10 Mai, Sărbătoarea Națională a românilor până în 1947. Ascultați Imnul Regal

 

Ziua de 10 Mai a rămas întipărită în tradiția românilor ca Sărbătoare Națională odată cu venirea pe tronul României a lui Carol I, în 1866, când începe o domnie de 48 de ani, cea mai lungă din istorie.  Ziua Monarhiei a fost sărbătorită până în 1947, când regimul comunist a decis ca 23 August să devină Ziua Națională.

10 mai – zi cu semnificaţie istorică triplă

10 mai a fost aleasă ca Zi Națională din cauză că a marcat trei momente extrem de importante în istoria statului român modern. Primul dintre acestea este alegerea ca principe a lui Carol I de Hohenzollern-Sigmaringen, la 10 mai 1866. La exact 11 ani după acest moment, după ce Mihail Kogălniceanu proclamase, la 9 mai, independenţa de stat faţă de Imperiul Otoman, principele Carol decide ca 10 mai să fie celebrată ca fiind ziua proclamării independenţei.

La 10 mai 1881 au avut loc serbările ce au marcat înfiinţarea Regatului României, conform deciziei parlamentare din 14 martie/26 martie 1881. Trei momente importante din istoria ţării noastre, toate având un numitor comun: ziua de 10 mai. Aceasta a fost serbată în fiecare an, până în 1947, când ultimul rege al României, Mihai I, a fost nevoit să abdice.

Venirea pe tronul României a unui principe străin era necesară, pentru ca unirea celor două principate să poată fi recunoscută. Pentru depăşirea acestor momente de nesiguranţă politică şi urmând exemplul grecesc, românii au propus aducerea unui principe străin. Propunerea i-a fost făcută prinţului de Flandra, acesta refuzând oferta. După mai multe discuţii, s-a hotărât aducerea în ţară a lui Carol de Hohenzollern-Sigmaringen, un tânăr de 27 de ani. Hotărârea fiind luată, deşi nu primise binecuvântarea familiei cu toată inima, Carol a plecat incognito, străbătând Austria cu teamă, deoarece aceasta era într-un conflict cu Prusia sa natală. Prințul a călătorit cu trenul, la clasa a doua, sub numele de Carol Hettingen, până la 

Buziaş, de unde a luat vaporul.

Prima imagine a noii capitale: porcii din curtea hotelului de pe Calea Victoriei

Până la Bucureşti a călătorit într-o căruţă a poştei, unde „opt cai erau înhămaţi la ea şi doi vizitii, amândoi călări, îi îndemnau mereu la tot mai mare goană, scoţând chiote şi strigăte...", cum scria Mite Kremnitz în „Regele Carol al României". În timpul acestei călătorii şi-a dat seama că va trebui să aducă schimbări în ţară, situaţia nefiind deloc roz. De pildă, prima imagine pe care și-o amintește din Capitală, este a unei șatre care trăsese în spatele hotelului în care era cazat, printre porcii "evadați" din curtea unei gospodării din preajmă. Hotelul era situat pe... Podul Mogoșoaiei, actuala Cale a Victoriei. Femeile din lumea bună nu puteau traversa străzile din centru, din cauza noroaielor, circulând doar cu trăsura. Toate acestea se vor schimba sub domnia lui Carol, până la începutul noului secol Bucureștiul fiind numit micul Paris, iar România, Belgia Orientului.

Ziua Regelui devine Ziua românilor

Istoricul Ion Bulei se întreba dacă 10 Mai reprezenta ziua regelui şi a familiei sale sau ziua tuturor românilor. La început, ea avea mai accentuat prima accepţiune. „Sărbătoarea acestei zile avea şi semnificaţia aducerii aminte, având mereu persoana principelui (regelui) şi familia sa în centru. Familia regală, pe lângă participarea la defilare, era prezentă la slujba pentru sfinţirea zilei la Mitropolie, la masa festivă de la Palat, iar seara ieşea în mijlocul bucureştenilor, asista la bătaia cu flori de la Şosea şi la spectacolul cu focuri de artificii din Cişmigiu. Carol I, Ferdinand, dar şi Carol II şi Mihai I voiau să fie în această zi cât mai mult văzuţi, să ilustreze apropierea de popor (pentru orice suveran şi, prin imitaţie, pentru orice om politic în epoca modernă, imaginea publică era esenţială).

10 Mai nu era însă doar ziua regelui şi a familiei sale. „Sărbătoarea regelui Carol e şi sărbătoarea României! Netrebnic românul care nu-şi uită astăzi de păsurile lui", arăta Pompiliu Eliade într-o conferinţă la o serbare populară în 1903, îndemnând locuitorii Bucureştilor să petreacă, să uite de necazuri şi să trăiască laolaltă cu semenii o clipă de înălţare sufletească. Sub domnia lui Carol I, semnificaţia sărbătorii de 10 Mai a fost amplificată an de an. În 1947, a fost înlăturată monarhia şi odată cu ea şi 10 Mai din calendarul sărbătorilor românilor. Regimul comunist care a venit la putere şi-a găsit 23 august ca zi naţională. De asemenea, în acelaşi timp s-a căutat ca 10 Mai să nu mai reprezinte altceva decât venirea în ţară a unei monarhii străine, care nu se încadra în tiparele orânduirii nou instalate la conducerea României.

Premieră : Se întâmplă după mai bine de 70 de ani

 

Muzeul Național de Artă al României (MNAR) a anunțat că, luni, 10 mai, cu ocazia Zilei Regalității, deschide Sala Tronului și prezintă publicului tronul Regelui Carol I al României, pentru prima dată după mai bine de 70 de ani.

Potrivit reprezentanților muzeului, grație unui parteneriat dintre MNAR și Muzeul Golești, piesa de mobilier poate fi admirată în Sala Tronului a fostului Palat Regal, amplasată pe estrada de trei trepte, așa cum a fost întotdeauna tronul poziționat.

„Celebrăm astfel Ziua Regalității printr-un dublu act simbolic: deschiderea Spațiilor Istorice cu acces gratuit către public și expunerea tronului Regelui Carol I”, au transmis reprezentanții MNAR.

Astfel, tronul și spațiile istorice, respectiv Sala Tronului, Sufrageria Regală și Scara Voievozilor pot fi vizitate luni, 10 mai 2021, gratuit, în intervalul orar 10.00 – 18.00.

„Odată ce România a fost proclamată Regat, au fost confecționate două tronuri, pentru cei doi suverani ai țării, Regele Carol I și Regina Elisabeta. Tronurile au fost confecționate din lemn aurit și ornate cu pietre prețioase, pe spătar fiind reprezentate cifrele cuplului regal – Carol I și Elisabeta, realizate în bronz poleit și aplicate pe plăci de onix algerian”, au mai arătat specialiștii muzeului.

Descoperire uimitoare în Italia. Cum arată capul de marmură al unui mare împărat roman

 

Conform ”artnews.com” arheologii din Italia au descoperit un cap de marmură al împăratului roman Augustus în orașul Isernia, situat în regiunea Molise.

Potrivit unui raport al publicației italiene Il Giornale del Molise, citat de ArtNews, descoperirea aruncă o nouă lumină asupra impactului pe care l-a avut imperiul roman în regiune.

Condusă de arheologul Francesca Giancola, echipa de cercetători a găsit capul într-un ”oraș care a fost cucerit de romani în 295 î.Hr. În 90 î.Hr., a fost ulterior luat de samniți, un popor străvechi din sud Italia, iar apoi a căzut din nou în controlul roman”.

Capul lui Augustus a fost găsit în timpul unei săpături la zidurile orașului, pe Via Occidentale. În imaginile postate pe Facebook de Superintendența Arheologică din Molise, capul îngropat apare într-o stare relativ bună, cu unele leziuni vizibile la nas.

Publicațiile italiene au raportat anterior că unele părți din Via Occidentale s-au prăbușit în timp ce erau excavate.

„Da, chiar el, împăratul Augustus, a fost găsit astăzi în timpul săpăturilor”, a scris Superintendența Arheologică din Molise pe rețelele de socializare.

„Pentru că, în spatele zidurilor unui oraș, există în mod evident orașul și istoria acestuia, care nu poate fi străpunsă cu o grămadă de beton.”

20 martie: 201 de ani de la nașterea lui Alexandru Ioan Cuza, domnitorul Unirii Principatelor

 

La 20 martie 1820 în Bârlad, Moldova se năștea Alexandru Ioan Cuza, cel ce avea să devină primul domnitor al Principatelor Unite și al statului național România.

Cuza a aparținut clasei tradiționale de boieri din Moldova, fiind fiul ispravnicului Ioan Cuza și al Sultanei, membră a familiei Cozadini de origini fanariote. Și-a făcut primele studii la un pension din Iași, apoi și-a luat diploma de bacalaureat la Paris.Apoi a devenit ofițer în armata moldovenească și ajunge la rangul de colonel. S-a căsătorit cu Elena Rosetti în 1844.

A fost printre cei care au participat la revoluția de la 1848 din Moldova, împărtășind, ca și alți colegi de generație, Vasile Alecsandri sau Mihail Kogălniceanu, idealul de creare al unui stat românesc puternic. Tânărul Cuza a jucat un rol suficient de important pentru a i se evidenția înclinațiile liberale, avute în timpul episodului moldovenesc, astfel că este transportat ca prizonier la Viena, de unde a fost eliberat cu ajutor britanic.

Revenind în Moldova în timpul domniei Prințului Grigore Alexandru Ghica, a devenit ministru de război al Moldovei, în 1858, și a reprezentat Galațiul în divanul ad-hoc de la Iași. Cuza a fost un proeminent politician și a susținut cu tărie uniunea Moldovei și Țării Românești. A fost nominalizat în ambele țări de către Partida Națională, care milita pentru unire, în defavoarea unui prinț străin. Profitând de o ambiguitate în textul Tratatului de la Paris, este ales domn al Moldovei pe 17 ianuarie 1859 (5 ianuarie după calendarul iulian) și în Țara Românească pe 5 februarie 1859 (24 ianuarie după calendarul iulian).

După realizarea unirii, domnitorul Alexandru Ioan Cuza și colaboratorul său cel mai apropiat, Mihail Kogălniceanu (ministru, apoi prim-ministru al României), inițiază importante reforme interne: secularizarea averilor mînăstirești (1863), reforma agrară (1864), reforma învățămîntului (1864) , care au fixat un cadru modern de dezvoltare al țării.

Legea secularizării averilor mănăstirești dată de Domnitorul Alexandru Ioan Cuza a fost una din cele mai dure din Europa. Rezultatul a fost că toate proprietățile și averile anumitor Biserici și mănăstiri au trecut în proprietatea statului, pentru „a spori avuția țării ”. Tot în timpul lui Cuza unele mănăstiri și schituri au fost desființate total sau transformate în biserici de mir. Domnitorul Ioan Cuza a instituit un impozit de 10% asupra veniturilor nete ale mănăstirilor, bisericilor, anumitor seminarii, centre de asistență socială etc. În fața acestor măsuri aspre, mitropolitul Sofronie Miclescu al Moldovei a făcut mai multe proteste, ceea ce a dus mai apoi la înlăturarea sa din scaun, această stare provocînd, mai tîrziu, însăși căderea guvernului Kogălniceanu. Legea secularizării a fost adoptată în 1863 și, pe lîngă cele enumerate mai sus, poate fi menționată și confiscarea anumitor averi pe care le aveau unele mănăstiri din Sfîntul Munte Athos și pe care le-au primit cu mult timp înainte de la alți domnitori Ștefan cel Mare, Mihai Viteazul etc.

În schimbul acceptării secularizării, Biserica primea din partea statului o contribuție la veniturile preoților, situație care a rămas până în zilele noastre.

Reforma fiscală a fost materializată prin instituirea impozitului personal și a contribuției pentru drumuri, generalizată asupra tuturor bărbaților majori, printr-o nouă lege a patentelor, prin instituirea impozitului funciar și alte măsuri care au făcut ca la sfîrșitul anului 1861, în preajma deplinei lor unificări administrativ-politice, Principatele Unite Române să fie dotate cu un sistem fiscal modern. Ar putea fi adăugată, pe plan cultural, importanta inițiativă a guvernului moldovean al lui Mihail Kogălniceanu, care a instituit, în toamna anului 1860, prima universitate a țării, cea ieșeană.

La 14 august 1864 a fost promulgată legea rurală, cea mai controversată măsură a epocii, care a rupt legăturile cu economia și societatea de tip feudal. Potrivit acesteia claca este desființată, iar sătenii clăcași devin proprietari liberi pe locurile supuse posesiunii lor. Țăranii au fost împărțiți în: fruntași, mijlocași și pălmași și au primit pământ prin despăgubire, în funcție de această împărțire și în funcție de numărul de vite. Cei care nu au făcut clacă deveneau proprietari numai pe locurile de casă și grădină. Pământul trebuia plătit în 15 ani și nu putea fi înstrăinat timp de 30 de ani. În total au fost împroprietăriți 406.429 țărani cu 1.654.964 hectare. Motivația principală, dar și principala consecință, pentru care a fost adoptată a fost aceea că prin statutul de proprietari, țăranii deveneau totodată contribuabili la bugetul de stat. Așadar, veniturile la bugetul statului creșteau considerabil. Treptat, țăranii au descoperit inconfortul de a fi contribuabili la bugetul statului. Dacă până la reformă, țăranii negociau cu boierii dările pe care trebuiau să le plătească lor, perceptorii statului erau intransigibili, iar metoda negocierii nu a mai putut fi aplicată.

În domeniul învățământului, rețeaua școlară a fost extinsă, au luat ființă noi instituții precum Universitatea din București, Școala Națională de Medicină Veterinară și cea de Arte Frumoase, condusă de Theodor Aman. Legea instrucțiunii publice, adoptate pe 25 noiembrie 1864, stabilea trei grade de învățământ: primar, secundar și superior, cel primar fiind obligatoriu și gratuit.

Regimul personal instituit de Cuza după 2 mai 1864 a provocat nemulțumirea liberalilor radicali, care ulterior au făcut cartel cu conservatorii; acest fapt a slăbit pozițiile domnitorului și a animat activitatea monstruoasei coaliții (denumire promovată în epocă de presa favorabilă lui Cuza), hotărâtă să-l înlăture. Complotiștii au reușit să-și realizeze planurile atrăgând de partea lor o fracțiune a armatei (colonelul C. Haralambie, maiorul D. Lecca ș.a.), și l-au constrâns pe domnitor să abdice în noaptea de 10/22–11/23 februarie 1866.

A fost instituită o locotenență domnească alcătuită din Lascăr Catargiu, Nicolae Golescu și colonelul Nicolae Haralambie din partea armatei. Conducerea guvernului a revenit lui Ion Ghica; apoi Senatul și Comisia au proclamat ca domnitor pe Filip de Flandra, din casa domnitoare belgiană, dar acesta nu a acceptat coroana. Provizoratul locotenenței domnești a luat sfârșit abia după ce Carol de Hohenzollern-Sigmaringen a acceptat să devină principe al României, la 10 mai 1866. Proclamarea domnitorului Carol I și aprobarea Consituției din 1866 s-au făcut printr-un plebiscit cu rezultate asemănătoare (peste 99% voturi pentru) cu cel din mai 1864.

Această abdicare silită putea avea consecințe grave pentru România, pentru că:

1. după înlăturarea lui Cuza, satele au fost înspăimântate că reforma agrară nu va mai avea loc.

2. la 3 aprilie 1866 la Iași a avut loc o demonstrație (orchestrată de Rusia) a Mișcării Separatiste care a cerut anularea unirii Moldovei cu Țara Românească și a promovat un candidat obscur la tronul Moldovei: Nunuță Roznovanu,

3. Poarta Otomană a mobilizat armata la Dunăre pentru a interveni în România, unirea fiind recunoscută doar pe timpul domniei lui Cuza.

Cuza și-a petrecut restul vieții  în exil, locuind majoritatea timpului la Paris, Viena și Wiesbaden. A încercat să revină în țară ca persoana privată, dar nu a reușit. Domnitorul Carol I a transmis cererile Consiliului de Miniștri, care a refuzat să acorde permis de intrare în țară.

A fost înmormântat inițial la Biserica Domnească de lângă Palatul domnesc de la Ruginoasa, conform dorinței sale, iar după cel de-al doilea război mondial, osemintele sale au fost mutate la Biserica Trei Ierarhi din Iași.

sursa:https://www.activenews.ro/cultura/20-martie-201-de-ani-de-la-nasterea-lui-Alexandru-Ioan-Cuza-domnitorul-Unirii-Principatelor-si-omul-care-a-incercat-sa-puna-Biserica-sub-control-de-stat-101870

Ştefan a fost cel Mare, cel Bun, cel Sfânt. Nu doar al Ţării Moldovei, ci al întregului neam românesc.

 

Domnitorul Ştefan cel Mare a fost comemorat la Vaslui cu ocazia împlinirii a 546 de ani de la victoria de la Podul Înalt.

Muzeul Judeţean "Ştefan cel Mare" Vaslui a organizat, duminică, manifestarea cultural-ştiinţifică "Biruit-au Ştefan Vodă la Vaslui. 10 ianuarie 1475", dedicată împlinirii a 546 de ani de la bătălia câştigată de domnitor la Podul Înalt, pe 10 ianuarie 1475, împotriva armatei otomane, scrie Agerpres. 

Un sobor de preoţi în frunte cu protopopul de Vaslui, Adrian Chirvasă, a oficiat o slujbă de pomenire a ostaşilor care şi-au dat viaţa pentru apărarea ţării.

"În viaţa Sfântului Ştefan găsim şi bune, găsim şi rele, pentru că el, asemenea tuturor sfinţilor, nu este un înger care a venit din cer pe pământ, ci e un om care a urcat de pe pământ la ceruri. (...) Sfântul Ştefan este cel care ne arată în calitate de conducător, demnitate foarte multă, credinţă fierbinte pentru Hristos şi pentru Biserică. A semănat sămânţă de credinţă, de cultură, de vitejie, în toate hotarele Moldovei şi nu numai, prin toate bisericile şi mănăstirile pe care le-a ctitorit. Şi în felul acesta vedem că memoria colectivă a poporului este cea care a cerut ca din loc în loc, şi nu sunt puţine, să fie ridicate statui care aducă aminte tot timpul, tuturor şi celor care conduc poporul şi tuturor celor care trec pe lângă ele, de ceea ce înseamnă un conducător de stat şi un om care a nu a tratat conducerea ţării ca pe un job, ci ca pe o misiune primită de la Dumnezeu", a spus protopopul de Vaslui, Adrian Chirvasă.

Reper pentru actualii conducători

Autorităţile prezente au evocat personalitatea domnitorului Ştefan cel Mare, vorbind despre rolul său în epocă dar şi despre faptul că acesta sa ar trebui să reprezinte un reper pentru actualii conducători.

"În istoria poporului român, domnia lui Ştefan cel Mare ocupă un loc important, datorat atât personalităţii excepţionale a domnitorului, cât şi neobişnuitelor înfăptuiri ale domniei sale, ceea ce a determinat admiraţia unor iluştri contemporani. Este uşor de înţeles cum a putut rămâne personalitatea sa aşa vie în sufletul poporului său, care l-a înălţat la proporţii mitice. Din generaţie în generaţie, Ştefan a fost cel Mare, cel Bun, cel Sfânt. Nu doar al Ţării Moldovei, ci al întregului neam românesc. Numele lui a însufleţit eforturile românilor în momentele de răscruce ale istoriei noastre. A unit românii de pretutindeni, a inspirat literatura şi folclorul cu o pildă de vitejie şi demnitate şi noi, cei de astăzi, avându-l înainte ca model, ne recâştigăm încrederea în forţele noastre şi ştim că Dumnezeu nu lasă în popor să piară", a afirmat prefectul judeţului Vaslui, Mircea Gologan.

La Ansamblul monumental Podul Înalt din Băcăoani au avut loc depuneri de coroane în memoria voievodului şi un ceremonial militar.

sursa:https://www.dcnews.ro/stefan-cel-mare-comemorat-la-546-de-ani-de-la-victoria-de-la-podul-inalt_794663.html

”Luptător în repaus”: - cea mai iconică statuie din bronz antic din lume

 

Boxerul în repaus este o sculptură din bronz din perioada elenistică, cea mai iconică statuie de bronz antică din lume. Când a fost descoperită la Roma în timpul unei săpături în secolul al XIX-lea, a șocat lumea: sculpturile din bronz din această perioadă sunt extrem de rare, deoarece cel mai adesea au fost turnate pentru a face monede sau arme.

Boxerul în repaus (cunoscut și sub numele de Terme Boxer sau Boxerul Quirinalului) este considerat unul dintre cele mai bune exemple de sculptură elenistică din bronz, datorită realismului și emoțiilor vii pe care le afișează. Cu toate acestea, există multe întrebări legate de boxerul în repaus care rămân încă fără răspuns.

Sculptura a fost descoperită în timpul unei săpături care a fost efectuată pe partea de sud a Dealului Quirinal din Roma în 1885. A fost găsită cu grijă depusă în fundațiile unei clădiri antice situate nu departe de băile lui Constantin.

Rodolfo Lanciani, un arheolog italian care a fost martorul descoperirii boxerului în repaus, a scris despre emoțiile pe care le-a simțit atunci când sculptura a ieșit din pământ:

"Am asistat, în lunga mea carieră în domeniul activ al arheologiei, la numeroase descoperiri; am experimentat surpriză după surpriză; Uneori, și în mod neașteptat, am dat peste adevărate capodopere; dar nu am simțit niciodată o asemenea impresie extraordinară ca aceea care apare când vezi acest exemplar magnific al unui sportiv semi-barbar, ridicându-se încet de la sol, parcă trezindu-se dintr-o lungă odihnă după luptele lui curajoase ”.

El Púgil este o capodoperă. Perioada elenistică a durat aproape 300 de ani, considerat în mod tradițional că a început în 323 î.Hr. și s-a încheiat în 31 î.Hr. Primul este anul morții lui Alexandru cel Mare, în timp ce al doilea este anul în care a avut loc bătălia de la Actium, timp în care Augustus a triumfat asupra rivalului său, Marco Antonio, care a fost susținut de Cleopatra VII, ultimul conducător activ al Egiptului ptolemeic.

Deși romanii au reușit să cucerească diferitele regate elenistice pe care le-au întâlnit cu forța armelor, grecii și elenii i-au cucerit cultural. Romanii au fost cei mai avizi colecționari de artă greacă și acest lucru poate oferi o explicație a modului în care o sculptură elenistică a ajuns la Roma.

Boxerul în repaus și realismul sculpturilor elenistice din bronz

Artiștii din perioada elenistică au copiat și adaptat stilurile anterioare, dar în același timp au făcut propriile inovații semnificative. Una dintre cele mai notabile este introducerea realismului în arta sa.

Artiștii eleni au arătat mai puțin interes față de figurile ideale standard. În schimb, produceau sculpturi mai realiste. De exemplu, copiii nu mai erau reprezentați ca adulți în miniatură, ci ca niște copii.

Totuși, acest realism nu este neapărat echivalent cu individualismul. Unele dintre trăsăturile realiste găsite în arta elenistică pot fi văzute în mai multe sculpturi. Acest lucru sugerează că s-ar putea să fi existat un repertoriu artistic care a fost folosit de artiștii eleni în timpul creării sculpturilor lor.

În plus, rezistența la tracțiune a bronzului permite forme mai dinamice. De asemenea, culoarea sculpturilor din bronz, când au fost realizate pentru prima dată, ar fi fost un maro lucios, reflectorizant, nu diferit de pielea bronzată pe care ar fi avut-o subiecții săi. O altă caracteristică importantă a artei elenistice este expresia emoțională pe care ar putea să o afișeze piesele de artă.

Acest lucru este vizibil în special în sculpturile din bronz. Comparativ cu piatra, metalul poate conține cele mai fine detalii (datorită procesului de turnare în ceară), permițându-i artistului să surprindă emoțiile dorite în lucrarea sa.

În perioada elenistică, piesele de bronz erau de fapt destul de comune. Procesul de turnare în ceară pierdută, nu numai că a făcut posibil detaliile detaliate ale sculpturilor, ci a permis și producerea de mai multe copii ale operei de artă.

Lysippus din Sikyon, sculptorul personal al lui Alexandru cel Mare, este considerat a fi realizat până la 1.500 de sculpturi în bronz în timpul vieții sale. Se știe că niciuna dintre aceste piese nu a supraviețuit până în prezent. Cu toate acestea, i s-au atribuit mai multe sculpturi.

Sculpturile din bronz din perioada elenistică sunt rare, doar între 100 și 200 cunoscute astăzi. Acest lucru nu este deloc surprinzător, deoarece bronzul era un metal prețios care putea fi ușor topit și reciclat în monede și alte obiecte. 

Unele sculpturi din bronz, de exemplu, au fost transportate pe nave ca pradă și s-au scufundat pe fundul mării când s-au scufundat navele. 

S-a speculat că Boxerul în repaus s-ar fi putut ascunde pentru a preveni căderea în mâinile invadatorilor, pe baza modului atent în care a fost îngropat. 

Întrebări în așteptare despre Boxerul în repaus

Unele dintre întrebările legate de boxerul în repaus includ când a fost făcut și cine a făcut-o. Deși erudiții sunt de acord că sculptura este din perioada elenistică, estimările pentru data exactă a creerii obiectului variază între 330 și 50 î.Hr. C. Pe de altă parte, identitatea creatorului sculpturii rămâne complet necunoscută.

Există, de asemenea, întrebări cu privire la subiectul sculpturii în sine, în special identitatea acesteia. În general, sculptura este destinată să reprezinte un boxer în repaus. O descriere a Boxerului în repaus, scrisă de Seán Hemingway, curator al Departamentului de artă greacă și romană de la Muzeul Metropolitan de Artă, este după cum urmează:

Nasul spart și urechile de conopidă sunt condiții obișnuite ale boxerului, probabil rezultatul unor lupte anterioare, dar felul în care respiră prin gură și tăieturile sângeroase de pe urechi și față fac mai clare daunele provocate de adversarul său. Mușchii din brațe și picioare sunt tensionați de parcă, în ciuda epuizării competiției, ar fi gata să sară și să înfrunte următorul luptător. "

Boxerul în repaus este o sculptură realistă, dar nu este clar pe cine ar trebui să reprezinte Boxerul. Potrivit unui savant, Roland Ralph Redfern Smith, sculptura nu este un adevărat portret.

Cu alte cuvinte, nu este destinat să reprezinte un luptător specific. În schimb, Smith susține că este un exemplu de realism de gen, în care „individualitatea este eliminată în favoarea unei expresii generice concentrate, al cărei efect este de a reduce caracterul ei la„ Boxer și nimic altceva ”.

Pe de altă parte, s-a sugerat că sculptura ar fi putut fi inițial expusă publicului în „orașul natal al sportivului pe care l-a comemorat”, sugerând că Boxerul a fost destinat să reprezinte un anumit individ. Cu toate acestea, alții au propus ca sculptura să reprezinte eroul grec Heracles.

Această identificare se bazează pe similitudinea poziției sculpturii și tratamentul bărbii sale cu două statui ale lui Heracle care sunt atribuite lui Lisip. În acest caz, este posibil ca Boxerul să fi fost un obiect sacru care a fost adăpostit cândva într-un altar grecesc.

Boxerul în repaus este mai mult decât o simplă operă de artă

Unii cercetători sunt de părere că vechii greci și romani îl apreciau pe Boxer în repaus nu numai ca o operă de artă, ci și ca un obiect care posedă puteri magice. Părți din sculpturile de mână și picior prezintă semne de uzură, iar acest lucru se crede că a fost cauzat de atingeri repetate în timpurile străvechi.

Unii au sugerat că Boxerul în repaus a fost creditat cu puteri de vindecare, ceea ce este plauzibil, deoarece se crede că anumite statui ale unor sportivi celebri au asemenea puteri. Prin urmare, întrucât sculptura era foarte venerată, romanii ar fi putut avea mare grijă să o protejeze atunci când Roma era amenințată de invadatorii „barbari”.

În timp ce există multe întrebări și speculații fără răspuns în jurul boxerului în repaus, există altele la care academicienii au reușit să răspundă satisfăcător. Una dintre acestea sunt tehnicile utilizate în producția acestei capodopere. La fel ca majoritatea sculpturilor elenistice din bronz, Boxerul în repaus a fost realizat folosind turnarea cu ceară pierdută prin procesul indirect.

Acesta a fost unul dintre cele trei procedee de turnare cu ceară pierdută, celelalte două au fost turnate cu ceară solidă și turnate cu ceară goală prin proces direct. Turnarea indirectă a investițiilor a avut anumite avantaje față de alte tehnici. În turnarea solidă din ceară pierdută, numai figurile mici pot fi turnate, datorită proprietăților fizice ale bronzului.

Prin urmare, sculpturile mari pot fi realizate numai cu turnare goală. Unul dintre principalele avantaje ale procesului indirect față de cel direct este păstrarea modelului original în timpul turnării. Aceasta înseamnă că ar putea fi făcute copii ale aceleiași sculpturi, sculpturi la scară largă ar putea fi turnate în bucăți și secțiuni ar putea fi reformate, dacă este necesar.

Boxerul în repaus nu a fost turnat ca o singură bucată de bronz, ci a fost împărțit în diferite secțiuni: cap, corp, organe genitale, brațe, mănuși, antebrațe, piciorul stâng și degetele de la mijloc. Aceste secțiuni individuale au fost sudate împreună. Există, de asemenea, dovezi că sculptura a fost prelucrată la rece, în special părul său, ca parte a procesului de finisare. Procesul servește la întărirea bronzului.

Deși Boxerul în repaus este o sculptură din bronz, a fost folosită și o cantitate considerabilă de incrustări de cupru. Acest lucru se remarcă în special în rănile capului sculpturii și în picăturile de sânge de pe coapsa și brațul drept. Folosirea unui metal diferit pentru aceste detalii servește la sporirea realismului sculpturii.

Inlay-ul de cupru a fost folosit și pentru buze, sfarcuri, precum și curele și cusături de mănuși de box. De asemenea, vânătaia de sub ochiul drept are o culoare mai închisă, deoarece a fost turnată dintr-un aliaj diferit.

Astăzi, Boxerul în repaus face parte din colecția Muzeului Național al Romei și este expus în mod normal în Palazzo Massimo alle Terme, care se află la o aruncătură de băț de Roma Termini, gara principală a Romei. Boxerul în repaus este prezentat în aceeași cameră cu Prințul Elenistic (cunoscut și sub numele de Prințul Seleucid), o altă sculptură spectaculoasă din bronz.

Deși cele două piese au fost descoperite în zonă, este probabil că nu au fost înrudite. Boxerul în repaus a fost împrumutat altor muzee. În 2013, de exemplu, sculptura a fost expusă la Metropolitan Museum of Art din New York.

În 2015, sculptura a fost împrumutată Muzeului J. Paul Getty, Getty Center, din Los Angeles, ca parte a expoziției Power and Pathos: Bronze Sculpture of the Hellenistic World. Această expoziție a reunit aproximativ 50 de sculpturi și portrete din bronz, „mai mult decât s-a văzut împreună din cele mai vechi timpuri”.

Boxerul în repaus este considerat pe bună dreptate o capodoperă a sculpturii elenistice din bronz. Această remarcabilă operă de artă a fost admirată de calitățile sale estetice de mulți de la descoperirea sa și a inspirat chiar și alte opere de creație, dintre care cea mai notabilă este El Púgil, compusă de poetul italian Gabriele Tinti.

Admirația pentru Boxerul în repaus va continua probabil în viitor. Cu toate acestea, se speră, de asemenea, că numeroasele întrebări din jurul acestei sculpturi pot avea într-o bună zi răspuns.

Autor: Wu Mingren

sursa:https://www.ancient-origins.es/artefactos-otros-artefactos/pugil-005861

Dictatul Ribbentrop-Ciano, Transilvania și relațiile româno-ungare - 30 august 1940

 

Istoria consemnează, pentru ziua de 30 august 1940, și decizia-dictat de la Palatul Belvedere, din Viena, a trimișilor lui Hitler și Mussolini, miniștrii de externe Ribbentrop și Ciano. Atunci s-a comunicat oficial reprezentanților guvernelor României (ministrul Afacerilor Străine, Mihail Manoilescu) și Ungariei (ministrul de externe Csaky Istvan) „soluția” Germaniei și Italiei în ceea ce privea disputa legată de Transilvania. Aceasta a constat în divizarea Transilvaniei, partea de Nord-Vest atribuind-o Ungariei (42. 243 km2, cu 2. 612. 102 locuitori, din care peste jumătate erau etnici români), sudul provinciei rămânând la statul român. Respectiva decizie, care se înscria în acțiunea Puterilor Axei de reconfigurare a continentului european, a nemulțumit profund România, nu a satisfăcut pretențiile Ungariei, dar a aranjat interesele strategico-militare și economice ale celui de-al Treilea Reich. Ribbentrop și Ciano au fost convinși că prin amenințarea puterii statelor Axei au statuat o situație regională care asigura liniștea și folosirea resurselor României și Ungariei în scopurile lor strategice. Ungaria, situându-se de partea Puterilor revizioniste, a urmărit eliminarea Tratatului de la Trianon și a întregului sistem de la Versailles.

Anul 1940 a găsit statul român într-o stare foarte gravă internă și internațională. Deceniul de domnie al regelui Carol al II-lea a slăbit instituțiile administrative și a bulversat regimul politic partidist care încerca să constituie un sistem democratic mai înaintat, conform Constituției din 1923. Iar perioada 1938-1940 a distrus și acea alcătuire fragilă de democrație și stat funcțional, monarhul preferând să guverneze el însuși, prin intermediul unor guverne compuse din loialiști fără pricepere în treburile publice, persoane corupte și cu o moralitate îndoilenică. Ceea ce a contribuit la defetismul și căderea totală a statului român în fața ultimatumurilor din Est, Vest și Sud când au fost pierdute Basarabia și Bucovina de Nord, Transilvania de Nord și Cadrilaterul. Iar cedarea de la Viena (30 august 1940) a generat și o foarte puternică criză politică și de stat la București, în 5 septembrie plecând guvernul Gigurtu și fiind chemat la guvernare generalul Ion Antonescu. În 6 septembrie, a abdicat și regele Carol al II-lea. Exact în acele zile și-a început intrarea în teritoriul transilvănean cedat armata ungară, administrația și unitățile armatei române retrăgându-se în grabă.

Regentul Horthy Miklos și asociații lui politici au conceput încadrarea Transilvaniei de Nord în statul ungar ca o „recucerire” arpadiană a teritoriului Coroanei Sf. Ștefan, printr-o ocupare militară, folosind tehnici și instrumente ale operațiunilor de război (la fel a procedat și când a primit de la Hitler parte din teritoriul Slovaciei, urmare a primului dictat de la Viena, 2 noiembrie 1938). Sub camuflajul unei așa-zise „morale creștine”, autoritățile horthyste au procedat nu la o “misiune apostolică”, pe care oricum Vaticanul nu o recunoștea statului ungar, ci la cele mai barbare metode, inclusiv asasinatul în masă, pentru a-și impune puterea în Transilvania de Nord și, desigur, pentru a elimina elementul românesc majoritar din acea parte a provinciei. Acel atavism comportamental, probabil inspirat și de contagiunea unor lideri unguri cu tehnicile naziste, precum generalul Henrik Werth, șeful Marelui Stat Major al armatei ungare și unul dintre cei mai apropiați colaboratori ai lui Horthy, nu a avut menirea de a liniști spiritele și așa destul de agitate ale românilor și maghiarilor din Transilvania. Dimpotrivă. Budapesta a profitat și de faptul că la București era o degringoladă totală a guvernării, iar statul român nu avea capacitatea de reacție și apărare a românilor transilvăneni care se vedeau total abandonați unui ocupant cu apucături ce au surprins pe toată lumea.

În cadrul comisiei mixte româno-ungare care trebuia să examineze diferite probleme rezultate din aplicarea dictatului de la Viena, chiar la sfârșitul perioadei de ocupare a Transilvaniei de Nord, în 14 sept. 1940, la Budapesta, delegații României au încercat să introducă pe agenda de lucru și chestiunea asasinatelor în masă din zona cedată Ungariei, desigur pentru a se opri teroarea și pierderile de vieți omenești. Delagația ungară, cum arată un raport diplomatic din acea vreme, la început s-a eschivat și apoi a refuzat a discuta acest subiect. Între timp, agresiunile la adresa populației românești continuau a lua proporții. În a doua jumătate a lunii septembrie 1940 au mai fost câteva încercări de a determina guvernul ungar să oprească suita de abuzuri în Transilvania de Nord, dar tot fără rezultate pozitive. Ca urmare, de la începutul lunii octombrie 1940, Bucureștii s-au hotărât să acționeze diplomatic la Berlin și Roma, solicitându-se ca o comisie germano-italiană, reprezentând „arbitrii” de la Viena, să cerceteze situația creată în Transilvania prin dictatul lui Ribbentrop și Ciano. Astfel, la mijlocul lunii octombrie 1940, a fost constituită Comisia mixtă germano-italiană, condusă de doi diplomați cu rang de ministru, Altenburg-din partea guvernului Germaniei, contele Rogeri-reprezentând guvernul lui Mussolini. Comisia Altenburg-Rogeri a primit misiunea de a examina la fața locului, în cele două părți ale Transilvaniei, plângerile guvernelor României și Ungariei. În fapt, adevăratul scop al acestei comisii mixte germano-italiene era de a liniști spiritele în Transilvania, la Budapesta și București, pentru a demonstra că soluția decisă la Viena, în 30 august 1940, de Ribbentrop și Ciano era adecvată.

Comisia Altenburg-Rogeri a călătorit în Transilvania, între 17-27 octombrie 1940, iar la 29 octombrie s-a deplasat la Viena pentru întocmirea raportului către Ribbentrop și Ciano. Constatările celor doi diplomați au fost oripilante și chiar contele Rogeri, care avea ordin special să susțină punctul de vedere al Ungariei, a trebuit să recunoască faptul că românii și maghiarii din Translivania post-dictatul de la Viena au fost supuși unui regim foarte dificil de viață, iar românii din Transilvania de Nord unei acțiuni de exterminare. Raportul factual a fost finalizat la sfârșitul lunii noiembrie, fiind predat miniștrilor de externe ai Reichului și Italiei. În primele zile ale lunii decembrie 1940, documentul a fost trimis șefilor Legațiilor germane și italiene din București și Budapesta doar sub forma unui extras-sinteză, însoțit de o listă cu șapte recomandări, pentru a fi înmânat guvernelor României și Ungariei. Concluzia generală a Raportului Altenburg-Rogeri, după cum se poate vedea și din documentul pe care-l reproducem după volumul Dictatul de la Viena, Transilvania și relațiile româno-ungare (1940-1944), recent publicat la editura Școala Ardeleană, a fost următoarea: ”Comisiunea constată, pe baza rezultatelor găsite, că partea ungurească poartă o vină mai mare decât cea românească. Concludentă pentru această hotărâre au fost omorurile în masă comise de către Unguri”.

Situația românilor și maghiarilor din Transilvania a continuat să fie foarte grea și după ce Comisia Altenburg-Rogeri și-a prezentat raportul și recomandările. Autoritățile de la Budapesta au fost chiar nemulțumite de „impresia generală” comunicată prin documentul menționat. Drept urmare, în primele luni ale anului 1942, guvernul ungar a pregătit o acțiune diplomatică și propagandistică la Roma și Berlin, urmărind a convinge liderii Germaniei și Italiei să accepte aspirația Budapestei de a prelua toată Transilvania. Așa a rezultat încă o comisie mixtă germano-italiană, numită Comisia Hencke-Rogeri, care a investigat problema rechizițiilor agricole și situația generală din Translivania, în vara și toamna anului 1942, prezentându-și raportul și recomandările la începutul lunii martie 1943 (detalii găsiți în volumul amintit). Doar că, de data aceasta, Germania și Italia au fost atât de deranjate că soluția lor de la Viena (30 august 1940) nu funcționa, încât și-au propus să determine guvernele României și Ungariei să accepte un adevărat protectorat german asupra Transilvaniei, sub forma unei Comisii permanente de Delegați Speciali, cu sediul la Viena și comisii mixte germano-italiene în mai multe orașe transilvănene. Mersul războiului defavorabil Puterilor Axei și reticența guvernelor de la București și Budapesta nu a făcut posibilă aplicarea unui astfel de proiect germano-italian. Dar a fost în măsură a înrăutăți și mai mult relațiile româno-ungare, inspirând și colaboratorii lui Stalin să trateze Transilvania ca un posibil teritoriu de compensație, la sfârșitul celui de-al doilea război mondial, pornind tot de la concepțiile imperialiste și interesele de Mare Putere.

Aviz acelor lideri politici din zilele noastre dispuși la jocuri cu strigoii trecutului sau a repeta greșelile din Istorie! Se plătesc scump, iar zona noastră o știe cel mai bine. În urmă cu 80 de ani, prin dictatul de la Viena, experiența Transilvaniei și a raporturilor româno-ungare au oferit o astfel de mărturie dramatică.

D O C U M E N T: Raportul Comisiei Altenburg-Rogeri, 31 oct. 1940 (extras)

COPIE

Pol. IV. 3432 g.

Extras din raportul final al Comisiunei de anchetă

italo-germană trimisă în Ungaria și România

I. Scopul Comisiunei

La dorința Guvernelor Regale Român și Ungar, Guvernul Reichului și Guvernul Regal italian au decis să trimită o Comisiune de anchetă italo-germană în România și Ungaria. Scopul Comisiunei consta în a ancheta învinuirile ridicate reciproc din partea Românilor și a Ungurilor relativ la atrocitățile și expulzările în massă etc. Comisiunea urma să se limiteze la această misiune și să comunice raportul exclusiv Guvernului german și celui Regal italian. Față de forurile român și ungar nu trebuia să se dea o sentință în decursul anchetei. Pentru îndeplinirea misiunei lor s-a acordat de către Guvernele Regale Român și Ungar drepturi extrateritoriale membrilor Comisiunei în tot timpul șederii lor în Statele respective. Ambele Guverne s-au declarat dispuse, pe de altă parte, să pună la dispoziția Comisiunei toate documentele necesare și să-i permită să audieze personalități din populație, precum și să autorizeze persoanele oficiale să dea Comisiunei toate lămuririle dorite.

II. Compunerea Comisiunei

Din partea Germaniei:

Ministrul Dr. ALTENBURG

L. S. Dr. WOLFF

SS UNTERSTURMFÜHRER MULLENBACH

1 interpret

1 copist

Din partea Italiei:

Ministrul Conte ROGERI

L. S. Contele PIGNATTI

La București s-a alăturat Delegațiunei germane și Maiorul de aviație Dehmel, Președintele Comisiunei de anchetă militară germano-italiană. Întrucât a fost necesar s-au pus la dispoziția Comisiunei de către reprezentanțele germane în Ungaria și România personal ajutător.

III. Delegații Guvernelor Regale Român și Ungar

În urma unei sugestiuni a Guvernului Regal Român, au fost desemnați pe lângă Comisiune, atât din partea acestuia, cât și din partea Guvernului Regal Ungar, Delegații care nu erau membri ai Comisiunei, totuși trebuiau să stea la dispoziția acesteia pentru consultare. Ei au însoțit permanent Comisiunea, nu luau însă parte la audieri.

Din partea României a fost delegat: Ministrul Davidescu

Din partea Ungariei: Consilierul de Legațiune Ujvari.

Lucrările delegaților au fost, după necesitate, susținute pe propriul teritoriu prin alte personalități oficiale. Acestea au fost din partea României: șeful Presei românești A. Randa și Căpi-tanul Popescu; din partea Ungariei adjutantul de Stat Major ungar, Maiorul Rakolozay.

IV. Itinerarul Comisiunei

Delegațiile germană și italiană s-au întâlnit la Budapesta Marți, 15 Octombrie. Comisiunea a fost prezentată aici Ministrului Afacerilor Străine ungar, de către Miniștrii Plenipotențiari german și italian, a plecat la 16 Octombrie cu un avion special la București, a fost prezentată acolo Ministrului Afacerilor Străine român de către Miniștrii Plenipotențiari italian și german și a început apoi drumul de la Brașov spre Vest pe noua linie de frontieră între România și Ungaria, fixată prin hotărârea arbitrală de la Viena din 30 August, până la Arad, unde a ajuns la 27 Octombrie. La 28 a urmat înapoierea Delegațiunei prin Budapesta la Viena, unde s-a început redactarea raportului final al Comisiunei.

Automobilele necesare pentru transportul Comisiunei au fost puse la dispoziție de Guvernul român de la București până la Cluj, iar de la Cluj până la Viena de către Guvernul ungar. Comisiunea a străbătut, în intervalul de la 17-29 Octombrie, 3157 km de drumuri de deal și de șes, câteodată din cele mai proaste.

V. Bazele pentru lucrările Comisiunei

Baza pentru lucrările Comisiunei era alcătuită din documentele procurate de Guvernele ungar și român. Pentru rest, audierile curente furnizau Comisiunei zilnic material nou.

VI. Desfășurarea lucrărilor tehnice ale Comisiunei

Având în vedere marea cantitate de material înaintat de ambele părți, Comisiunea a trebuit să se limiteze la verificarea acuzațiunilor celor mai importante și a cazurilor celor mai grave. Ea a reușit în acest cadru să constate, în cursul călătoriei, toate cazurile indicate din partea Românilor și Ungurilor, respectiv să procedeze la anchetarea lor. Comisiunea, în intervalul de la 18-19 Octombrie, a audiat mai mult de 600 de persoane particulare și oficiale. Unde împrejurările indicau ca necesar au fost vizitate închisori, lagăre de concentrare și de refugiați și s-a examinat cazarea internaților. Pentru examinarea maltrataților s-a recurs în repetate rânduri la medici. S-a examinat în timpul anchetelor, într-o măsură care nu se mai poate preciza, actele de instrucție judiciară și polițienească, listele de deținuți, buletinele de populație, listele de decese, rapoartele de autopsie medico-legale și procesele-verbale oficiale de verificare. Buna-credință a martorilor produși a fost verificată pe cât împrejurările locale o permiteau, prin descinderi la fața locului.

VII. Obiectul Anchetei Comisiunei

Faptele asupra cărora trebuiau să se extindă, conform ord. primit, lucrările Comisiunei au fost:

1. acuzările reciproce de atrocități;

2. problema expulzaților și refugiaților;

Atrocitățile, la rândul lor, se pot împărți în:

a. maltratări

b. omoruri individuale

c. omoruri în massă

Maltratări s-au comis de către ambele părți în toată regiunea vizitată de Comisiune, la Nord și la Sud de noua linie de frontieră. Același lucru s-a întâmplat și cu privire la omorurile individuale, cu toate că, trebuie constatat, acestea au fost mai frecvente în regiunea Turda, Cluj și Târgu Mureș. Omorurile în massă au avut loc în regiunile păduroase și muntoase ale județelor Cluj și Someș.

Problema expulzaților și refugiaților se împarte în:

a. persoanele refugiate, respectiv expulzate, din România spre Ungaria;

b. persoanele refugiate, respectiv expulzate, din Ungaria spre România.

Două chestiuni merită aci o atenție deosebită:

1. Expulzarea păturei conducătoare românești din ținutul revenit Ungariei;

2. Expulzarea coloniștilor români din ținutul revenit Ungariei.

Problema expulzaților și refugiaților este bineînțeles acută în întreaga regiune, de ambele părți a nouii linii de frontieră. Este însă mai frecventă în regiunea din jurul Brașovului, Oradiei, Satului Mare, Aradului și Timișoarei.

VIII. Învinuirile reciproce de atrocități

Pentru judecarea rezultatelor obținute de Comisiunea de anchetă trebuie considerat că bătăile și maltratările la populațiunile rurale ungară și română, care conviețuiesc de secole în Transilvania, nu constituie nimic neobișnuit. Totuși, după sentința arbitrală s-a ajuns în această privință de ambele părți la excese care nu mai pot fi privite ca fiind tradiționale. În această privință Comisiunea, pe baza audierilor de martori și a examinării a numeroși maltratați, a ajuns unanim la convingerea că de ambele părți s-au comis grave maltratări asupra persoanelor, maltratări la care au luat parte nu numai persoane civile dar și jandarmeria și armata; că totuși, la o cântărire a cazurilor, în ceea ce privește atât amploarea cât și gradul exceselor, partea ungară este proporțional mai greu încărcată.

IX. Omorurile individuale

Omorurile individuale au fost comise de Români, mai cu seamă în ultimele zile înaintea evacuării de către armata română. În cazurile izolate și de jandarmi și persoane particulare române. Comisiunea avea impresia că aproape toate cazurile ce se puteau pune în sarcina Românilor, din partea Ungurilor, au fost comunicate și deci au putut fi examinate. Numărul omorurilor individuale puse de Români în sarcina Ungurilor pare să fie mai mare. În timp ce o discriminare a personalităților ungare omorâte de Români nu este aparentă, omorurile comise de Unguri asupra Românilor arată că au căzut victimă personalități marcante care au jucat un rol în acele regiuni în timpul stăpânirei românești și probabil au devenit astfel odioase; preoți, învățători, jandarmi, polițiști și agenți secreți. Din partea ungară aceasta se explică prin faptul că ura, acumulată în ultimii 20 de ani de stăpânire românească contra acestor persoane, a ajuns la descărcare.

X. Omorurile în massă

Comisiunea a acordat o atenție deosebită omorurilor în massă puse de Români pe seama Ungurilor precum și lămurirei substratului lor, deoarece la aceste acțiuni a luat parte armata ungară.

Faptele s-au desfășurat în regiunea păduroasă a județelor Cluj și Someș, a cărei populațiune este în majoritate românească. Pentru aprecierea faptelor, par esențiale și următoarele: Trupele ungare aveau informațiuni că la intrarea lor în aceste regiuni se organiza în populație rezistența împotriva acestor trupe. Deci armata ungară, care intra în această regiune, avea cu siguranță voința să întâmpine hotărât orice rebeliune din partea populației. În legătură cu aceasta se poate arăta că în convențiunea de evacuare româno-ungară Guvernul român se obligase ca, înainte de intrarea trupelor ungare în regiunea dobândită, să strângă toate armele; cu toate acestea, conform documentelor furnizate Comisiunii de Guvernul ungar, s-au mai găsit și au fost strânse de trupele ungare două mitraliere, 497 puști de infanterie, 60 puști de vânătoare, 132 pistoale, 305 baionete, 13 săbii și cantități mari de munițiuni, grenade de mână și explozibile; după același izvor, trupele ungare au avut de înregistrat la intrarea lor zece morți și 34 răniți, prin atacuri pornite de populațiune. Trebuie relevat, referitor la aceste întâmplări asupra cărora se va intra acum în detaliu, că s-a afirmat din partea ungară că este vorba de fapte regretabile.

1. Ip

În noaptea de 13 spre 14 Septembrie, o parte din populațiunea românească a localității a fost scoasă de armata ungară din locuințe și nimicită. Numărul victimelor de la Ip este recunoscut chiar de unguri ca fiind de 155 persoane (bărbătești, femei și copii), adică aproape jumătate din populațiunea românească.

2. Trăsnea

În această localitate au fost omorâți, în amiaza zilei de 9 Septembrie, după precizări ungurești, 66 locuitori români, printre care și preotul român, iar aproximativ 22 gospodării au fost incendiate. Declarația Comandantului ungar că ordinul de a deschide focul a fost provocat de focuri de armă trase de populația românească, pare veridică. Chiar martori români au recunoscut că în localitate, pe când trupele ungare își stabiliseră acolo lagărul, ar fi căzut împușcături din dealurile vecine. În orice caz trebuie pusă la îndoială necesitatea de a ucide și femei și copii, în această acțiune de răzbunare, precum s-a întâmplat la Trăsnea.

3. Mureșenii de Câmpie

În noaptea de 23 spre 24 Septembrie a fost ucisă de soldații unguri, în localitate, familia preotului, a învățătorului și a dascălului, în total 11 persoane (bărbătești, femei și copii).

4. Zalău

În Zalău au fost scoși din casă și omorâți, în ziua de 7 Septembrie, de trupele ungare ce se aflau în trecere, locuitorii români din două case mărginașe. Cu acest prilej au fost omorâte 5 persoane. Prin audierea referitor la cazuri mai puțin importante, ca de pildă cel din Zalău, au ajuns la cunoștința Comisiunei un număr mai mare de alte cazuri, în care au fost omorâte 3, 5 sau mai multe persoane, ca la Sf. Gheorghe, Dragota, Marca, Cerezin, Huedin ș. a. În toate aceste cazuri justificarea pentru cele întâmplate a fost fie focuri trase asupra trupei ungare, fie posesiunea ilicită de arme. Dacă această justificare s-a putut aplica unuia sau altuia dintre cazuri, totuși, aceasta nu explică asprimea cu care s-a procedat împotriva femeilor și copiilor.

XI. Expulzările din partea Românilor

Conform comunicării oficiale ungare, numărul expulzaților și refugiaților din România până la încheierea lucrărilor Comisiunei a fost de 60. 000. Afirmația ungară că această cifră a fost atinsă exclusiv prin măsurile luate de Guvernul român, nu concordă cu constatările Comisiunei. Realitatea pare să fie mai degrabă că la aflarea știrii despre sentința arbitrală de la Viena s-a redeșteptat flacăra patriotismului printre ungurii din teritoriile ce rămâneau României, ceea ce a determinat mai cu seamă pe lucrătorii unguri, chelnerii, servitorii etc. să părăsească locurile lor în pripă, adeseori contra voinței patronilor lor. La aceasta a contribuit poate și ideea că în patria ungară posibilitățile de existență ar fi mai bune și deoarece s-au ivit în curând dificultăți din cauza aglomerării la obținerea de posturi în Ungaria, s-a căutat adesea a se învinge aceste dificultăți invocându-se răul tratament suferit din partea Românilor. Comisiunea are impresia că autoritățile române au creat câteodată o atmosferă care făcea pe mulți Unguri să socotească preferabilă plecarea. La acestea ar fi contribuit și dispozițiunile fostului Guvern român, date anumitor întreprinderi de armament, ca Ungurilor, care vor să părăsească țara, să nu li se facă dificultăți. Asupra acestei măsuri s-a revenit, după o informație oficială a actualului Guvern român, în urma schimbării regimului din București. Este exact că mai târziu, după ce din partea ungară s-au luat măsuri de represalii, s-a trecut la expulzări și din partea Românilor. După impresia Comisiunei și după anumite indicații ungare, absolut demne de încredere, din numărul de 60. 000 de expulzați ar fi aproximativ 60-70 % refugiați, spoliați de tot ce posedau.

XII. Expulzările din partea Ungurilor

Comisiunea este de părere să se recunoască Ungurilor buna-credință în afirmarea că majoritatea refugiaților unguri din România au fost forțați să plece, deoarece – după cum s-a arătat mai sus – depozițiile oamenilor în această privință au fost adesea falsificate din motive egoiste.

În ceea ce privește excluderea intelectualității române, este mai cu seamă caracteristică expulzarea a 100 de familii din Oradea.

În ceea ce privește problema coloniștilor români, chestiunea se prezintă astfel: la timpul său, Guvernul român, după punerea în aplicare a reformei agrare, a stabilit coloniști români – în majoritate ardeleni – în teritoriile dobândite prin tratatele de pace. Pământul care a devenit liber prin deposedarea vechilor proprietari unguri, a fost în genere împărțit gratuit și s-au acordat coloniștilor ușurări fiscale (10 ani fără impozite). Audierea coloniștilor români din diverse localități permite să se constate că prin organele locale oficiale ungare se exercită o presiune mai mult sau mai puțin puternică ca ei să părăsească țara.

Contrar asigurărilor date de Guvernele ungar și român cu prilejul instituirii Comisiunei, expulzările continuă încă din ambele părți. Acestui punct trebuie să i se acorde o atenție deosebită, deoarece se știe că prin hotărârile arbitrale din Viena, cetățenii ambelor State au dreptul, în caz de opțiune, să ia cu ei toată averea lor. Pare că se caută, atât din partea românească cât și din cea ungurească, ca prin expulzări, astfel cum au fost executate până acum, să se preîntâmpine pretențiunile optanților asupra dreptului de proprietate în ceea ce privește plecarea cu avutul lor.

XIII. Impresia generală

Comisiunea constată, pe baza rezultatelor găsite, că partea ungurească poartă o vină mai mare decât cea românească. Concludentă pentru această hotărâre au fost omorurile în masă comise de către Unguri.

XIV. Recomandări

Cu toate că misiunea Comisiunei era limitată exclusiv la cercetări și constatări, atât din partea guvernamentală ungară, cât și românească au fost luate în considerare, de comun acord cu Comisiunea, măsurile ce ar fi indicate să creeze în Transilvania o atmosferă pașnică. Cu acest prilej au fost preconizate din partea Ungurilor, înainte de toate, reglementarea cât mai neîntârziată a tuturor chestiunilor economice și de comunicație în suspensie, iar din partea Românilor s-a indicat ca necesar crearea unui statut minoritar româno-ungar. Pe de altă parte s-a exprimat adeseori îndoială dacă aceste două puteri ar fi în stare, fără intervenția Axei, să ajungă la un acord, pe cale de tratative, asupra chestiunilor în suspensie.

XV. Colaborarea în Comisiune

Detaliile de față ale raportului final înfățișează concepția unitară a Comisiunei, care în toate fazele lucrărilor a fost întotdeauna de părere unanimă și de aceea a și ajuns la concluzii comune asupra anchetelor. Nici o clipă nu s-au ivit divergențe de păreri în aprecierea împrejurărilor.

XVI. Activitatea delegaților

Delegarea câte unui reprezentant din partea Guvernelor Regale Ungar și Român pe lângă Comisiune s-a dovedit ca utilă, deoarece Domnii au stat în contact continuu cu Guvernele lor și au putut astfel informa și sfătui Comisiunea în lucrările ei.

Viena, în 31 Octombrie 1940

ss. Rogeri ss. Altenburg

 Arhiva M. A. E. , Fond 71 Transilvania, Vol. 123, f. 113-123

sursa:https://www.cotidianul.ro/dictatul-ribbentrop-ciano-transilvania-si-relatiile-romano