”A fi împreună cu Dumnezeu” - poveste de Osho

Dumnezeu este chiar aici, dar nu-l poţi vedea pentru că ai ochii orbiţi de învăţăturile care ţi s-au dat. 

Dumnezeu nu este evreu, aşa că dacă ai în cap ideea evreiască de Dumnezeu, nu îl vei găsi. 

Am auzit o poveste frumoasă despre un mistic Sufist, pe nume Farid: 

Într-o noapte, a visat, că prin milostivirea lui Alah a ajuns în rai.
Iar întreg raiul era decorat peste tot cu milioane de lumini şi flori: urma să înceapă o anume petrecere şi din toate părţile răsuna o muzică minunată.

El a întrebat, "Ce se petrece aici ?"
Iar cei din jur i-au răspuns, "Este ziua lui Dumnezeu, şi noi îl sărbătorim. Ai sosit la momentul potrivit !"

Farid s-a aşezat sub un copac pentru a zări ce se întâmplă, întrucât o mare procesiune începuse să se mişte pe drum.
Un om stătea pe un cal, iar el a întrebat, "Cine este acest om ?" I s-a răspuns, "Nu l-ai recunoscut ? Este Hajrat Mohammed.”

În spatele acestuia erau milioane şi milioane de adepţi, iar el a întrebat, "Cine sunt aceşti oameni ?" I s-a răspuns, "Ei sunt mahomedani, adepţii lui Mohammed."

Apoi şi-a făcut apariţia Iisus şi milioane de persoane îl urmau.
După aceea, a fost rândul lui Krishna, pe carul său din aur şi milioane de oameni mergeau în urma sa.

Şi tot aşa, mai departe, şi mai departe..., procesiunile continuau, continuau şi tot continuau.

La sfârşit, a venit un bătrân călare pe un măgar poate la fel de bătrân. Iar în urma lui nu era nimeni; era întru totul singur. 

Farid a început să râdă privind acest om - era hazliu; nimeni, absolut nimeni nu îl urma. Şi de ce trebuia să sosească pe măgarul său ? 

El a întrebat, "Cine eşti dumneata, domnule ? I-am văzut pe Mohammed, Hristos, Krishna, Mahavira, Buddha, dar tu cine eşti ? Pari a fi un fel de glumă ! Şi nimeni nu te urmează."

Bătrânul era foarte trist şi i-a zis, "Da, Eu sunt Dumnezeu. Aceasta este petrecerea de ziua mea. Dar unii oameni au devenit mahomedani, unii creştini, unii evrei, unii hinduşi, iar mie nu mi-a rămas nici unul alături."

Din cauza şocului, Farid s-a trezit.

A doua zi, le-a spus ucenicilor săi, "De-acum înainte nu mai sunt mahomedan. Visul a reprezentat o revelaţie măreaţă. Nu sunt parte niciunei organizaţii religioase: sunt, pur şi simplu, eu însumi. Mi-ar place să fiu împreună cu Dumnezeu, astfel încât, măcar o singură persoană să-l urmeze."

Surse: :https://www.diane.ro; Cartea lui Osho "Peştelui din mare nu-i este sete"

POVESTE DESPRE FURNICI, ALBINE SI DESPRE TRANTORII DIN ZILELE NOASTRE

Se spune că era odată o furnică ce venea în fiecare dimineață veselă la muncă. Îi plăcea ce făcea, muncea cu drag și spor și, mai ales, era fericită.

Șeful, Leul era suprins că furnica lucrează așa de bine fără să fie supravegheată. I-a venit o idee: dacă furnica producea așa de mult singură, fără să fie supravegheată sigur va produce și mai mult dacă va avea un șef direct.

Așa a fost angajat Gândacul. Acesta avea experiența în supravegherea muncitorilor și era cunoscut pentru faptul că scria niște rapoarte excelente. Prima decizie a Gândacului a fost să instaleze un ceas de pontaj. Apoi, și-a dat seama că avea nevoie și de o secretară ca să-l ajute să scrie rapoartele lui minuțioase. Astfel, a angajat pe Păianjen.

Păianjenul avea grijă de arhive și răspundea la telefon.

Leul era foarte mulțumit de munca Gândacului, rapoartele lui erau excelente, așa că i-a spus că și-ar dori și rapoarte de producție și analize ale trendului pentru a le putea folosi în ședințele viitoare.

Gândacul și-a luat munca în serios, așa că i-a cerut Leului un computer de ultimă generație, imprimantă modernă și un angajat care să se ocupe de departamentul de IT. Așa a fost angajată Musca.

Între timp, Furnica care demult venea la muncă cu plăcere și era tare productivă a ajuns să semneze tot felul de rapoarte zilnice și să participe la ședințe lungi și plictisitoare care îi luau cea mai mare parte din timpul de lucru.

Leul a considerat că mai are nevoie de o persoană care să se ocupe de departamentul unde lucra Furnica. Astfel a fost angajată Cicada.

Cicada, în prima zi de lucru și-a cumpărat un scaun ergonomic și un covor pentru biroul ei nou. A doua zi a cerut un computer și un asistent personal pentru a putea face planul de optimizare a muncii și bugetului.

Departamentul unde lucra Furnica a ajuns un loc extrem de trist. Nimeni nu mai lucra cu drag și spor, iar stresul afecta productivitatea. 

Leul a observat că în departamentul unde lucra Furnica a scăzut productivitatea, așa că a angajat Bufnița, un expert ce va veni cu soluții de creștere a productivității.

Bufnița a analizat ce a analizat și la sfârșit a ajuns la concluzia că departamentul furnicii are prea mulți angajați. 

Ghiciți pe cine a concediat Leul ? Pe furnică ! Pentru că era un angajat cu o atitudine negativă și îi lipsea motivația.

Oare !? Dar cei care trandaveau si se indopau din munca furnicutei ce motivatie aveau ?

DIN PACATE, LUMEA ESTE PLINA DE FURNICUTE SI DE ALBINUTE CONCEDIATE ... CULMEA ESTE CA TRANTORII CHIAR VOR SA LE EXTERMINE, PENTRU CA SUNT, SPUN EI, PREA MULTE ... 

DAR DUPA CE NU VA MAI EXISTA PICIOR DE FURNICUTA, O SA VA MUTATI PE ALTA PLANETA, MAI TRANTORILOR ?

Adaptare dupa Fabula Furnicii Corporatiste

Cei trei fii de împărat și Pasărea măiastră

A fost odată un împărat evlavios şi bun. El avea trei feciori. Pe lângă multe bunătăţi ce făcuse oamenilor din împărăţia lui, a ridicat şi o monastire de care să se ducă pomina. A împodobit-o cu aur, cu pietre nestemate şi cu tot ceea ce meşterii din acea ţară au socotit mai scump şi mai frumos. 
O mulţime de stâlpi de marmură şi poleiţi erau prin biserică şi pe dinaintea ei. Zugrăvelele cele mai preţioase, policandre de argint suflate cu aur, candele de argintul cel mai bun şi mari cât doniţa, cărţile cele mai alese erau zestrea monastirii aceleia. Cu cât se bucura împăratul de frumuseţea ei, cu atât se întrista că nu putea să o săvârşească pe deplin, căci turnul se surpa.

"Cum se poate, zise împăratul, să nu pot sfârşi astă sântă biserică ? Iată am cheltuit toată starea, şi ea nu este încă târnosită."

Şi dete sfară în ţară ca orice meşter se va găsi care să poată să-i ridice turnul, să ştie că va dobândi de la dânsul mari daruri şi boierie. Pe lângă acestea, poruncă dete ca în toate bisericile să se facă rugăciuni şi privegheri, ca să se îndure milostivul Dumnezeu a-i trimete un meşter bun.

Iară a treia noapte visă împăratul că dacă va aduce cineva pasărea măiastră de pe tărâmul celălalt şi să-i aşeze cuibul în turn, se va putea face monastirea desăvârşit.

Spuse fiilor acest vis, iară ei se întreceau care de care să plece mai-nainte, şi să se închine cu slujba la tată-său împăratul. 

Atunci împăratul le zise:

– Eu văz, feţii mei, că toţi aveţi dorinţă de a vă face datoria către Dumnezeu; însă nu vă puteţi duce toţi deodată. Acum să se ducă fiul meu cel mai mare; şi dacă nu va putea el să izbutească, să se ducă altul, şi tot aşa pe rând, până când Dumnezeu îşi va arăta mila lui către noi.

Copiii tăcură şi se supuseră; iară feciorul cel mare al împăratului se găti de drum. Merse ce merse şi dacă trecu de hotarele tatălui său, stete să conăcească într-o dumbravă frumoasă. După ce făcu focul, sta acolo până să se gătească mâncarea, când văzu deodată înaintea lui un vulpoi care îl rugă să-şi lege ogarul, să-i dea şi lui un codru de pâine, un pahar de vin şi să-l lase să se încălzească şi el la ăl foc. 

Fiul împăratului, în loc să asculte rugăciunea, dete drumul ogarului, care se luă după dânsul. Atunci vulpoiul făcu un semn asupra lui şi îl schimbă în stană de piatră.

Văzând împăratul că fiul său cel mare nu se mai întoarce ascultă rugăciunea fiului celui mijlociu, şi îi dete voie să meargă şi dânsul. Acesta, după ce se găti şi îşi luă merinde de drum, porni şi dânsul. La locul unde se împietrise frate-său, păţi ca dânsul; fiindcă nu voi să dea ascultare rugăciunilor ce-i adusese vulpoiul, ci voia să-l prinză ca să-i ia pielea.

Împăratul se puse pe gânduri văzând că după atâta mare de timp nu se mai întoarse fiii săi nici cu pasărea măiastră, nici fără dânsa, când fiul cel mai mic îi zise:

– Tată, iată este acum destul timp de când fraţii mei cei mari au plecat să aducă pasărea măiastră şi nu s-au mai întors nici cu ispravă, nici fără ispravă.

Să-mi dai bani de cheltuială

Şi haine de primeneală,

ca să-mi cerc şi eu norocul. Şi de voi izbuti, te vei bucura, tată, că ţi se împlineşte dorinţa, iară de nu, eu nu voi suferi nici o umilinţă.

– Fraţii tăi cei mari, zise împăratul, după cum se vede, n-au putut să facă nimic spre a aduce acea pasăre măiastră, ba poate să-şi fi răpus capetele, deoarece sunt duşi de atâta timp şi nu se mai întoarce nici unul. Eu sunt bătrân de aci înainte; dacă vei lipsi şi tu, cine să-mi dea ajutor la greutăţile împărăţiei, şi dacă voi muri, cine să se suie pe scaunul meu, dacă nu tu, fiul meu ? Rămâi aci, dragul tatei, nu te mai duce.

– Domnia ta, tată, ştii prea bine că n-am ieşit din poruncile împărăţiei tale nici cât negru sub unghie; şi dacă acum cutez a stărui în rugăciunea mea, este numai că voiesc, dac-aş putea, să împlinesc o dorinţă care nu dă odihnă sufletului măriei tale, dorinţă pe care te sileşti de mulţi ani şi cu mari cheltuieli să o împlineşti.

După multe rugăciuni şi stăruinţă, împăratul se înduplecă şi-i dete voie. Îşi alese calul ce-i plăcu din grajdul împărătesc, un ogar să-l aibă de tovarăş, îşi luă merinde de ajuns şi plecă.

După trecere de oarecare timp, sosiră amândoi fiii cei mai mari ai împăratului, aducând cu sine-le pasărea măiastră şi o roabă pe care o făcură găinăreasă. 

Toată lumea se mira de frumuseţea acelei pasări, care era cu mii de mii de vopseli, penele ei străluceau ca oglinda la soare; iar turnul bisericii nu se mai surpă; pasărea se aşeză în acel turn cu cuibul ei. 

Un lucru se băgă de seamă; pasărea se părea a fi mută, căci nu da nici un viers, şi toţi câţi o vedea o căinea cum de o aşa pasăre frumoasă şi mândră să nu aibă viers, pentru care şi împăratul, cu toată bucuria ce avea pentru biserică şi turnul ei, se mâhnea că pasărea nu-i cânta.

Locuitorii începuseră a uita de fiul împăratului cel mic: atâta de multă bucurie aveau ei că li se adusese pasărea măiastră, ceea ce oprise turnul de a se surpa, şi astfel biserica se putuse face cu desăvârşire; numai împăratul se mâhnea în sufletul său că nu este faţă şi fiul său cel mic care să se împărtăşească de bucuria poporului său; când într-una din zile veni găinăreasa şi-i zise:

– Mărite împărate, să-ţi fie faţa luminată, toată cetatea se minunează de viersul pasării măiestre; un cioban, cum a intrat azi de dimineaţă în biserică, pasărea a început să cânte de să se spargă, şi este aşa de veselă, încât pare că nu o încape locul. Asta este a doua oară de când, cum intră acel cioban în biserică, pasărea nu mai conteneşte de a cânta; cum iese el, ea tace.

– Să se aducă acel cioban înaintea mea chiar acum.

– Măria ta, după cum se vede, ciobanul este străin, căci nimeni nu-l cunoaşte. Fiii măriei tale, precum mi s-a spus, ar fi pus paznici să-l prinză.

– Taci ! zise împăratul, nu vorbi de fiii mei, căci nu ţi se cuvine ţie să te atingi de ei.

Împăratul puse şi el câţiva slujbaşi să pândească pe sub ascuns şi, cum va vedea pe ciobanul care, când va intra în biserică, pasărea va cânta, să pună mâna pe dânsul şi să-l aducă înaintea lui.

Nu s-a mulţumit pe atât, ci şi însuşi s-a dus la biserică în sărbătoarea cea mai apropiată ca să auză cu urechile sale cântecul cel minunat al pasărei, şi să vază cu ochii săi pe acel păstor tânăr; şi, de n-ar fi fost de faţă, s-ar fi întâmplat o luptă crâncenă între slujitorii săi şi oamenii puşi de fiii lui, carii voiau cu dinadinsul să pună mâna pe cioban. Atunci porunci împăratul să aducă pe acel păstor cu omenie la palatul său, pentru că nu ştiu ce simţi împăratul în inimă când îl văzu aşa de tânăr, blând, smerit şi cu boiul de voinic.

După ce ieşi de la biserică, împăratul se duse drept la palat, pentru că inima îi zicea că trebuie să fie ceva de ciobanul acela. Cum îl văzu împăratul, îi zise:

– Ia spune-mi, flăcăule, din ce parte de loc eşti ? Ai părinţi, şi cum s-a întâmplat de ai venit p-aci ?

– Istoria mea, luminate împărate, este lungă. Părinţi am, asemenea şi fraţi. Ca să-ţi povestesc cum am venit p-aici şi din ce parte de loc sunt, îmi trebuie mai mult timp. Dară dacă voinţa măriei tale este să ştii, sunt gata a mă supune. Chiar mâine până în ziuă voi veni la măria ta pentru aceasta. Acum este târziu.

– Bine, voinice; mâine în revărsat de ziori te aştept.

A doua zi dis-de-dimineaţă, ciobanul veni şi aşteptă porunca împăratului; iară împăratul, cum auzi că a venit păstorul cu pricina, îl chemă înaintea lui.

– Ia spune-mi, flăcăule, ce este cauza de cântă pasărea măiastră, cum pui tu piciorul în biserică, şi tace, dacă ieşi ?

– Ca să ştii aceasta şi altele, luminate împărate, lasă-mă să-ţi povestesc toată istoria mea.

– Iacă te ascult, povesteşte-mi tot ce vei voi.

Atunci ciobanul începu:

– Am tată şi fraţi. Am plecat din casa părintească ca să fac o faptă care să veselească pe tata, căci el era trist că nu putea să-şi împlinească dorinţa. După o călătorie de câteva zile, am ajuns la o câmpie frumoasă, de unde de deschidea mai multe drumuri. Acolo am voit să conăcesc. Mi-am făcut un focşor bun, am scos merindele ce aveam şi, când era să mă pui la masă, mă trezesc cu un vulpoi lângă mine. Nu ştiu nici de unde, nici pe unde veni, că eu nu l-am văzut. Pare că ieşi din pământ.

"Fă bine, mă rog, îmi zise, şi lasă-mă să mă încălzesc şi eu la focul tău, că uite, tremur de-mi clănţănesc dinţii în gură. Dă-mi şi o bucată de pâine şi un pahar de vin să-mi potolesc a foame şi sete care mă chinuiesc. Şi ca să mănânc în linişte şi să mă pot încălzi fără frică, leagă-ţi ogarul."

"Prea bine, îi zisei, poftim de te încălzeşte; iată merindetele mele, şi plosca mea, mănâncă şi bea cât vei pofti."

Apoi am legat ogarul şi am şezut amândoi lângă foc, povestind. Din una din alta, îi spusei unde mă duc; ba încă îl şi rugai dacă ştie ceva să-mi spuie cum să fac, cum să dreg, să-mi împlinesc slujba cu care m-am însărcinat de bună-voia mea.

"Cât pentru asta, îmi zise vulpoiul, fii pe pace. Mâine de dimineaţă plecăm amândoi, şi dacă nu te-ai face eu să izbuteşti, să nu-mi mai zici pe nume."

Şezurăm la foc, ne ospătarăm ca nişte prieteni; apoi vulpoiul îşi luă noapte bună şi pieri ca o nălucă. Mă ciudeam în mine cum de să nu-l văz încotro a apucat, şi tot frământându-mi mintea să ştiu cum a venit şi cum s-a dus fără să bag de seamă, am adormit.

Când a venit a doua zi în faptul zilei, m-a găsit minunându-mă de nişte stane de piatră ce închipuiau doi oameni, doi cai şi doi ogari. De cum îl văzui, ne gătirăm de ducă.

Vulpoiul, se dete de trei ori peste cap şi se făcu un voinic, ştii colea, cum ţi-e drag să te uiţi la el. Pe cale îmi spuse că locul unde am mas noaptea trecută era moşia lui, că este însurat, că are copii, că el era blestemat să poarte corpul de vulpoi până când un om va avea milă de el, îi va primi să se încălzească cu dânsul la un foc, îi va da un codru de pâine şi un pahar cu vin; că eu am fost acel om, că acum este dezlegat de blestem şi că de aceea va merge cu mine, şi nu mă va lăsa singur până ce nu voi ajunge la izbândă.

Îmi păru bine de astă întâmplare, şi aşa noi merserăm,

zi de vară

până-n seară

şi ajunserăm la o poiană, unde maserăm peste noapte. Tovarăşul meu de călătorie îmi spuse că a doua zi avem să trecem pe hotarul unor zmei, că acolo credea el că voi găsi ceea ce căutam.

A doua zi am înaintat pe moşia zmeilor, dar tot cam cu teamă, când, pe la chindii, am ajuns la palaturile zmeilor. Mândreţe ce am văzut acolo nu se poate povesti. 

Grădina cu fel de fel de flori şi de pomi; casele învălite cu argint care strălucea la soare ca oglinda, păreţii erau împodobiţi cu chipuri şi flori săpate, iară ciubucele erau poleite; fântâni care aruncau apă în sus. 

Avurăm parte că zmeii nu erau acasă când am ajuns acolo. Furăm întâmpinaţi în pragul porţii de o fată frumoasă, frumoasă, de pare că era făcută din zahăr, care ne zise să nu călcăm în curte, în lipsa zmeilor, că nu e bine de noi; apoi lăcrămă de bucurie că a mai văzut oameni de pe tărâmul de unde a furat-o zmeii.

Întrebând-o despre lucrul ce căutam, ne-a spus că se află la alţi zmei, rude ale zmeilor pe moşia cărora eram.

"Duceţi-vă, ne zise ea, că cu ajutorul lui Dumnezeu, nădăjduiesc să izbândiţi, şi întorcându-vă, luaţi-mă şi pe mine."

După ce ne învăţă cum să facem să intrăm în curtea zmeilor şi cum să lucrăm, mă jură pe ce am mai scump pe lume, pe tata, ca să nu o las la zmei, ci să o iau; iară noi ne-am dus. Ce e drept, şi mie îmi plăcu fata, de cum o văzui.

Şi ajungând la hotarul celorlalţi zmei, am stat de ne-am odihnit. Iară în revărsat de ziori, am pornit pe tărâmul zmeilor, şi am ajuns cam aproape de nămiezi la palaturile lor, care erau şi mai frumoase decât ale celor dintâi. Cum am descălecat, m-am dus la grajd, iară tovarăşul meu s-a întors; fiindcă aşa ne învăţase fata.

Caii erau la iesle. Unul din ei a întors capul şi s-a uitat la mine. Eu l-am frecat la ochi, l-am tras de urechi, i-am sumuţat şi i-am pus frâul în cap. Apoi încălecând, d-a-ncălarele am luat colivia cu pasărea măiastră care era în pridvor.

– Tu ai luat pasărea măiastră ? zise împăratul; tu eşti fiul meu pe care toată lumea îl ţine de pierdut ?

– Aşa, tată.

Şi după ce sărută mâna împăratului, îl rugă să poruncească a se aduce de faţă găinăreasa.

Dacă veni găinăreasa, ciobanul zise:

– Asta este fata de care îţi spusei.

– Cum se poate ? răspunse împăratul. Dară cum a ajuns găinăreasă?

– Asta ţi-o va spune ea; căci eu nu ştiu. Şi aşa cum zisei, începu el a povesti, după ce înhăţai colivia şi o luai la sănătoasă cu bidiviul luat de la zmei, începură să nincheze caii ceilalţi şi să facă un zgomot de ţi se făcea părul măciucă; iară eu îmi ţineam firea. 

Unde se luară zmeii după mine, şi fugi, şi fugi, până ce ajunsei la tovarăşul care mă aştepta la hotar; şi dacă nu era el, puneau zmeii mâna pe mine şi cine ştie ce se alegea de capul meu. Tovarăşul meu însă întinse mâna şi răcni o dată la dânşii: staţi ! Iară ei pare că fură de piatră de când lumea; nici un pas nu mai făcură înainte. După ce mă luă în braţe şi mă sărută, se miră şi el de frumuseţea pasărei. 

Zmeii însă umblau cu şoşele, cu momele, să-mi ia pasărea, făgăduindu-mi câte în lună şi în soare; dacă văzură că nu mă poate îndupleca, mă ruga ca barim calul să li-l dau; în sfârşit, văzui eu că nu e bine să-i las tocmai de tot mâhniţi, le-am dat calul, şi eu am plecat cu tovarăşul meu şi cu pasărea; iară zmeilor li se scurgeau ochii după dânsa.

Ajungând la palaturile celorlalţi zmei, fata ne aştepta în poartă; plesni de trei ori cu un bici şi tot palatul se făcu un măr, pe care ea îl luă; iară eu o înhăţai de mijloc şi pe ici ţi-e drumul.

Aoleu ! dară zmeii când simţiră ! unde veneau cu o falcă în cer şi cu una în pământ, şi unde răcneau de-ţi îngheţa sângele în vine. 

Eu îmi făcui curagi, detei pinteni calului şi împreună cu tovarăşul meu fugeam ca vântul; zmeii însă veneau ca gândul. Dacă văzu tovarăşul meu aşa şi că nu este chip a scăpa cu faţă curată, se opri în loc, ameninţă asupra lor şi se făcură stane de piatră. Iară noi ne urmarăm călătoria venind până iarăşi în câmpia de unde plecasem, adică pe moşia vulpoiului. 

După ce ne-am odihnit şi am dat mulţumită Domnului că am terminat cu bine astă treabă, l-am întrebat ce însemna acele stane de piatră. Atunci el îmi zise:

"De vei şti, te vei căi; de nu vei şti, iarăşi te vei căi."

"Spune-mi, te rog", îi zisei.

"Aceştia sunt fraţii tăi, îmi răspunse. Ei, în loc să facă ca tine, să primească cu dragoste rugăciunea mea, asmuţară ogarii după mine, ceea ce îmi prelungi scârbosul blestem de a purta leşul vulpoiului; iară eu îi împietrii".

"Pentru dragostea mea, rogu-te, îi zisei eu, şi pentru prietenia ce am legat, fă-i iară oameni cum au fost."

"Mult mi-e dragă prietenia ta, răspunse el, şi de aceea fie după voia ta; dară o să te căieşti."

Şi într-un minut nu ştiu ce făcu din mână, că deodată pietrele acele se scuturară şi fraţii mei rămaseră în mirare văzându-se faţă cu noi.

Ne luarăm ziua bună de la tovarăşul meu şi plecarăm să ne întoarcem acasă.

Pasămite, fraţii mei îmi cocea turta.

"Frate, îmi ziseră ei, după ce călătorirăm câtva, am obosit de atâta drum; căldura este mare; aide ici la un eleşteu pe care îl ştim noi, să bem câte niţică apă, să ne răcorim."

Am ascultat şi am mers. Bău cel mare, bău şi cel mijlociu; iară când era să beau şi eu, cum eram pus pe brânci pe marginea eleşteului ca să ajung cu gura la apă, cum făcuseră şi ei, mă trezii cu o usturime grozavă la amândouă picioarele; când să mă întorc să văz ce este pricina, nu mă mai putui scula în picioare; mi le tăiaseră fraţii mei, şi-şi cătau de drum, fără a mai asculta la rugăciunile şi vaietele mele.

Trei zile şi trei nopţi am mas acolo prinprejurul eleşteului. Calul meu, biet, când vedea că vine câte un balaur la mine, mă lua cu dinţii de pe la spate, de haine, şi fugea încotro vedea cu ochii, şi azvârlea din picioare de nu se putea apropia de noi nici o fiară sălbatică.

În sfârşit a patra zi am dat peste un orb care orbăcăia şi el pe dibuite.

"Cine este acolo ?" întrebai eu.

"Un biet neputincios", răspunse el.

Şi după ce îmi spuse cum fraţii i-a scos ochii, din pizmă, i-am povestit şi eu cum mi-a tăiat fraţii picioarele. 

Atunci el îmi zise:

"Ştii ce ? Aide să ne prindem fraţi de cruce. Eu am picioare, tu ai ochi; să te port în spinare. Eu să umblu pentru tine; tu să vezi pentru mine. Eu ştiu că p-aci prin vecinătate este o scorpie mare. Cu sângele ei se poate vindeca orice boală ar fi".

M-am învoit cu dânsul la aceasta şi am mers până am dat de locuinţa scorpiei. Ea nu era acasă. Orbul mă aşeză după uşe şi îmi zise ca să dau cu sabia să o tai, cum va intra; iară el se ascunse după sobă. Nu aşteptarăm mult şi iată scorpia venea supărată, fiindcă simţise că-i călcase cineva casa. Cum o văzui, inima se făcuse cât un purice în mine, iară când intră pe uşă, aşteptai până să-mi vie bine, şi unde dedei o dată cu sete, încât dintr-o lovitură îi tăiai câtetrele capetele.

Mă unsei numaidecât cu sângele ei cald, şi cum atinsei picioarele la loc, se lipiră de parcă fusese acolo de când lumea. Unsei şi pe orb, şi îi veni vederile ca mai-nainte. După ce mulţumirăm lui Dumnezeu, plecarăm fiecare la ale noastre.

N-am voit să viu d-a dreptul acasă, ci am socotit mai bine să mă bag cioban şi să las ca Dumnezeu să aducă lucrurile aşa încât să se dovedească vinovatul. Nu m-am înşelat în credinţa mea, că iată puterea lui mare este şi judecata lui dreaptă.

– Spune şi tu, zise împăratul găinăresei, cum de ai ajuns găinăreasă şi roabă ?

– După ce a tăiat picioarele fratelui celui mic, fiii cei mari ai împărăţiei tale mă luară unul pe mine şi altul pasărea măiastră. Eu plângeam de mă topeam, că mă despărţea de fiul cel mic al măriei tale, pe care îmi era drag să-l privesc, fiindcă-l văzusem că e un pui de românaş. 

Ei mă siliră să mă iubesc cu unul din ei, îmi făgădui că mă va lua de soţie cum voi ajunge la curtea împărătească. 

După ce m-am împotrivit la toate siluirile ce amândoi voiau să-mi facă, am priimit mai bine să fiu roabă şi găinăreasă la curtea împărăţiei tale, decât să mă duc aiurea, fiindcă ştiam că Dumnezeu nu va lăsa să se prăpădească acela care a umblat cu dreptatea în sân, şi acum, mulţumesc lui Dumnezeu că mi-a arătat cum fapta bună nu moare niciodată.

– Poţi tu să-mi dovedeşti, întrebă împăratul, că tu eşti acea fată şi nu alta ?

– Acest măr, zise ea, pe care îl scoase din sân, poate să încredinţeze pe orişicine că eu sunt. Fiii d-tale cei mai mari n-au ştiut de dânsul, că mi l-ar fi luat, şi nu m-aş mai fi întâlnit cu dânsul.

Atunci, ieşind afară, plesni dintr-o biciuşcă de trei ori asupra mărului şi unde se ridică nişte palaturi, încât în toată împărăţia nu se găsea altele ca acelea.

Împăratul rămase şi el în mirare. Şi voind a sărbători venirea fiului celui mic, acesta zise:

– Tată, înainte de a mulţumi lui Dumnezeu că m-am întors sănătos, să mergem câteşitrei fraţii înaintea lui la judecată.

Împăratul n-avu ce zice. Se aduseră fraţii înaintea împăratului, carii deteră în genunchi şi cerură iertare de la fratele cel mai mic. 

El le zise:

– Dacă Dumnezeu vă va ierta, iertaţi să fiţi şi de la mine.

Neavând încotro, se duseră înaintea bisericii şi puseră trei uleie depărtate deopotrivă unul de altul. Intrară fiecare cu picioarele în câte unul, şi aruncară cu praştia în sus câte o piatră; pietrele fraţilor celor mari se întoarseră şi loviră pe fiecare în cap cu aşa tărie, încât rămaseră morţi. Piatra însă a fiului celui mic de împărat căzu dinaintea lui.

Lumea se adunase de se uita la astă judecată dumnezeiască, iar împăratul, după ce făcu nuntă şi-şi însoţi copilul cu găinăreasa, se coborî de pe tron şi puse pe fiul său în locu-i, care, dacă o fi trăind, împărăţeşte şi până azi.

Eram şi eu faţă la acele întâmplări, pe care le povestesc acum celor ce mă ascultă.

autor: Petre Ispirescu

sursa: http://www.povesti-pentru-copii.com/petre-ispirescu/pasarea-maiastra.html

DORIN - OMUL DE ZĂPADĂ FERICIT - poveste cu tâlc

Numele meu este Dorin și sunt cel mai fericit om de zăpadă. 

Creatorul meu a vrut să semăn cât mai mult cu un om adevărat. 

Fiind creat din zăpadă viața mea este scurtă, dar atât cât trăiesc mă pot bucura de multe lucruri. 

Pentru că am picioare pot să merg în multe locuri, pot să mă joc cu copiii, pot să alerg împreună cu prietenul meu Max care este un câine prietenos și foarte credincios. 

Ochii mei pot vedea tot ce se întâmplă în jurul meu, hainele mele sunt atât de frumoase încât oamenii adevărați se opresc în drum să mă admire. 

Acum, nasul meu nu mai este veșnicul morcov pe care îl mâncau iepurașii sau căprioarele, ci este o inimioară roșie, asemănătoare cu cea a oamenilor adevărați. 

Palmele mele pot aduna fulgii de zăpadă cu care îmi răcoresc obrajii. 

Noaptea, când stăpânii casei merg la culcare, eu nu mai rămân singur, ci mă plimb prin curtea casei sau stau la povești lângă căsuța lui Max. 

Sunt un om de zăpadă foarte fericit, în fiecare zi îi mulțumesc creatorului meu pentru că m-a înzestrat cu atât de multe daruri. 

Oamenii adevărați au fost înzestrați, de către creatorul lor, cu mult mai multe daruri decât mine, cu o viață mult mai lungă decât a mea și totuși nu sunt mulțumiți. 

Zilnic eu văd pe drum oameni care gesticulează supărați, vorbesc răstindu-se la alți oameni sau văd oameni care se bat și se rănesc. 

Văd copii care plâng sau oameni triști care cer ceva de mâncare. 

Se pare că oamenii adevărați nu vor sau nu știu să se bucure de darurile creatorului lor, nu sunt mulțumiți chiar dacă acestea sunt atât de multe, atât de frumoase și atât de bune. 

Eu sunt mulțumit de darurile cu care am fost înzestrat și viața mea atât de scurtă o voi trăi din plin, bucuros și fericit. 

OAMENI BUNI, BUCURAȚI-VĂ DE VIAȚĂ ȘI TRĂIȚI-O DIN PLIN AȘA CUM SE CUVINE CU GÂNDURI BUNE, CU ÎNGĂDUINȚĂ, CU IUBIRE !


Autor, D.Roman

”COPACUL CARE A DĂRUIT IUBIRE” - poveste pentru minte și suflet

Se spune că a existat odata un arbore bătran si maiestuos, cu ramurile intinse ferm spre cer.

Cand inflorea, fluturi de toate culorile si formele veneau de peste tot si dansau maiestos in jurul lui. Cand facea fructe, pasari din țări indepartate veneau sa guste din ele. Ramurile sale aratau ca niste brate vanjoase. Era minunat. 

Un baietel obisnuia sa vina si sa se joace sub el in fiecare zi, iar copacul s-a obisnuit cu el si a inceput sa-l iubeasca. 

Ceea ce este mare si batran se poate indragosti de ceea ce este mic si tanar, cu o conditie, sa nu fie atasat de ideea ca el este mare, iar celalalt mic. 

Copacul nu avea aceasta idee, asa ca s-a indragostit de baiat. Ego-ul incearcă intotdeauna sa iubeasca ceea ce este mai mare decat el. Pentru adevarata iubire, nimic nu este insa mare sau mic. Ea îi imbratiseaza pe toti cei de care se apropie.

Asadar, copacul fără sa isi dea seama s-a indragostit de baietelul care venea in fiecare zi sa se joace sub el. Ramurile sale erau foarte inalte, dar el le apleca, pentru ca baiatul sa le poata atinge pentru a-i mângâia florile si pentru a-i culege fructele. 

Iubirea este intotdeauna gata sa se incline, ego-ul însă niciodată. 

Daca incerci sa te apropii de un ego, acesta se va inalta si mai mult, devenind atat de rigid incat sa nu-l poti atinge. 

Ceea ce poate fi atins este considerat a fi mic. Ceea ce nu poate fi atins, cel care sta pe tronul puterii, este considerat a fi mare.

Asadar, ori de cate ori venea copilul, arborele isi pleca ramurile. Cand micutul îi mângâia florile, batranul copac se simtea cuprins de un val incredibil de fericire. Iubirea este intotdeauna fericită atunci cand poate dărui ceva fără sa ceara nimic, egoul nu poate sa fie fericit decat atunci cand poate lua ceva de la altcineva.

Baiatul a crescut si uneori, dormea la poalele copacului, alteori cand îi era foame, îi mânca fructele, sau purta o coroana impletita din florile sale. Se simtea atunci de parca ar fi fost regele padurii. Florile iubirii te fac intotdeauna sa te simti ca un rege, in timp ce ghimpii egoului te fac sa te simti execrabil.

Vazand copacul, cum baiatul poarta o cununa din florile sale, dansand cu ea, se simtea foarte fericit. Il aproba cu ramurile sale, îi cânta in bataia vantului. 

Baiatul, in timp, a crescut si mai mult. A inceput sa se cațere in copac, leganandu-se pe ramurile sale. Ori de cate ori se odihnea pe ele, copacul se simtea fericit. Iubirea este intotdeauna fericita atunci cand altcineva se poate sprijini de ea, ego-ul nu este fericit decat atunci cand altcineva il sustine.

Timpul a trecut, iar baiatul a inceput sa fie apăsat de alte indatoriri, avea si el ambitiile lui.

Trebuia sa isi treaca examenele, sa isi faca prieteni… De aceea, a inceput sa vina din ce in ce mai rar pe la copac. 

Copacul insa il astepta cu o nerabdare din ce in ce mai mare, strigandu-l din adancurile sufletului său, „Vino, vino. Te astept”. Iubirea isi asteaptă intotdeauna obiectul afectiunii sale. Ea nu este altceva decat o continuă așteptare.

Cand baiatul nu venea, copacul se simtea trist. Singura tristete pe care o simte iubirea este aceea de a nu a putea dărui altcuiva. Atunci cand se poate darui in totalitate, iubirea este fericita.

Baiatul a crescut si mai mult, iar zilele in care trecea pe la copac au devenit din ce in ce mai rare. 

Toti cei care cresc in lumea ambitiilor isi gasesc din ce in ce mai putin timp pentru iubire. Baiatul a devenit ambitios si prins in treburile sale lumesti. „Ce copac ? De ce ar trebui sa-l vizitez ?”

Intr-o zi, pe cand trecea prin apropiere, copacul i-a strigat: „Ascultă! Te astept in fiecare zi, dar tu nu mai vii pe la mine”.

Baiatul i-a raspuns: „Ce poti sa-mi oferi, ca sa trec sa te vad ? Eu imi doresc avere si faima”. 

Ego-ul este intotdeauna motivat: „Ce poti sa-mi oferi pentru ca sa vin la tine ? As putea veni, dar numai daca ai ceva de oferit. Altminteri, nu vad de ce as face-o”. 

Egoul are intotdeauna un scop personal egoist. Iubirea este intotdeauna altruistă. A putea iubi si darui reprezinta propria sa răsplată.

Uimit, copacul i-a spus baiatului: „Nu vei mai veni decat daca iti voi oferi ceva ? Iti ofer tot ceea ce am, si tot ceea ce voi avea, dragul meu prieten”. Iubirea nu tine niciodata nimic pentru ea. Ego-ul o face, dar iubirea se daruieste neconditionat, fara sa ezite.

„Din pacate, eu nu am bani. Banii sunt o inventie a oamenilor. Noi, copacii, nu avem bani, dar in schimb, suntem fericiti. Crengile noastre se umplu de flori, apoi de fructe. Umbra noastra îi racoreste pe cei incinsi, cand bate vantul, dansam si cântam. 

Desi nu avem bani, pasarelele se cuibaresc pe ramurile noastre si ciripesc vesele. Daca ne-am implica si noi in afaceri financiare, am deveni la fel de egoisti si de nefericiti ca voi, oamenii, care sunteti nevoiti sa stati prin temple si sa ascultati predici despre iubire si despre pace. Noi nu avem nevoie de predici, căci traim tot timpul aceste stari, ele fac parte din fiinta noastra. Nu, noi nu avem nevoie de bani”.

Baiatul i-a raspuns: “Atunci, de ce sa vin la tine ? Nu am de gand sa merg decat acolo unde pot obtine bani. Am nevoie de avere”. 

Egoul cere intotdeauna bani si avere, căci banii inseamna putere, iar aceasta este cea mai mare nevoie a sa.

Copacul s-a gandit mult, dupa care a spus: „Atunci, te rog prietene, culege-mi fructele si vinde-le, si in felul acesta, vei obtine bani”.

Baiatul s-a luminat imediat la față. S-a urcat in copac si a cules toate fructele copacului, chiar si pe cele necoapte. In graba sa, i-a rupt crengile si i-a scuturat frunzele, dar copacul s-a simtit din nou fericit, era fericit ca putea dărui. 

Iubirea se bucură chiar si atunci cand este lovită. 

Ego-ul nu este cu adevarat fericit nici macar atunci cand obtine ceva. El nu poate simti decat nefericire.

Baiatul nu si-a dat nici macar osteneala sa-i multumeasca arborelui pentru dar, dar acestuia nu-i păsa. 

Adevarata sa multumire s-a produs atunci cand acesta a acceptat oferta sa de a-i culege fructele, pentru a obtine bani in schimbul lor. 

Baiatul apoi nu s-a mai intors multa vreme la copac. Acum avea bani si era foarte ocupat sa obtina cu ajutorul lor inca si mai multi bani. A uitat cu totul de copac, si astfel au trecut anii.

Copacul era foarte trist. Tânjea dupa intoarcerea baiatului, la fel ca o mama cu sânii plini de lapte, dar care si-a pierdut copilul. Intreaga sa fiinta tanjeste dupa copilul pierdut, pentru a-l strange la piept si a se usura. Cam la fel tanjea si copacul nostru, intreaga sa fiinta era in agonie.

Dupa multi ani, baiatul, devenit intre timp adult, s-a intors la copac. Acesta i-a spus: „Vino la mine. Vino si imbratiseaza-ma”. 

Barbatul i-a raspuns: „Termina cu prostiile astea. Făceam asemenea lucruri pe vremea cand eram un copil fara minte”.

Egou-l considera iubirea un lucru prostesc, o fantezie copilareasca.

Copacul a insistat: „Vino, mangaie-mi crengile. Danseaza cu mine”. 

Barbatul i-a raspuns: „Termina cu flecareala asta stupida ! Acum doresc sa-mi construiesc o casa. Imi poti oferi o casa ?”

Copacul a exclamat: „O casa ? Bine, dar eu traiesc faorte bine, fara sa stau intr-o casa”. Singurii care traiesc in case sunt oamenii. Toate celelalte creaturi ale lui Dumnezeu traiesc liber, in natură. Cat despre oameni, cu cat casa in care traiesc este mai mare, cu atat mai mici par in interiorul ei.

„Noi nu traim in case, dar uite ce vreau sa iti daouiesc, imi poti taia crengile, pentru a-ti construi o casa cu ajutorul lor”.

Fara sa stea pe ganduri si sa piarda timpul, barbatul a luat un topor si i-a taiat crengile copacului. Din acesta a ramas acum doar trunchiul, dar el era foarte fericit. Iubirea este fericita chiar si atunci cand îi sunt taiate membrele de catre cel iubit. Iubirea nu stie decat sa daruiasca. Ea este intotdeauna pregatita să se ofere in intregime.

Barbatul a plecat, fara sa-si mai dea osteneala sa arunce in urmă macar o privire. Si-a construit casa visata, iar anii au trecut din nou.

Copacul, devenit acum un simplu trunchi fara crengi, a continuat sa-l astepte. Ar fi vrut sa il strige, dar nu mai avea ramuri si frunze care sa poata canta in bataia vantului. Vanturile continuau sa bata, dar el nu mai putea scoate nici un sunet. Cu un efort suprem, sufletul său a reusit să rosteasca o ultima chemare: „Vino, vino, dragul meu prieten”.

Timpul a trecut, iar barbatul a îmbătranit. Odata, se afla prin apropiere, asa ca a venit si s-a asezat sub copac. Acesta l-a intrebat: „Ce mai pot face pentru tine ? Ai venit in sfarsit, dupa foarte, foarte mult timp”.

Batranul i-a raspuns: „Ce poti face pentru mine ? As vrea sa ajung intr-o tara indepartata, sa castig si mai multi bani. Pentru asta, am nevoie de o barcă”.

Fericit, dupa ce sa gandit doar o clipa, copacul i-a raspus: „Taie-mi trunchiul si fa-ti o barca din el. As fi extrem de fericit sa devin barca ta si sa te ajut sa mergi astfel in țara aceea indepartata, pentru a castiga mai multi bani. Dar, te rog, ai grija de tine si intoarce-te cât mai repede. Voi astepta de-a pururi intoarcerea ta”.

Omul a adus un ferastrau, a taiat trunchiul copacului, si-a facut o barca din el si a plecat. 

Acum, din copac nu a mai ramas decat rădăcina, dar el a continuat sa astepte cu rabdare intoarcerea prietenului iubit. A asteptat mereu si mereu, constient insa ca nu mai avea nimic de oferit. Poate ca barbatul nu se va mai intoarce niciodata. 

Ego-ul nu se duce decat acolo unde are ceva de castigat.

Odata, m-am asezat lângă ciot. Acesta mi-a soptit: „Am un prieten care a plecat departe si nu s-a mai intors. Ma tem sa nu se fi inecat, sau sa nu se fi ratacit. Poate ca s-a pierdut in tara aceea indepartata. Poate ca nici macar nu mai este in viata. O, cat mi-as dori sa aflu vesti de la el ! Ma apropii de sfarsitul vietii, asa ca tot ce mi-as mai dori ar fi sa aflu vesti despre el. Atunci as muri linistit. 

Dar stiu că nu ar mai veni nici daca mi-ar auzi strigătul, căci nu mai am nimic sa-i ofer, iar el nu intelege decat acest limbaj.”

Poveste scrisă de OSHO 

Sursa: https://www.learn2b.ro/

„Hare Krishna, Hare Rama“

Krishna este un nume al Persoanei Supreme originale, unice, sursa a tot ceea ce există. 

Krișna și Rama sunt ambii vișnu-tattva, în categoria Persoanei Supreme. Dar o diferență este că Krishna este originea tuturor celorlalte încarnări ale lui Dumnezeu și că Domnul Ramachandra ar putea fi considerat un aspect al personalității lui Krișna.

Însușirile lui Rama sunt cele ale unui rege curajos, iar activitățile lui supraomenești sunt cele ale unui mare erou.

Dumnezeu are numeroase nume și fiecare descrie un aspect diferit al personalității Lui. 

Allah, Vișnu, Iehova și Dumnezeu se referă la măreția Lui și rolul Său ca creator, întreținător al universului și Domn al tuturor. Numele Krishna - "cel atrăgător" - indică farmecul și frumusețea neclintită a Persoanei Supreme, așa cum apare celor mai dragi devotați ai Săi.

Krishna este o zeitate venerată în multe tradiții hinduse. 

Este prezentat de cele mai multe ori ca un tânăr păstor de vaci, cântând la flaut, precum în Purana, sau ca un tânăr prinț care oferă îndrumări filozofice, precum în Bhagavad Gita.

Krishna și poveștile cu care este asociat sunt prezente în multe tradiții filozofice și teologice hinduse. Acestea includ încarnarea divină, o copilărie și tinerețe pastorală, precum și viața ca luptător eroic și învățător.

Principalele scripturi care consemnează amănunte legate de viața, spiritualitatea și minunile lui Krishna sunt Mahabharata, Harivamsa, Bhagavata Purana și Vishnu Purana.

El vizitează din când în când această lume materială pentru ai elibera pe adepții Săi de existența materială și pentru a învinge pe cei răi.

Aici aveți un videoclip cu varianta întreagă a cântecului „Hare Krishna, Hare Rama“, închinat celor două divinități.

În continuare vă prezint o poveste frumoasă, avându-l ca autor pe 

OSHO. 

Este o poveste despre Krishna și despre un om obișnuit care știa să se bucure de viață.

”Dacă poți face din viața ta obișnuită ceva frumos și plin de artă, tot ceea ce ți-ai dorit va începe să se întâmple de la sine.

În statul Maharashtra din India se află un templu. Este un templu dedicat lui Krishna, de care este legată o poveste ciudată. În acel templu, statuia lui Krishna – în Maharashra el este numit „Bitthal“ – este amplasată pe o cărămidă. 

Ciudat, pentru că nicăieri, în nici un alt templu, nici un zeu nu stă pe o cărămidă.
Povestea spune că un om frumos, care se bucura de viață în toată plinătatea ei, era atât de mulțumit și de împlinit încât Krishna s-a hotărât să-i apară. 

În mod obișnuit există oameni care cântă și dansează întreaga viață „Hare Krishna, Hare Rama“, și nici Krishna, nici Rama nu le apar; nu apare nimeni. 

Acestui om nu-i păsa nici de Krishna, nici de Rama, de nimeni. Pur și simplu își trăia viața, dar și-o trăia așa cum trebuie trăită, cu dragoste, cu inimă, cu frumusețe, cu muzică și poezie. Viața lui era o binecuvântare în sine, iar Krishna a decis: „Acest om are nevoie să îl vizitez“.
Vedeți cum se desfășoară povestea – omul nu se gândea deloc la Krishna, dar Krishna, din proprie inițiativă, consideră că acest om merită o vizită. 

Apare în toiul nopții, ca să nu creeze agitație în oraș. Găsește ușa deschisă și intră.
Mama bărbatului era foarte bolnavă și acesta îi făcea masaj la picioare. 

Krishna apare în spatele lui și spune: „Eu sunt Krishna și am venit să-ți acord o întrevedere, o darshana“.

Bărbatul răspunde: „Nu este timpul potrivit; îi fac masaj mamei la picioare“. 

Cât vorbea, lângă el era o cărămidă. A mutat cărămida pe podea în spatele lui – nici măcar nu s-a uitat să vadă cine este acest Krishna – și i-a spus să se așeze pe ea, va vorbi cu el când își termină treaba. 

Dar era atât de absorbit să maseze picioarele mamei lui – aceasta era aproape pe moarte –, încât a trecut întreaga noapte. 

Krishna stând așezat, a spus: „Ce ciudat. Oamenii cântă „Hare Krishna, Hare Rama“ toată viața și eu nu mă duc la ei. Am venit aici și nesăbuitul ăsta nici măcar nu se uită la mine !“ 

Pentru că se făcea lumină și soarele răsărea, Krishna s-a îngrijorat, pentru că puteau să treacă oameni pe acolo. 

Drumul era chiar lângă casă și ușa era deschisă și dacă l-ar fi văzut oamenii avea să dea de scandal; ar fi venit cu mulțimile. 

Așa că a dispărut, lăsând în urma lui o statuie pe cărămidă.

Când mama lui a adormit în sfârșit, omul s-a întors și a întrebat: „Cine este omul care m-a deranjat noaptea ?“ Și a găsit doar o statuie a lui Krishna. 

S-a adunat tot satul – era un miracol, ce se întâmplase ? 

El le-a spus toată povestea. 

Ei i-au răspuns: „Ești ciudat. Krishna a venit în persoană la tine, tu ești așa de neghiob ! Cel puțin ai fi putut să-i spui să ia loc, să-i fi oferit ceva de mâncare, ceva de băut. Era musafir“.

Bărbatul a răspuns: „În momentul acela nu era nimic prin preajmă decât acea cărămidă. Iar eu când fac ceva, mă implic total. Nu vreau să fiu întrerupt. Dacă vrea atât de mult să fie văzut, poate veni din nou; cine ne grăbește ?“

Acea statuie se află încă în templul Bitthal, înălțată pe o cărămidă. 

Dar omul acela a fost într-adevăr un om mare – nu i-a păsat de răsplată sau de altceva, fiind complet absorbit de fiecare acțiune, astfel încât acea acțiune era răsplata lui. 

Chiar dacă vine Dumnezeu, răsplata care derivă din totalitatea implicării în acțiune este mai mare decât Dumnezeu.

Nimeni nu a interpretat povestea cum am interpretat-o eu, dar se poate vedea că orice altă interpretare este total lipsită de sens. 

Spiritualitatea, iluminarea, Dumnezeu - toate îngrijesc singure de ele. nu trebuie să-ți faci griji. 

Dar să faci întotdeauna tot ce poți mai bine cu viața ta. Acesta este testul tău, acesta este cultul tău, aceasta este religia ta. Celelalte vor veni de la sine.”

Shiva, Rama and Krishna

sursa: http://www.krishna.com:  https://www.delaomlaom.ro

„Iertarea - cea mai mare putere vindecătoare”

Iată că a venit, din nou, vremea când preferăm cafeaua fierbinte, cornurile calde și poveștile cât mai multe și mai frumoase ...

În continuare vă redau un fragment din cartea „Iertarea: cea mai mare putere vindecătoare”, autor Gerald G. Jampolsky - profesor conferențiar, psihiatru de copii și de adulți.

Ego-ul, karma, „eul” sunt acelasi lucru. Reducerea sau eliminarea acestuia înseamnă intr-un fel revenirea la starea de dinainte de aparitia acestuia.

Atunci când devenim prea ataşaţi de vocea egoului, lucru care se întâmplă îndeosebi în momentele de stres sau atunci când lucrurile nu merg în viaţa noastră aşa cum ne-am dori, noi auzim în mintea noastră vocea egoului, care ne transmite mesajul că nu este cazul să iertăm.

În realitate, noi avem întotdeauna de ales: putem asculta vocea iubirii sau cea a egoului. 

Cum ne putem da seama când anume ne vorbeşte egoul ? 

Simplu: vocea egoului se naşte întotdeauna din teamă. 

Sfaturile sale ne lasă întotdeauna într-o stare de conflict interior, niciodată de pace. 

Atunci când ascultăm de mintea incapabilă să ierte a egoului, aceasta ne oferă nenumărate motive pentru a nu ierta, ascunzându-ne însă faptul că singurii care vom suferi, pierzându-ne pacea interioară, suntem noi.

Iată 20 de exemple ale modului de a raţiona al egoului:

1. Acel om te-a rănit profund. El merită pe deplin să fii furios pe el, să nu îl mai iubeşti şi să fie pedepsit.

2. Nu fii prost ! Dacă îl vei ierta, acel om te va răni din nou şi din nou.

3. Dacă îl ierţi, nu îţi dovedeşti decât propria slăbiciune.

4. Dacă ierţi această persoană, este ca şi cum i-ai spune că a avut dreptate, iar cel care a greşit ai fost tu !

5. Numai un om lipsit de respect faţă de sine ar putea ierta această persoană.

6. Atunci când nu ierţi pe cineva, îţi manifeşti controlul asupra persoanei respective. Controlul este principala metoda pe care o aplica egoul pentru a se simţi în siguranţă.

7. Cea mai sigură cale de a ţine la distanţă persoana care te-a rănit este să nu o ierţi niciodată.

8. Dacă nu vei ierta această persoană, te vei simţi mai bine, căci aceasta este cea mai sigură cale de a te răzbuna pe ea.

9. Dacă nu vei ierta această persoană, vei obţine controlul asupra ei.

10. Iertarea celui care te-a rănit este cea mai mare prostie din lume.

11. Atunci când ierţi pe cineva, renunţi la propria ta siguranţă interioară.

12. Dacă îl ierţi pe cel cu care te-ai certat, rişti să îl faci să creadă că eşti de acord cu ceea ce ai făcut.

13. Iertarea nu este altceva decât acceptarea comportamentului greşit.

14. La limită, poţi ierta pe cineva, dar numai dacă îşi cere sincer iertare pentru ceea ce a făcut. Nici chiar atunci nu trebuie să îl ierţi pe deplin.

15. Dacă îl ierţi pe acest om care a păcătuit, Dumnezeu te va pedepsi.

16. Recunoaşte: întotdeauna, greşeala îi aparţine celuilalt, aşa că ce rost are să ierţi ?

17. Nu crede niciodată pe cineva care îţi spune că proiectezi asupra celorlalţi propriile tale greşeli pe care nu le poţi privi în interiorul tău.

18. Nu cădea în capcana celor care îţi spun că dacă nu poţi ierta pe cineva pentru o anumită greşeală, acest lucru se datorează faptului că nu poţi accepta o faptă pe care ai comis-o tu însuţi şi pe care o consideri de neiertat.

19. Dacă vei ierta această faptă oribilă, nu vei fi cu nimic mai bun decât cel care a comis-o.

20. În cazul în care crezi că există un Dumnezeu sau o putere superioară care te protejează să nu mai fii o victimă inocenta atât timp cât îl ierţi pe cei din jur, înseamnă că ţi-ai pierdut minţile !

Cum trebuie să procedezi cu mesajele egoului ? 

Reciteşte lista de mai sus şi familiarizează-te cu modul de gândire al egoului. În scurt timp vei ajunge să recunoşti interferenţele sale cu mintea ta şi gândurile pe care ţi le trimite. În acest moment îţi vei da seama că ai de ales între vocea egoului şi cea a iubirii, respectiv a iertării…

Sursă: https://www.delaomlaom.ro

Legenda Adevărului și a Minciunii ...

Conform unei legende din secolul 19, Adevărul și Minciuna se întâlnesc într-o zi.

Minciuna îi spune Adevărului: ”Astăzi este o zi minunată !” 

Adevărul se uită pe cer și constată că ziua chiar era minunată. 

Ei petrec ceva timp împreună, ca mai apoi să ajungă la o fântână.

Minciuna îi spune adevărului: ”Apa este foarte bună, hai să facem o baie împreună”. 

Adevărul, din nou suspect, verifică apa și descoperă într-adevăr că aceasta este foarte bună. 

Se dezbracă amândoi și încep să facă baie.

Deodată, Minciuna iese afară din apă, se îmbracă cu hainele Adevărului și fuge. 

Furios, Adevărul iese afară din fântână și merge să caute Minciuna pentru a-și recupera hainele. 

Lumea, văzând Adevărul gol-goluț, își mută privirea cu ură și dispreț. 

De atunci, Minciuna face înconjurul lumii, îmbrăcată ca Adevărul, satisfăcând nevoia societății, pentru că Lumea, în orice caz, nu are nicio dorință să vadă Adevărul gol-goluț.

Bietul Adevăr stă mai mult ascuns pentru că oamenii nu vor să-l mai vadă și chiar nu vor să-l mai știe că există printre ei. 

Acum, fiecare om își are ”adevărul lui”, croit după ”chipul și asemănarea lui”, iar dacă cumva întâlnește Adevărul-Adevărat încearcă să-l ascundă pe acesta din urmă, cât mai bine, în spatele ”adevărului lui”.

În zilele noastre rar se mai vede licărirea de felinar a Adevărului-Adevărat.

Adaptare, D.Roman

Povestea mărului fără gard ...

Sunt măr de lângă drum şi fără gard.
La mine-n ramuri poame roşii ard.
Drumeţule, să iei fără sfială,
Că n-ai să dai la nimeni socoteală.
Iar dacă vrei s-aduci cuiva mulţam,
Adu-l ţărânei ce sub mine-o am.

E ţara ce la sânul ei ne ţine,
Hrănindu-ne pe tine şi pe mine.
Când se-ncălzeşte-n primăveri sub soare,

În mine sunt puzderie de floare,
Iar vara, adăpat din sucu-i sfânt,
Cu crengile mă-ndoi până-n pământ,
În semn de prea adâncă plecăciune,
De tot ce-aş vrea să spun şi nu ştiu spune.
În toamnă, când pe creangă măr de măru-i,
La pământeni cu dragoste mă dărui.
Când au pornit podoabele-mi să cadă
Şi vine blana groasă de zăpadă,
Eu strâng vârtos în rădăcini pamântul
Să nu mă smulgă din temeiuri vântul.
Şi an de an mi-i rodul mai bogat
Şi an de an mai gata sunt de dat.
Mi-s dragi copiii legănaţi în ramuri,
La gât cu mici bucăţi din sfinte flamuri.
Şi dragi îmi sunt şi fetele fecioare
Umblând prin crengi cu dalbele picioare,
Cu poala şi cu sânul plin de mere,
Râzând îmbujorate de plăcere.
Atunci mai uit pe-aceia care-au dat
Cu pietre-n rămurişul meu rotat,
Şi-mi amintesc cum astă-primăvară
Lângă tulpină-mi doi se sărutară,
Iar la plecare, el cu bucurie
Şi-a pus cântând o floare-n pălărie.
Sunt măr de lângă drum si fără gard,
La mine-n ramuri poame roşii ard.
Drumeţule, să iei fără sfială,
Că n-ai să dai la nimeni socoteală.
Iar dacă vrei s-aduci cuiva mulţam,
Adu-l ţărânei ce sub mine-o am.
E ţara ce la sânul ei ne ţine,
Hrănindu-ne, pe tine şi pe mine.

Versuri,  Mihai Beniuc

sursa: http://www.poezie.ro

ZÂNA NATURĂ și FRATELE ei OMUL - poveste pentru minte și suflet

Această poveste am gasit-o pe când eram copil, scrisă cu ramuri verzi si flori de primăvară in poienile munților si in luncile râurilor.

Zâna Natură povestește că de mult de tot, ea si cu fratele ei mai mic, Omul, au trăit vreme indelungată in cea mai bună intelegere, iubindu-se si respectându-se asa cum ar fi trebuit să se intâmple peste tot in lume.
Se ajutau la nevoie si ea, ca zână si soră mai mare, de câte ori fratele cel tânăr si necopt la minte fusese la grea cumpănă, il povățuise sau îi intinsese o mână, scoțându-l din nevoi.

Veacuri de-a rândul au viețuit impreună, impărțindu-si atât bucuriile cât si necazurile, ba chiar trecând cu bine peste grele incercări.
Cu timpul, insă, fratele cel mic, Omul, a crescut si a ajuns un flăcău zdravăn si curajos care a plecat să iși caute norocul.

A incercat zâna să il oprească, spunându-i că îl pasc primejdii nenumărate si că necunoscutul e o sabie cu două tăișuri, a si plâns, dar nu a fost chip să se facă înțeleasă.

Și timpul a trecut, dar fratele ei, Omul, nu s-a mai întors, ba mai mult, acesta uneori, când se află în preajma surorii sale mai mari, îi face acesteia numai necazuri.

Când am dat să plec din poienile primăverii, crezând că visez, am mai întrezărit ca o scânteiere scrisă cu flori albe si rosii chemarea si ruga zânei.
Il aștepta si încă îl mai așteaptă pe fratele ei, Omul...

HEI, OMULE TREZEȘTE-TE, DEȘTEAPTĂ-TE !

ÎNTOARCE-TE LA SORA TA MAI MARE CARE ȚI-A OCROTIT COPILĂRIA  !

sursa: http://www.universdecopil.ro

”TĂCEREA LUI DUMNEZEU” - poveste pentru minte și suflet

Se întămplă uneori lucruri care ni se par absurde, nefiresti, evenimente care ne iau prin surprindere si ne fac să ne reașezam intentiile si dorintele. Este suficient să ne desprindem câteva momente de conexiunea deplină cu Dumnezeu si să nu mai putem intelege planul Lui.

Toate experientele ne aseaza in comuniune cu scopul nostru si cu cei ce au un rol important in viata noastra fie că ne sunt cei mai buni prieteni, fie ca nu. Schimbarea noastră continuă influențeaza negresit si pe cei ce ne sunt alaturi. Insa nimic, absolut nimic in acest univers nu este întâmplator.

Fiecare moment pe care noi îl parcurgem ajunge să fie sau nu in sincronicitate cu planul lui Dumnezeu, in functie de deschiderea noastră către Iubire deplină si neconditionată. Iar pâna nu vom invata răbdarea, calmul, smerenia nu vom atinge această stare de iubire.

Reusim cu adevarat să păstram netulburată starea de iubire ? 

Cum ar fi viata noastra dacă am privi-o prin ochii lui Dumnezeu ? Fiecare pas pe care îl facem are rolul de a ne învăta să tinem cârma dreaptă pe cărarile întortocheate ale vietii.

„O veche legendă norvegiană povesteşte despre un om pe nume Haakon care privea mereu imaginea lui Christos răstignit. Crucea era foarte veche şi acolo veneau mulţi oameni să se roage cu evlavie. Mulţi veneau aici pentru a cere câte o minune.

Într-o zi şi Haakon s-a gândit să ceară o favoare. Împins de un sentiment generos, a îngenuncheat în faţa crucii şi a spus:

– „Doamne, vreau să fiu în locul Tău. Lasă-mă să stau în locul Tău pe cruce”. Şi rămase cu privirea aţintită asupra crucii, parcă aşteptând un răspuns.

Domnul vorbi iar vorbele Lui căzură din înalt şoptitoare dar ferme.

– „Fiule, îţi voi îndeplini dorinţa, dar cu o condiţie”.

– „Care, Doamne ?” întrebă Haakon. „Este o condiţie greu de îndeplinit ? Sunt dispus să mi-o asum şi cu ajutorul Tău, Doamne, voi reuşi”.

– „Ascultă… Orice ar fi să se întâmple şi orice ar fi să vezi, trebuie să păstrezi tăcere pentru totdeauna”.

Haakon răspunse:
– „Îţi promit, Doamne !” Şi schimbul se făcu.

Nimeni nu observă schimbarea. Nimeni nu-l recunoscu pe Haakon bătut în cuie pe cruce. Între timp Domnul ţinea locul lui Haakon. Şi pentru mult timp fu astfel şi nimeni nu observă nimic.

Dar într-o zi veni un om bogat şi după ce se rugă, plecă uitându-şi portofelul lângă cruce. Haakon văzu şi tăcu.

Nu spuse nimic nici când un sărac, care veni câteva ore mai târziu, fură portofelul uitat de bogătaş.

Şi nu spuse nimic nici când un băiat veni să se roage pentru binecuvântare înainte de a face o lungă călătorie.

Dar în acel moment se întoarse bogătaşul în căutarea portofelului. Fără să stea pe gânduri, spuse că băiatul furase portofelul.

Bogătaşul se apropie de băiat şi-i spuse furios:

– „Dă-mi înapoi portofelul pe care mi l-ai furat !”

Tânărul replică surprins:

– „Eu nu am furat niciun portofel !”

– „Nu minţi şi dă-mi-l înapoi imediat !”

– „Vă repet că nu am luat niciun portofel !” răspunse băiatul.

Bogătaşul furios începu să-l lovească pe tânăr. Atunci se auzi o voce puternică:

– „Opreşte-te !”

Bogătaşul privi în sus şi văzu că imaginea de pe cruce îi vorbise.

Haakon care nu mai putuse păstra tăcerea, strigă apărându-l pe tânăr şi acuzându-l pe bogătaş pentru falsele învinuiri pe care i le aducea. Acesta rămase uimit şi ieşi din locul de rugăciune. Tânărul plecă de asemenea fiindcă se grăbea să plece în călătorie.

Când cei doi plecară, Christos îi spuse credinciosului:

– „Coboară de pe cruce. Nu poţi să-mi ocupi locul. Nu ai fost în stare să păstrezi tăcere.”

– „Dar, Doamne… – spuse Haakon – cum puteam să permit o asemenea nedreptate ?”

Locurile se schimbară, Iisus se întoarse pe cruce şi credinciosul în faţa acesteia.

Dumnezeu continuă să vorbească:

– „Tu nu ştiai că a fost bine ca bogătaşul să piardă portofelul fiindcă avea în el banii pentru a cumpăra virginitatea unei tinere. În schimb săracul avea nevoie de banii aceia şi a fost foarte bine că i-a luat.

– Iar băiatului i-a prins bine bătaia primită fiindcă din cauza rănilor nu a mai putut pleca în acea călătorie. Pentru că doar acum câteva minute s-a scufundat vaporul cu care ar fi trebuit să plece.
Tu nu ştiai nimic. Eu, da. De aceea tac”.

Şi Domnul se afundă din nou în tăcere.


De multe ori ne întrebăm:

De ce Dumnezeu nu ne răspunde ? De ce Dumnezeu păstrează tăcerea ? 

Mulţi şi-ar dori ca Dumnezeu să ne răspundă ceea ce doresc ei să audă… Dar nu este aşa.

Dumnezeu ne răspunde chiar şi prin tăcere !

Trebuie să învăţăm să ascultăm. Tăcerea Lui divină este menită să ne spună, fără cuvinte, că El ştie ce face.

Şi în tăcerea Sa ne spune cu iubire: AI ÎNCREDERE ÎN MINE… ŞTIU BINE CE AM DE FĂCUT !”

Sursa: https://karyn.ro

”VULPEA și CALUL” - poveste cu tâlc

- Pleacă !, a spus fermierul calului său.  Esti prea bătrân pentru a mai munci si nu mai am nevoie de tine. Dispari ! 

Calul nu a plecat, el doar si-a aplecat capul.

Frustrat, fermierul a spus: 

- Uite Dobrin, ai stat lângă mine multi ani si m-ai servit bine, dar nu-mi permit să hrănesc un cal care nu mai muncește. Intelegi ?

Calul nu s-a mișcat, doar si-a aplecat capul.

- Bine, vom face o întelegere. Demonstrează-mi că încă mai poti munci si adu-mi un leu și asa te voi ține la mine, te voi hrăni pentru restul zilelor tale. Acum grabeste-te, ai de prins un leu !

Fermierul a bătut calul pe spate, convins că nu-l va mai vedea niciodată. 

Dobrin a plecat încet spre padure. El a ratacit prin padure pâna la înserat, cautand un loc unde să se odihneasca peste noapte. 

In dimineata urmatoare, Dobrin stătea lângă un stejar imens. El nu se misca, doar îsi apleca capul.

O vulpe trecu pe acolo. 

- Bună, de ce arăti așa încruntat ? Arăti de parca ti-ai pierdut cel mai bun prieten, a spus vulpea calului.

- Așa este, stăpânul a spus că sunt prea bătrân ca să mai muncesc, asa că nu mai am o casă,  i-a răspuns Dobrin.

- Este ingrozitor ! , a spus vulpea, pur si simplu groaznic. Dar nu poti face nimic pentru a schimba situatia ?

- Ba da, fermierul mi-a spus că m-aș putea întoarce ca să răman daca i-as aduce un leu.

- Un leu ? A spus el asta ? Ei bine, aș putea aranja asta, i-a raspuns vulpea.

- Poti ? Cum este posibil ?, a intrebat calul. Vulpea i-a povestit planul si a fugit să găseasca un leu.

- Bună ! i-a spus vulpea primului leu întâlnit.  Tocmai ce ti-am gasit o cină bună. Vrei să te duc la calul ce tocmai a murit ?

Leul urlă de bucurie si imediat o urmă pe vulpe. Au avut de mers putin până au ajuns la Dobrin, care stătea întins pe pămant si se prefăcea a fi mort.

- Sa-ti dau un sfat, leule ! Ar fi mult mai bine dacă ai putea duce această cină intr-un loc liniștit unde te-ai putea bucura de ea in liniște. Eu am să-ti leg coada calului ca tu să-l poti duce in bârlogul tău, i-a spus vulpea leului.

Leul s-a întins pe pămant si a asteptat ca vulpea să fixeze calul. Până sa-si dea el seama, picioarele sale i-au fost si ele legate.

- Hei ! Ce se intâmplă aici ?  Leul încerca din răsputeri să se dezlege.

Dobrin s-a ridicat in picioare. 

- Acum, grabeste-te !, i-a spus vulpea si i-a urat bunului său prieten noroc. 

Calul a pornit intr-un trap direct spre casă, trăgand leul după dânsul.

- Ei bine, uită-te la asta !, a spus fermierul in timp ce se uita la Dobrin care alerga spre casă. A fost momentul in care si-a amintit ce credincios i-a fost calul toată viata sa. Atunci si-a aplecat capul de rușine.

- O promisiune este o promisiune ! Lasă-mă să tai sfoara de care e legat leul si tu vei putea trăi liber pe pășune unde vei putea mânca cât doresti, câte zile vei trăi !,  i-a spus fermierul.

Si așa, fermierul a mai avut o gură de hrănit si Dobrin a avut o casă pentru totdeauna. 

Leul a disparut in pădure si nu a mai fost vazut de atunci. 

Si vulpea ? Ea a devenit o celebritate deoarece toți care au auzit de ea în poveste ar dori să știe: Ce ar mai spune vulpea ?

Eu cred că vulpea cea isteață ar spune : 

”Prietenul la nevoie se cunoaște !” sau 

”Nu-l izgoni pe cel care te-a ajutat toată viața, pe motiv că a îmbătrânit. Mâine, cu siguranță, vei fi tu ”cel bătrân” !

 

sursa: https://taramulzmeilor.com

Cum a aflat cioara secretul fericirii - poveste cu tâlc

CIORILE POT FI ȘI ALBE, NU NUMAI NEGRE

O poveste interesantă și plină de morală ne învață cel mai simplu secret al fericirii: să fim mulțumiți cu ceea ce avem. Decât să râvnim la viața și la fericirea altora, mai bine să ne bucurăm de propria viață și fericirea va veni de la sine.

O cioară trăia în pădure și era nemulțumită de viața sa.

„Această lebădă este atât de albă”, s-a gândit cioara. „Și eu sunt atât de neagră. Această lebădă trebuie să fie cea mai fericită pasăre din lume.”

Cioara i-a comunicat lebedei ceea ce gândea.

„De fapt”, i-a răspuns lebăda, „Simțeam că sunt cea mai fericită pasăre din împrejurimi până când am văzut un papagal care avea două culori. Acum cred că papagalul este cea mai fericită pasăre care a fost creată”.

Apoi cioara l-a abordat pe papagal. 

Papagalul i-a explicat: „Am trăit o viață foarte fericită până când am văzut un păun. Eu am doar două culori, însă păunul are o multitudine de culori.”

Mai târziu, cioara a vizitat un păun de la grădina zoologică și a văzut că sute de oameni s-au adunat ca să îl vadă. După ce oamenii au plecat, cioara s-a apropiat de păun.

„Dragă păun”, a spus cioara. „Ești atât de frumos, în fiecare zi mii de oameni vin să te vadă. Însă, când oamenii mă văd pe mine, imediat mă gonesc. Cred că tu ești cea mai fericită pasăre de pe pământ.”

Păunul a răspuns: „Am crezut dintotdeauna că sunt cea mai frumoasă și fericită pasăre de pe pământ. Însă din cauza frumuseții mele, sunt închis în această grădină zoologică. Am cercetat cu atenție grădina zoologică și am realizat că cioara este singura pasăre care nu este închisă într-o cușcă. Așa că zilele trecute m-am gândit că dacă aș fi o cioară, aș putea să hoinăresc fericit pretutindeni”.

Morala:

Aceasta este și problema noastră, a oamenilor. Ne comparăm în mod zadarnic cu alții și ne întristăm. Nu prețuim ceea ce Dumnezeu ne-a dat. Asta și duce la ciclul vicios al nefericirii !

Învață să fii fericit cu ceea ce ai în loc să te agăți de ceea ce nu ai !

Întotdeauna va exista cineva care va avea mai mult sau mai puțin decât ai tu !

Persoana care este mulțumită cu ceea ce are este cea mai fericită persoană din lume !

sursa: https://www.antena3.ro