Se afișează postările cu eticheta POVEȘTI PENTRU MINTE ȘI SUFLET. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta POVEȘTI PENTRU MINTE ȘI SUFLET. Afișați toate postările

8.13.2022

POVESTEA lui LATIF

 


Latif era cel mai sărac cerșetor din oraș, dormea ​​pe holul unei alte case.  Cu toate acestea, Latif a fost considerat cel mai înțelept om din oraș.  

Într-o dimineață, regele a apărut în piață, până a dat peste Latif și supușii lui i-au povestit despre el.

Regele, amuzat, s-a apropiat de cerșetor și a spus:

- Dacă răspunzi la o întrebare, îți voi da această monedă de aur.

Care este întrebarea ta?

Și regele s-a simțit provocat, apoi a pus o întrebare care îl tulburase de zile întregi și pe care nu a putut să o rezolve.

Răspunsul lui Latif a fost corect și creativ.

Regele a fost surprins, și-a lăsat moneda la picioarele cerșetorului.

 A doua zi, regele s-a întors și i-a pus o altă întrebare și Latif a răspuns din nou rapid și înțelept.

 „Latif, am nevoie de tine” - a spus regele.  - Vă rog să veniți la palat și să fiți sfătuitorul meu ".

 Vă promit că nu vă va lipsi nimic, jură regele.

  Latif a acceptat propunerea regelui.

 În următoarele săptămâni, anchetele regelui au devenit obișnuite.

 Evident, acest lucru a declanșat gelozia tuturor curtenilor.

 Într-o zi, toți ceilalți consilieri i-au cerut regelui audiență și i-au spus.

 "Prietenul tău Latif, așa cum îi spui, intenționează să te răstoarne."

 „Nu se poate, nu cred” - a spus regele.

 „Îl poți confirma cu ochii tăi”

 Regele a fost dezamăgit și rănit.

  A trebuit să confirme acele versiuni.  În acea după-amiază, la cinci, aștepta ascuns la colțul unei scări.

 De acolo a văzut cum, într-adevăr, Latif a venit la ușă, s-a uitat lateral și cu cheia care îi atârna de gât, a deschis ușa de lemn și s-a strecurat tăcut în cameră.

 "Ai vazut?"  - au strigat curtenii.

 Urmat de garda sa personală, monarhul a bătut la ușă.

 "Cine e?"  - a spus Latif din interior.

 „Eu sunt, regele” - strigă suveranul ... - „deschide pentru mine”.

 Latif deschise ușa.

 Nu era nimeni în afară de Latif.  Nicio ușă sau fereastră, nicio ușă secretă, nicio piesă de mobilier care să permită cuiva să se ascundă.

 Pe podea era doar o farfurie de lemn uzată, într-un colț un baston, iar în centrul camerei o tunică zdrențuită atârnată de un cârlig din tavan.

 -" Complotezi împotriva mea Latif?"

 „Cum te poți gândi la asta, Majestate” - Latif a răspuns - „În niciun caz, de ce aș face-o?”

 - „Ei bine, vii aici în fiecare după-amiază în secret.

  Ce cauți dacă nu vezi pe nimeni?

  De ce vii pe ascuns la această clădire?"

 Latif zâmbi și se îndreptă spre haina ruptă care atârna de tavan.  A mângâiat-o și i-a spus regelui: „Acum șase luni, când am ajuns la castelul tău, tot ce aveam erau această haină, această farfurie și această tijă de lemn” - a spus Latif.

 „Acum mă simt atât de confortabil în hainele pe care le port, patul în care dorm este atât de confortabil, respectul pe care mi-l oferi este atât de măgulitor și puterea pe care mi-o oferă locul meu lângă tine este atât de fascinantă ... încât vin în fiecare  zi să fiu sigur de un singur lucru :  SĂ NU UIT NICIODATĂ CINE SUNT ȘI DE UNDE AM VENIT!

5.27.2022

”Viitorul vine spre noi fragmentat.”

 


A fost cândva un bătrân sărac care avea un cal foarte frumos. Stăpânul castelului dorea să cumpere calul cel frumos al omului sărac, dar acesta îl refuza mereu.

"Pentru mine acest cal nu este doar un animal. Este un prieten. Cum pot sa-mi vand prietenul?"

Intr-o dimineata s-a dus la grajd si a descoperit ca disparuse calul.

Toti satenii au zis, "Ti-am spus doar ! Ar fi trebuit sa vinzi calul. Acum a fost furat. Ce ghinion teribil."

"Ghinion sau noroc?" a spus batranul. "Cine poate spune?"

Toata lumea a râs de el. Dar după 2 saptamani calul s-a intors, urmat de o intreaga herghelie de cai salbatici. Scapase din grajd, a curtat o iapă tanara si s-a intors cu intreg alaiul dupa el.

"Ce noroc!" au strigat satenii.

Batranul si fiul său au inceput sa antreneze caii salbatici. Dar, o saptamana mai tarziu fiul sau si-a rupt piciorul incercand sa imblanzeasca un cal salbatic.

"Ghinion, "i-au spus prietenii". Ce-ai sa te faci acum fara ajutorul fiului tau? Esti si asa vai de capul tau".

"Ghinion, noroc, cine poate stii?" a replicat batranul.

Cateva zile mai tarziu armata stapanului castelului a fortat toti tinerii din sat sa devina soldati. Toti in afara de unul... fiul batranului, care avea piciorul rupt.

"Cat de norocos poti sa fii", au urlat satenii. "Toti copii nostri merg la razboi, dar tu poti sa-ti pastrezi fiul acasa. Fii nostri probabil vor fi ucisi......"

Batranul a replicat, "Ghinion, noroc, cine poate sa stie?"

Viitorul vine spre noi fragmentat. Nu putem sti niciodata ce ne rezerva. Dar daca mentii tot timpul o atitudine pozitiva, usile sanselor raman deschise, iar tu vei fi fericit(a).

"Tine minte prietene, fericirea nu depinde de ceea ce esti sau de ceea ce detii ci doar de ceea ce gandesti."

Dale Carnegie

"Multumirea aduce fericire chiar si in saracie. Nemultumirea aduce saracie, chiar si in bogatie."  

Confucius


Vă doresc sănătate, multă liniște și lumină în suflete !

9.10.2020

Există, oare, mărul fermecat ? Poveste frumoasă de toamnă

 


Probabil că şi în toamna asta, la Brebu, fe­meile stau la poartă duminica, iar din curţi se înalţă miros de frunze ce ard. 

Şoseaua care taie satul exact prin mijloc se opreşte în zidurile mânăstirii lui Matei Basarab, de unde toaca şi clo­potele nu încetează să-i cheme la rugăciune pe cre­dincioşi. Acum, la vreme de toamnă, pe uliţele fru­moa­sei aşezări pra­hovene trec care cu butoaie mari de borhot, duse la cazanul de ţuică; licoarea magică pe care brebenii o beau la nuntă şi la înmormântare, cu care îşi oblojesc copiii când sunt răciţi sau o dau în dar celor dragi, ca semn de recunoştinţă şi bună­stare.

În această comună, pe care raţele şi gâştele o străbat într-o aliniere perfectă când se-ntorc pe-n-se­­rat de la lac, se află "şcoala din centru", unde cu multă vreme în urmă am fost numită pro­fesoară de educaţie fizică. Mai urmăresc şi acum, cu ochii min­ţii, careul din curte, format de elevi, la în­­ce­pe­rea nou­lui an şcolar. Tânără absolventă venită din Bu­cu­reşti, mă gândeam cu tris­teţe - în vreme ce mi­nu­natul dascăl, pro­fe­sorul Ion Seu­leanu, rostea discursul ofi­cial - că nu mă leagă ni­mic de locul acela, nu aveam prieteni, nu cunoşteam pe ni­meni în sat. Dar fiindcă şi în viaţa unui pro­fesor există un "dar", m-am simţit căl­cată uşor pe picior. 

Un băieţel blond cu ochii ca­fe­nii mi-a întins, uşor stingherit, un măr roşu, pe care îl ţinea strâns cu de­getele înnegrite de cojile nucilor. "Na!" Oare ştia Ion (aşa îl chema) că gestul lui avea să-mi spul­bere teama şi dorinţa de a fugi la oraş? Exact ca în poveştile copi­lăriei, "mărul fermecat" dăruit de co­pi­laşul acela mi-a deschis drumul către un alt tă­râm. Aveam să rămân mulţi ani de atunci înainte la Brebu, să dansez cu fetele din sat la ser­bări, să le învăţ pe ţărănci ce mişcări de gimnastică trebuie să facă după ce nasc, pentru a rămâne suple şi uşurele...

Vremea a trecut. Peste alţi ani, într-o altă dimi­neaţă frumoasă de toamnă, încercam să aliniez, pe terenul de sport, clasa întâi, abia intrată în "ordinul uniformei", când în faţa şcolii a oprit un camion uriaş. Roţile lui depăşeau statura mea de profesoară cu vechime, iar micuţii mei amuţiseră. 

Din maşină a coborât un bărbat înalt şi frumos, cu mâini fas­ci­nant de puternice, pe care a izbutit totuşi să le strecoare prin grilajul din gard, întinzându-le către mine. Era Ion, băieţelul de altădată, care îmi schim­base destinul cu un măr fermecat. Avea acum trei copii, casă nouă în sat, muncea la hidrocentrală, la Pal­tinu. Mi-a sărutat mâna cu duioşie şi mult respect. 

Când mi-am strâns prichindeii din curte şi am pornit cu rân­dul spre vestiare, mâna mea era strânsă ia­răşi, de data asta cu multă înfrigurare, de o mână micuţă şi gingaşă de copil. Un alt Ion aştepta să-l duc şi pe el către viaţă, să-l cresc mare, luminos şi deş­tept. Nu-mi dădusem seama cât de re­pede se schim­bau generaţiile, cu câtă viteză fu­gea timpul şi acolo, la Bre­bu, satul care devenise, între timp casa mea. 

Me­seria de dascăl mi s-a părut mai frumoasă ca ni­ciodată.
Mi-am încheiat cariera didactică la Liceul Ger­man din Bucureşti, liceu cu tradiţie şi cu pro­fe­sori minunaţi. Ele­vii mei de aici sunt îm­prăş­tiaţi în toată Eu­ro­pa, îi întâlnesc peste tot în drumeţiile me­le. Dar toamna mă întorc întot­dea­una la Brebu. Şcoala este mai modernă acum, oamenii ca­re mi-au marcat ca­rie­ra nu mai sunt sau m-au uitat. Nu­mai lacul din Brebu se află la locul său. Când plec de pe marginea lui, am ochii îm­pă­ienjeniţi de la­crimi. Oare este din cau­za soa­­relui, care străluceşte şi-mi adânceşte cute­le ivi­te sub ochi, sau este amintirea merelor fer­mecate, pe care nu le voi mai primi niciodată în dar ?

Autor, ADELA M. - Bucureşti

sursa:http://arhiva.formula-as.ro/2019/1385/asul-de-inima-45/povesti-de-toamna-25760

8.23.2020

Amintiri şi poveşti de vară lângă un pahar cu suc răcoritor și parfumat 🍓🍓🍓

 



Baba Catarina

În vremea copilăriei mele, vara începea la capătul uliţei, lumea toată era mai largă şi în­căpătoare şi mirosea a leuştean.
 
Erau lungi verile pe-atunci şi oamenii trăiau în pace şi tot râdeau. Nu cred că aveau supărări mari, zilele şi nopţile, vru­tele şi nevrutele, făcutele şi nefă­cu­te­le se împleteau firesc în răbojul vieţii lor. Tihna le era întreruptă doar atunci când venea poştaşul Pe­trea, cu ştiri rele din depărtare, despre ape care nu mai încap în matcă, despre lupte şi războaie ale altor neamuri ori despre boli cu nume în­câlcite. Nu-mi plă­ceau veştile lui. 

Ori­cât de amă­nunţit povestea Pe­trea, nu mă pu­team pune în locul oa­me­nilor despre ca­re el afla din ziarele pe care le purta în­tr-o geantă uriaşă de pie­le, laolaltă cu "pen­­zia" Bunii, cu "fericitările" de Sfân­­ta Ecaterina şi cu scri­so­rile uncheşilor plecaţi la şcoli, în oraş. Nici măcar nu mi-i puteam închipui pe oamenii aceia străini.

În schimb, vorbele ba­bei Ca­tarina, care venea la Buna tot a doua zi, ca să cumpere lapte, mă ferme­cau de-a dreptul. 




Ră­mâ­neam lipit de scaun câtă vreme baba îşi deşerta sacul de poveşti. 

De la ea am aflat prima oară des­pre pitici mineri, despre Fetele ierbii, care joacă până când îşi pierd mărgelele din salbe, dar şi despre fântâna cu apă care îngheaţă vara şi fierbe când e omătul mare. 

Tot ea i-a povestit într-o zi Bunii mele cum a pândit-o câteva primăveri la rând pe şoimiţa ce avea cuibul pe stânci, ca să-i fure, dacă pasărea l-ar fi făcut, "oul cu cămeşă". Nici azi nu ştiu mai multe despre ce era şi la ce era bun "oul" ăsta, pe care-l aştepta atâta baba Catarina, deşi am pe­tre­cut multe ceasuri gân­dindu-mă la el şi ima­gi­nându-mi-l, după puterea minţii.

Poveştile poştaşului Petrea erau despre oa­meni obişnuiţi, cele ale babei, chiar dacă porneau de la fiinţe, lucruri şi obiecte care-mi erau oa­re­cum apropiate, aveau darul să mă arunce într-o lume în care tot şi toate se supuneau unor legi străine, nemaiîntâlnite. O lume în care totul era posibil şi în care niciodată, dar niciodată, o uşă care se încuie nu poate fi o piedică.




Piticii


Despre pitici ne-a povestit Catarina în ziua în care s-a pierdut în mină Ion de la vagon. El re­para vagonetele cu care se scotea minereul, de-aceea îi ziceau oamenii aşa, şi-n ziua aceea, des­pre care povestesc acum, el a intrat în mină, vesel ca-ntotdeauna, şi nu l-a mai găsit apoi nimeni, niciodată. Oricât l-au căutat. 

Seara, când a venit după lapte, Catarina i-a spus Bunii că pe Ion l-au pedepsit piticii. 




Încă mai ţin minte ceea ce-au povestit ele amândouă, atunci. Aşa am aflat că piticii au fost de la început locuitorii pădurii noas­tre şi că-şi făceau casele doar sub tufele de ferigă. 

Ei au fost primii care au lucrat la mina bătrână, aceea care avea intrare în munte, lângă un stejar mare. 

Scoteau de-acolo pietre au­roase pe care le topeau în foc. Când focul era mai puternic, din ele se scurgea uneori câte un firicel subţire sclipitor, ca un şerpişor, care se întă­rea în nisip. Acela era aur. Alteori, din ele mai rămânea doar o cenuşă albăstruie care se risipea în vânt când o scurmau, după ce se răcea. 

Oamenii care trăiau lângă pădure s-au luat după pitici, au săpat galerii în munte şi-au început să scoată şi ei pietre lucioase. 

Pe cei mai cins­tiţi şi de omenie piticii îi ajutau, le arătau pietrele cele mai bogate. Pe cei uricioşi nu-i băgau în seamă, ba chiar îi lăsau să se piardă pe ga­le­riile din adân­cul muntelui, amăgiţi de fo­curile înşelătoare ale Vâlvei. Şi Vâlva Băii trăia în mină. Ni­meni nu ştie cum arată, cine a vă­zut-o nu s-a mai întors viu, ori da­că s-a în­tors, ajutat de ortacii care l-au găsit mai mult mort decât viu, a avut pentru tot restul vieţii lui minţile rătă­cite şi vorbele pierdute.

Piticii trăiesc şi acum, aşa zicea baba Catarina, zicea că ei sunt fără moar­te, aşa că eu sunt sigur că dacă m-aş duce în pădurea aceea, în­tr-o anume zi, într-un anu­me ceas, i-aş putea vedea. To­­tul este să ştiu ziua, mo­mentul în care ei se lasă văzuţi de oa­meni, fără să le facă nimic. Ei sunt bătrâni toţi şi n-au neveste. Nicio­dată nu s-a pomenit de vreo pitică sau piticoaie în satele de sub ferigi pe care le locuiesc ei de când e lumea. Nu se ştie cine le face de mâncare, cine le spală hainele, cine le îngrijeşte aşternutul. Poate că ei sin­guri le fac pe toate, de aceea sunt uneori mofluzi, vor­besc în barbă şi n-au chef să se vadă cu oa­menii, stau ascunşi cât ţine ziua şi ies numai noap­tea, când cărările pădurii sunt lu­minate de licurici, de lu­nă ori de ciupercile sfâ­râ­i­toare, acelea subţiri şi ce­nu­şii care-s căzute din co­pita Necuratului. 

Când Ne­cu­ratul fuge, urmărit de vre­un înger pus de pază, îm­prăştie în urma lui sem­ne putu­roase din care ies apoi ciupercile ce lumi­nea­ză noaptea ca nişte felinare. 

Piticii poar­tă în tolbă ţân­cuş, daltă şi hidrargir, ar­gint viu, pe care-l folo­sesc ca să aleagă mine­reul bun şi bogat. La brâu au legată câte o şai­că, o co­ve­cioară în care spală pietrele sclipitoare, şi în mâ­nă duc fonţa care le luminează calea în adâncul muntelui. Piticii n-au cu cine se însura, dacă nu sunt piticuţe în pădure, şi-atunci le urmăresc pe Fetele luncii şi-ale ierbii, care joacă în nopţile de vară până nu mai pot. Joacă învâr­tindu-se, până când locul rămâne bine bătătorit şi-apoi, în iarba culcată de ele, îşi fac adăpost căprioarele ori alte fiinţe din pădure. Dacă stau mai mult în locul acela, ochii animalelor rămân mereu umezi şi sclipitori, încărcaţi de uimire.


Avezuha, Bebea şi alte arătări


 

Interdicţiile şi ameninţările primilor ani de viaţă mi-au fost populate şi însoţite de nişte personaje care ar fi trebuit să bage spaima în mine şi să mă facă să nu mai ies din cuvântul celor mari. 

În vremea aceea, Avezuha, Bebea, Muma Pădurii, Goga, toate umblau să fure copiii neascultători şi să-i ducă departe, în lumea lor din pădure. 




Aşa-mi spuneau Buna, Tata şi Mama, ca să mă liniştesc. Baba Catarina adăuga de la ea amănunte aproape credibile, având în vedere că avea casa lângă pădure şi că le putea întâlni ori măcar zări pe acele fiinţe, mai des decât alţi oameni. 

Zile în şir m-am gândit ce-aş fi făcut dacă m-ar fi furat vreuna din ograda Bunii, cum m-aş fi descurcat, ca să ajung, totuşi, înapoi, acasă. 

Trebuie să mărturisesc, acum la vârstă adultă, că au fost clipe în care chiar mi-aş fi dorit să fiu furat, ca să pot vedea mai de aproape, cu ochii mei, cum arată sperietorile acelea, nu să cred doar în nişte vorbe spuse de cei mari. Habar n-aveam cum sunt şi cu cine seamănă şi eram tare cu­rios să le întâlnesc.

N-a fost să fie însă, aşa că şi acum, exact aşa cum se întâmpla în copi­lă­rie, pot să mi le imaginez şi să spun despre ele ori­ce vreau. 

O umbră de teamă parcă totuşi mă în­cer­ca atunci când erau pomenite şi chemate în aju­tor de Buna. O spaimă uşoară, mai degrabă, care venea pe un fond de vinovăţie, pentru că îmi dă­deam singur seama că am sărit calul cam mult, dacă nicio altă ameninţare nu mă mai liniştea.

Recunosc acum că mult mai frică mi-era când mă întâlneam cu mutul Dancoş, care nu putea vorbi omeneşte, scotea doar nişte lălăituri strâm­bate. 
Şi groază de-a dreptul simţeam când trecea Ioji, sechereşul, cărăuşul care aducea fânul oa­menilor de la pământurile de departe, până în şurile de-acasă. El avea părul roşu şi zburlit în vârful capului şi un bici lung, împletit până la jumătate, apoi împărţit în trei capete care sfârâiau ascuţit atunci când se-ncovoiau, înainte de-a pocni. Când îl vedeam învârtit în aer, mă gân­deam la săracii cai, care-i simţeau arsura pe piele. Plescăitul lui în aer anunţa întotdeauna sfârşitul unei zile de lucru, pentru că Ioji se-ntorcea cu carul plin de fân şi ajungea în sat doar după ce soarele de vară asfinţea.

În ultima vreme mă surprind tot mai des cu gândul la primii ani de viaţă. Atâta farmec, atâta magie la tot pasul ! 

Parcă am trăit într-o poveste în aburii căreia am învăţat apoi să visez. Cum să mi se pară grele zilele de acum, când am amintiri care-mi pot ţine de urât multă vreme ! 

La o adică, umbra ferigilor care-i ascundea pe pitici mă poate răcori şi pe mine. Iar în urmele lăsate de sălbă­ticiuni pe cărările pădurii pot găsi oricând o cale nouă. 

Tocmai pentru că am amintiri la care mă pot întoarce cu drag şi cu recunoştinţă, mie nu mi-e frică de drumuri, oricât de lungi şi de complicate ar fi şi oricât de departe ar ajunge. Ştiu că toate îşi au începutul acolo, sub soarele generos din vara copilăriei.

VĂ ÎMBRĂȚIȘEZ CU DRAG, PE TOȚI CEI CARE IUBIȚI POVEȘTILE FIERBINȚI DE VARĂ ! 🌺🌺🌺




8.16.2020

Pepenii verzi și Sfânta Maria

 


Să te pricepi astăzi la pepeni verzi și la Sfânta Marie mi se pare cel mai firesc lucru. Bunicul meu, când lua un pepene verde între genunchi și mi-l arăta că pârâie, îmi spunea că e copt, e bun. Dar asta, completa el, n-are rost după Sfânta Marie. După Sfânta Marie, toți pepenii-s buni. Adică, zemoși, roșii, dulci. Iată cum am devenit eu expert în pepeni verzi și-n Sfânta Marie.

Sunt tone de pepeni verzi pe marginea drumului. Vînzătorii ne înșală cu ei de prin aprilie-mai. Zic "sunt românești". În fapt, cu adevărat românești nu pot fi decât din final de iunie.

Dar nici atunci nu-s mare scofală. Mulți sunt necopți. Pentru că producătorii “le întorc codița” ca să se înverzească mai repede. Îi sufocă. Le taie adică legătura cu pământul-mamă.

E ca la om. Dacă-ți pui un lanț în jurul capului, te înroșești. Așa și pepenele, ia soare pe coajă, dar nu mai crește firesc. Bucurându-se și de timp, și de apă, și de soare.

De aceea, un pepene bun se coace abia în preajma Sfintei Marii, aproape de 15 august.
Logica vânzătorului nu are legătură cu cea a pepenului. Prostul de cumpărător vrea acum pepene. Să i se dea pepene acum! Vânzătorul zice dacă pepenele nu-i trufanda, nu există. Nu-mi iese profit. Și prostul de cumpărător zice, da, da! Câtă dreptate ai!

Și când îi spui vânzătorului, bre, mi-ai dat un pepene crud, vânzătorul zice: "l-ai băgat la frigider destul?" "Nu"-zice omul vinovat. "Păi, vezi?" De vină e pepenele, nu? Dialogul în sine este de 2 lei. Se bazează pe faptul că "fiind apă" pepenele trebuie răcit bine. Ori, asta-i o păcăleală pe jumătate. Da, fiind un fruct ce trăiește din absorbția apei, fiind un fruct mai mult apă, pepenele trebuie răcit bine. Dar pepenele copt cum se cuvine are savoarea lui, răcoarea lui. Fără frigider.

Mi se par degeaba astfel de măscăreli. De aceea, eu cred strașnic că pepenele adevărat se leagă de cine altcineva dacă nu de Sfânta Marie a Mare. De acest 15 August îngăduitor. Pepenele are nevoie de timp ca să crească și să devină nu doar arătos cât mai ales dulce.
Are nevoie de pârjolul soarelui ca să crească verde pe afară și roșu-vioi pe dinăuntru. Cum se cuvine.
Are nevoie de apă, câtă este, ca să fie zemos.

Și cum nu degeaba există comparații porcoase, pepenele este ca sânul de femeie.
Cum altfel? Dacă este torturat în corset și sutien n-are cum crește sălbatic, bucuros. Dacă-i lăsat să stea cum l-a lăsat mama lui în haine largi și blânde, uite așa crește sălbatic si nervos, și, indiferent de dimensiuni, este binecuvântare. Adică se bucură de menirea lui.

Sfânta Marie este deci un termen în timp al binecuvântării, adică al coacerii pepenilor.
Adică momentul acela din an în care o sămânță de pepene a prins viață, pe legea ei și a naturii. Pepenele are "un parcurs", "un drum". Se bucură de timp, de apa din pământ, de soare. Și e cules de 15 august. Ori 15 august pică, simbolic, de ziua Sfântei Marii.

Unii se vor întreba ce tot zici de Sfânta Marie?
Înțeleg, soare, timp, apă. Dar ce mi-o bagi pe gât pe Sfânta asta Marie?

Păi, cum spuneam unii pot spune 15 august. O dată din calendar.
Dar nu-i mai bine să existe pentru pepenii verzi, dar și pentru orice alt lucru de pe lumea asta o poveste. O poveste care să te bucure, o poveste "care să te scoale din pat"?

Ori între coacerea pepenului și Sfânta Marie este legătură de poveste.
Nu asta-i lecția Sfântei Marii, care este mamă înainte de a fi Sfântă, care este soață înainte de a fi Sfântă, care-i Sfântă pentru că a fost mamă și soață ?

Comersantul și consumatorul știu ce vor. Satisfacția banului și cea a burții. Pentru asta dau găuri în pepeni ca criminalii, ciocăne pepenii ca ciocănitoarele.

Dar Omul hrănit cu pepeni dulci, zemoși ? Omul acesta se bucură că Sfânta Marie îi face cu ochiul doar pepenelui.





sursa:https://www.hotnews.ro/stiri-perspektiva-24233422-pepenii-verzi-sfanta-maria-senzational-info-vitale.htm

7.18.2020

POVEȘTILE VERII în IMAGINI - ”OMULEȚUL DIN TURTĂ DULCE”
























”RUGĂCIUNEA” - POVESTE PENTRU MINTE și SUFLET



– „Tatăl nostru care ești în ceruri…”

– Da.

– De ce mă întrerupi ? Nu vezi că mă rog ?

– Bine, dar M-ai chemat.

– Te-am chemat ? Eu nu Te-am chemat, eu mă rog: „Tatăl nostru care ești în ceruri…”

– Vezi ? Iarăși M-ai chemat.

– Cum adică Te-am chemat ? Ce vrei să spui ?

– M-ai chemat. Ai spus: „Tatăl nostru care ești în ceruri…”

Iată-Mă ! Sunt aici. La ce te gândești acum ?”

– La nimic. Am vrut doar să spun o rugăciune. Îmi place să spun „Tatăl nostru”. Întotdeauna mă simt bine după aceea, așa, ca și când mi-aș fi îndeplinit o datorie.

– Bine, atunci continuă.

– „Sfințească-se Numele Tău…”

– Stai ! Ce vrei să spui prin asta ?

– Prin ce ?

– Prin „Sfințească-se Numele Tău…”

– Oh… (surprins)… nu știu ce înseamnă. De unde să știu ? Face parte din rugăciune. Chiar așa – ce înseamnă ?

– Înseamnă „[sa] fie onorat, cinstit, făcut sfânt”.

– Da, are sens ! Niciodată nu m-am gândit ce-ar putea să însemne acest „sfințească-se”. Acum trebuie să continui: „Vie Împărăția Ta, facă-se voia Ta precum în cer, așa și pe pământ…”

– Chiar crezi ce-ai spus ?

– Desigur ? De ce nu ?

– Bine, și-atunci ce faci cu privire la aceasta ?

– Cum ce fac ?… Păi, ce-aș putea face ? Nu fac nimic… Mă gândesc doar, că ar fi minunat dacă Tu ai deține controlul peste toate lucrurile, mari și mici, de aici, de pe pământ, așa cum fără-ndoială deții controlul acolo sus, în ceruri.

– Dețin Eu controlul peste viața Ta ?

– Peste viața MEA ? Bine… eu merg la biserică…

– Nu, nu asta te-am întrebat. Ce poți să spui despre poftele firii pământești cu care te lupți ? Ce faci cu temperamentul tău, mai ales când – cum spui tu – te calcă cineva pe bătătură ? Știi prea bine că asta este una dintre problemele tale… Și amintește-ți ce fel de cărți citești, ce programe TV urmărești…

– Oprește-Te ! Nu mă mai critica ! Nu sunt eu nimic mai rău decât ceilalți din biserică !

– Oh, iartă-Mă, te rog. Credeam că te rogi ca voia Mea să se facă pe pământ precum în cer. Iar aceasta nu se poate face decât dacă începe cu cei care se roagă pentru aceasta. Deci… cu TINE.

– Bine, recunosc că am unele cusururi și, pentru că Tu ai menționat câteva dintre ele, mă gândesc că aș mai putea adăuga și altele.

– Cred și Eu că ai mai putea adăuga și altele…

– Știi, adevărul e că nu m-am prea gândit la ele până acum, dar mi-ar plăcea să mă las de unele obiceiuri rele. Și așa, treptat, aș fi cu adevărat LIBER !

– Bine, acum ești pe drumul cel bun. Vom lucra împreună: Tu și cu Mine. Nici nu bănuiești câte biruințe vom avea ! Mă bucur pentru tine.

– Ascultă, Doamne, acum trebuie să închei. Rugăciunea asta mi-a luat mai mult timp ca de obicei. „Pâinea noastră cea de toate zilele, dăne-o nouă astăzi”

– Rugăciunea este un lucru periculos. Poți sfârși prin a fi complet schimbat – știai asta, nu-i așa ? Tocmai asta vreau Eu, să alegi tu pentru viața ta. M-ai chemat și iată-Mă, sunt aici. Acum este prea târziu să te oprești. Continuă-ți rugăciunea, mergi mai departe.

– Mi-e frică !

– Frică ? De ce ți-e frică ?

– Pentru că știu deja ce vei spune.

– Haide, pune-Mă la încercare și-ai să vezi.

– „Și ne iartă nouă greșelile noastre, precum și noi iertăm greșiților noștri…”

– Ce se întâmplă cu TINE și OANA ?

– Vezi ? Am știut ! Am știut c-o să-mi amintești de ea ! Doamne, Oana împrăștie numai minciuni despre mine și nici până în ziua de azi nu mi-a plătit datoria. Mi-am promis solemn s-o pun la punct o dată pentru totdeauna !

– Dar ruga ta cum a fost ? cum te-ai rugat ?

– Nu asta am vrut să spun !

– Bine, cel puțin ești sincer. Dar cred că nu este deloc ușor să porți povara amărăciunii în inima ta…

– Nu-mi pasă ! Cel puțin mă voi simți mai bine, după ce mă voi răzbuna pe ea. Oh, planul e gata, până în cel mai mici amănunte ! O să-i pară rău de absolut tot ce mi-a făcut !

– Te înșeli, dragul meu. Nu te vei simți deloc mai bine, ci va fi mai rău. Răzbunarea doar pare dulce. Gândește-te numai cât de nefericit ești deja. Dar știi ceva ? Eu pot schimba totul.

– Tu poți schimba totul ? Cum ?

– Iart-o pe Oana și atunci Eu te iert pe tine. Ura și păcatul vor rămâne problema Oanei după aceea, nu a ta. S-ar putea să pierzi banii ăia cu care spui că-ți este datoare, dar cel puțin vei avea pace în inima ta.

– Dar, Doamne, NU POT s-o iert !

– Atunci nici Eu nu pot să te iert.

– … Bine, ai dreptate. Mai mult decât să mă răzbun pe Oana, vreau să am pace în inimă. Bine, o iert ! Ajut-o să găsească și ea calea cea dreaptă în viață. Doamne, știu că se simte mizerabil acum – și oricine ar face ca ea s-ar simți la fel. Într-un fel sau altul, Te rog, arată-i calea.

– Foarte bine ! Minunat ! Cum te simți acum ?

– Hmmm, bine, chiar foarte bine. Știi, cred că deseară nu voi merge la culcare atât de încordat ca de obicei… parcă nici nu mai sunt atât de obosit.

– Dar nu ți-ai terminat încă rugăciunea. Continuă…

– Ai dreptate ! „Și nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbăvește de cel rău…”

– Bine, am să fac și asta, numai nu te pune singur în locul unde poți fi ispitit.

– Ce vrei să spui cu asta ?

– Schimbă-ți prieteniile, renunță să mai mergi în locurile în care ai mers până acum, nu te mai uitat la filme murdare, nu mai asculta discuții păcătoase, nu te mai pune în situații îndoielnice. Unii dintre prietenii tăi au deja o influență mult prea mare asupra ta. Vor să te implice în lucruri incorecte, nu te lăsa păcălit de ei ! Te mint ca să se distreze pe seama ta, dar în cele din urmă prietenia cu ei te va ruina. Și încă ceva: nu face din Mine țapul tău ispășitor.

– Nu înțeleg ! Ce vrei să spui ?

– Înțeleg prea bine ! Așa procedezi mereu – te bagi în probleme și apoi fugi de Mine : Doamne, ajută-mă să ies din încurcătura asta și Îți promit că nu mai fac alte prostii !… Iti-aduci aminte de câte ori te-ai târguit cu Mine ?

– Da, Doamne… Mi-e atât de rușine… Îmi pare rău. Te rog să mă ierți.

– Te iert. Mergi mai departe, termină-ți ruga.

– „Căci a Ta este împărăția și puterea și slava în veci. Amin.”

– Știi TU ce Mi-ar aduce Mie slavă ? Ce M-ar face cu adevărat bucuros ?

– Nu știu, Doamne, dar vreau să știu ! Vreau să-ti găsești plăcerea în mine. văd cât de mizerabilă a fost viața mea până acum, dar vreau atât de mult să fiu unul din urmașii Tăi.

– Iată și răspunsul la întrebarea Mea !

– Da ?

– Da, asta Îmi aduce Mie slavă : să am oameni ca TINE pe pământ, care Mă iubesc și care caută voia Mea în viața lor.

– Doamne, abia aștept să văd ce poți face Tu din mine ! Facă-se voia Ta în viața mea !

– Amin ?

– Amin, Doamne.

– Așa să fie !


Autor necunoscut 

6.19.2020

Cum a aflat cioara secretul fericirii !



O poveste interesantă și plină de morală ne învață cel mai simplu secret al fericirii: să fim mulțumiți cu ceea ce avem. Decât să râvnim la viața și la fericirea altora, mai bine să ne bucurăm de propria viață și fericirea va veni de la sine.

O cioară trăia în pădure și era nemulțumită de viața sa.

„Această lebădă este atât de albă”, s-a gândit cioara. „Și eu sunt atât de neagră. Această lebădă trebuie să fie cea mai fericită pasăre din lume.”

Cioara i-a comunicat lebedei ceea ce gândea.




„De fapt”, i-a răspuns lebăda, „Simțeam că sunt cea mai fericită pasăre din împrejurimi până când am văzut un papagal care avea două culori. Acum cred că papagalul este cea mai fericită pasăre care a fost creată”.




Apoi cioara l-a abordat pe papagal. 

Papagalul i-a explicat: „Am trăit o viață foarte fericită până când am văzut un păun. Eu am doar două culori, însă păunul are o multitudine de culori.”

Mai târziu, cioara a vizitat un păun de la grădina zoologică și a văzut că sute de oameni s-au adunat ca să îl vadă. După ce oamenii au plecat, cioara s-a apropiat de păun.





„Dragă păun”, a spus cioara. „Ești atât de frumos, în fiecare zi mii de oameni vin să te vadă. Însă, când oamenii mă văd pe mine, imediat mă gonesc. Cred că tu ești cea mai fericită pasăre de pe pământ.”

Păunul a răspuns: „Am crezut dintotdeauna că sunt cea mai frumoasă și fericită pasăre de pe pământ. Însă din cauza frumuseții mele, sunt închis în această grădină zoologică. Am cercetat cu atenție grădina zoologică și am realizat că cioara este singura pasăre care nu este închisă într-o cușcă. Așa că zilele trecute m-am gândit că dacă aș fi o cioară, aș putea să hoinăresc fericit pretutindeni”.

Morala:

Aceasta este și problema noastră, a oamenilor. Ne comparăm în mod zadarnic cu alții și ne întristăm. Nu prețuim ceea ce Dumnezeu ne-a dat. Asta și duce la ciclul vicios al nefericirii.

Învață să fii fericit cu ceea ce ai în loc să te agăți de ceea ce nu ai !

Întotdeauna va exista cineva care va avea mai mult sau mai puțin decât ai tu.

Persoana care este mulțumită cu ceea ce are este cea mai fericită persoană din lume !


 

sursa: https://www.antena3.ro


3.23.2019

”COPACUL MINUNAT” - poveste pentru minte si suflet






COPACII SUNT FRAȚII NOȘTRI !

EI NE OCROTESC DE FRIG, DE PLOAIE, NE RĂCORESC FRUNTEA CÂND ESTE ARȘIȚĂ, NE HRĂNESC CÂND NE ESTE FOAME.

SĂ-I RESPECTĂM ȘI SĂ-I IUBIM !
(n.m.)




”Copacul minunat”



Un ciobănaș sărman mergea toată ziua la păscut cu turma sa. Într-o bună zi, pe când oile sale pășteau pe o pajiște întinsă, păstorul zări în depărtare un copac atât de mare și frumos, încât nu-și mai putu lua ochii de la coroana sa. Tot privindu-l uimit, păstorului îi veni ideea să meargă până la copacul acela minunat și să se cațere în el. I-ar fi ușor, pentru că ramurile coroanei sale stufoase se ramificau spre cer ca scândurile unei scări. 

Ajuns lângă copac, își dădu păpucii jos și începu să se cațere. Și urcă, și urcă din creangă în creangă fără încetare, nouă zile la rând.

La un moment dat, iată că se pomeni într-o poiană întinsă, în care se zăreau nenumărate palate arămii. Și în spatele palatelor, era o pădure mare, numai cu copaci roșiatici din aramă, iar în vârful celui mai înalt copac era un cocoș de aramă, iar la baza arborelui era un izvor din care curgea aramă lichidă. Numai izvorul fremăta în tot ținutul acela încremenit, altfel nu se zărea nicio suflare de om.

Văzând acestea, băiatul își rupse o creangă arămie dintr-un copac și se apropie să-și răcorească picioarele obosite la izvor. Își muie picioarele în apa izvorului și, când le scoase, mare îi fu mirarea văzând că picioarele sale erau acoperite de aramă. Fugi speriat înapoi la copacul minunat și se uită încotro s-o apuce. Copacul se înălța până departe, la cer, unde vârfurile i se pierdeau în nori.

Acolo sus trebuie să fie și mai frumos, își spuse flăcăul, și începu să urce din nou. Și urcă, și urcă fără oprire, încă nouă zile la rând, până dădu de o altă poiană întinsă, iar aici se întindeau numai palate de argint strălucitor, iar în spatele palatelor era o pădure mare, numai cu pomi de argint, iar în vârful celui mai înalt copac era un cocoș de argint. La poalele copacului era un izvor din care curgea argint lichid. Numai izvorul fremăta în tot ținutul acela încremenit, altfel nu se zărea nicio suflare.

Când feciorul zări izvorul, alergă îndată într-acolo, să-și spele mâinile obosite. Dar pe când își scoase mâinile din apa izvorului, palmele sale erau acoperite complet cu argint strălucitor. Speriat, fugi înapoi la copacul fermecat și se uită iar încotro să apuce. Copacul minunat se înălța până departe, la cer, unde vârfurile i se pierdeau în nori.

Acolo sus trebuie să fie și mai frumos, își spuse flăcăul, și începu să urce din nou. Și urcă, și urcă iar nouă zile la rând, până băgă de seamă că ajunse în vârful copacului. Iar acolo se deschise o altă poiană întinsă, unde se înălțau nenumărate palate, numai și numai din aur. Iar în spatele palatelor era o pădure întinsă, cu copaci de aur, iar în vârful celui mai înalt copac era un cocoș de aur. Chiar la picioarele cocoșului susura un izvor din care curgea aur curat. Numai izvorul fremăta în tot ținutul acela încremenit, altfel nu se zărea nicio suflare.

Fiind obosit, feciorul își rupse o creangă aurie dintr-un copac și se apropie de izvor. Își scoase căciula și își muie părul în apa izvorului. Când se ridică, observă că pletele sale erau poleite numai și numai cu aur strălucitor. Își îndesă căciula pe creștet și alergă înapoi la copacul fermecat, începând să coboare degrabă înapoi, spre pământ.

Și coborî înapoi toată calea ce-o urcase, și parcă nu mai simțea nicio urmă de oboseală. Dar când în sfârșit ajunse în poiana unde își lăsase turma, oile sale nu mai erau nicăieri. Privi în jur și văzu deodată o localitate. Atunci băgă el de seamă că ajunse de fapt într-un alt ținut. 
Ei, oare ce-i de făcut acum ? Se gândi el ce se gândi, apoi se hotărî să meargă într-acolo și să intre slugă la cineva înstărit. Își ascunse cele trei ramuri în haină și își făcu dintr-un petec o pereche de mănuși, ca să-și ascundă mâinile argintii.

Tocmai pe când feciorul ajunse în oraș, bucătarul regelui căuta o slugă credincioasă și nu găsea pe nimeni potrivit. Dar iată că îi ieși feciorul nostru în cale și îl întrebă dacă nu vrea cumva să câștige bani frumoși lucrând pentru el. Băiatul fu fericit din cale afară, dar îl rugă pe bucătar să îl primească numai dacă îl va lăsa să nu-și scoată niciodată pălăria, haina, mănușile și cizmele. Bucătarului nu-i prea conveni condiția asta stranie, dar cum nu găsea pe nimeni mai bun, trebui să accepte. 
”Îl voi pune să lucreze numai în bucătărie, acolo oricum nu-l vede nimeni”, își spuse bucătarul. 
Și așa lucrară împreună o bucată bună de vreme. Băiatul era harnic, punctual și nu ieșea din vorba bucătarului, încât acesta îl luă la suflet.

Toate astea se întâmplau în vremea când în regat se perindau cavaleri și grofi nenumărați, care încercau să urce Muntele de Cristal în vârful căruia locuia fiica cea frumoasă a regelui, pentru a-i cere mâna. 
Mulți cavaleri neînfricați și-au încercat norocul urcând muntele alunecos, dar toți sfârșeau rupându-și gâtlejurile pe stâncile abrupte și alunecoase. 
Auzind toate astea, băiatul nostru îl rugă într-o bună zi pe bucătar să-l lase să urmărească și el ce se întâmplă la Muntele de Cristal. Bucătarul fu surprins, dar îi dădu voie, avertizându-l numai să stea ascuns, ca nu cumva să-l zărească cineva. Băiatul făgădui și merse la poalele Muntelui de cristal în vârful căruia locuia fata împăratului.
Acolo făceau deja coadă cavaleri și prinți, pregătiți cu încălțări speciale și armuri, pentru a urca pe Muntele de Cristal. Nici nu ajunseră bine pe la mijlocul muntelui, când unul dintre ei alunecă și se prăvăli de-a dura, încât îi doborî pe toți ceilalți la rând, astfel că mulți pieriră pe loc. 
Văzând toate astea, feciorul nostru își spuse în gând: ”oare ce-ar fi dacă ai încerca și tu ?” Nici nu-și termină gândul, că își și dădu haina, cizmele și căciula jos, își luă nuielușa de aramă cu el și începu să urce pe muntele de cristal. Până să îl zărească cineva, flăcăul era deja departe, sus pe munte. 
Cavalerii se mirau la așa o vedere și nu le venea să-și creadă ochilor. Băiatul urca pe munte curajos, iar cristalul alunecos se prefăcea parcă în ceară moale sub picioarele sale de aramă, astfel că nici vorbă să alunece. 
Ajuns în vârful muntelui, îi dărui fetei de împărat nuielușa de aramă, apoi coborî de-ndată și se făcu nevăzut, încât niciunul dintre cei prezenți nu avea habar cine a fost curajosul tânăr.

Feciorul nostru își luă iar căciula, își puse cizmele și își acoperi mâinile de aur cu mânuși, apoi fugi în bucătărie. 
Nu trecu mult și bucătarul veni să îi povestească băiatului minunea de care vorbea tot ținutul: cum un fecior neasemuit de frumos, cu picioare de aramă, mâini de argint și păr de aur urcă până sus pe muntele de cristal, îi dărui fetei de împărat o nuia de aramă, apoi coborî muntele cât ai clipi și se făcu nevăzut.

Bucătarul îl întrebă pe fecior dacă văzuse și el toate astea din ascunzătoarea lui. Băiatul spuse sincer: ”nu, n-am văzut toată întâmplarea, ci chiar eu am fost acela”. Dar bucătarul neîncrezător pufni în râs și spuse-ntr-o doară: ”ei, asta-i bună,, atunci eu aș fi un boier tare bogat”.

A doua zi, se adunară și mai mulți cavaleri veniți din toată lumea ca să încerce să ajungă la fata împăratului de pe Muntele de cristal. Băiatul nostru îl rugă încă o dată pe bucătar să îl lase să meargă să privească totul din ascunzătoare. 
Nici de data asta bucătarul nu îl putu refuza, dar îl avertiză din nou să stea ascuns, ca nu cumva să îl zărească cineva. Băiatul făgădui încă o dată și alergă în ascunzătoarea sa. 
Cavalerii se pregătiră din nou de urcuș, dar nici nu începură să se cațere pe Muntele de cristal, că și alunecară toți la rând, încât unii rămaseră pe loc fără suflare. 
Văzând astea, băiatul nu ezită și își dădu iar haina, încălțările și căciula jos, își luă nuiaua de argint și începu să urce a doua oară pe muntele de cristal. Flăcăul urca liniștit și fără teamă, de parcă muntele de cristal s-ar fi prefăcut în ceară moale sub pașii săi. Ajuns la fata împăratului, îi dărui acesteia nuielușa de argint și, înainte ca fata să îl apuce de mână, coborî ca fulgerul și se pierdu în mulțime. Își apucă hainele și se grăbi spre casa bucătarului.

Nu trecu mult și iată că bucătarul veni într-un suflet să-i povestească iar grozăvia ce se întâmplă, când feciorul neasemuit de frumos, cu picioare de aramă, mâini de argint și părul de aur urcă a doua oară pe muntele de cristal și îi dărui fetei de împărat o nuia numai și numai de argint, iar apoi coborî cât ai zice pește și se făcu nevăzut. Îl întrebă pe băiat dacă văzuse și el toate acestea, iar băiatul îi răspunse și de data aceasta foarte sincer: ”nu, n-am văzut totul, ci chiar eu am fost acela”. Bucătarul pufni din nou în râs și zise-n glumă: ”ei, atunci eu aș fi un om tare bogat”.

În a treia zi, cavaleri din tot ținutul se adunară iar la poalele Muntelui de cristal, hotărâți să-și încerce încă o dată norocul. 

Feciorul nostru merse iar la stăpânul său și îl rugă să îl lase și pe el să vadă toată tărășenia, iar bucătarul se învoi, dar îl avertiză să stea ascuns, nu care cumva să îl zărească cineva. Zis și făcut, și feciorul merse degrabă în ascunzătoarea sa. Ca și până atunci, cavalerii încercară să urce stâncile alunecoase, dar de îndată se prăvăliră unii peste alții la baza muntelui, iar unii își găsiră pe loc sfârșitul. 

Văzând toate acestea, băiatul își lepădă pe îndată mantaua, încălțările și căciula, își luă nuiaua de aur și începu să urce ușor ca un fulg pe Muntele de cristal. Pe măsură ce pășea, cristalul parcă se prefăcea în ceară moale, urmele pașilor săi rămânând în urmă, iar el urca sigur și iute, până ajunse iar la fata de împărat. Îi întinse fetei nuielușa de aur, iar pe când aceasta îl apucă de mână, băiatul se și făcu nevăzut, coborând ca fulgerul pe munte în jos. Își luă din nou veșmintele cele vechi și fugi înapoi la bucătărie, înainte ca cineva să îi dea de urmă.

Nici nu ajunse bine, că veni și bucătarul acasă și se apucă să îi povestească într-un suflet despre feciorul chipeș cu picioare de aramă, mâini de argint și păr de aur care urcă din nou la fata împăratului și îi dărui de data aceasta o nuia de aur. Îl întrebă pe feciorul nostru dacă văzu și el minunăția, iar băiatul răspunse sincer, ca de fiecare dată: ”nu, n-am văzut nimic, chiar eu am fost acela”. Bucătarul nostru pufni din nou în râs și spuse neîncrezător: ”ei, daca asta ar fi adevărat, eu aș fi un boier putred de bogat”.

Împăratul și fiica lui erau însă tare triști că feciorul cel chipeș dispăru de fiecare dată de parcă l-ar fi mâncat pământul. Așa că împăratul dădu sfoară-n țară: toți feciorii din împărăția sa să se arate negreșit la palat desculți, fără mănuși și cu capetele descoperite. 
Așa că toți feciorii din împărăție se perindară în șir prin fața împăratului, dar numai de cel căutat nu era nici urmă. Când șirul se sfârși, împăratul întrebă dacă într-adevăr fură toți tinerii și nu mai rămase în împărăția sa vreun fecior care să nu se fi arătat la palat. 

Auzind acestea, bucătarul merse la împărat și îi spuse umil: ”mărite împărate, mai este un fecior credincios și harnic care îmi este slugă în bucătărie. Dar el sigur nu este cel pe care îl căutați, pentru că sărmanul are un chip atât de pocit, încât a intrat la mine în ucenicie numai cu condiția să nu își dea niciodată jos haina, cizmele, mănușile și căciula”.

Auzind acestea, împăratul vru să-l vadă cu ochii lui, iar fiica sa își spuse bucuroasă în gând : ”ba, s-ar putea să fie chiar el”. 

Bucătarul trebui să rămână la palat, în timp ce împăratul trimise un servitor să îl aducă pe ajutorul său. 

Feciorul sărman era murdar ca vai de el. Văzându-l, împăratul în întrebă: ”ești tu oare acela care a urcat de trei ori muntele de cristal, până la fiica mea ?”.  ”Da, mărite împărate, chiar eu sunt acela”, răspunse sincer feciorul, ”și i-am mărturisit asta de fiecare dată stăpânului meu”. 

Auzind răspunsul băiatului, bucătarului i se muiară genunchii: ”dar cum îndrăznești să vorbești astfel ?” zise el indignat. 

Împăratul îi porunci pe îndată feciorului: ”dă-ți pe-ndată căciula, mănușile și cizmele jos !” 

De îndată ce băiatul își lepădă hainele ponosite, se arătă în toată frumusețea lui: cu picioarele de aramă, mâinile de argint și păru de aur strălucitor. Îi ceru mâna fetei de împărat și tot ținutul sărbători minunea.

Se făcu numaidecât o nuntă mare, ca în povești, iar nu mult după aceea, împăratul bătrân își lăsă împărăția în mâinile ginerelui.

”Ei, acum crezi că eu am fost cel care a urcat de trei ori Muntele de cristal ?”, îl întrebă feciorul pe bucătar. 
”Dacă nici acum n-aș crede, oare ce aș mai putea crede oare ?” spuse bucătarul și își ceru iertare pentru necredința lui. 
”Acum vei fi în sfârșit un boier bogat, așa cum ți-ai dorit întotdeauna, și vei conduce peste toți bucătarii din împărăție”.

Într-o bună zi, soția sa, fiica împăratului, vru însă să știe de unde a avut feciorul cele trei nuiele și cum s-a pomenit el cu picioarele de aramă, mâinile de argint și părul de aur. 

”Asta îți voi arăta”, spuse tânărul împărat, ”și vei vedea cu ochii tăi cum s-a petrecut totul”. 

Băiatul vru să-și ducă soția la copacul minunat și să urce împreună în cele trei coline fermecate ca să-i înfățișeze toate acele minunății. Dar când ajunseră în câmpul unde păștea odinioară turma sa, nu mai era nici urmă de copac. Ba mai mult, întrebând în jur, nimeni nu văzuse și nu auzise vreodată de așa un copac minunat.




Poveste culeasă de Josef Haltrich




Josef Haltrich (Reghin/22 iulie 1822 - Șaeș, 17 mai 1886), cărturarul cu inimă de copil, este cel mai renumit povestitor al sașilor, cel care a cules un adevărat tezaur ce cuprinde basme, legende și povestiri populare ale sașilor din Transilvania. Haltrich a fost pedagog, filolog, preot și etnograf sas, culegător de poezii și povești populare săsești.




sursa: https://povestisasesti.com/2015/12/03/copacul-minunat/