23 august 1944, cel mai controversat moment al istoriei României

 

23 august 1944 rămâne probabil cel mai controversat moment al istoriei noastre contemporane. Deciziile din acea fierbinte zi de miercuri din vara celui de-al cincilea an de război au fost analizate, criticate, răstălmăcite, lăudate, făcând din audienţa mareşalului Antonescu la Regele Mihai „minutul de aur” al istoriei noastre recente.

În fond, discuţiile pro şi contra din jurul actului de la 23 august se axează pe răspunsurile la două întrebări majore:

1) A fost lovitura de palat a Regelui Mihai cauza şi nu doar preludiul instaurării comunismului în România ? 

2) Cât de benefică din punct de vedere moral, politic şi militar a fost pentru ţara noastră, întoarcerea armelor împotriva Germaniei şi alinierea alături de puterile aliate (URSS, Marea Britanie şi SUA) ?   

La aceste întrebări, dar şi la multe altele, vor răspunde istoricii Dan Falcan şi Florin Cristescu, într-o ediţie specială a dezbaterilor „Historia” moderată de Ciprian Stoleru şi transmisă de adevarul.ro,

Puteţi urmări şi comenta emisiunea AICI.

sursa:https://adevarul.ro/cultura/istorie/dezbatere-historia-adevarul-live-ora-1200-23-august-1944-mai-controversat-moment-istoriei-romaniei-1_5f3f67535163ec42712d5bca/index.html

PAGINĂ DE ISTORIE ROMÂNEASCĂ - Lucrările de restaurare la Palatul Voievodal ”Curtea Veche” au ajuns abia la 25% și nu vor fi terminate până în primăvară / Ce descoperiri au făcut arheologii și cum se modifică proiectul

Lucrările de restaurare și punere în valoare făcute de Primăria Capitalei la Palatul Voievodal ”Curtea Veche”, din Centrul Istoric al Bucureștiului, au ajuns la 25%, a declarat pentru HotNews.ro consilierul primarului Gabriela Firea, Marius Coaje. În prima fază, clădirea a fost curățată de lucrările făcute ilegal în perioada comunistă și după revoluție, s-a început descărcarea arheologică și s-au făcut zidurile de sprijin pentru pereții în pericol de prăbușire. Lucrările au început în aprilie 2018 și au termen de finalizare în primăvara anului viitor, dar nu vor fi gata la termen deoarece nici măcar nu s-a terminat descărcarea arheologică.

Partea bună este că arheologii au găsit în timpul săpăturilor vestigii de dinaintea domniei lui Vlad Țepeș, care vor fi puse în valoare. Descoperirile duc însă la modificarea substanțială a proiectului.

”Până acum am executat următoarele lucrări: eliberarea amplasamentului, am ridicat și stocat într-un spațiu adecvat toate obiectele și exponatele de acolo, am pus în siguranță vecinătățile, și am asistați de arheologi, săpătura manuală, subzidiri, am turnat pilonii, grinzile și centurile provizorii, am injectat piloți. De asemenea, am îndepărtat intervențiile făcute de-a lungul timpului, o bună parte ilegal, planșeul făcut în anii 80, am sprijinit boltele și ne-am ocupat de montarea conductelor pentru colectarea apelor pluviale, împământare, instalații electrice și sanitare. Acum lucrăm la rostuirea zidăriei de cărămidă”, a declarat Marius Coaje pentru HotNews.ro.

Acesta spune că lucrările nu se pot executa mai repede deoarece este o clădire foarte valoroasă și atât îndepărtarea construcțiilor parazit cât și săpăturile se fac numai în prezența arheologilor și prin metode specifice, astfel încât să nu fie afectat monumentul.

”Toate săpăturile au fost executate doar sub supravegherea arheologilor, la pensulă, de demolat am demolat cu lingurița. Și noi ne dorim să terminăm mai repede, dar nu ne permitem să afectăm clădirea, este una dintre cele mai valoroase din București”, a spus Marius Coaje.

Săpăturile arheologice au adus la lumină niște ziduri foarte vechi, de dinainte de Vlad Țepes. ”Vestigiile descoperite sunt: un zid de secol XIV în incinta corpului 1, o gospodărie de secol XVI, picturi din secolul XIX, elemente mult mai vechi, care nu au fost datate. În curtea din spatele palatului s-au găsit alte două gospodării din secolul XVI”, a mai spus Marius Coaje. De asemenea, s-a găsit și ”ușa secretă” către un tunel care iese câteva străzi mai încolo.

Finalizarea lucrărilor depinde de finalizarea descărcării arheologice. ”Nu putem da un termen, fiindcă nu depinde de noi. De asemenea, descoperirile făcute duc la modificare proiectului inițial. Cel mai probabil se va renunța la acoperirea ansamblului, iar amenajările făcute vor fi minimale, astfel încât să fie pus în valoare tot ansamblul. Dar nu putem actualiza proiectul până nu terminăm descărcarea”, a declarat Marius Coaje pentru HotNews.ro.

Potrivit avizului dat de Ministerul Culturii, proiectul de consolidare și restaurare a Palatului Voievodal implică următoarele lucrări:

- măsuri de intervenție pentru eliminarea pericolului iminent de prăbușire: demolarea planșeelor de beton de la cotele +3,14m(de deasupra pivnițelor) şi +10, 44m (planșeu deformat care a dus la cedarea pereților de zidărie de dedesubt, realizarea unei rețele de centuri din beton armat pe pereții de zidărie; consolidarea stâlpilor de cărămidă și a pereților de zidărie de cărămidă cu baterii de tiranți verticali, consolidarea bolților de cărămidă cu grinzi din beton armat, consolidarea pereților prin eclisare cu elemente metalice, realizare de noi pavilioane pe structură metalică (stâlpi ancorați în grinzile și centurile de beton armat ale planșeelor, grinzi metalice), injectarea fisurilor și crăpăturilor cu mortar de var și marcarea intervențiilor, măsuri pentru eliminarea umidității; conservarea și restaurarea vestigiilor arheologice (măsuri de extremă urgență).

- lucrările de refuncționalizare propun: asigurarea unui circuit muzeistic adecvat (hol acces, cu toate facilitățile necesare, nod de circulație verticală cu lift), asigurarea spațiilor auxiliare necesare funcționării unui muzeu (spații expoziționale, multifuncționale, administrative, tehnice, depozitare), închiderea și climatizarea spațiilor pentru a asigura conservarea vestigiilor, amenajarea terasei de peste pivnițele boltite, acoperirea cu o structură metalică ușoară, reversibilă a terasei, interconectarea tuturor spațiilor. Se vor reface rețelele electrice interioare, exterioare și branșamentele, instalațiile sanitare, rețeaua de canalizare, instalațiile de încălzire/climatizare.

Lucrările de consolidare sunt executate de Compania Municipală de Consolidări și costă peste 32 milioane de lei. Proiectul de restaurare face parte din Planul Integrat de Dezvoltare Urbană. Proiectant general este Polarh Design.

După restaurare, Palatul Voievodal va deveni spațiu muzeal care va adăposti spații expoziționale cu caracter temporar și permanent, spații multifuncționale destinate întrunirilor și manifestărilor culturale, spații administrative (birouri), spații tehnice necesare asigurării climatizării, spații de depozitare materiale arheologice, o cafenea, magazine, asta cel puțin în proiectul inițial.

Muzeul Palatul Voievodal Curtea Veche păstrează cele mai vechi mărturii istorice din București, care datează din secolul al XIII-lea, însă cel mai important aspect îl reprezintă continuitatea locuirii acestui spațiu timp de peste 500 de ani, foarte puține locuri din București având această valoare istorică. Muzeul este organizat în incinta Curții Domnești, reședință a principilor Tării Românești începând din secolul al XIV-lea. Între anii 1459-1660, Bucureștiul a fost reședința domnitorilor Tării Românești, în paralel cu vechea capitală a Târgoviștei, iar după anul 1660 a rămas capitală unică.

Perioada de glorie a Curții Domnești a fost în timpul domniei lui Constantin Brâncoveanu (1688-1714), când suprafața palatului și a grădinilor însuma 25.000 mp, într-un perimetru delimitat azi, la sud, de râul Dâmbovița, la vest de străzile Smârdan și Șelari, la nord de arteră comercială Lipscani, iar la est de bulevardul I.C. Brătianu. Muzeul a fost amenajat între anii 1969-1974 și păstrează în cea mai mare parte amprenta istorică a secolului al XVIII-lea precum și fragmente de ziduri din timpul domniei lui Vlad Țepeș (1456-1462), alături de fundațiile primei reședințe din secolul al XIV-lea.

sursa:https://www.hotnews.ro/stiri-cultura-24181462-fotogalerie-lucrarile-resaturare-palatul-voievodal-curtea-veche-ajuns-abia-25-nu-vor-terminate-pana-primavara-descoperiri-facut-arheologii-cum-modifica-proiectul.htm

PAGINĂ DE ISTORIE ROMÂNEASCĂ: Un blazon de piatră ce a aparţinut principelui Gabriel Bethlen a fost descoperit în timpul lucrărilor de restaurare a Cetăţii Făgăraş.

Blazonul, cu dimensiunile 100/70 cm, are, central, în scut două păsări de baltă străpunse de o săgeată iar de o parte şi alta, doi lei ce susţin o coroană, pe margine, de jur împrejur, fiind reprezentat un dragon, relatează Agerpres.

Conform reprezentanţilor administratorului cetăţii, din "Inventarul cetăţii" din 1632, realizat la trei ani după moartea principelui, ar reieşi că acest blazon ar fi fost depozitat pe bastionul de sud-est al Toboşarului.

Gabriel Bethlen a fost principe al Transilvaniei în perioada 1613-1629 şi, începând cu 1619, lider al mişcării antihabsburgice din estul şi nordul Ungariei, în contextul Războiului de Treizeci de Ani.

Cetatea Făgăraşului a devenit reşedinţă a principilor Transilvaniei şi centru politico-administrativ al marelui domeniu al Făgăraşului în secolul al XVII-lea.

Descoperire arheologică în cetate

Lucrările la canalizarea curții exterioare, care se desfășoară sub supraveghere arheologică (în cadrul proiectului de restaurare) au dus la o descoperire importantă pentru istoria cetății Făgăraș, și anume un blazon de piatră, ce a aparținut principelui Gabriel Bethlen (1613-1629).
Blazonul dimensiuni 100 cmx70 cm) are, central, în scut două păsări de baltă străpunse de o săgeată, iar de o parte și alta doi lei ce susțin o coroană. 

Lucrările la canalizarea curții exterioare, care se desfășoară sub supraveghere arheologică (în cadrul proiectului de restaurare) au dus la o descoperire importantă pentru istoria cetății Făgăraș, și anume un blazon de piatră, ce a aparținut principelui Gabriel Bethlen (1613-1629).
Blazonul dimensiuni 100 cmx70 cm) are, central, în scut două păsări de baltă străpunse de o săgeată, iar de o parte și alta doi lei ce susțin o coroană. Pe marginea acestui blazon, de jur împrejur un dragon.
În cetate, se mai păstrează încă un blazon al principelui Bethlen din anul 1627, de mici dimensiuni lucrat în stucatură, pe ușa de la loggia de la etajul I (dar mai simplificată – doar cele două păsări de baltă străpunse de săgeată). Totodată, inventarele generale ale cetății (1632, 1637, 1656 și 1676) amintesc, în castel, încăperi cu blazonul principelui, situate la etajul al II-lea, dar care, la acest moment, nu se mai păstrează.
Am încercat să identificăm locul unde era sau trebuia pus acest blazonul de piatră descoperit recent.
Inventarul cetății din 1632 (realizat la trei ani după moartea principelui) menționa că pe bastionul de sud-est (al Toboșarului) era depozitat blazonul de piatră al „răposatului nostru domn, în câteva bucăți pentru bastion”. Desigur, nu pentru cel pe care se găsea (deoarece a fost construit de Bathorești), ci, se pare, pentru cel de nord-est care are o inscripție cu numele provizorului cetății la acea dată – Rethi - și un an – 1625. Anul menționat nu înseamnă anul finalizării bastionului, ci nivelul la care s-a ajuns în acel an și este de presupus că, nefinalizându-se acest bastion, blazonul nu a mai fost pus.
Acest al treilea bastion, singurul fără urechi, este ultimul construit de Gabriel Bethlen și este de presupus că aici dorea principele să pună blazonul.
Amintim că în 1623, principele întocmește un plan de modernizare a fortificațiilor exterioare ale cetății Făgăraș, în 36 de puncte, care prevedea, printre altele și construirea a 3 bastioane (unul dintre acestea – cel de sud-est fusesese construit de către familia Bathory).
Menționăm că amplele lucrări de modernizare ale cetății Făgăraș inițiate de principele Gabriel Bethlen determină înființarea, în cetate, a breslei tâmplarilor și pietrarilor în 1620.
Fără îndoială că cetatea nu și-a spus toată istoria și că, poate, vom mai descoperi lucruri interesante.

sursa:https://www.hotnews.ro/stiri-cultura-24178080-brasov-blazon-piatra-principele-gabriel-bethlen-cetatea-fagaras.htm

PAGINĂ DE ISTORIE ROMÂNEASCĂ - „Regele Mării“ în România, domnitorul care a pus bazele dezvoltării relaţiilor comerciale maritime

Principele Carol I

Principele CAROL I, a înzestrat în acelaşi timp ţara şi cu o flotă comercială şi una de război. 

Capacităţile productive navale româneşti erau constituite din ateliere şi şantiere navale.

În primăvara anului 1866, Principele Carol I a acostat pe pământ românesc, la bordul unui mic vas, sub pavilion străin, ce ancorase lângă Turnu Severin. 

Pentru România începea o etapă de redresare economică, mai ales după obţinerea independenţei de stat, dotând România cu o serie de instituţii moderne. 

Este primul domnitor al ţării care se dedică construirii unei flote naţionale, de la Dunăre la Marea Neagră, până la el vorbindu-se foarte puţin despre o Românie de apă. Din această cauză i s-a spus şi “Regele Mării”. 

Între 14 şi 20 octombrie 1879, Carol I a efectuat prima călătorie în Dobrogea, la bordul navei Ştefan cel Mare, şi tot atunci a văzut pentru prima dată Marea Neagră. 

Domnitorul ştia că lupta pentru Dobrogea înseamnă dobândirea unui port la Marea Neagră, vital pentru comerţul României. 

Podul ”Regele Carol I”

“Prinţul, cum stă pe mal şi priveşte Marea verde şi frământată, simte deşteptându-i-se visuri despre viitoarea putere maritimă a României şi planuri înalte îi trec prin minte”, scrie Carol I despre el în memoriile sale. 

Călătoria din Dobrogea şi la Marea Neagră nu a rămas fără urmări. În 1882 se hotărăşte construirea căii ferate Bucureşti-Feteşti, la Dunăre, iar în acelaşi an guvernul cumpără calea ferată Cernavodă-Constanţa. 

În 1895 se inaugurează podul peste Dunăre, de la Cernavodă, spunând că “de azi înainte nimic nu mai desparte România din stânga Dunării de Dobrogea, pe care, prin vitejia ostaşilor noştri din războiul de la 1877, am împreunat-o din nou cu patria-mumă. Astfel vom putea da acestei provincii şi porturilor ei de pe ţărmul Mării toată îngrijirea noastră, spre a lor dezvoltare şi propăşire”. 

 

Podul de la Cernavodă

Podul a deschis portului de la Constanţa calea către relaţiile comerciale care au făcut posibilă dezvoltarea maritimă. 

O altă grijă a suveranului României a fost înzestrarea Mării nu numai cu o flotă de comerţ, ci şi cu una de război. Aşa se face că la 1882, în apele române au venit primele două nave de luptă şi de şcoală, construite în Anglia, precum crucişătorul Elisabeta, una dintre cele mai moderne nave de război din acel timp, care va rămâne în serviciul ţării timp de 42 de ani şi celebrul bric Mircea, care şi astăzi reprezintă mândria şcolii româneşti de marină. Cam tot în aceeaşi perioadă, guvernul a beneficiat de 21 de milioane de lei, o sumă colosală la acea vreme, pentru modernizarea portului de la Constanţa.

Crucișătorul ”Elisabeta”,  în anul 1888

Bricul ”Mircea” în anul 1939

“În jurul anului 1900, capacităţile productive navale româneşti erau constituite din ateliere şi şantiere navale, utilizau 800 – 1.000 de salariaţi şi erau capabile să execute nave fluviale, cu sau fără propulsie (pasagere, remorchere, şlepuri, ceamuri, bacuri, pontoane ş.a.), reparaţii şi transformări de nave de mic tonaj şi diverse alte ambarcaţiuni, spune”, precizează Constantin Cumpănă şi Corina Anghelescu, în lucrarea “Amintiri despre o flotă pierdută”. 

Șantier Naval în România, anul 1890

Câţiva ani mai târziu, printr-o simplă apăsare pe buton, Carol I a pus în mişcare instalaţiile magaziei cu silozuri din portul Constanţa. 

România, grânarul Europei, trimetea prima cursă de cereale către Rotterdam.  

Carol I avea rău de mare “Dacă Întemeietorul României maritime n-ar fi suferit de rău de mare, poate că atunci, aşa cum şi-a ridicat ca un semn al puterii sale pe uscat Castelul Peleş, ar fi ridicat şi aici un vas amiral, care să-l poarte pe valurile Mării Negre şi să fie ca un semn al puterii lui pe apă”, scrie biograful român Emanoil Bucuţa. 

În schimb, soţia regelui, Elisabeta, iubea marea şi şi-a ridicat la malul mării un pavilion din lemn, asemănător unui vapor, per care l-a denumit “Cuibul Reginei” de la mare. 

Regina avea şi un vas de croazieră, cu care pleca pe mare  să vadă delfinii, însoţită de suita sa. 

Regina Elisabeta, soția Regelui Carol I

Ultima călătorie a Regelui Carol I a fost tot pe apă, aşa cum venise cu 48 de ani în urmă, şi se întâmpla în primăvara anului 1914, când suveranul a mers la pescăriile de la gura braţului Sf. Gheorghe. El a fost însoţit de biologul Grigore Antipa, care avea la rândul său vederi largi cu privire la planurile de dezvoltare ale Mării Negre. 

Jumătate de an mai târziu, în ajunul izbucnirii Primului Război Mondial, Carol I se stingea din viaţă, lăsându-l moştenitor al tronului pe nepotul său Ferdinand, făuritorul Marii Uniri de la 1 decembrie 1918.

sursa: https://adevarul.ro/locale/focsani/cine-fost-regele-marii-romania-domnitorul-pus-bazele-dezvoltarii-relatiilor-comerciale-maritime-1_5ef320485163ec42714258cb/index.html?utm_source=HISTORIA&utm_medium=Facebook&utm_campaign=Adevarul&fbclid=IwAR2_ivomZ415YKebt7YmHu4cwRx9ZeWR92Fdhv6x-Oky8K9zeK4Ok3WD4nc

PAGINĂ DE ISTORIE ROMÂNEASCĂ - Mareșalul Ion-Victor Antonescu și Mișcarea Legionară

Mareșalul Ion-Victor Antonescu

În noapte dintre 29 și 30 noiembrie 1938, „căpitanul”, așa cum era numit conducătorul mișcării legionare, Constantin Zelea Codreanu, avea să fie ucis în pădurea Tâncănești de lângă București.

Locul său la conducerea mișcării a fost luat de către Horia Sima.

Am început acest articol cu această mențiune deoarece mișcarea legionară trebuie separată ca și timp pe cele două perioade: din timpul lui Constantin Zelea Codreanu și din timpul lui Horia Sima.

Există o diferență majoră de abordare. Mișcarea reală, cea care a însuflețit milioane de români, a fost cea condusă de către Constantin Zelea Codreanu.

Maresalul Ion Victor Antonescu  și  Corneliu Zelea Codreanu

Opoziția violentă a acestora la adresa autorităților și abordarea radicală a dus în cele din urmă la un conflict deschis, de multe ori un conflict armat.

Au urmat asasinate, adică fapte comise în afara legii, ce au dus în cele din urmă la momentul dramatic al asasinării căpitanului.

Însă situația în țară devenise foarte grea,  Regele Carol al II-lea se înconjurase de o camarilă cu ajutorul căreia controla resursele României și făcea imposibilă dezvoltarea ei. 

Practic în perioada interbelică se ajunsese la un stat românesc care deservea un grup restrâns de persoane și nu pe români.

Regele Mihai I si Regele Carol al II lea

În decembrie 1933 Gheorghe Duca decide să interzică participarea mișcării la alegerile pentru parlament, pentru ca pe 29 decembrie 1933 un grup de trei legionari să îl asasineze pe prim-ministru. 

Constantin Codreanu avea să fie achitat de tribunal pentru acuzația de complicitate la crimă, ceea ce relevă faptul că între acesta și actul criminal din 1933 nu există nici o legătură.

Cei trei erau membri ai mișcării însă operațiunea nu era una de care să aibă cunoștință conducătorul mișcării. Actul de justiție, asupra căruia nu putem ridica dubii, a confirmat acest lucru. De ce nu putem ridica dubii ? Pentru că puterea nu era deținută de legionari și conducătorii politici de moment ar fi utilizat în propriul scop actul de justiție dacă ar fi existat un minim de dovezi.

”Cu Corneliu Codreanu am avut doar câteva convorbiri. Am priceput din prima clipă că stau de vorbă cu un om într-o țară de fleacuri umane. Prezența lui era tulburătoare și n-am plecat niciodată de la el  fără să simt acel suflu iremediabil, de răscruse, care însoțește existențele marcate de fatalitate. De ce n-aș mărturisi că o teamă ciudată mă cuprindea și un fel de entuziasm plin de presimțiri ?” - Emil Cioran

În preajma anului 1938 neînțelegerile dintre Nicolae Iorga, marele om politic, și Constantin Zelea Codreanu aveau să se intensifice. Codreanu îl acuza pe Iorga că era dual și că susținea structura antinațională condusă de Carol al II-lea. 

În urma unei plângeri penale făcute de către marele scriitor Codreanu avea să fie arestat și în cele din urmă executat. Motivația publică este că acesta ar fi încercat să fugă de sub tutela poliției și în urma focurilor de armă trase a decedat. În fapt a fost vorba despre o execuție politică.

Nicolae Iorga a înaintat numeroase memorii instanței în care a solicitat retragerea acuzațiilor aduse lui Codreanu, însă comanda politică cu privire la condamnarea căpitanului fusese dată. Marele scriitor a primit numeroase amenințări și simțea că viața sa este în pericol.

Horia Sima si Nicolae Iorga

Tot o execuție politică a fost și asasinarea lui Nicolae Iorga pe 27 noiembrie 1940 ca și act de răzbunare a mișcării legionare. Cel care teoretizase și fundamentase științific și istoric Marea Unirea de la 1 decembrie 1918 și însuflețise generații de patrioți, avea să fie uciș tocmai datorită acuzației de trădare.

Horia Sima este prezentat ca un apropiat al regimului nazist condus de către Hitler. După moartea lui Codreanu el a preluat conducerea mișcării și a pus la dispoziția unei puteri străine, regimul nazist din Germania, mișcarea. Sigur că acest lucru s-a făcut fără ca membrii să cunoască acest lucru.

Pe 28 iunie 1940 Rusia Sovietică dădea un ultimatum României cu privire la retragerea administrativă și militară din Basarabia. Acest lucru se făcea sub presiunea armelor, Rusia având la acel moment probabil cea mai puternică forță armată a Europei. 

Carol al II-lea a cedat și a dispus retragerea din Basarabia, fapt ce s-a făcut complet dezorganizat și fără a solicita timpul necesar unei astfel de misiuni. Pe 28 iunie 1940 armata rusă trecea deja Nistrul și se dădea la acțiuni militare și de provocare a armatei române.

Ulterior, prin dictatul de la Viena și cel de la Craiova, România avea să mai piardă și alte teritorii. 

De această dată Hitler avea să impună României pierderea de teritorii: jumătatea de nord a Ardealului în favoarea Ungariei și sudul Dobrogei, ceea ce astăzi numim Cadrilaterul, în favoarea Bulgariei.

”Să nu uităm că istoria nu va uita pe vinovaţi; şi vinovaţi suntem cu toţii: unii, pentru că am tăcut; alţii, pentru că am greşit; cu toţii, pentru că am suportat.”

mareșalul Ion Victor Antonescu

Pe 1 decembrie 1918, pe fondul disoluției imperiului habsburgic, românii din Ardeal aveau să decidă la Alba Iulia unirea cu regatul României. Ocupația ulterioară a Budapestei de către armata română avea să dea garanții politicienilor români că negocierile de pace de după primul război mondial nu putea să se ducă decât într-un singur sens.

Horia Sima, Maresalul Ion Victor Antonescu si Regele Carol al II lea

Cadrilaterul era un alt teritoriu în care românii reprezentau, la momentul anexării, populația cea mai numeroasă. Acest pământ fusese dobândit în urma celui de al doilea război balcanic și purtat la începutul secolului al XX-lea.

Dar de ce facem toate aceste mențiuni ? Deoarece fără ele nu se poate explica relația dintre mareșalul Ion Antonescu și Mișcarea Legionară.

Pierderile teritoriale ale României au colapsat încrederea cetățenilor în stat, armată și în instituțiile de forță. Clasa politică interbelică era considerată principala vinovată iar reprezentantul ei era chiar Carol al II-lea.

Mișcări violente de stradă au început să aibă loc și ușor acestea au fost preluate politic de către Mișcarea Legionară.

Regele Carol al II-lea abdică și este forțat să părăsească țara. Pleacă cu un vagon plin de bunuri. În urma sa    s-au tras focuri de armă. 

În aceste condiții doar un lider al armatei române este văzut capabil să vină în fruntea țării. Românii nu mai aveau încredere în politicieni.

Aripa politică a Mișcării Legionare, condusă de Horia Sima, supusă aproape întru-totul intereselor naziste, dorea să conducă România, însă nu putea face acest lucru în opoziție cu generalii armatei române și care își doreau ordine.

Generalul Ion Antonescu a fost văzut ca și unică soluție. Autoritatea sa era recunoscută atât de către armata română cât și de către reprezentanții mișcării legionare. Mai mult decât atât, Antonescu era foarte iubit de către popor și dovedise calități militare și diplomatice deosebite în timpul primului război mondial.

Germania, principalul beneficiar al acelor momente și care se pregătea de război împotriva URSS, era în căutarea unor aliați fideli. Ea a fost principalul beneficiar al dezastrului din România, căutând să folosească acest moment prielnic pentru a-și supune țara.

Hitler și-a dat acordul în fața unui guvern condus de către Ion Antonescu și generalii săi, împreună cu membri ai mișcării legionare. Reprezentanții celorlalte partide politice au fost obligați să se retragă în condițiile în care aceștia erau considerați de către popor ca fiind principalii vinovați ai raptului teritorial din anul 1940.

Însă cele două părți componente ale guvernului trăgeau în direcții diferite și doreau să folosească această alianță de moment pentru consolidarea propriei puteri. În timp ce Antonescu dorea să impună legea conducătorii de moment ai mișcării legionare realizau structuri paralele statului român și acționau în afara lui.

S-a ajuns la acțiuni îndreptate împotriva populației civile ne-românești extrem de grave, cu un puternic caracter antisemit. Dorim să subliniem că propaganda dusă la nivelul întregii Europe de către partidele ultra-naționaliste făcea din evrei principala amenințare asupra națiunilor, cu atât mai mult cu cât amenințarea sovietică cu ideologia comunistă era pusă integral pe seama unor teoreticieni evrei. În România situația nu putea să difere cu nimic, cu atât mai mult cu cât Rusia Sovietică folosea ca vârf de lance pentru dezbinarea țării comuniști în marea lor majoritate evrei.

Dar Antonescu făcea o distincție clară între evreii născuți în România, evrei cu drepturi ca orice alt cetățean român și cei trimiși din Rusia. În toată perioada în care a condus România s-a asigurat că aceștia nu vor avea soarta evreilor din teritoriile ocupate sau în parteneriat cu naziștii. Prin lege a mimat măsuri dure pentru a nu permite ingerința lui Hitler în politica internă, în fapt s-a asigurat că aceștia vor fi protejați.

Acțiunile antisemite erau executate de către forțe ultranaționaliste, dar ele erau condamnate de mareșal și limitate. Indiferent ce se spune nu există documente care să lege pe mareșal de acțiuni antisemite cum au fost cele de la Iași și care erau declanșate de către spioni și agenți naziști și forțe legionare aservite, subordonate sau manipulate de către aceștia.

Alianța dintre Ion Antonescu și legionarii lui Sima a fost însă una conjuncturală. Mareșalul era un bun strateg și știa că va avea nevoie de timp ca să aducă poporul și armata română complet de partea sa. Antonescu era un militar desăvârșit și nu suporta haosul pe care legionarii îl susțineau. Cu toate acestea trebuia pentru moment să îi țină alături, pe principiul: țineți dușmanii aproape.

Trebuie de știu că absolut niciodată Antonescu nu a conferit încredere lui Horia Sima. Nu a fost niciodată de acord cu acțiunile violente pe care le comanda și îndreptate împotriva cetățenilor României.

În toată perioada în care au guvernat împreună Antonescu a reușit să țină relativ în frâu dezordinea provocată de legionari. Hitler a devenit conștient că nu poate intra în război decât alături de un militar și nu o mișcare anarhică, astfel că și-a oferit sprijinul pentru mareșalul Antonescu de a pune țara în ordine.

Mai multe acțiuni violente au fost îndreptate de către Horia Sima împotriva cetățenilor ai României, în general de alte etnii. Antonescu a fost nevoit să pună capăt acestui lucru și a dispus arestarea celor vinovați de crime și de acte de violență iar Horia Sima fuge în Germania. După 1944 primește de la Hitler sarcina să formeze un guvern în exil și să organizeze rezistența românească împotriva Rusiei, însă fără de succes.

Mareșalul Ion Victor Antonescu și Adolf Hitler

La începutul anului 1941 Hitler i-a chemat pe cei doi la discuții. Antonescu s-a prezentat, însă Horia Sima a evitat deplasarea sub pretextul că nu poate fi plecat din țară cât timp și Antonescu este plecat. 

În realitate Horia Sima nu se putea ridica la nivelul unei discuții de un asemenea nivel și nu i-ar fi făcut față lui Antonescu în fața lui Hitler. Acela a fost momentul la care Hitler a fost convins că nu putea merge decât alături de un militar de carieră, un profesionist precum mareșalul Ion Antonescu, iar aventurieri precum Horia Sima trebuiau înlăturați deoarece încurcau bunul mers al lucrurilor.

Interesant este că Horia Sima este unul dintre oamenii politici ai acelor vremuri extrem de controversat dar care a reușit să supraviețuiască războiului și chiar să trăiască foarte bine în exil. În Germania a purtat numele de Josef Weber, pentru ca după război să se retragă în Spania lui Franco.

Mulți legionari au considerat că Horia Sima era un jucător de ligă inferioară și că s-a folosit de mișcare numai pentru propriile interese.

A fost momentul la care Antonescu a preluat puterea totală și avea să înceapă procesul de consolidare economică, administrativă, politică și militară a statului român.

Românii trebuie să știe că mulți oameni de artă, de cultură, oameni cu o educație ridicată, erau membri ai mișcării legionare. Trebuie făcută o distincție clară între mișcare și liderii de după Codreanu a mișcării. Membrii și simpatizanții erau români de bună credință cuprinși de elanul patriotic. Probabil că de multe ori energia lor a fost manipulată, dar astfel de lucruri se întâmplă și astăzi.

Mișcarea legionară se înscrie în mișcările patriotice europene ale epocii, cuprinse de un elan revoluționar și dornice de schimbarea în bine a propriilor state, văzute ca fiind ocupate de forțe oculte străine. 

Mișcarea preaslăvea cultura și istoria românească, cultiva patriotismul, menținea elanul unui popor supus la grele încercări de clasa politică interbelică, una la fel de dezastruoasă ca cea care conduce astăzi România.

sursa: https://60m.ro/maresalul-ion-antonescu-si-miscarea-legionara/

Nașterea Imperiului Rus

Ridicarea lui Ivan cel mare și nașterea imperiului rus

În perioada medievală, guvernarea asupra unei națiuni atât de vaste și puternice precum Rusia nu a fost niciodată o sarcină ușoară. 

Numeroșii conducători care veneau la cârma ei au experimentat întotdeauna ascensiunile și coborâșurile, astfel încât, această nobilă națiune slavă s-a ridicat la mari înălțimi, dar și la mari victime. 

Istoria ne amintește de toate, de bine și de rău deopotrivă și fiecare conducător a realizat ceva ce trebuie amintit. 

Unii mari lideri ies în evidență, iar unul dintre ei este Ivan al III-lea Vasilievici, Marele Prinț al Moscovei și al tuturor Rusilor. Și pentru viața și lucrările sale, acest lider a obținut o poreclă puternică: Ivan cel Mare. 

În calitate de conducător expert care și-a eliberat națiunea, și-a extins teritoriile și a deschis calea tuturor succesorilor săi, Ivan cel Mare a propulsat Rusia spre mari culmi.

Marea strămoșire a lui Ivan cel Mare

Pentru a începe povestea lui Ivan cel Mare, trebuie să ne uităm la linia sa nobilă și la tatăl său. La fel ca toți strămoșii săi, Ivan al III-lea a aparținut celebrei dinastii Rurikid care a condus Rusia câteva secole. 

Ivan a fost fiul lui Vasily al II-lea cel orb, un conducător capabil, a cărui îndelungată guvernare a fost marcată de unul dintre cele mai înverșunate, dacă nu chiar cele mai sângeroase războaie civile din istoria Rusiei: Războiul civil de la Moscova.

Acest război civil a izbucnit după moartea tatălui lui Vasily, după care primul a urcat pe tron ​​la vârsta de 10 ani. Reclamanții s-au prezentat pentru a lua tronul, iar pământurile Rusiei au fost cuprinse într-un conflict lung și amar. La un moment dat în acest război civil, în jurul anului 1446, Vasily II a fost orbit de adversarul său și a fost exilat. Dar, chiar dacă și-a pierdut vederea, Vasily al II-lea a recăpătat tronul și a câștigat conflictul, orb așa cum era.

Din cauza orbirii, Vasily al II-lea și-a numit fiul conducător. Și fiul acela a fost Ivan al III-lea Vasilievici, care a devenit ulterior Ivan cel Mare. După moartea tatălui său în 1462, Ivan al III-lea a urcat oficial pe tron ​​și a devenit Marele Prinț al Moscovei.

Ivan al III-lea al Rusiei

Un om ambițios

De la început, guvernarea lui Ivan a fost marcată de o mare ambiție și de o căutare „agresivă” a unei mari Rusii. 

În acea perioadă, toate ținuturile rușilor erau sub jugul opresiv al celebrei Mari Horde tătare-mongole, care cerea mari tributuri din partea Rusiei. 

Primii pași ai lui Ivan, după ce a devenit singurul conducător, s-au concentrat pe eliminarea adversarilor săi în Rusia, cu scopul de a uni ducatele ruse separate sub stăpânirea sa. 

În 1463, Ivan al III-lea a reușit să obțină supunerea lui Aleksandr Fedorovici Brukhatii, ultimul Mare Prinț al Principatului Yaroslavl, care a existat încă din 1218. Apoi, în 1465, Ivan a lichidat fără milă independența Principatului din Vereya, iar în 1474 a obținut supunerea prințului de la Rostov.

Un aspect distinctiv al succesului lui Ivan a fost faptul că nu a acordat prioritate fraților săi. A încercat să le supună guvernului său ca orice alt potențial rival. Fratele său George a murit în 1472, iar el a procedat imediat la confiscarea pământurilor sale și a câștiga stăpânirea asupra lor, contrar obiceiului de a împărți acele pământuri cu frații săi rămași. Metodele neconvenționale ale lui Ivan au condus rapid la opoziție.

Când a confiscat pământurile fratelui său mort, Ivan s-a aflat în fața unei revolte din armatele unite ale lui Boris de Volokolamsk și Andrei din Uglich.  Pe măsură ce acest conflict s-a adâncit, Marea Hoardă Tătaro-Mongolă a încercat să profite de instabilitate și să invadeze ținuturile rusilor. 

Dându-și seama de amenințarea unei astfel de invazii, Ivan III și frații săi au fost curând obligați să facă pace sub jurământ. Dar, cum este tipic pentru marii și ambițioșii conducători, Ivan al III-lea s-a îndreptat împotriva promisiunilor și juramintelor lor, iar în 1491 l-a arestat pe Andrei de Uglici și fiii săi, i-au întemnițat și i-au lăsat să moară în spatele gratiilor.

Acest act a fost un indiciu clar al intențiilor lui Ivan al III-lea și a proclamat chiar deschis că a căutat să elimine tot pericolul pentru sine, guvernul său și pentru cei din dinastia sa. În mod cert, zelul și dăruirea nemiloasă sunt semnele definitorii ale tuturor conducătorilor de succes.

Următoarea provocare a lui Ivan: supunerea Republicii Novgorod

În mijlocul tuturor acestor lucruri, Ivan al III-lea a intrat într-un conflict mult mai mare, cu Republica Novgorod.

Novgorodienii au fost rivali notorii pentru moscoviți, cu conflicte care au durat aproape un secol. 

Lucrurile s-au schimbat în 1466, când Ordinul Teutonic a fost învins de Polonia, iar prin prisma acestui lucru Novgorod a ajuns la un acord cu regele polonez Casimir. 

Fără a ezita, Ivan al III-lea a invadat Republica Novgorod imediat după aflarea acestui acord. Viteza era esențială pentru Ivan pentru că voia să evite orice implicare din partea lui Casimir. 

Ivan al III-lea Vasilievici a atacat în 1471, iar în vara acelui an au avut loc două bătălii majore între Marele Ducat al Moscovei și Novgorod. Prima a fost bătălia de pe râul  Shelon, care a avut loc la 14 iulie 1471. Bătălia, care a durat două ore, a fost aproape o întâlnire accidentală a celor două forțe. O parte a forțelor de la Moscova, condusă de Daniel Kholmsky, care număra doar 5.000 de bărbați, se îndreptau de-a lungul râului spre Novgorod, când au întâlnit o forță Novgorod mult mai mare, cu un număr de până la 30.000 de bărbați.

Cucerirea Republicii Novgorod

Moscovenii au obținut o victorie decisivă. A doua bătălie decisivă a avut loc pe râul Dvina de nord, unde  din nou muscovenii au obținut victoria.

Cu aceste două pierderi, Republica Novgorod a suferit o înfrăngere serioasă și a predat orașul lui Ivan al III-lea. 

La 24 iulie, Ivan al III-lea l-a executat pe comandantul lui Novgorod, Dmitry Isakevich Boretsky, cel mai mare apărător al opoziției din Moscova. Cu această înfrângere, Novgorod a fost forțat să renunțe la toate alianțele cu Lituania și Polonia, să renunțe la suprafețe mari de teritoriu și să plătească o compensație de război de 15.000 de ruble. La final, Novgorod a fost absorbit complet de Moscoviți în 1478. 

Cum Ivan III a învins Hoarda de Aur, marea sa provocare

Împotriva Hoardei de Aur, Ivan al III-lea avea să-și cîștige gloria. 

La începutul secolului al XV-lea, vastul și puternicul  Imperiu al Hoardei de Aur a început să se dezintegreze din cauza disputelor interne. În cele din urmă, a fost împărțit în trei kanați principali, aceștia sunt Khanatul Crimeei, Hoarda de Aur și Kazan Khanate. Această despartire a fost o mare oportunitate pentru Ivan al III-lea și aproape începutul unei serii ireversibile de victorii pentru Rusia.

Ivan a acceptat rapid mai mulți nobili tătari la curtea sa, obținând aliați importanți. Aceasta s-a dovedit a fi o decizie înțeleaptă. Drept urmare, Ivan III a obținut controlul asupra lui Kazan Khanate, cu ajutorul prințului Tartarus Kasim. Khanul din Kazan a fost obligat să accepte suveranitatea formală a Moscovei.

Următorul succes pentru Ivan s-a produs în 1474, când a făcut o alianță cu Khan-ul Crimeei, Mengli Geray, care a promis sprijin în cazul unui atac polonez. Pe scurt, aceste alianțe i-au oferit lui Ivan o poziție sigură pentru a înfrunta Horda de Aur rămasă.

Ivan al III-lea refuză tributul și rupe scrisoarea lui Khan Ahmed din Hoarda de Aur

Situația s-a accentuat în 1476, când Ivan al III-lea a refuzat să plătească tributul obișnuit lui Khan Ahmed din Hoarda de Aur, în schimb, a rupt scrisoarea lui Khan în bucăți, un act foarte provocator. 

Ca răspuns la acest refuz, Khan Ahmed a pornit cu armatele sale spre Muscova în 1480. Pe râul Ugra, unde cele două armate opuse ale Moscovei și ale Hordei s-au ciocnit pe părțile opuse ale râului. Luptele au durat între 8 octombrie și 28 noiembrie 1480. După aceea, tătarii s-au retras.

În anul următor, 1481, era evident că Hoarda de Aur se pregătea pentru un nou atac asupra Moscovei, dar aceste planuri au fost zădărnicite când Marele său Khan a fost atacat, învins și ulterior ucis de un khan rival al Hordei Nogay, Ivak. După moartea Marelui Khan, Hoarda de Aur a căzut brusc și s-a destrămat, dezintegrându-se. Prin aceasta, Ivan al III-lea a obținut o mare realizare: înlăturarea jugului tătar, pe care l-a impus rușilor de aproape 240 de ani.

Ivan cel mare și înființarea celei de-a treia Romă

Ivan cel Mare a beneficiat mult și de căsătoria sa cu Zoe (Sophia) Palaiologina, fiica lui Thomas Palaeologus și nepoata ultimului împărat bizantin, Constantin XI. Prin această căsătorie și prin influența soției sale, Ivan a putut să introducă multe obiceiuri ale curții bizantine în propria sa curte și să adopte vulturul imperial cu cap dublu pentru sigiliul și stema lui.

La scurt timp după căsătoria sa cu Zoe, Ivan a început să se numească țar (asemănător cu Cezar). El a fost primul conducător rus care a folosit acest titlu. Mai mult, odată cu adoptarea Vulturului Imperial, Ivan a devenit un apărător al celebrei idei că Moscova este a treia Romă și succesorul Imperiului Roman. Toate acestea au fost primii pași spre crearea Imperiului Rus, o bază care a fost extinsă de succesorii săi.

De menționat că Ivan cel Mare a avut a doua cea mai lungă domnie din istoria Rusiei: 43 de ani. El a fost umbrit doar de domnia propriului său nepot, celebrul Ivan cel Teribil.

Moștenirea lui Ivan cel Mare și ascensiunea Imperiului Rus

Când privim domnia lui Ivan cel Mare, putem vedea clar pașii atenți și puternici ai unui conducător viclean și calculat. 

Odată cu eliminarea completă a tuturor rivalilor săi importanți și alianțele sale calculate, Ivan al III-lea Vasilievici a reușit să-și asigure o poziție puternică pentru el și națiunea sa. 

Sigilând succesele sale printr-o căsătorie extrem de influentă, acest mare conducător rus a reușit să ducă Rusia pe noi culmi. Și acțiunile sale au deschis calea succeselor viitoare, culminând cu propriul său nepot, Ivan cel Groaznic.

Înfrângerea Hoardei de Aur de către Ivan al III-lea al Rusiei

Autor:  Aleksa Vučković

sursa: https://www.ancient-origins.es/historia-personajes-famosos/ivan-grande-imperio-ruso-006169