul României Mari și în alte cîteva spații învecinate.

Spațiul Istoric și Etnic Românesc apărut la editura militară este un instrument științific și diplomatic deopotrivă, un dosar de țară și de popor între coperțile unui tom ce ar trebui să se afle la toate cancelariile și ministerele pentru a fi oferit celor care ajung în România și încă nu înțeleg pe deplin ce se petrece în ea.

Mai mult, cartea apare într-o perioadă în care fumurile internaționaliste încep să fumege prin tot soiul de scăfîrlii politice. Dintre acestea, celor care nu și-au pierdut obiceiul cititului, nu le-ar strica o asemenea lectură și o zăbavă asupra tuturor hărților care prezintă ”spațiul istoric și etnic românesc”.

sursa:https://www.cotidianul.ro/atlasul-romanilor/

Ziua Culturii Naționale, celebrată, în ciuda pandemiei

 

Ziua Culturii Naționale, ajunsă la a 11-a ediție și celebrată în fiecare an la data aniversării poetului Mihai Eminescu, este o sărbătoare cu statut național inițiată de Academia Română în anul 2010. Astfel românii de pretutindeni marchează festiv o zi de promovare a valorilor culturii naționale. Academia Română a iniţiat şi propus spre legiferare Ziua Culturii Naţionale, în anul 2010, confirmată legislativ prin Legea nr. 238/2010.

Expoziția „Vreme trece, vreme vine“ 

Biblioteca Academiei Române vernisează astăzi expoziția documentară „Vreme trece, vreme vine“, dedicată aniversării a 162 de ani de la nașterea poetului Mihai Eminescu și celebrării Zilei Culturii Naționale.

Evenimentul va avea loc în Sala „Theodor Pallady“, începând cu ora 11. Vor lua cuvântul acad. Răzvan Theodorescu, vicepreședinte al Academiei Române, prof. ing. Nicolae Noica, membru de onoare al Academiei Române și director general al Bibliotecii Academiei, prof. univ. Ioan Cristescu, director al Muzeului Național al Literaturii Române. Academicianul Eugen Simion, președintele Secției de Literatură și Filologie a Academiei Române, va transmite un mesaj înregistrat.

Va fi expusă integrala „Manuscrisele Mihai Eminescu“, ediție facsimilată în 38 de volume, alături de care se vor afla manuscrisul 2262 conținând „Legenda Luceafărului“, ediții ilustrate din opera eminesciană, materiale și documente de arhivă, corespondență, acte oficiale aflate în patrimoniul Bibliotecii Academiei Române și în colecțiile Arhivelor Naționale ale României. Pe simeză Cabinetul de Stampe al Bibliotecii Academiei panotează peste 30 de desene în cărbune realizate de graficianul polonez Leonard Salmen, pasionat ilustrator al operei poetice eminesciene.

Expoziția documentară aduce în prim plan actualitatea operei eminesciene în contextul cultural al secolului XXI. Expoziția demonstrează că interesul crescut asupra analizei operei nu s-a regăsit doar în exegezele criticii literare, ci și în conceptele plastice ale proiectelor de grafică de la începutul secolului trecut, care au ilustrat vizual diferitele ediții din creația poetului. Vizitatorii expoziției vor avea ocazia să recitească fragmente binecunoscute din opera eminesciană observând redarea lor artistică în desene și ilustrații.

Vernisajul expoziției va fi urmat de lansarea de către Romfilatelia a emisiunii poștale „150 de ani de la prima serbare a românilor de pretutindeni“, desfășurată la Mănăstirea Putna, în anul 1871. Emisiunea poștală se dorește a fi un omagiu adus implicării în mișcarea unionistă a poetului Mihai Eminescu.

Expoziția rămâne deschisă în perioada 15-29 ianuarie și poate fi vizitată de luni până vineri, între orele 10-14, cu programare la adresa directie@biblacad.ro sau la telefon: 021.212.58.56

Academia Română va sărbători Ziua Culturii Naţionale în parteneriat cu Filarmonica „George Enescu“, iar evenimentul va fi înregistrat şi difuzat de posturile TVR 3, Trinitas şi Radio România Muzical.

Despre importanţa sărbătorii culturale vor vorbi acad. Ioan-Aurel Pop, preşedintele Academiei Române, acad. Eugen Simion, iniţiator al Zilei Culturii Naţionale, şi acad. Răzvan Theodorescu, vicepreşedinte al Academiei Române.

Alocuţiunile vor fi urmate de un concert susţinut de Filarmonica „George Enescu“, sub bagheta dirijorului Horia Andreescu. În program: Ludwig van Beethoven – Uvertura Egmont; George Enescu – Patru piese inedite pentru vioară şi orchestră de coarde (solist: Rafael Butaru); Doru Popovici – Codex Caioni; Constantin Silvestri – Trei piese pentru orchestră de coarde; Béla Bartók – Dansuri româneşti; Dan Dediu – Codex Brasoviensis.

Având în vedere condiţiile impuse de criza sanitară şi imposibilitatea de a invita publicul în sala Ateneului, evenimentul va fi înregistrat şi difuzat pe 15 ianuarie 2021 pe postul TVR 3, începând cu ora 19:00, şi la Trinitas TV, începând cu ora 20:00. Radio România Muzical va difuza concertul la aceeaşi dată, de la 15:30.

Împreună pentru muzică

Romanian Chamber Orchestra – un ansamblu unic ce reunește 21 de muzicieni români, care fac performanță atât în unele dintre cele mai importante orchestre din Europa, cât și în țară – serbează Ziua Culturii Naționale prin lansarea filmului documentar „Romanian Chamber Orchestra – Împreună pentru muzică”, o producție ce prezintă cel de-al doilea proiect al ansamblului, care a avut loc în luna august a anului 2020.

Lansare film documentar – 15 ianuarie, ora 19:30

„Muzica a fost și va rămâne modul cel mai direct prin care noi comunicăm esența sentimentelor noastre.” Cristian Măcelaru, dirijorul Romanian Chamber Orchestra. Filmul documentar „Împreună pentru muzică” este o producție susținută de Asociația Tribul Artistic din Timișoara, care încearcă să surprindă starea de spirit a muzicienilor din Romanian Chamber Orchestra și a dirijorului Cristian Măcelaru în perioada pandemiei, sentimentele care i-au încercat și experiențele avute în noul context global. De asemenea sunt prezentate fragmente din cele două componente educaționale ale proiectului, masterclass-ul de dirijat susținut de Maestrul Cristian Măcelaru și cursurile de măiestrie interpretativă dedicate tinerilor violoniști, violiști și violonceliști români, susținute de: Alexandru Tomescu, Irina Simon-Renes, Alina Lepper, Alexandru-Mihai Bota, Ladislau Cristian Andriș, Olga Mănescu și Octavian Lup.

Pandemia a afectat și afectează în continuare puternic atât cultura, cât și numeroase alte sectoare din societate. Poveștile pe care le puteți urmări pe parcursul filmului sunt despre viața multora dintre noi și experiențele trăite în ultimele luni. Realizat pe parcursul celui de-al doilea proiect al ansamblului Romanian Chamber Orchestra de producătoarea de filme Diana Iabrașu, documentarul vine să întărească viziunea dirijorului Cristian Măcelaru că „muzica nu este doar un moft, ci este vitală pentru societate”.

Documentarul va fi lansat în mediu online, pe pagina de Facebook a orchestrei, în data de 15 ianuarie, începând cu ora 19:30. Durata filmului documentar este de 60 de minute, beneficiind de subtitrare în limba engleză. Acest opus 2 vine ca o continuare firească a primului film documentar „Romanian Chamber Orchestra – Muzica mai aproape de tine”, care s-a bucurat de un real succes și care poate fi accesat în continuare pe pagina de Facebook a orchestrei.

Romanian Chamber Orchestra este, prin valoarea componenților săi și contribuția adusă patrimoniului național, un punct de reper pentru cultura românească. Orchestra a fost creată la inițiativa violonistului Alexandru Tomescu și a violistului Ladislau Cristian Andriș, directorii artistici ai acestui ansamblu. Romanian Chamber Orchestra este dirijată de maestrul Cristian Măcelaru, câștigător în 2020 al Premiului Grammy pentru „Cel mai bun album instrumental solo”, unul dintre cei mai importanți dirijori români recunoscuți pe plan mondial, dirijorul principal al Orchestrei Radio din Köln și, începând toamna anului 2020, directorul muzical al Orchestrei Naționale a Franței.

Ziua Culturii Naționale la Muzeul Antipa

Muzeul Național de Istorie Naturală „Grigore Antipa” îi invită pe cei mici să descopere natura participând la ateliere online interactive dedicate viețuitoarelor din Delta Dunării! Copiii vor identifica, prin intermediul unei prezentări interactive, tipuri de medii de viață și grupe de animale ce pot fi întâlnite în deltă, se vor familiariza cu noțiuni despre deltă, în general, și cu câteva caracteristici ale Deltei Dunării în mod particular. Întâlnirile online, la care pot participa copii cu vârste între 6 și 10 ani, se vor desfășura pe platforma ZOOM începând cu orele 10:00 și 12:00. Proiectul „Descoperă natura!”, din care fac parte atelierele online „Delta Dunării”, cuprinde teme și activități menite să satisfacă nevoia de cunoaștere și de învățare a copiilor și surprinde aspecte din medii naturale de viață ce se regăsesc în dioramele muzeului.

Înscrierea copiilor se face pe https://antipa.ro/rezervari/ iar participarea este gratuită în limita locurilor disponibile (maximum 20/atelier).

Proiect online, derulat între 15 și 31 ianuarie

Biblioteca Metropolitană București (BMB) și Teatrul Dramaturgilor Români (TDR) vor marca Ziua Culturii Naționale printr-un proiect online, derulat între 15 și 31 ianuarie, care va cuprinde recitaluri de muziză și poezie. Proiectul „Opere pe rafturile bibliotecii: muze și muzicalitate” este finanțat de Ministerul Culturii și propune o serie de evenimente înregistrate, de muzică şi poezie românească, realizate cu sprijinul actorilor şi muzicienilor români, consacraţi sau în curs de afirmare.

Astfel, iubitorii de poezie și muzică sunt așteptați vineri, 15 ianuarie 2021, pe pagina principală de Facebook a BMB, unde vor putea urmări, de la ora 17.00, un spectacol muzical în al cărui repertoriu vor fi cântece inspirate din lirica românească, interpretate de cunoscuţi solişti de operă. Totodată, în perioada 15 – 31 ianuarie, vor fi postate recitaluri de versuri din creaţia eminesciană.

Eminesciana 2.0

Ministerul Culturii anunță că va difuza între 15 și 24 ianuarie o serie de șase videoclipuri cu violonista Diana Jipa și pianistul Ștefan Doniga, sub genericul Eminesciana 2.0.

„Începând cu Ziua Culturii Naționale și încheind cu Ziua Unirii Principatelor, între 15 și 24 ianuarie, violonista Diana Jipa și pianistul Ștefan Doniga vor fi protagoniștii unei noi serii de evenimente dedicate creației muzicale și literare românești și prezentate online sub o denumire ilustrativă pentru împletirea dintre tradiție și modernitate pe care o propune: Eminesciana 2.0”, a anunțat miercuri Ministerul Culturii.

Seria de șase videoclipuri va fi difuzată începând de vineri, la ora 20.00, cu o frecvență de câte o premieră la două zile și pe pagina de facebook a Ministerului Culturii.

Potrivit reprezentanților Ministerului, proiectul va prezenta într-o perspectivă cinematografică modernă texte din lirica eminesciană îmbinate cu muzică aparținând marilor compozitori români.

Versurile vor fi recitate în patru limbi de Maia Morgenstern, Gheorghe Visu, Cristina Deleanu, Eugen Cristea, Simona Vintilă, dar și de omul de televiziune britanic Charlie Ottley. Traducerile textelor aparțin unor iluștri poeți și traducători români precum Lucian Blaga, Elisabeta Isanos, Adrian George Sahlean și Adina Rosenkranz Herșcovici.

„Astfel, sărbătoarea Culturii Naționale va fi un prilej de descoperire a universalității creației românești, capodopere precum <La steaua>, <O, rămâi> sau <Trecut-au anii…> fiind așezate dincolo de hotarul limbii care a renăscut odată cu ele, aducându-le în modernitate printr-o complexă combinație de muzică și imagine în care vor fi utilizate efecte speciale precum proiecții de mari dimensiuni, filmări aeriene, perdele de fum și jocuri de lumini. Regia întregului proiect este semnată de Anca Colțeanu iar producția video de Mihai Toma”, a mai transmis Ministerul Culturii.

Momente speciale, oferite și de Teatrul de Păpuși „Puck”

Teatrul de Păpuși „Puck” le oferă iubitorilor de teatru două momente speciale difuzate atât pe pagina web a instituției, cât și pe cea de Facebook, în regim de live streaming.

Pentru a aduce un omagiu poetului național al României, Mihai Eminescu, de la a cărui naștere se împlinesc 171 de ani, pe site-ul teatrulpuck.ro va fi difuzată înregistrarea audio a poveștii „Făt Frumos din lacrimă”, scrisă de marele gânditor. Materialul face parte din proiectul #AudioPuck, realizat în parteneriat cu Ministerul Educației și Cercetării, pentru punerea la dispoziţia tuturor instituțiilor publice de învățământ a aproximativ 50 de înregistrări cu povești din programa școlară, cu titlu gratuit. Basmul este prezentat în lectura actriței Ramona Atănăsoaie. Ilustrația muzicală este semnată de Attila Nagy.

În aceeași zi, de la 18, poate fi urmărit pe facebook.com/teatruldepapusi.puck spectacolul „Aleodor Împărat”, după Petre Ispirescu, în scenariul și regia lui Decebal Marin. Vârsta minimă recomandată este de patru ani.

sursa:https://www.cotidianul.ro/ziua-culturii-nationale-celebrata-in-ciuda-pandemiei/

Despre modestie și caracter – Cella Delavrancea

 s

Într-o perioadă în care aproape oricine vrea să iasă în față, să fie văzut, să se împăuneze cu lucruri de doi lei sau să se laude cu munca altora, poate că nu ar fi rău să aruncăm un ochi pe discursul susținut de pianista Cella Delavrancea, în fața Academiei Române.

Discursul a fost susținut în 11 decembrie 1987, cu puțin înainte ca fiica scriitorului Barbu Ștefănescu Delavrancea să împlinească venerabilă vârstă de 100 de ani. Ascultați și nu vă va părea rău.

sursa:https://www.cotidianul.ro/despre-modestie-si-caracter-cella-delavrancea/

 

Concursul Internațional George Enescu începe sâmbătă, cu 205 tineri muzicieni rămași în cursă după reorganizarea evenimentului în online, pe fondul pandemiei, din cei 272 de muzicieni trecuți de preselecția din iunie.

„Am convingerea că această ediție a Concursului Internațional George Enescu va fi un eveniment de mari proporții, de care se va bucura un public mult mai numeros decât de obicei. Cea mai mare parte a Concursului se va desfășura online, prin urmare mult mai mulți oameni vor avea șansa să-l urmărească decât atunci când avem doar publicul din sala de concert.  Suntem creatorii propriei noastre realități. O creăm zi de zi prin ceea ce facem, asigurându-ne astfel că avem un viitor. Ne asigurăm, însă, prin aceasta, că vom avea și un trecut. Fie ca anul 2020, așadar, să fie unul de care vă amintiți nu ca fiind anul virusului, anul fricii sau anul în care totul s-a anulat, ci ca fiind anul în care v-ați împlinit visul, anul în care ați participat la Concursul Internațional George Enescu. Vă urez tuturor mult succes și vă mulțumesc!”, a transmis, în mesajul său pentru deschiderea Concursului, Vladimir Jurowski, directorul artistic al Festivalului și Concursului George Enescu.

Cei 205 candidați rămași în concurs provin din 39 de țări. Dintre ei, 184 concurează la cele trei instrumente: vioară (66); violoncel (54); pian (64), iar 21 participă la secțiunea de compoziție, cu 26 de lucrări. Cei mai tineri candidați sunt în vârstă de 14 ani, iar cei mai în vârstă candidați au 33 de ani.

Faza online a Concursului Enescu se va derula până pe 20 septembrie 2020 și va consta în:

1. 29.08.2020, ora 18.00 – Deschiderea Concursului, cu Concertul de Gală pe scena Ateneului Român, în care vor fi prezentate în premieră mondială „Brahmsodia” – Triplu Concert pentru vioară, violoncel și pian, op. 169, compus de Dan Dediu, special pentru această ediție şi Concertul pentru clarinet şi orchestră de Alexandru Ştefan Murariu – lucrare distinsă cu premiul I al Concursului Enescu din 2018.

Triplul Concert va fi interpretat de trei laureați din edițiile precendente: Gyehee Kim (vioară, 2016), Valentin Răduțiu (violoncel, 2011) și Victoria Vassilenko (pian, 2016) acompaniați de Orchestra Filarmonicii George Enescu, dirijată de Josep Caballé Domenech.

Concertul va fi transmis în direct sâmbătă, 29 august 2020.

Prima etapă de Concurs a fiecărei secțiuni se va desfășura conform programului inițial: violoncel, 30 august-3 septembrie; vioară, 5-9 septembrie; pian, 11-15 septembrie. În aceste perioade, înregistrările cu interpretările concurenților vor fi publicate pe site-ul festivalului, pentru a putea fi ascultate de iubitorii muzicii, iar membrii juriilor vor analiza performanțele candidaților și îi vor alege pe cei 12 candidați care vor trece în următoarea etapă.

2. A doua etapă de Concurs se va desfășura tot online, pe bază de înregistrări, conform programului inițial: violoncel, 5-7 septembrie; vioară, 11-13 septembrie; pian, 17-19 septembrie. Înregistrările cu interpretările aferente acestei etape vor fi disponibile pentru publicul larg pe site-ul festivalului. Dintre cei 12, juriile vor selecta șase concurenți pentru fiecare secțiune, care vor intra în semifinală.

3. Competiția de Compoziție se va desfășura integral conform programului inițial. Jurizarea lucrărilor trimise de concurenți se face în mod obișnuit de la distanță. Câștigătorul secțiunii va fi anunțat pe 20 septembrie

Semifinalele și finalele la cele trei secțiuni de instrumente vor fi organizate în mai 2021, la Ateneu.

Mesajul ediției din acest an este „Frumusețe în viață”, iar în contextul pandemiei, Concursul Enescu și-a propus să arate că avem cu toții puterea să ne reinventăm, pentru a alege în egală măsură viața și frumusețea.

Premiile Ediției

Premiile oferite sunt în valoare de 100.000 euro. La secțiunea compoziție s-a introdus un premiu nou, pentru originalitate, în valoare de 5.000 euro.

Câștigătorii premiilor I de la Concursul Enescu 2020 sunt invitați în cadrul Festivalului Internațional George Enescu 2021, unde vor concerta alături de mari orchestre ale lumii (Orchestra of the Americas, Orchestra Simfonică a Radiodifuziunii din Berlin ș.a.).

Câștigătorii Concursului Internațional George Enescu 2020 de la secțiunile vioară, violoncel și pian vor beneficia de un premiu special, nou introdus în pachetul competiției: un concert împreună cu Orchestra Filarmonică Bohuslav Martinů în noiembrie 2021, la Musikverein Golden Hall din Viena. Cei trei laureați ai Concursului Enescu vor interpreta Triplul Concert pentru vioară, violoncel și pian de Ludwig van Beethoven, în contextul marcării la nivel mondial a 250 de ani de la nașterea marelui compozitor. Premiul este oferit de IMK Society for the Promotion of Music and Culture din Viena, o organizație care lucrează cu muzicieni precum Maxim Vengerov sau Mischa Maisky și derulează proiecte în colaborare cu celebrele case de discuri Sony, Decca și Deutsche Gramophon.

Deschiderea oficială

Deschiderea oficială a Concursul Enescu a fost marcată printr-o conferinţă de presă online care a avut loc vineri, 28 august. Evenimentul s-a desfășurat în două paneluri „Prezentarea organizării și desfășurării Concursului Enescu 2020” și „Muzică și experiență culturală: promisiunea Concursului Enescu 2020”.

Invitați:  Sergiu Nistor, Consilier Prezidențial pe probleme de cultură (intervenție înregistrată); Doina Gradea, Președinte, Director General al Societății Române de Televiziune; Liliana Staicu, Director Orchestrele și corurile Radio România; Mihai Constantinescu, Directorul Executiv al Festivalului și Concursului Internațional George Enescu; Vladimir Jurowski, Directorul Artistic al Festivalului George Enescu (intervenție înregistrată); dirijorul și soliști din concertul de deschidere: Josep Caballé Domenech și respectiv Gyehee Kim  – violonistă, câștigătoare a Concursului Internațional George Enescu, 2016; Valentin Răduțiu  – violoncelist,  laureat al Concursului Internațional George Enescu, 2011; Viktoria Vassilenko – pianistă, câștigătoare a Concursului Internațional George Enescu, 2016; Dan Dediu, compozitor, Președintele Senatului Universității Naționale de Muzică București, autorul lucrării Brahmsodia care va fi prezentată în premieră mondială la concertul de deschidere; Alexandru Ștefan Murariu, compozitor, câștigătorul secțiunii de compoziție a Concursului Internațional George Enescu, 2018; Steven van Groningen, CEO Raiffeisen Bank; Sever Voinescu, redactor-șef Dilema Veche.

Informații suplimentare

Concursul George Enescu funcționează ca o platformă internațională de lansare pentru viitorii muzicieni de marcă ai lumii și de promovare a compozițiilor marelui muzician român în rândul noii generații de artiști din toată lumea, și este, astfel, o completare firească a Festivalului George Enescu, cel mai important eveniment cultural internațional organizat în România. Concursul are patru secțiuni – vioară, violoncel, pian și compoziție – și situează în top cinci la nivel mondial în peisajul competițiilor de muzică clasică.

sursa:https://www.cotidianul.ro/incepe-concursul-international-george-enescu-2