14 noiembrie: Revenirea Insulei Șerpilor, a Gurilor Dunării și a Dobrogei la Patria-mamă. Proclamația Regelui Carol I către dobrogeni

 

Începând cu anul 2015, românii celebrează, în data de 14 noiembrie, Ziua Dobrogei, în amintirea momentului istoric din 1878 când Dobrogea a revenit la teritoriul național.

Potrivit legii 230/2015, sărbătorirea anuală a Zilei Dobrogei poate fi marcată de autoritățile centrale și locale, de instituțiile publice de cultură din țară și din străinătate, prin organizarea unor programe și manifestări cu caracter cultural-științific.

În urma războiului româno-ruso-turc din  1877-1878, România obținea la Congresul Internațional de la Berlin de la 1/13 iunie - 1/13 iulie 1878 recunoașterea independenței de stat și revenirea la țară a Dobrogei de nord cu Delta Dunării și Insula Șerpilor.

La 14 noiembrie 1878 a fost citită la Brăila Proclamația către dobrogeni a Principelui României Carol I de Hohenzollern care consfințea preluarea de către România a administrației Dobrogei.

”Locuitori de orice naționalitate și religie, Dobrogea - vechea posesiune a lui Mircea cel Bătrân – de astăzi face parte din România. Voi de acum atârnați de un Stat unde nu voința arbitrară, ci numai legea dezbătută și încuviințată de națiune hotărăște și ocârmuiește. Cele mai sfinte și mai scumpe bunuri ale omenirii: viața, onoarea și proprietatea sunt puse sub scutul unei Constituții pe care ne-o râvnesc multe țări străine.

Religiunea voastră, familia voastră, pragul casei voastre vor fi apărate de legile noastre și nimeni nu le va putea lovi, fără a-și primi legitima pedeapsă. Armata română, care intră în Dobrogea, nu are altă chemare decât a menține ordinea și, model de disciplină, de a ocroti pașnica voastră viețuire.

Salutați dar cu iubire drapelul român, care va fi pentru voi drapelul libertății, drapelul dreptății și al păcii. În curând provincia voastră, pe cale constituțională, va primi o organizațiune definitivă. Care va ține seama de trebuințele și moravurile voastre, care va așeza pe temelii statornice poziția voastră cetățenească. Iubiți țara la a cărei soartă este lipită de acum și soarta voastră. - Regele Carol I”

Repere istorice 

Din secolul 8 i.e.n.: Litoralul Mării Negre e colonizat de greci. Sunt întemeiate cetățile-port Histria, Callatis și Tomis, cu o structură social-politică copiată după modelul polis-ului Grecesc. Tomis devine cea mai importantă cetate dintre aceste colonii. Influența asupra teritoriilor ocupate crește. 

O vreme, aceste cetăți se confruntă cu stăpânirea persană,de la 514 i.e.n. În 330 î.e.n., Alexandru cel Mare i-a înfrânt pe tracii vasali perșilor și a ocupat Dobrogea, imperiul său ajungând până la Dunăre. 

322 î.e.n.: Se destramă imperiul lui Alexandru cel Mare. Dobrogea e inclusă în regatul macedonean. Geto-dacii își reiau autonomia locală de care dispuneau sub perși și se aliază cu Regatul Pontului, putere dominanta în Marea Neagră. 

55 î.e.n.: Dobrogea și cetățile grecești de pe malul mării au fost înglobate în statul dac al lui Burebista, până în anul 44 e.n.. Din 46 e.n., Dobrogea trece sub stăpânire romană, fiind inclusă în Moesia de către împăratul Octavian Augustus, mai târziu fiind cunoscută sub numele de Scythia Minor și jucând un rol important în sistemul de apărare al Imperiului Roman. 

Tot acum vine și prima mărturie, cea a istoricului antic Pliniu cel Bătrân, care sustinea că "teritoriul dintre Dunare si Marea Neagra este populat de geti, pe care romanii ii numesc daci " 

In timpul războaielor dacice Dobrogea a fost un teatru de război Intre daci, aliați cu sarmații contra romanilor. Una din cele mai strălucite victorii ale romanilor în aceste războaie a fost cea de la Adamclisi (102), unde s-a ridicat monumentul de la Tropaeum Traiani. 

Printre barbarii care au început sa apară pe teritoriul Dobrogei în secolul al III-lea se numără goții, gepizii si hunii. 

Odată cu împărțirea definitivă a imperiului roman din 395, Dobrogea intra în componența Imperiul Roman de Răsărit.

Împăratul Iustinian I a întărit cetățile de pe Dunăre, cartea lui Procopius ("Despre constructii") enumerând 90 de cetati restaurate de Împărat pe acest fluviu, dintre care aproape 50 în Dobrogea. Numele acestora sunt fie cele antice (Abrittus, Aegyssus, Axiopolis, Callatis, Carsium, Durustorum, Noviodunum, Odessos, Tomis, Troesmis, Ulmetum), fie locale (Bassidina, Diniscarta, Padisara, Residina, Sacidava, Zaldapa, Zisnudava) ori adaptări din latina vulgară (A Silva, Castellonovo, Gemellomuntes, Maurovalle). Paralel cu reorganizarea militară au fost întreprinse și schimbări în domeniul bisericesc. 

In Scythia Minor se aflau 15 episcopate subordonate mitropoliei de la Tomis. Numărul mare de bazilici creștine (spre exemplu, numai la Tropaeum erau cinci) indică importanța ierarhiei ecleziastice zonale, aceasta nefiind în partibus.

Din 1940, Dobrogea este împărțită între România și Bulgaria iar din 1948 Insula Șerpilor este anexată ilegal de URSS pentru ca după 1991 să fie atribuită la fel de ilegal Ucrainei.

https://www.activenews.ro/cultura/14-noiembrie-Revenirea-Insulei-Serpilor-a-Gurilor-Dunarii-si-a-Dobrogei-la-Patria-mama.-Proclamatia-Regelui-Carol-I-catre-dobrogeni-5080

14 OCTOMBRIE 2022, FOTOGRAFIE de GRUP cu POPORUL ROMÂN - Slujba Sfintei Liturghii de la marea sărbătoare a Sfintei noastre Cuvioase Parascheva de la Iași

 

Sărbătoarea de anul acesta a Sfintei Cuvioase Parascheva de la Iași a fost dedicată anului omagial al rugăciunii în viața Bisericii și a creștinului și anului comemorativ al Sfinților isihaști Simeon Noul Teolog, Grigorie Palama și Paisie de la Neamț, ne informează Biroul de presă al Arhiepiscopiei Iașilor.

Câteva zeci de mii de credincioși au participat la slujba de hramul Sfintei Vineri care a avut loc anul acesta chiar vineri, 14 octombrie 2022, ziua de prăznuire a Ocrotitoarei Moldovei. Sfânta Liturghie a fost oficiată pe un podium de pe Bulevardul Ștefan cel Mare și Sfânt, în dreptul altarului Catedralei Mitropolitane, de un sobor de ierarhi, preoți și diaconi, în frunte cu Înaltpreasfințitul Părinte Teofan, Mitropolitul Moldovei și Bucovinei. Aproape 200.000 de români și pelerini din alte colțuri ale lumii ortodoxe au venit să se închine la sfintele moaște ale Sfintei Cuvioase Parascheva și Sfântului Paisie de la Neamț, pelerinaj organizat excepțional de forurilor bisericești și autoritățile locale. Portalul Doxologia al Mitropoliei Moldovei și Bucovinei ne-a oferit și un frumos buchet de fotografii, pe care îl oferim cititorilor ActiveNews în baza acestui material, mulțumind pentru dărnicie și profesionalism.

Astăzi, 14 octombrie 2022, în ziua de prăznuire a Ocrotitoarei Moldovei, slujba Sfintei Liturghii a fost oficiată, începând cu ora 9.00, pe podiumul amplasat pe Bulevardul Ștefan cel Mare și Sfânt, în dreptul altarului Catedralei Mitropolitane de un sobor de ierarhi, preoți și diaconi. Soborul arhiereilor a cuprins atât ierarhi din diferite eparhii ale țării, cât și din străinătate: Înaltpreasfințitul Părinte Gheorghios, Mitropolit de Kitrus, Katerini și Platamonas; Înaltpreasfințitul Părinte Teofan, Arhiepiscopul Iașilor și Mitropolitul Moldovei și Bucovinei; Înaltpreasfințitul Părinte Naum, Mitropolit de Ruse; Înaltpreasfințitul Părinte Irineu, Arhiepiscopul Craiovei și Mitropolitul Olteniei; Înaltpreasfințitul Părinte Petru, Arhiepiscopul Chișinăului, Mitropolitul Basarabiei și Exarhul Plaiurilor; Înaltpreasfințitul Părinte Iosif, Arhiepiscopul Ortodox Român al Europei Occidentale și Mitropolitul Ortodox Român al Europei Occidentale și Meridionale; Înaltpreasfințitul Părinte Teodosie, Arhiepiscopul Tomisului; Înaltpreasfințitul Părinte Casian, Arhiepiscopul Dunării de Jos; Preasfințitul Părinte Agathonic, Episcop de Arusha și Tanzania Centrală; Preasfințitul Părinte Qais, Episcop de Erzurum; Preasfințitul Părinte Ignatie, Episcopul Hușilor; Preasfințitul Părinte Nicodim, Episcopul Severinului și Strehaiei; Preasfințitul Părinte Antonie, Episcop de Bălți; Preasfințitul Părinte Veniamin, Episcopul Basarabiei de Sud; Preasfințitul Părinte Vincențiu, Episcopul Sloboziei și Călărașilor; Preasfințitul Părinte Galaction, Episcopul Alexandriei și Teleormanului; Preasfințitul Părinte Sebastian, Episcopul Slatinei și Romanaților; Preasfințitul Părinte Petroniu, Episcopul Sălajului; Preasfințitul Părinte Nestor, Episcopul Devei și Hunedoarei; Preasfințitul Părinte  Ieronim, Episcopul Daciei Felix; Preasfințitul Părinte Ioan Casian, Episcopul Ortodox Român al Canadei; Preasfințitul Părinte Nichifor Botoșăneanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Iașilor; Preasfințitul Părinte Benedict Bistrițeanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Vadului, Feleacului și Clujului; Preasfințitul Părinte Paisie Lugojeanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Timișoarei; Preasfințitul Părinte Damaschin dorneanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Sucevei și Rădăuților; Preasfințitul Părinte Timotei Sătmăreanul, Arhiereu-vicar al Episcopiei Ortodoxe Române a Maramureșului și Sătmarului.

VIDEO DOXOLOGIA urmat de Predica Înaltpreasfințitului Părinte Mitropolit Gheorghios, Mitropolit de Kitrus, Katerini și Platamonas și de o GALERIE FOTO în baza materialului:

Unul dintre cele mai frumoase obiceiuri ale creștinilor, încă din cele mai vechi timpuri, sunt pelerinajele, adică vizitele la lăcașurile, mănăstirile și la locurile sfinte, spre a primi binecuvântare prin sfintele icoane și moaște ale Sfinților sau prin comemorarea de evenimente duhovnicești care s-au petrecut într-un anumit loc .

Asa se întamplă în fiecare an și aici, la Iasi. Cu toții am venit, unii de aproape și alții de departe, ca pelerini ai Sfintei Parascheva din Epivata, protectoarea spirituală a cetății Iașilor și ocrotitoarea noastră a tuturor. Pelerinajul nostru devine, astfel o mărturie a dispoziției noastre lăuntirice, de a ne întări în credință din credința pe care a avut-o Sfintei Parascheva în Dumnezeu și de a umbla în viața noastră după exemplul ei.

Iubiți pelerini, iubiți credincioși,

Evanghelia ne arată adevăratul sens al pelerinajului și al pelerinului. Pelerinajul este mai mult decât o acțiune legată de un loc anume. Are drept țintă modulul creștin de viețuire al omului în Biserică, felul în care fiecare dintre noi îl vede pe Dumnezeu și felul în care Dumnezeu ne vede pe noi. Pelerinajul este legat de un mod de a fi pe care Dumnezeu Îl dorește de la noi. În acest sens Mântuitorul Iisus Hristos o încredințează pe femeia samarineacă că: „vine ceasul și acum este, când adevărații închinători se vor închina Tatălui în duh și în adevăr” (Ioan 4, 23), și că Tatăl astfel de închinători își dorește.

Iisus Hristos ne descoperă dimensiunea esențială a pelerinajului creștin. Locul este și el important, după cum Ierusalimul era și este important, dar ceea ce contează este mobilul și conținutul care se urmărește prin pelerinaj. Acestea au de-a face, cum putem înțelege din cuvintele Mântuitorului Hristos, cu trei dimensiuni: Duhul, Adevărul și voia Tatălui. Accentul, cade așadar, nu pe pelerinajul în sine, ci pe temeiul și fondul acestuia. Săvârșim noi, deci, un pelerinaj al duhului, al adevărului, al recunoașterii și urmării voinței divine? Dacă da, atunci fiecare, poate purta un anume loc de pelerinaj în interiorul său, câtă vreme trupul și existența noastră întreagă se arată a fi temple ale Duhului Sfânt. Dar dacă urmărim locul și forma exterioară a pelerinajului, la oricât de multă sfințire am participa, ea nu lucrează în noi transformator. Asta nu înseamnă, însă, că locul nu are importanță, unicitate, caracter sacru. Însă nici un loc sfânt și nici un sfânt, cum este Sfânta Parascheva aici la Iași, nu ne poate ajuta, dacă nu trăim după voia lui Dumnezeu.

Cu toate acestea, prezența Duhului Sfânt în noi și închinarea spirituală pe care o aducem lui Dumnezeu nu se realizează disprețuind realitatea materială. Pelerinajul nostru la Sfânta Parascheva, nu separă materialul de spiritual, realitatea trupească de cea sufletească, cele trecătoare de cele veșnice. Aceasta întrucât pelerinajul lui Dumnezeu către noi, prin venirea Fiului lui Dumnezeu în trup omenesc, vizează întreaga noastră ființă. Iisus Hristos se întrupează și sfințește omul ca o singură realitate. În acest sens în Biserică, noi nu ne rugăm lui Dumnezeu doar în ascuns, în taina sufletelor noastre, ci aprindem lumânări, inspirăm tămâie ca simbol al bunei-miresme dumnezeiești, ascultăm cântându-se psalmi, ne împărtășim dintr-O Singură Pâine și dintr-Un Potir de obște. Așadar, pelerinajul creștin se referă și la trup și la suflet, iar toate se fac spre unirea în Duh și în Adevăr cu Dumnezeu Izvorul sfințeniei.

Iubiți frați în Hristos,

Pelerinajul ca scop în sine nu ne mântuiește. Printr-un astfel de pelerinaj noi nu putem depăși însușirile, legăturile și limitele noastre firești, neamul și originea noastră, tradițiile și cultura specifică fiecărui neam.

Credința creștină mărturisește că mântuirea unui suflet se face prin:

• Prezența lui Dumnezeu în noi.

• Acceptarea și participarea în mod activ la chemarea Lui de a deveni fii Lui.

• Alegerea de a-L trăi pe Dumnezeu ca prioritate în viețile noastre.

•  Hotărârea de a ne încrede în El și de a ne pune păcatele la picioarele Lui.

Acestea se realizează, însă, când ne închinăm lui Dumnezeu în Duh și în Adevăr. Iar acest Adevăr nu este o idee, nici o filozofie, nici o realitate obiectivă din domeniul cunoașterii strict omenești, ci este Persoană. Este Iisus Hristos Însuși: „Calea, adevărul și viața” (In 14, 6). Acest Adevăr nu este dobândit de minte și nici nu este rezultatul vreunei lucrări exclusiv raționale. Adevărul este trăit ca taină a comuniunii nu numai cu Dumnezeu, ci și cu ființele create „după chipul Său” (Fc. 1, 26), adică cu oamenii.

Iubiți credincioși,

Pelerinajul autentic se împlinește prin moartea patimilor, a egoismului și a sentimentului că totul se abordează prin cunoaștere rațională. Învierea duhovnicească a ființei umane, așadar, se face atunci când omul iubește și se împărtășește de darul Adevărului, adică darul lui Hristos pentru ca El să locuiască în noi și noi toți să fim fiii Săi. Se realizează dacă ne închinăm lui Dumnezeu în Duh, adică dacă dorim să împlinim și să trăim voia lui Dumnezeu în viața noastră.

Iar voia lui Dumnezeu în viața noastră se împlinește:

• Dacă ascultăm și păzim Evanghelia, care devine indicatorul parcursului nostru duhovnicesc.

• Dacă cultivăm cele patru virtuți creștine: iubireaa, rugăciunea, smereniea, discernământul.

• Dacă ne încredem în purtarea de grijă a lui Dumnezeu.

• Dacă ne iubim aproapele.

•  Dacă suntem gata să ne izbăvim de egoism.

Iubiții credincioși,

Adevărații pelerini sunt mai mult decât simpli călători la locurile sfinte, căutători ai cuvintelor sfinților sau cinstitori de icoane și de sfinte moaște. Adevărații pelerini nu sunt cei care ajung la autosuficiență datorită sfințeniei altora. Devenim adevărați pelerini atunci când ne străduim să lucrăm la propria noastră curățire și sfințire a vieții. Iar aceasta nu se împlinește doar prin respectarea formelor exterioare creștine, ci mai ales prin trăirea unei comuniuni autentice cu Dumnezeu. Dacă inima noastră nu se odihnește cu adevărat în chipul de închinare pe care Dumnezeu îl cere, nu ne folosim duhovnicește. Suntem chemați, așadar, să nu ne limităm doar la închinarea la sfintele moaște și sfintele icoane. Ci mai mult decât atât, viața bisericească, viața după Dumnezeu este autentică atunci când dă naștere credincioșilor transformați prin harul Învierii și al Iubirii, pe calea Adevărului însuși care este Hristos! 

Fie ca și noi să devenim, cu harul lui Dumnezeu și prin mijlocirile Sfintei Parascheva,

oameni înviați și preschimbați în Duhul cel Sfânt spre marele pelerinaj al Împărăției lui Dumnezeu, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin!

Amin! Slavă lui Dumnezeu pentru toate! Sfântă Parascheva, roagă-te pentru noi păcătoșii! Întru Mulți Ani tuturor cititorilor noștri! Sfânta Parascheva să Vă ocrotească viața, să Vă dăruiască mila lui Dumnezeu și să trăim prezența Domnului. Pentru rugăciunile și lacrimile Cuvioasei, Iubirea lui Hristos să nu ne părăsească, El să fie în inimile noastre unindu-ne în același Duh, pentru Adevăr și România!

https://www.activenews.ro/stiri/FOTOGRAFIE-DE-GRUP-CU-POPORUL-ROMAN.-Cum-a-fost-la-slujba-Sfintei-Liturghii-de-la-marea-sarbatoare-a-Sfintei-noastre-Cuvioase-Parascheva-de-la-Iasi.-FOTO-GALERIE-176688

Dosar CNSAS : DORU DAVIDOVICI, aviator și scriitor român urmărit de securitate

 

Doru Davidovici... un nume care a fost, cândva, sinonim cu evadarea din cenușiu. Aviator și scriitor, el a dat curaj celor care au îndrăznit să spere. În cărțile sale, piloții, avioanele, aerodromul, ceața, ploaia, viscolul, seninul, pământul privit de sus, cerul privit de oriunde – se înfruntă să-și câștige întâietatea pe pagină. Filele se încarcă de atmosferă, pasiuni și gânduri, transformate în perfuzie pentru creierul avid al cititorului...

Am prieteni care s-au îndrăgostit de aviație citindu-l în adolescență pe Doru Davidovici. Unii, astăzi, sunt aviatori. Personal, l-am descoperit destul de târziu, după ce mi-am ales cariera. Și el, și comunismul, căzuseră de peste un deceniu, dar am simțit nevoia lui de evadare, pe care a reușit s-o imprime și altora. Multora...

„Și eu iubesc marea și mă gândesc la o casă văruită, cu o grămadă de geamuri spre ape, chiar pe plajă, și cu 4-5 cockeri alergând pe plaja aceea. Gândurile sunt libere... Nici n-am vrut să fiu doctor, milițian, pompier, vânzător de înghețată sau șofer de curse. Am cochetat puțin cu ideea de marinar, dar a fost numai așa, un viraj cu revenire la traiect, și am ajuns pilot de vânătoare. Există mulți oameni dragi, cu inimă de pilot, care n-au pus niciodată mâna pe manșă; chestiile fundamentale se petrec pe dinăuntru. Și, ca să fiu pilot până la capăt, trebuie să îți spun că sunt prea mulți dintre cei care tot strâng manșe în mâinile lor, și care n-au...

Drumul meu a fost: liceul militar, Școala militară de ofițeri activi Aurel Vlaicu, unitate de luptă, Academia Militară, unitate de luptă... Povestea cu TAROM-ul e doar o poveste, zbor tot MiG-ul 21”.

Doru Davidovici, 1987

Securitatea, cu ochii pe familia Davidovici

Rostul acestui articol este de a semnala o sursă inedită de informații: dosarul de la C.N.S.A.S. al locotenent-colonelului aviator Doru Davidovici. Are două volume, care adăpostesc peste 400 de file (în special, note informative).

Evident, chiar dacă el era obiectivul central, Securitatea a fost interesată și de restul familiei sale. De altfel, încă de la început ni se spune că, fiind de origine semită, familia lui a avut, în mai multe rânduri, legături cu statul israelian. Paul Davidovici, tatăl lui Doru, a fost cercetat de două ori. Prima dată, în 1953, când la București se desfășura Festivalul Internațional al Tineretului și Studenților. Motivul era acela că s-ar fi întâlni cu un jurnalist venit din Israel. A doua oară a fost verificat în anii 1961-1963, fiind suspectat că, în urmă cu peste un deceniu, când lucrase la Legația Română de la Tel Aviv, ar fi „angajat pentru construcția sediului legației, persoane din serviciul de spionaj israelian, care au introdus mijloace T.O. (tehnică operativă – n.a.)”. Ambele cercetări s-au încheiat cu concluzia că nu au fost obținute dovezi incriminatorii.

La revenirea din Israel, Etti Davidovici – mama aviatorului – a fost reținută și cercetată administrativ, în stare de arest, pentru suspiciunea de trădare. Suspiciunea nu s-a confirmat, iar femeia a fost eliberată după doi ani. Ulterior, ea a fost funcționară Agerpres.

Soția lui Doru, Agnes-Ruth (n. Valentin), era traducătoare la Agerpres, fiind cunoscătoare a limbilor engleză, franceză, spaniolă și idiș. În 1987, Securitatea știa despre ea că avea corespondență cu mai multe persoane aflate în afara granițelor statului.

Astfel, am ajuns la motivul deschiderii dosarului. Soții Doru și Agnes Davidovici erau suspecți pentru că aveau (multe) rude și (mulți) prieteni în străinătate (în Israel, R.F.G., Franța și S.U.A.). De aceea, au fost urmăriți „în scopul stabilirii relațiilor cu rudele din țară și din străinătate, ori cu alte persoane suspecte de activitate ostilă statului nostru, a prevenirii scurgerii de date și informații secrete și protecției cadrului militar de eventuale influențe negative”. Pentru atingerea acestor obiective, Securitatea a ales cele două căi clasice: obținerea de note informative de la unii apropiați și punerea telefonului de acasă sub ascultare.

Numele de cod al locotenent-colonelului Davidivici era „Aron”. Informatorii erau sfătuiți să se împrietenească cu Doru treptat, sub aparența interesului pentru preocupările literare ale acestuia. Era însă nevoie de multă prudență. Falsul prieten trebuia „să țină seama de firea orgolioasă a obiectivului, să nu-l jignească prin atitudine sau gesturi, [fiind] cunoscut că este în stare să întrerupă orice relație pentru acest lucru”.

Doru Davidovici, cartea Lumi galactice și cenzura

Era o perioadă în care Doru Davidovici era nemulțumit. În ianuarie 1987 Securitatea i-a interceptat o scrisoare către scriitorul arădean Cornel Marandiuc. Doru îi scria despre experiența nefericită a publicării cărții Lumi galactice:

„Cărticica despre O.Z.N.-uri mi-a adus bucurie numai cât am scris-o. De aceea scrisoarea mea de Anul Nou e tristă, pentru că sfârșitul lui ’86 s-a petrecut sub semnul... și cartea a avut, de fapt, o soartă incredibilă. După corectură, când toate erau bune și frumoase, n-am mai văzut-o până când a apărut în librării – schilodită, sluțită, cu ștersături necompetente și adăugiri stângace. Ce etică editorială, relație redactor-autor, posibilitate firească de a-ți conduce cartea până la apariție, așa cum ai gândit-o! Au intrat în ea cu mișelie, prostește, punându-mi în gură cuvinte nici măcar gândite vreodată, din teama stupidă de a nu tulbura niște prezumtive ape, nu știu, oricum, cât de netulburate. Nu exagerez – știți cum e la un moment dat, te obiectivezi, vezi cartea limpede, din afară și așa cum e – era un glob de sticlă, limpede, pe care se cunoaște orice atingere, urmă, orice se transformă în zgârietură. Primul exemplar avut la mână, l-am rupt, l-am făcut bucăți – am țipat. Nu credeam că o carte sluțită poate să doară atât. Nu mai era cartea mea. Era o chestie logică, oportunistă și, Dumnezeule!, ultima frază, cea care încheie cartea, ce mârșăvie abilă în fond și stângace în formă – n-au reușit nici măcar să-și îmbrace ca lumea ticăloșia, să o facă să semene a ceva. Altceva! N-au vrut să renunțe la carte, pentru că era ucigabilă. Am pus și problema, când îi auzeam lamentându-se mai schimbați. Nu era nimic de schimbat. Gata, o iau, o duc la altă editură am zis. Nu!, au zis, lăsați că publicăm. Nu erau capabili să înțeleagă că vandabilitatea (...) ieșea exact din aceea că am scris cu mintea, inima, mâna omului din cabină, mâna de pe manșă. N-o să mă liniștesc niciodată pe tema asta. N-o să-mi iert prostia, faptul că am avut încredere. (...) Ce nu le iert ăstora, că m-au învățat să urăsc! Pe cuvântul meu, până acum habar n-aveam ce e aia”.

De la începutul anului 1987 și până la momentul decesului, Securitatea a adunat note. Unele îl prezintă într-o lumină pozitivă: un pilot foarte bun, un militar serios, apreciat, de la care cei tineri aveau ce învăța. Era cult, având cunoștințe solide și din domenii care nu aveau legătură cu activitatea sa. Cum ar fi biologia...

Doru era admirat pentru pasiunea sa pentru literatură. Citea mult, inclusiv cărți scrise în engleză și franceză. Avea o bibliotecă de invidiat. Era prieten cu scriitorii Cornel Marandiuc și Radu Theodoru, dar și cu inventatorul Justin Capră sau cosmonautul Dumitru Prunariu. 

În societate, se purta politicos, dar avea o fire retrasă, grupul său de prieteni reducându-se la câteva nume, printre ei fiind căpitanii Dorel Luca și Adrian Edu. O sursă a scris: „Este unul dintre cei mai bine pregătiți piloți din unitate. (...) În relațiile cu colegii este corect, dă mult din ceea ce cunoaște și-i ajută să se perfecționeze ca piloți militari. (...) Leagă prietenii, în majoritatea cazurilor, numai cu piloții cei mai buni (nu numai profesional, ci și sub aspectul culturii generale). În general, nu discută despre politica altor state, iar în privința problemelor naționale se exprimă în cadrul convorbirilor la învățământul politico-ideologic în aceiași termeni ca toți ceilalți”.

Alte note îi sunt mai puțin favorabile, acuzându-l de superficialitate și o viață dezordonată, cu escapade amoroase. La urma urmei, prin intermediul notelor la Securitate, se pot plăti și polițe, nu?

Doru Davidovici și criza de kerosen din aviația militară

La sfârșitul lui 1987 sau la începutul anului 1988, Doru Davidovici a dorit să se despartă de avionul MiG-21, principalul personaj al cărților sale, și să părăsească aviația militară. A făcut o solicitare la TAROM, specificând să fie primit ca pilot numai pe curse interne (bănuia, probabil, că relațiile sale cu persoane aflate în străinătate îi puneau în pericol acest transfer). A motivat această cerere spunând că are unele probleme de sănătate, iar unor apropiați le-a spus că a stat suficient departe de familie, făcând naveta la Borcea, unde se afla regimentul. Nu i s-a aprobat...

Tot în această perioadă de final de comunism a circulat, bătută la mașină, o poezie scrisă de el, care acuza criza de kerosen din aviația militară. O piesă din marele puzzle al samizdatului socialist...

GAZ

Când decolează cu forțaj,

Cu viața sa făcând partaj,

Pilotul, cât e el de breaz,

Consumă gaz.

Când noaptea-n grele, printre nori,

Pe sub costum îi trec răcori,

El pune inimii răgaz,

Când are gaz.

Și de-l trimiți în nori hai-hui,

E bine-n rezervor să-i pui,

Așa... să aibă la necaz,

Un kil de gaz.

Îl facem țintă, vânător,

Și acrobat, și bombardor,

Și nu-i lăsăm niciun răgaz,

Dar nu-i dăm gaz.

Și când greșește... că-i uman,

Când zboară două luni pe an,

Îl trecem să prășească praz,

Dar nu-i dăm gaz.

Ce treburi bune am face noi

De n-ar fi secetă-n butoi,

Și n-ar mai fi așa necaz,

De-am avea gaz.

Telefonul care anunță „un mare necaz”

În cel de-al doilea volum, sunt informații obținute prin ascultarea telefonului familiei. Banalități cotidiene, discuții prietenești, chestiuni de serviciu ale soției, problemele școlare ale copiilor...

Cutremurătoare este însă nota despre telefonul din 20 aprilie 1989, care anunța decesul aviatorului Doru Filimon Davidovici, în urma prăbușirii „dublei” MiG-21 nr. 6946, la manșa căruia se afla (în avion se mai afla și locotenentul-major Dumitru Petra, la rându-i, decedat în accident). Telefonul de la Borcea a sunat seara târziu, la ora 22.41. Cităm din dosar: „Postul este chemat de căpitanul Luca, comandantul regimentului de la Bărăgan, care-i comunică soției obiectivului că acolo e un mare necaz. Doamna se interesează dacă e cel mai mare necaz. I se răspunde afirmativ. Cpt. Luca o roagă ca mâine dimineață să meargă la Bărăgan”.

”MAI BINE, FRATE DRAGA, DU-TE SI CRESTE CAI !”

de DORU DAVIDOVICI

Cand poti sa tai vazduhul in felii,

Cu trupul greu, chinuit de G-uri,

Cand sufocat respiri din butelii

Un oxigen ce-ti vine cu rateuri,

Cum poti privi din varful atmosferei,

Pamantul drag pe care sunt cei dragi?

Iar cand virajul pune punct vederii,

De manșă cum stii cat mai poti sa tragi?

Cand iti alegi colegii dintre fiare,

Strangand din dinti, cu dintii clantanind,

Cand MORI CATE PUTIN CU FIECARE,

Ca sa invii din nou, din nou zburand,

Cum poti ramane singur in aprige valtori,

Si sa te imbeti de spatiu sorbind pe saturate,

Cum nu visezi aiurea sa-ti cumperi uneori

Papuci si fes albastru cu ciucure pe spate?

Cand cei care raman sunt mai puternici,

Din moartea unui frate mai invatand ceva,

Cand inca pe Pamant mai sunt nemernici,

Si diletantii, vesnic, se baga-n treaba ta,

Cum poti sa dai uitarii jignirile aduse

Si sa te-arunci in focul raspunderii reale,

Iar cand pasesti cu stangul, pe caile apuse

Cum poti sa nu schimbi, totusi, cadenta vietii tale?

Cand altii dorm acasa, alaturi de neveste,

Iar tu-ntr-o camaruta cu cei din echipaj,

Cand sunetul sirenei te scoala fara veste

Si te arunca-n noapte cu sunet de fortaj,

Cum poti sa nu te-nfurii si totusi sa-ntelegi

Pe cel ce nu-ntelege ESENTA vietii tale?

Cand - ironia sortei - el, aparat de legi,

Cum ar putea-ntelege infrangerile tale?

Infrangeri? Da, infrangeri... izbanzi neacordate

Pe care tie insuti furandu-le, le dai...

Decat sa arzi cometa in nopti intunecate,

MAI BINE, FRATE DRAGA, DU-TE SI CRESTE CAI!

https://historia.ro/sectiune/general/dosarul-de-la-cnsas-al-lui-doru-filimon-566239.html

TRĂIESC SINGUR ÎN MUNȚI !

 

Cascada Bâlea - Transfăgărășan

 

ROMÂNI, SALVAȚI ROMÂNIA !❤️💛💙 Imnul Național răsună sute de km, atunci când este cântat din inimă

 

”VĂRATECUL”– loc de taină și de regăsire

 

George Simion : ”Am avut o mare bucurie să descoperim obiceiurile de nuntă la români”

 

DESCOPERĂ ROMÂNIA !

 

Românii care au colonizat inima Rusiei. Cum au ajuns bănăţenii şi basarabenii să facă o civilizaţie unicat în Caucazul de Nord

 

Vasile Şoimaru, un reputat profesor universitar din Republica Moldova, a descoperit o fascinantă şi inedită comunitate românească chiar în inima Rusiei. Mai precis, este vorba despre satele româneşti de la poalele Caucazului, înfiinţate acum 300 de ani de bănăţeni şi de basarabeni. Aceştia au reuşit să creeze un fond cultural unicat.

În anul 2007, la volanul unui autoturism de teren cu mulţi kilometri la bord, Vasile Şoimaru, conferenţiar universitar, publicist şi economist basarabean, pleca într-o expediţie inedită. Auzise că în Caucazul de Nord se afla o întreagă regiune locuită de români şi a vrut să-i vadă cu ochii lui, să-i audă vorbind româneşte. 

„Eu, până pe la sfârşitul anilor ’80, eram un adept al moldovenismului. După ce am citit istoria românilor, am fost cucerit şi convins definitiv de românism. De atunci, cu forţe proprii, am plecat în căutarea românilor de pretutindeni“, explică Vasile Şoimaru. 

În cadrul acestor peregrinări până în inima Rusiei, Vasile Şoimaru a descoperit peste 30 de sate româneşti între Bug şi Nipru şi încă 10 localităţi în Caucazul de Nord, raionul Krîmsk, Krasnodar, Federaţia Rusă. A vizitat aproape toate aceste aşezări româneşti şi a aflat o poveste fascinantă şi necunoscută până atunci. În Caucazul de Nord, în special, a descoperit o adevărată sinteză moldo-bănăţeană, la un nivel tradiţional şi cultural greu de imaginat. Vasile Şoimaru a reuşit să surprindă, de altfel, această lume secretă şi miraculoasă cu întregul ei farmec în peste 800 de fotografii concentrate în două monografii fotografice dedicate românilor din jurul României.

Vasile Şoimaru făcuse o pasiune din descoperirea comunităţilor româneşti împrăştiate pe toată suprafaţa Globului. Auzise de comunităţile de români din Caucazul de Nord, o zonă îndepărtată din inima Federaţiei Ruse. A strâns ani la rând bani pentru această călătorie. „Eram curios să văd dacă există aceşti oameni. Dacă mai ştiu româneşte. Ce obiceiuri au. Am plecat pur şi simplu fiindcă mă apăsa curiozitatea. Doream să-i descopăr pe aceşti fraţi ai mei, români. Mi-am pus la punct toate actele, să nu am probleme, şi am plecat de unul singur către Caucaz“, spune Vasile Şoimaru.

A străbătut Ucraina şi apoi a mers tot înainte, dincolo de Nipru, către Caucaz. Prima surpriză a avut-o după ce a depăşit Bugul. Aici a descoperit peste 30 de sate româneşti. Apoi, în Caucazul de Nord, a simţit bucuria descoperirii. A dat peste nu mai puţin de zece sate româneşti în zona Krasnodarului. Era o comunitate compactă, iar numele satelor erau mai mult decât grăitoare: Moldovanskoe, Moldovanovka, Moldovka, Veselie, Nădejdea şi Nadlac. Fotografii surprinse în Moldovanskoe au fost postate pe blogul personal al profesorului.

VASILE ȘOIMARU, Chișinău

„Eu am vizitat nouă din cele zece sate româneşti din Caucazul de Nord. Într-unul nu am putut să merg fiindcă se afla într-o zonă separatistă, care a aparţinut Georgiei şi am fost sfătuit să nu-mi încerc norocul. Anterior am vizitat şi cele 30 de sate româneşti dintre Bug şi Nipru. A fost o adevărată bucurie să descopăr că acei oameni încă vorbeau româneşte. O parte dintre ei aveau şi nume româneşti, dar şi tradiţii, obiceiuri moştenite de la moşii şi strămoşii lor români. De la oamenii în vârstă am aflat şi cum au ajuns aceşti români tocmai în Caucazul de Nord“, povesteşte Vasile Şoimaru. 

Iniţial, conferenţiarul basarabean a crezut că erau urmaşii unor deportaţi. A aflat, însă, că acei români au ajuns de bună voie în Caucazul de Nord, atraşi de mirajul libertăţii. Era un fel de goană după pământ şi libertate asemănătoare nordului Americii, dar de această dată, într-un est sălbatic al Imperiului Rus. 

Primul val: arădenii

Vasile Şoimaru spune că primii români ajunşi în Caucazul de Nord au fost originari, culmea, din Arad. Aceştia au ajuns în aceată zonă, spune profesorul basarabean, în urmă cu aproximativ trei secole. Practic, au schimbat Imperiul Habsburgic cu cel Ţarist. Motivele au fost perspectiva libertăţii religioase, dar şi facilităţile oferite de ruşi. „Am aflat că primii veniţi au fost din zona Aradului. Adică din Câmpia Aradului şi până la Dunăre. Primul val a fost din secolul al XVIII-lea, adică începând cu anul 1751. Se spune că, indirect, au fost constrânşi să plece din cauza stăpânirii Habsburgice, dar mai ales maghiare. Nu aveau libertate religioasă.

Tinere românce din Caucaz FOTO Vasile Şoimaru în ”Românii din jurul României„

Ei erau ortodocşi. În schimb, prin diferiţi interpuşi, Imperiul Rus le promitea acestor ortodocşi români libertate religioasă dacă se mută pe teritoriul său. Mai precis, ruşii îi alungaseră din Caucazul de Nord pe băştinaşi, după ce au cucerit zona. Aveau nevoie de crescători de animale şi agricultori, oameni care să aducă un plus economic zonei, plătitori de biruri, dar şi buni meseriaşi. Iar românii tocmai cu asta se îndeletniceau. Mirajul libertăţii, al controlului oarecum mai redus în această zonă îndepărtată, dar şi pământul oferit de Imperiul Ţarist i-a atras“, spune Vasile Şoimaru. 

Totodată, în drumul lor, o parte au găsit atât libertate religioasă, cât şi mediul prielnic pentru creşterea animalelor în stepa ucraineană. „Totul s-a desfăşurat în mai multe etape. O parte au rămas între Bug şi Nipru. Până la Nipru erau 30 de sate, eu le-am vizitat pe toate. Cea mai bună dovadă a originii acelor oameni este că denumirile satelor repetă denumirile celor din zona Aradului. Sunt ca în oglindă. Am făcut şi o paralelă, pe stânga am pus satele de dincolo de Tisa, pe partea dreaptă satele de dincolo de Bug până la Nipru. Este o simetrie extraordinară, cu centrul cam la Focşani. Pe de o parte, satele din Câmpia Aradului, de celaltă parte, satele din stepa ucraineană“, precizează Vasile Şoimaru. 

De altfel, arădenii şi-au păstrat o mare parte a tradiţiilor din câmpia bănăţeană, inclusiv limba. „Sunt unii care mai vorbesc şi româneşte. Când am ajuns eu acolo, cei care ştiau că strămoşii lor vin din zona Aradului erau foarte bătrâni. Dar ei mai ştiau obiceiuri şi tradiţii.“

Al doilea val: basarabenii

La aproape un secol de la stabilirea românilor bănăţeni în Caucazul de Nord, către aceeaşi destinaţie a pornit al doilea val de populaţie românească, spune Vasile Şoimaru. Mai precis, este vorba despre românii basarabeni. Propriu-zis, în 1812, Basarabia a fost smulsă Moldovei de către Imperiul Ţarist, în urma Tratatului de la Bucureşti, încheiat de ruşi cu Imperiul Otoman. Turcii, suzeranii Principatelor Române, pierduseră războiul cu armatele ţariste, iar învingătorul îl pedepsea pe cel învins, luând o parte din teritoriul statelor controlate de acesta. Din momentul în care Basarabia a devenit parte a Imperiului Ţarist, localnicii, în special agricultorii, au fost chemaţi în Caucazul de Nord, cu promisiunea unor facilităţi economice, dar şi a unei suprafeţe de teren. 

„Au plecat familii întregi. Eu am stat de vorbă cu oameni care ştiau exact de unde au venit străbunii lor din Basarabia. Adică din zona Cimişliei, Cahul, Leova, Gura Galbenă, Fundul Galben. Mai vorbesc şi acum română, bineînţeles. Şi tânjeau, mai ales bătrânii, după portul popular al strămoşilor, pe care nu reuşesc să-l găsească în Kransnodar“, povesteşte Şoimaru. Cea mai bună dovadă a prezenţei moldovenilor în Caucazul de Nord o reprezintă o parte a denumirilor satelor din zona Krasnodar, adică Moldovanskoie, Moldovanovka şi Moldovka.

Hora Unirii şi tradiţii moldo-bănăţene în Caucazul de Nord

Vasile Şoimaru spune că a rămas fascinat de bogăţia tradiţiilor româneşti păstrate de românii din Caucazul de Nord. În primul rând, amintirea portului popular, a preparatelor culinare, dar şi legea nescrisă a ospitalităţii. „Primul semn că dai de români, în special de moldoveni, este ospitalitatea. Eu am venit ca un călător în aceste sate şi am fost primit cu multă căldură. Bătrânii mă priveau cu lacrimi în ochi. Vedeau un frate român din altă zonă. Am stat la adevărate «şezători» cu sătenii din Caucazul de Nord. Vorbesc româna şi au păstrat multe tradiţii. 

Vasiliţa Ghimpu şi soţul ei Toader Morari

Dansul, amintirea portului dar mai ales cântecele. Prin cântec au supravieţuit şi limba dar şi tradiţia acolo, în Caucaz, departe de cei ca ei. Am mâncat până şi plăcinte moldoveneşti în aceste sate. Nici măcar tradiţia culinară nu a fost pierdută. M-am simţit ca între români. De altfel, ei sunt o comunitate unită şi participă la diferite festivaluri ale minorităţilor, în regiunea Krasnodar, recomandându-se ca moldoveni“, îşi aminteşte Vasile Şoimaru. 

O fuziune care a dat naştere unor delicatese 

Cel mai mult l-a impresionat însă amestecul de obiceiuri şi tradiţii, din zone diferite ocupate de populaţiile româneşti. Practic, în Caucaz, tradiţiile bănăţene au fuzionat cu cele moldoveneşti. „Bănăţenii au ajuns primii. Apoi au venit şi basarabenii. În Caucaz, cele două influenţe s-au întâlnit şi nu s-au respins. Din contră, s-au contopit armonios şi au dat un aspect cultural unic“, precizează Vasile Şoimaru. Propriu-zis, bănăţenii şi basarabenii au făcut casă bună mai ales în privinţa sărbătorilor, a obiceiurilor, cântecelor, dansurilor şi gastronomiei, acolo unde această fuziune a dat naştere unor delicatese. 

Totodată, Vasile Şoimaru spune că în Caucaz a auzit până şi Hora Unirii. „Am fost uimit la o şezătoare să aud cum cântă o bătrână «Hora Unirii». Le-am spus: «Păi de unde ştiţi voi asta, că strămoşii voştri au ajuns în Caucaz înainte de Unire?». Atunci mi-au mărturisit că prin satele româneşti din Caucaz, în cel de-Al Doilea Război Mondial, a trecut aşa-numita „Linie albastră“ a lui Hitler, un front deschis în Caucaz contra ruşilor. În 1943, în casa acestei bătrâne au stat câţiva ofiţeri români care le-au cântat «Hora Unirii». Şi de atunci au învăţat-o“, ne lămureşte Vasile Şoimaru.

Una dintre cele mai mari păstrătoare ale tradiţiilor româneşti din Caucaz, inclusiv cu acea fuziune unică din două zone folclorice diferite, a fost Vasiliţa Ghimpu. În 2007, atunci când Vasile Şoimaru a ajuns prima dată în Caucazul de Nord, avea 78 de ani. Astăzi, Vasiliţa nu mai trăieşte. A rămas, în schimb, bogăţia tezaurului folcloric păstrat de românca din Caucaz prin intermediul lui Vasile Şoimaru. „Prima dată când am ajuns la ea, mi-a cântat nişte cântece extraordinare. Vechi şi tradiţionale. Ştia bine româneşte şi era păstrătoarea unui foclor extraordinar. Avea şi o voce foarte bună. Eu am înregistrat-o cântând, tocmai pentru a păstra această zestre deosebită“, mărturiseşte Vasile Şoimaru. 

Vasiliţa Ghimpu ştia, de altfel, foarte bine de unde se trag strămoşii ei. Mai precis, din Codrii Basarabiei. Ai ei au plecat în Caucaz la începutul secolului al XIX-lea. Aici s-a născut şi ea. Soţul ei, Toader Morari, era şi el român basarabean, ai cărui strămoşi veniseră tot după 1812 în această zonă. Cea mai mare dorinţă a româncei din Caucaz era să aibă un costum popular românesc autentic, din zona din care au venit strămoşii ei. Şi în care să fie şi înmormântată. 

Vise împlinite

În anul 2008, bătrâna a mers la Chişinău, la un Congres al diasporei moldoveneşti, împreună cu o delegaţie de români din Caucazul de Nord. În cadrul acestei gale, a interpretat câteva melodii din folclorul unicat al românilor din Caucaz, îmbrăcată într-un costum popular împrumutat de la Filarmonica Naţională din Chişinău. Îşi îndeplinise prima dorinţă. De a îmbrăca un costum autentic din Basarabia. Apoi, cu ajutorul lui Vasile Şoimaru, şi-a cumpărat unul. „Mătuşa Vasiliţa dorea să plece în Caucaz cu un costum popular, aşa cum se îmbrăcau strămoşii ei. Avea câteva ruble, le-am schimbat în lei moldoveneşti, am pus bani şi de la mine şi am mers la Casa Cristea, unde se fac cele mai frumoase costume populare din Basarabia şi i-am făcut pe plac. A cumpărat o cămaşă şi pentru bărbatul ei. Mi-a spus că în ele vrea să fie îngropată“, rememorează Vasile Şoimaru. 

În 2009, profesorul basarabean a plecat din nou în Caucazul de Nord la Vasiliţa Ghimpu. A văzut-o purtând costumul naţional. În cele din urmă, femeia a murit şi a fost înmormântată aşa cum şi-a dorit, în costumul strămoşilor. „Atunci, în 2009, mătuşa Vasiliţa mi-a mai cântat câteva cântece tradiţionale ale românilor din Caucaz. Atunci mi-a cântat şi «Hora Unirii», de-am rămas uimit. Le-am înregistrat toate. Este o zestre folclorică de neegalat şi nu mi-a părut rău nicio clipă de toate drumurile făcute în Caucaz. Acei oameni au un dor nestins de o patrie pe care nu au văzut-o. Este extraordinar“, spune Vasile Şoimaru. 

(nota mea)  Este de admirat și de îngenunchiat în fața acestor români. ROMÂNI PLECAȚI DE SUTE DE ANI din ȚARĂ, încă mai păstrează obiceiurile, religia, limba și PLÂNG cu lacrimi și cu DOR după ȚARA MAMĂ.  

OARE ROMÂNII din ROMÂNIA de ASTĂZI, care au fugit ca lăcustele din ȚARA MAMĂ, părăsindu-și casele, pământurile, pădurile și apele, părinții, bunicii, copiii, prietenii fără să aibă vreo remușcare, unii dintre ei dorindu-le chiar moartea părinților și bunicilor, alții întorcându-se din când în când sau niciodată în țară, poate doar la sarmale și atunci, rostind cu ifose mari o limbă stricată care nu este a lor, mă întreb MAI AU VREO JENĂ ?

Unii dintre acești români plecați să-și înhame grumazul în hamul de slugă la străini, spun că au plecat din cauza greutăților pe care le întâmpinau în țară. Dar ȚARA ERA ÎNCĂ LIBERĂ și BOGATĂ. Cine sau ce i-au oprit ca SĂ LUPTE PENTRU A ÎNLĂTURA NEAJUNSURILE din ȚARĂ ? 

MAI AVEM CĂRBUNE ÎNCĂ PENTRU 200 DE ANI

 

BUCUREȘTI - ROMÂNIA

 

Nicolae Titulescu - Marele Diplomat Român care i-a învins pe maghiari în Lupta Pentru Transilvania

 

FENOMENE STRANII în Munții BUCEGI care au Speriat Specialiștii

 

Legătura legendarului Ahile cu pământul României de azi, conform documentelor antice GRECEȘTI

 

”CERNOBÂLUL” din PARCUL CIȘMIGIU - București

 

CEL MAI BOGAT Român din ISTORIE ! In Marea Criză a împrumutat STATUL ROMÂN

 

Mănăstirea Putna și-a sărbătorit ctitorul și ocrotitorul

 

Povestea mamei eroine ANA MĂIEREAN care a dat naștere la 14 suflete. Astăzi, ANA este în vârstă de 90 de ani

 

HUMULEȘTI - OMUL CARE IUBEȘTE PĂMÂNTUL ROMÂNESC