Evenimentul fundamental al creștinismului, Învierea lui Iisus Hristos

„După aceea, Mi-am luat rămas bun de la ei, explicându-le că de atunci înainte nu Mă mai vor vedea în trup, dar că vor rămâne totuși, clipă de clipă, în legătură cu Mine în spirit.”

Marea Evanghelie a lui Ioan de Jakob Lorber



Paștele este cea mai importantă sărbătoare anuală creștină. Ea comemorează evenimentul fundamental al creștinismului, Învierea lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, în a treia zi după răstignirea Sa din Vinerea Mare. 

Data de început a Paștelui marchează începutul anului ecleziastic. Această sărbătoare durează trei zile și începe, conform deciziei Conciliului de la Niceea din anul 325, în duminica de după prima Lună plină după echinocțiul de primăvară.
Farmecul deosebit al Sărbătorii Paștelui este dat atât de semnificația spirituală („...învierea Mea va fi totodată o înviere pentru toți cei care Mă urmează.” – Marea Evanghelie a lui Ioan de Jakob Lorber) cât și de tradiții (oul pictat, masa cu mâncăruri tradiționale, slujba de sâmbătă seara cu primirea luminii). 

Paștele este un moment de pace sufletească, de interiorizare, de împăcare, de bucurie.

Un miracol care se petrece cu regularitate în fiecare an, așteptat cu sufletul la gură și uimind totuși de fiecare dată, este apariția luminii divine la Sfântul Mormânt din Ierusalim în noaptea de Înviere a Paștelui ortodox. Este darul pe care Iisus ni-l face, amintindu-ne de lumina strălucitoare care i-a umplut mormântul în momentul Învierii Sale. Este modul Său de a ne transmite că este mereu alături de noi.

Acest foc imaterial de culoare albăstruie și care poate fi atins fără să ardă este așteptat cu toate luminile stinse. El apare atunci într-un mod supranatural din Sfântul Mormânt aprinzând candela așezată special acolo. Apoi Patriarhul ortodox aprinde cele două mănunchiuri de câte 33 de lumânări pe care le are pregătite și începe să împartă Lumina Sfântă miilor de pelerini care așteaptă plini de emoție. Focul cel viu însă acționează și de unul singur, strălucind ca un fulger și aprinzând din zbor candelele de la intrarea în biserică, precum și lumânările unora dintre pelerini.
Acest eveniment se petrece în fiecare an în fața a mii de martori vizuali. Nu poate fi negat de nimeni. De aceea efectul său este foarte puternic, contribuind la întărirea credinței în Dumnezeu.

Ultima săptămână a Postului Paștelui, numită și Săptămâna Mare sau Săptămâna Patimilor, este o perioadă importantă de interiorizare și comemorare. Acum se rememorează Patimile lui Iisus, chinurile prin care a trecut, de la trădarea Lui de către Iuda, până la răstignirea pe cruce pe dealul Golgota, moartea și Învierea Sa.
Săptămâna începe cu Duminica Floriilor, ziua în care Iisus Hristos a intrat în Ierusalim și se încheie cu Duminica Paștelui, ziua Învierii Sale. Ziua de miercuri este ziua în care Iuda l-a trădat, iar cea de vineri ziua în care a fost răstignit. De aceea aceste două zile au devenit zile de post de-a lungul întregului an. Joia este ziua spălării picioarelor apostolilor de către Iisus, a Cinei de Taină, a rugăciunii din grădina Ghetsimani și a arestării lui Iisus de către cei ce voiau să-l ucidă.

„Trufia cea mai mare poate fi nimicită doar prin umilința cea mai profundă. De aceea, este necesar să Mi se petreacă Mie aceasta. Dar voi să nu vă înspăimântați atunci, căci nu voi rămâne în mormânt, nici nu mă voi descompune, ci voi învia în a treia zi și voi veni din nou la voi, exact la fel ca acum ! Abia aceasta va fi mărturia cea mai mare și mai adevărată pentru sufletele voastre a misiunii Mele divine și ea vă va întări pe deplin în credința voastră.” – Marea Evanghelie a lui Ioan de Jakob Lorber.

„Aceasta va constitui o judecată extrem de supărătoare pentru acești oameni răi și îndărătnici, iar pentru ai Mei va reprezenta apogeul iubirii Mele, în timp ce învierea Mea va fi totodată o înviere pentru toți cei care Mă urmează.” – Marea Evanghelie a lui Ioan de Jakob Lorber.

Sărbătoarea bucuriei
„...un astfel de act, oricât de înspăimântător ar părea el a fi pentru ochiul omenesc, este totuși necesar pentru ca, în timp, toate creaturile să revină la pura viață divină, liberă și independentă...”– Marea Evanghelie a lui Ioan de Jakob Lorber.

Învierea lui Iisus Hristos simbolizează refacerea legăturii dintre ființa umană și Creatorul său. Celebrarea ei în fiecare an duce la retrezirea aspirației către îndumnezeire, la transfigurarea vieții pământești într-o viață impregnată de prezența lui Dumnezeu. De aceea Paștele este o sărbătoare a bucuriei, o bucurie asemănătoare celei a apostolilor când l-au văzut pe Iisus înviat. Iar salutul care se obișnuiește cu această ocazie este tot o expresie a acestei bucurii: „Hristos a înviat ! Adevărat, a înviat !”.

Ca și alte sărbători creștine, Paștele este însoțit de numeroase obiceiuri populare care își au originea în tradițiile străvechi (considerate azi de mulți a fi păgâne) și de credințe și superstiții legate de ciclul anotimpurilor și treburilor gospodărești.

În Vinerea Mare se obișnuiește să fie duse flori la biserică pentru Iisus. În timpul slujbei se trece pe sub masă de trei ori ca simbol al poticnirilor lui Iisus atunci când și-a dus crucea. Tot în această zi, numită și Vinerea Seacă se obișnuiește să se țină post negru. Se mai spune că dacă va ploua în această zi, anul va fi unul roditor și îmbelșugat, iar dacă nu va ploua va fi un an secetos. Un alt obicei spune că cel care se va scălda în apă rece de trei ori în această zi, așa cum Ioan Botezatorul boteza în apele Iordanului, va fi sănătos pe tot parcursul anului.

În Sâmbăta Mare se prepară pasca și cozonacul ce vor fi duse la biserică pentru a fi sfințite în noaptea de Înviere. Seara, toată lumea merge la biserică pentru a asista la slujba de Învierea Domnului, pentru a lua lumina, pentru a lua tradiționalele Sfinte Paști precum și flori sfințite, dintre cele care au fost duse în Vinerea Mare la biserică. În după amiaza zilei de sâmbătă se încheie postul de 40 de zile și clopotele încep să bată din nou. Cel mai important moment al zilei este sfințirea apei botezătoare la biserică. Se spune că prima persoană care urmează să fie botezată cu această apă „nouă” va avea noroc toată viața.

În Duminica Învierii este obiceiul să fie purtate haine noi ca semn de înnoire a trupului și a sufletului. Dimineața se pune într-un ibric apă rece, un ou și un ban de argint. Cine se spală cu această apă va fi rumen în obraji ca oul, tare ca banul și va avea o viață îmbelșugată.

În noaptea de Înviere cei care merg la biserică au câte o lumânare pe care o vor aprinde din lumina adusă de preot de pe masa Sfântului Altar. Această lumânare este simbolul Învierii, al victoriei vieții asupra morții, a luminii divine asupra întunericului ignoranței. Unii obișnuiesc să păstreze restul de lumânare rămas, pe care îl aprind în cursul anului când au vreo problemă gravă.

O credință răspândită este aceea că, timp de o săptămână, începând cu noaptea Învierii, porțile raiului rămân deschise. Astfel încât sufletele celor decedați în timpul Săptămânii Luminate ajung cu siguranță în rai.

Ouăle roșii simbolizează mormântul lui Iisus Hristos, care s-a deschis la Învierea Sa. De aceea atunci când se sparg ouăle prin ciocnire se obișnuiește să se spună: „Hristos a înviat ! Adevărat, a înviat !” Aceste formule se pot folosi ca formule de salut timp de patruzeci de zile, până la Înălțarea Domnului. Există credința că cei care ciocnesc ouă se întâlnesc pe lumea cealaltă. Culoarea roșie a ouălor simbolizează sângele lui Iisus. În unele zone se obișnuiește să se picteze ouăle. În funcție de zona în care se fac ele se numesc ouă încondeiate, închistrate, muncite, picate (cu ceară) etc.

Circulă și numeroase legende despre ouăle roșii. În unele, Maica Domnului, hăituită, fie face ouă roșii pe care le aruncă în spate pentru a-i deruta pe urmăritori, fie transformă pietrele pe care le aruncau aceștia în ouă roșii. 

Altă legendă povestește că, la răstignirea lui Hristos, Sfânta Maria pune un coș cu ouă sub cruce ca să-i îmbuneze pe soldați, iar acestea sunt înroșite de sângele Mântuitorului. 

Se mai spune că atunci când Iisus a fost bătut cu pietre, acestea atingându-l s-au transformat în ouă roșii. 

O altă legendă povestește că vestea Învierii lui Iisus a fost primită cu neîncredere de unii: o precupeață care vindea ouă în piață a zis că ea va crede doar atunci când ouăle se vor înroși, iar ouăle s-au înroșit pe loc.

 

Ouăle simbolizează și reîntinerirea, primăvara. Ouăle împodobite sau colorate erau dăruite primăvara, ca simbol al renașterii, încă din era pre-creștină. În Egiptul antic, oul era simbolul legământului vieții și reprezenta totodată sicriul ori camera mortuară. În tradiția populară românească, ouăle de Paști sunt purtătoare de puteri miraculoase: vindecă boli, au capacități protectoare.

Pasca este o prăjitură specifică Paștelui, de formă rotundă, cu o cruce la mijloc și aluat împletit pe margini, umplută cu brânză de vaci. În momentul în care se pune în cuptor, femeile de la țară fac semnul crucii cu lopata pe pereții cuptorului. Despre originea ei există o legendă care spune că, în timp ce predica împreună cu apostolii, Iisus a fost găzduit la un om foarte generos. Acesta le-a pus în traistă la plecare, fără știrea lor, pâine pentru drum. Apostolii l-au întrebat pe Iisus când va fi Paștele, iar el le-a răspuns că atunci când vor găsi pâine în traistă. Au căutat și au găsit pâinea. De atunci e obiceiul să se coacă pască de Paști.


* Primii creștini numeau prima săptămâna după Paști, „Săptămâna Albă”, deoarece cei care se botezau atunci purtau veșminte albe, simbol al reînnoirii.
* Austriecii împodobesc ouăle cu frunze sau flori, apoi le introduc în vopsea legate într-un ciorap, modelul păstrându-se alb. Românii folosesc și ei frunze de pătrunjel sau leuștean pentru decorarea ouălor.
* În a doua zi de Paști, fetele din Ardeal sunt stropite cu parfum.
* Polonezii încondeiază și ei asemenea românilor ouăle, obiceiul fiind denumit „pisanski” (de la verbul pisac, a scrie).
* Bulgarii ciocnesc, în noaptea de Înviere, un ou de zidul bisericii.
* În Italia preotul binecuvântează toate ouăle de Paști așezate la loc de cinste în mijlocul mesei de duminică.
* Germanii adună toți pomii de Crăciun pe care îi aprind apoi în „Focul de Paști”, simbol al trecerii iernii și venirii primăverii.
* În Spania, „Semana Santa” (Săptămâna Mare) este sărbătorita prin procesiuni de care alegorice, care amintesc de festivalurile de dinainte de creștinism.
* A doua zi de Paști galezii urcă pe munte pentru a întâmpina primele raze ale Soarelui care vestesc Învierea.
* În Mexic, în „Semana Santa” (Săptămâna Mare) sunt organizate spectacole având ca subiect patimile lui Iisus Hristos, actorii purtând veșminte ca acum 2000 de ani.

sursa: http://angelinspir.ro - Melania Radu

”TĂCEREA MIEILOR”

BLÂNDEȚEA, PURITATEA, INOCENȚA MIELULUI ÎL REPREZINTĂ PE HRISTOS, CARE S-A LĂSAT SACRIFICAT PENTRU CA PĂCATELE OAMENILOR SĂ FIE IERTATE ... 
ÎN ULTIMII ANI, ÎNSĂ, RITUALUL TĂIERII MIELULUI A FOST TRANSFORMAT, DIN CAUZA LĂCOMIEI PENTRU BANI A UNOR OAMENI, ÎNTR-UN ADEVĂRAT ”MĂCEL AL MIEILOR” ... OARE NU AR FI MAI CORECT CA OAMENII SĂ NU MAI PĂCĂTUIASCĂ ? OARE NU AR FI MAI CORECT CA MĂCAR RITUALUL SĂ SE DESFĂȘOARE CONFORM TRADIȚIILOR STRĂMOȘEȘTI ȘI SĂ NU MAI FIE DOAR O „AFACERE” CU SÂNGE ÎMPRĂȘTIAT PE LA COLȚURI DE STRADĂ, PRIN ȚARCURI IMPROVIZATE LA REPEZEALĂ PRIN PIEȚE PLINE DE GUNOAIE, PE TROTUARE SAU PRIN ALTE LOCURI MIZERABILE  ? (n.m.)

Ritual străvechi, plin de semnificaţii precise, tăierea mieilor de Paşti este un fenomen complex încă întâlnit într-o Românie cu tradiţiile şi obiceiurile estompate. 
Multora le repugnă sacrificarea unui animal nevinovat. Dar şi mai mulţi români, gurmanzi sau nu, sunt adepţii păstrării ritualului sacrificiului mieilor. Şi aceasta în ciuda tuturor controverselor. 

Dincolo de aspectele pro şi contra care vizează tăierea mieilor, actul în sine se dovedeşte a avea multe faţete ascunse. Toate extrem de interesante. Să încercăm să descifrăm câteva dintre ele.

O scurtă privire asupra istoricului mieilor alături de oameni este edificatoare în privinţa rolului acestora. În mod paradoxal la prima vedere, tocmai blândeţea, inocenţa şi puritatea mielului l-au propulsat în poziţia de animal de sacrificiu.

Dincolo de gestul brutal al imobilizării şi sacrificiului sângeros al unui animal pe care filtrul antropomorfizării noastre l-a transformat în simbol absolut al neprihănirii, găsim rosturi şi tradiţii importante pentru comunităţile pastorale din Lumea Veche.

La popoarele indo-ariene, precum geto-dacii din care ne tragem originile, exista sacrificiul mieilor la sosirea primăverii, pentru a marca astfel renaşterea naturii printr-un festin la care trebuia consumată în mod special carnea animalului domestic aflat cel mai la îndemână şi, detaliu important, care se năştea primăvara.

În vremuri precreştine demult apuse, mieii erau tăiaţi diferenţiat. Cei albi erau sacrificaţi divinităţilor solare, iar cei negri zeităţilor şi duhurilor malefice. 
Acest simbolism benefic sau malefic, în funcţie de culoarea mielului s-a păstrat şi în vechile credinţe româneşti: „De vei vedea întâi primăvara miel alb, tot anul vei avea inima bună; de vei vedea negru, neagră îţi va fi şi inima din tine”, dictează scurt acestă zicere păstrată într-o colecţie de proverbe de la şezătorile de odinioară, a Institulului de Etnografie şi Folclor Constantin Brăiloiu.

Simbolismul general al mielului, respectiv al oii şi berbecului este unul foarte vechi, căci oile au fost printre primele animale domesticite de către om.

În basmele româneşti protagoniştii sunt deseori metamorfozaţi în miei sau berbeci. Fapt deloc surprinzător pentru un popor prin excelenţă crescător de oi. În mitologia stră-românească Dumnezeu dăruieşte omului sărac câte un miel sau berbecuţ, care la comanda: „Scutură-te, berbecel...”, scoate din lâna lui numai aur.

Motivul lânii de aur este unul fundamental la toate popoarele de păstori, fie ele sedentare sau nomade, unde semnifica întreit bogăţia, aurul şi soarele. 
La toate popoare vechi de păstori, de la evreii biblici la seminţiile altaice, ovinele sălbatice şi domestice aveau deopotrivă statutul de animale totemice. 
Există foarte multe argumente de ordin folcloric şi etnografic care atestă sacralitatea acestui animal şi în spaţiul carpato-danubiano-pontic. 
În afară de motivul metamorfozei în ovine din basmele noastre, apare imbatabila prezenţă a baladei Mioriţa, cu tot cortegiul ei de semnificaţii care se întrepătrund cu tot sistemul gândirii şi simţirii autentice româneşti.

Încă de la începuturile creştinismului, mielul a fost unul dintre simbolurile religioase ale noii religii, ţinute la mare cinste. Profeţii biblici îl desemnaseră sub acest nume pe Dumnezeu întrupat în om, iar Ioan Botezătorul, spusese arătându-l pe Iisus Hristos poporului iudeu:

„Iată Mielul lui Dumnezeu”


Hristos trimis la moarte pentru mântuirea lumii a fost victima păcatelor tuturor oamenilor, simbolizat de mielul fără de păcat care se lasă sacrificat. 
Neputând răspândi imaginea crucii, primii creştini s-au folosit de imaginea mielului mai mult chiar decât cea a peştelui. Cu începere din secolul V după Hristos, mielul hristic din este reprezentat cu nimb, mai întâi simplu, apoi sub formă de cruce sau ca suport al începutului şi sfârşitului.

Sensul Paştelui în cele două mari religii este însă sensibil diferit. 

Dacă pentru evrei Paştile înseamnă sărbătorirea trecerii de la robia egipteană la libertate, pentru creştini Paştile înseamnă cea mai mare sărbătoare a acestei religii, sărbătoare care înseamnă trecerea de la moartea sufletului prin păcate, la viaţa cea veşnică prin intermediul jertfei şi învierii mântuitoare a lui Hristos.

Paştele creştin-ortodox nu are dată calendaristică fixă deoarece se ţine după un calendar lunar, însă cade întotdeauna în a paisprezecea zi a Lunii pline după echinocţiul de primăvară.


Deşi sacrificiul şi ofranda au sensuri profund diferite, scopul ambelor acţiuni rămâne acela de comunicare cu Divinitatea. 

Întrucât omul profan nu poate comunica cu Divinul decât printr-un intermediar (victima sacrificată sau ofranda), o mare valoare spirituală este acordată naturii victimei ce urmează a fi ucisă. Acest mecanism este deosebit de evident mai ales în cazul alegerii mieilor cei puri şi nevinovaţi drept victime.

Deosebit de interesantă este şi concluzia lui Mircea Eliade faţă de originea mitologică a actului sacrificial în civilizaţia arhaică românească. Marele istoric şi cercetător afirmă că jertfirea unei fiinţe vii este necesară pentru desăvârşirea oricărei creaţii, căci nimic statornic nu se poate ridica şi asigura decât printr-un sacrificiu.

Sacrificiul ritual al unui animal cum este mielul are semnificaţii şi mesaje care depăşesc cu mult conotaţiile alimentare pe care suntem tentaţi să le adăugăm.
În acest sens, sacrificiul „rupe” timpul lumesc, cotidian pentru a fixa actul sărbătorii, căci solemnizează timpul şi crează un cadru spcific contactului cu divinitatea pentru captarea binecuvântării.

În spaţiul nostru, în afara mielului tăiat de Paşti, în unele zone ale ţării este sacrificat şi un purcel de lapte, obicei straniu la prima vedere, dar care are la bază o veche credinţă cu privire la regeneararea naturii prin moartea unui simbol agrar cum este porcul. 
Conform valoroaselor date de teren culese de cercetătoarea Ofelia Văduva în diverse zone ale ţării, sacrificarea mielului este însoţită de un scenariu ritualizat care cuprinde stropirea ovinei cu apă sfinţită şi trasarea imaginară a unei cruci cu cuţitul deasupra capului mielului.
În lumea satului de odinioară (cea atât de brutal distrusă de sosirea comunismului şi de tranziţia post-decembristă în egală măsură) era obligatorie purificarea rituală a celui care tăia animalul. 
Astfel ciobanul sau gospodarul care urma să taie miei trebuia să se spele, să se bărbierească, să se tundă, să-şi schimbe cămaşa, şi mai ales să nu aibă contacte sexuale cu trei până la şase zile înainte de ziua sacrificiului.
De fapt, în multe zone etnografice ale României, bătrânii îşi mai amintesc că pe vremuri era trasat un semn al crucii cu cuţitul pe locul de la gât unde urma să fie înjunghiat mielul. Astăzi acest obicei, mărturie atât de evidentă asupra consacrării divine a sacrificiului precum şi a suprapunerii memoriei creştine asupra unui gest păgân, a început treptat să dispară.

La nivelul anului 1987, cercetătorul Liviu Apolzan ne transmite o informaţie extrem de interesantă despre Nedeile de sat (care avea loc în prima duminică de după Paşte) de pe Platoul Luncanilor, mielul ales pentru sacrificiu era consacrat printr-o slujbă religioasă numită slujba pentru stolnice, după care era stropit cu aghiazmă.

După tăiere, mielul era scurs de sânge şi învelit întro cunună de flori. Mielul era apoi legat de o prăjină purtată de doi bărbaţi şi oferit cu totul preotului care participa la ospăţul colectiv ce urma.

Acest ospăţ de Paşti care are la bază carnea de miel nu era o masă obişnuită, ci un act plin de semnificaţii sacre, de fapt consumul cărnii de miel avea repercursiuni faste pentru viaţa omului. „Cine nu mânâncă miel de Paşte, nu-i merge bine tot anul” spune o străveche zicere românească.

Pe vremuri, oasele mielului tăiat după ce fusese sfinţit de către preot, nu erau aruncate la gunoi sau date câinilor, ci îngropate la rădăcina unui pom tânăr, gest care preia restricţiile biblice cu privire la resturile ovinelor sacrificate de Paşti.

Există o rădăcintă a Rostului şi a Timpului în toate datinile şi tradiţiile noastre. Chiar şi în cazul actului sângeros şi imposibil de privit pentru mulţi, al tăierii unui miel în prag de Paşti.

ȘI TOTUȘI, MĂ ÎNTREB : 
ÎN TOT ACEST RITUAL UNDE ESTE BLÂNDEȚEA, PURITATEA, INOCENȚA ?  ACESTEA SUNT TRĂSĂTURI CERUTE DOAR LUI HRISTOS ȘI MIELULUI CARE SE SACRIFICĂ ?  OMUL POATE PĂCĂTUI LINIȘTIT ÎN CONTINUARE ? (n.m.)

sursa: http://www.descopera.ro

MARE VESELIE ÎN SUFLETE - A SOSIT PRIMĂVARA !

DUMINICA FLORIILOR - 1 Aprilie 2018

In ultima duminică dinaintea Pastelui, crediciosii sarbatoresc Duminica Floriilor 2018. In acest an, ea este celebrata pe 1 aprilie, si simbolizeaza intrarea Mantuitorului Iisus Hristos in Ierusalim. 

Floriile deschid astfel saptamana cea mai importanta pentru pregatirile de Pasti, "Saptamana Mare", dupa cele 40 de zile de post. 

Din punct de vedere liturgic, din aceasta zi incepe Saptamana Patimilor, iar in biserici se oficiaza in fiecare seara Deniile, slujbe prin care credinciosii il "petrec" pe Hristos pe drumul Crucii, pana la moarte si Inviere. 

Apoi, pe 8 aprilie 2018, crestin-ortodocsii sarbatoresc Invierea Domnului sau Sfintele Pasti.

Duminica Floriilor 2018 este precedata de alta mare sarbatoare, Sambata lui Lazar, zi in care Iisus Hristos isi arata harul divin, savarsind minuni, dupa ce il inviaza pe Lazar, la patru zile de la moarte.

Dupa aceasta minune, multimile de credinciosi l-au intampinat cu flori si l-au aclamat pe Mantuitor, la intrarea in Ierusalim, fericiti ca a venit vremea regelui prevestit de profeti. 

"Osana !", îi strigau pruncii, iar oamenii toti adunati pe drum asterneau in fata Domnului hainele lor si veneau sa-L intampine cu ramuri de finic. Bland si smerit, Iisus a intrat in cetate pe manzul asinei.

Desi Floriile sunt un prilej de bucurie pentru crestin-ortodocsi, zilele ce urmeaza din Saptamana Patimilor, sunt incarcate de tristete. 

Peste un milion de romani isi celebreaza onomastica de Florii, pentru ca poarta nume de flori: Florin, Floarea, Viorica, Anemona, etc. Floriile fiind printre cele mai importante sarbatori religioase.

La inceput, Duminica Floriilor era celebrata doar de comunitatea de crestini a Ierusalimului.

Din Ierusalim, sarbatoarea Duminicii Floriilor a trecut mai intai in Egipt, apoi in Siria si in Asia Mica. In secolul al V-lea era celebrata deja in capitala imperiului, Constantinopol, cand imparatul si curtea sa participau la procesiunea solemna ce avea loc in Duminica Intrarii in Ierusalim. Cu acest prilej, multimea credinciosilor purta atat ramuri de finic, cat si de maslin si de liliac.

Intre secolele 5 si 6, sarbatoarea Floriilor se raspandeste si in occident, perioada in care se introduce si binecuvantarea ramurilor de finic, aduse la biserica de catre enoriasi.

Dupa modelul multimii din cetatea Ierusalimului, care l-a intampinat pe Mantuitor cu frunze de palmier, Biserica Ortodoxa a randuit ca, dupa savarsirea Sfintei Liturghii, sa se sfinteasca ramurile de salcie aduse de credinciosi. 

Slujitorii Bisericii citesc rugaciuni de sfintire a salciei, tinand in maini aceste ramuri inmugurite, cu lumanari aprinse, ca simbol al biruintei vietii asupra mortii, fiind cunoscut faptul ca salcia are o putere mare de regenerare.

In popor se pune ca oamenii care se spala pe cap in ziua de Florii fara apa descantata si sfintita risca sa albeasca.

De asemenea, crestinii nu trebuie sa uite de cei trecuti in lumea de dincolo, ci trebuie sa mearga la cimitir pentru a le ingriji mormintele si a le aprinde lumanari.

In aceasta zi, nu se gateste niciun fel de mancare care sa contina urzici, deoarece nu sunt considerate a fi comestibile in Duminica Floriilor.

Se spune ca daca oamenii sunt zgarciti si nu dau de pomana de Florii, se vor umple de pistrui sau bube.

Gospodaria si casa nu se imparfumeaza, ci sunt stropite doar cu apa sfintita de Boboteaza.

De Florii, martisorul purtat pana in aceasta zi se pune pe ramurile unui pom inflorit sau pe un maces, iar zestrea se scoate din casa pentru aerisire.

Inaintea sarbatorii, fetele nemaritate din Banat si Transilvania obisnuiesc sa puna o oglinda si o camasa curata sub un par altoit. Dupa rasaritul Soarelui, aceste obiecte sunt folosite in farmece pentru noroc in dragoste si sanatate.

La miezul noptii se fierbe busuioc in apa, iar dimineata fetele se spala pe cap cu aceasta fiertura, ca sa le creasca parul frumos si stralucitor. Ce ramane se toarna la radacina unui par, in speranta ca baietii se vor uita dupa ele, ca dupa un copac inflorit.

Crestinii impodobesc cu ramuri de salcie sfintita icoanele, usile si ferestrele gospodariilor lor si pastrand randuiala postului. Aceste ramuri sfintite se pastreaza peste an, fiind folosite cu credinta la tamaduirea diferitelor boli.

Mii de romani isi serbeaza onomastica de Florii. Fie ca se numesc Camelia, Florin, Florina, Viorica, Dalia, Narcis, Lacramioara, Iris, Liliana, Viorela sau Margareta, fiecare nume are o simbolistica aparte si o insemnatate deosebita.

Dalia - Fetele care poarta acest nume au o tinuta gratioasa si sunt foarte sensibile. De obicei au un aspect si un comportament regal si se impun cu usurinta, insa fara a fi infumurate sau dominante.

Hortensia - Nume de origine latina, forma adjectivala derivata de la substantivul "hortus cree" inseamna "gradina, gradinar, cel care se ocupa de gradina". Hortensia este apropiata de floarea cu acelasi nume, planta decorativa numita dupa prenumele unei femei Hortense, care a contribuit la crearea acesteia.

Iasmina - Semnificatia numelui Iasmina este "floare de iasomie", Jasmina, facand parte din lunga lista de nume feminine inspirate din denumiri de flori. Variante: Iasomia, Jasmine, Iasmine, Jasmina, Iasomie, Iasomia.

Iris - Fetele care poarta acest nume au o personalitate foarte puternica si o gratie unica. Numele acesta fiind melodios si foarte des intalnit.

Margareta - Numele Margareta provine din grecescul "margarites" cu sensul de "perla" (de aici si cuvantul romanesc "margaritar"). Este considerata si simbolul dragostei si iubirii vesnice. Cuvantul are ca sens secundar floarea Margareta, care are origini romanesti.

Violeta - In limba latina reprezinta floarea de culoare violeta. Femeile care poarta acest nume sunt modeste si muncitoare. Principala lor calitate este loialitatea, poate si pentru ca au o fire idealista si romantica. Ele nu pot concepe sa isi tradeze apropiatii sau sa raneasca voit pe cineva, motiv pentru care sunt prietene de nadejde.

sursa: http://www.manager.ro

„Au plecat moţii prin ţară, cu doniţi şi cu ciubară“ - Tradiții românești

„Au plecat moţii prin ţară, cu doniţi şi cu ciubară“, aceasta era definiţia cea mai autentică a locuitorilor din Apuseni. Cu greu se mai păstrează astăzi mărturiile unei civilizaţii a lemnului care pare a fi în pericol de dispariţie.

În inima satelor îndepărtate, din munţii Apuseni, pierduţi de tumultul lumii contemporane, meşterii dogari sau văsari încă îşi lucrează ciuberele, doniţele şi putinile, pentru a le vinde apoi la târgurile din zonă. Apariţia acestei îndeletniciri nu poate fi datată în timp. 

Meşterii realizau din doage butoaie, ciubere, doniţe şi alte vase mai mici, numite „zdroabe“. Ei îşi procurau lemnul pentru văsărit direct din păduri, iar plata o făceau „la butuc“ pădurarului sau brigadierului silvic. Doagele le făceau tot în pădure şi, dacă era vară, le uscau tot acolo, clădite în „căsulii“. Iarna, doagele erau uscate în casă, în jurul hornului de la sobă şi în podul casei. 

 „Ţara Moţilor era cea mai renumită zonă în ceea ce priveşte prelucrarea lemnului sau confecţionarea de vase din lemn de conifere. Unii s-au specializat în dulgherit şi în cioplirea lemnelor pentru construcţii, îndeosebi a şindrilelor, alţii se porneau prin zonele de la periferia munţilor cu cercuri ori numai cu uneltele în spate, ca dogari ambulanţi, care confecţionau vase din materialul clienţilor. 
Iniţial, ciuberele şi doniţele au fost confecţionate de meşterii locali în cadrul şi în folosul gospodăriei proprii, precum şi pentru aprovizionarea altor gospodării din sat. 
În timp, numeroase sate din zonele deluroase şi muntoase s-au specializat în prelucrarea lemnului. Uneori specializarea a fost impusă de stăpânii domeniilor, alteori de insuficienţa bucatelor obţinute de pe ogoarele sărace“, afirmă etnograful Adriana Ţuţuianu de la Muzeul Unirii din Alba Iulia. 

Dintre toate meşteşugurile care presupun prelucrarea lemnului, văsăritul sau dogăritul a cerut cea mai mare specializare, care poate fi deprinsă într-o perioadă mai îndelungată, din tată în fiu. Ciuberele erau transportate apoi la târgurile de ţară cu ajutorul căruţelor. În căruţă încărcau şi doniţe şi cofiţe pe care le dădeau pentru fân la cai ori pentru mâncarea necesară pe drum. De cele mai multe ori, târguiala se transforma în troc, căci în schimbul ciuberelor şi doniţelor, meşterii primeau bucate: porumb, grâu şi secară. Nu de puţine ori, aceste deplasări pentru negoţ durau luni întregi.

Dogari mai există în Apuseni, în special în satele de pe cursul Arieşului Superior, amonte de oraşul Cîmpeni, la Avram Iancu, Vidra, Ponorel, Scărişoara, Gârda de Sus. 
Nicolae Câra, văsar din Ciuruleasa ajuns la vârsta de 70 de ani, s-a născut într-o familie de dogari. El povesteşte cum, în timpul iernii, muncea alături de tatăl său la dogărit, încheind butoaie, doniţe şi ciubere, iar primăvara plecau prin ţară pentru a vinde marfa şi a putea să aducă acasă bucate, ca să aibă ce pune pe masă în iarna următoare.

„Plecam de multe ori să ne vindem marfa până în sudul ţării, iar cursele durau chiar şi câteva luni bune. Împreună cu tatăl meu şi cu calul nostru, Iancu, parcurgeam sute de kilometri. Ajungeam chiar şi până la Dunăre. Era greu, dar era frumos pentru că am avut ocazia să văd aproape toată ţara“, spune dogarul. 

Nicolae Câra este afectat că meseria pe care o cunoaşte şi o îndrăgeşte nu este dusă mai departe de nimeni. „Tinerii din ziua de azi nu mai sunt interesaţi să lucreze lemnul. Cei mai mulţi au plecat la oraş sau în străinătate. Nu peste mult timp va dispărea şi această meserie“, se întristează văsarul din Apuseni.

Paşca Ilisie este un alt dogar cunoscut pe Valea Arieşului. „Am scaunul de la văsărit de la moşul meu, de 60-70 de ani. Meseria am învăţat-o de la părinţi. Când m-am născut, asta era meseria oamenilor de aici. Mergeau în pădure, tăiau doage, făceau ciubere, puneau în căruţe şi mergeau în ţară, la Huedin, Cluj, Satu Mare şi le vindeau pe cereale. Din asta trăiam. Am fost şi până în Dobrogea cu ciubere de vânzare“, afirmă văsarul din Gârda de Sus. 

Confecţionarea unui ciubăr durează cam o oră şi jumătate, dacă are pregătite doagele. Văsarul este la pensie şi lucrează în special ciubere mici, doniţe, tulnice mici şi linguri. „Mai vând la turiştii care vin la Gheţarul de la Scărişoara“, spune Paşca Ilisie.

La Scărişoara, Dumitru Paşca este un veteran al cioplitului în lemn. A deprins meşteşugul „cioplind din brişcă un dărab de lemn când vedea de vite“, alături de alţi copii ai satului. Numai că vremea a trecut şi copilul cu brişcă s-a transformat în omul cu jilăul (rindeaua). 
Dumitru Paşca a lucrat zeci de ani la Cooperativa „Moţul“ din Câmpeni, unde a realizat numeroase obiecte de artizanat din lemn, destinate cu prioritate pieţelor occidentale. Pentru ai casei, pentru vecini şi alţi consăteni, cât şi pentru clienţii din toată ţara, a scos rând pe rând vozuri (căzi de fructe) pentru prune, mere şi struguri, căzi din lemn, ciubere, doniţe pentru apă, butoaie, tulnice şi „zdroabe“.


UNELTE FOLOSITE DE DOGARII DE CIUBERE :  Secure, firez (fierastrău de mână), joagăr de mână, joagăr pe apă, scaun de văsărit, mezdreală (pentru cioplitul lemnului), scoabe (pentru fixarea lemnului de prelucrat), sfredele (burghie), jilău (rindea), mai şi pană (pentru despicarea lemnului), mihei (banc de lucru), gater.

Chiar şi în perioada comunistă, locuitorii din Ţara Moţilor şi-au păstrat dreptul să vândă sau să facă troc cu fructe de pădure şi material lemnos. O hotărâre în acest sens a fost emisă de Consiliul de Miniştri în anul 1965. Una dintre măsurile luate de către stat le oferea dreptul locuitorilor din aşa-numitele localităţi de munte să vândă fructe de pădure, material lemnos şi de construcţie sau să primească la schimb cereale. Facilitatea putea fi pusă în practică de beneficiari în orice regiune din ţară. Documentul era destul de restrictiv: produsele puteau fi vândute „doar pentru nevoile de producţie şi consum propriu“

Localităţile în care s-a aplicat această măsură nu figurau pe lista celor colectivizate de regimul comunist. În evoluţia procesului de colectivizare din regiunea Cluj, înfiinţată în 1950, un caz aparte l-a reprezentat raionul Câmpeni. Datorită caracteristicilor sale geografice, acesta va fi imposibil de colectivizat pentru autorităţile comuniste. Deşi în cursul anilor fuseseră inaugurate mai multe „întovărăşiri“, până la încheierea oficială a procesului colectivizării, în această zonă nu s-a organizat nicio gospodărie agricolă colectivă. 
Sfârnarii (negustorii) erau cei care cumpărau de la ciubărari vasele pe care le vindeau apoi la târgurile de ţară sau prin satele de câmpie. Cei mai vestiţi sfârnari erau vidrenii de pe Arieşul Mic. Aveau căruţe mari, „făcute cu măiestrie şi ferecate zdravăn.

sursa: http://adevarul.ro

Hiroyuki Sanada, un samurai adevărat ...

Hiroyuki Sanada, pe numele său adevărat Hiroyuki Shimosawa. este unul dintre cei mai talentați actori din Japonia.

Sanada s-a născut în Tokyo, la 12 octombrie 1960. La 11 ani a început să ia lecții de actorie și să se antreneze în arte marțiale. Sanada a obținut licența de arte de la Universitatea Nihon.

În 1999 și 2000, el a jucat cu Royal Shakespeare Company (RSC) în producția ”King Lear”.

Sanada a primit MBE onorific pentru "contribuția sa la răspândirea culturii britanice în Japonia prin performanța sa într-o producție Shakespeare comună".

Unele dintre filmele celebre ale lui Sanada sunt  The Twilight Samurai, Ring , Kaito Ruby, The Last Samurai. 

 

Sanada a jucat rolul Matsuda, imperialistul japonez care se împrietenește cu personajul lui Ralph Fiennes, în filmul ”Contesa albă”, regizat de James Ivory.

Hiroyuki Sanada a jucat în filmul chinez ”Promisiunea” regizat de Chen Kaige, în calitate de general Guangming. 
Sanada a apărut în „Ora 3 Rush„ cu Jackie Chan și Chris Tucker și în 2007, în ”Orașul destinației finale”, un alt film al lui James Ivory, unde a jucat alături de Anthony Hopkins.

În martie 2011 a apărut alături de Keanu Reeves, în ”47 Ronin”, prima adaptare în limba engleză a legendei Chushingura , cea mai faimoasă poveste a Japoniei despre loialitatea și răzbunarea samurailor. 

sursa: https://en.wikipedia.org

DUMNEZEU A CREAT SPERANȚA ȘI A DĂRUIT-O OAMENILOR ÎNTR-O ZI DE PRIMĂVARĂ

HAIDEȚI LA GOGOȘI CALDE, SĂ LE MÂNCĂM DIN PRIVIRI PE SĂTURATE !

ÎN SFÂRȘIT, PRIMĂVARA ESTE PE DRUM CĂTRE NOI ...

SE PARE CĂ ”HOBBIȚII” AU EXISTAT CU ADEVĂRAT ...

”Hobbitul” (titlu original The Hobbit, or There and Back Again) este un roman de fantezie pentru copii scris de John Ronald Reuel Tolkien, scriitor englez, filolog și profesor universitar.

John Ronald Reuel Tolkien

Romanul a fost publicat pe 21 septembrie 1937, primind multe aprecieri, fiind nominalizat pentru medalia Carnegie și primind un premiu de la New York Herald Tribune pentru cea mai bună carte de ficțiune pentru copii. Este popular și în zilele noastre și face parte din literatura clasică pentru copii.

În 1995, regizorul neo zeelandez Sir Peter Robert Jackson și soția lui Fran Walsh și-au exprimat interesul pentru o adaptare cinematografică a Hobbitului, care este prima parte dintr-o trilogie completată cu două filme Stăpânul inelelor.

DAR, SE PARE CĂ ”HOBBIȚII” NU SUNT DOAR O FICȚIUNE

Hobiţii din Insula Flores ar putea aparţine unei specii distincte de hominizi.

Oamenii din Flores, subiectul unor controverse acerbe între oamenii de ştiinţă, după descoperirea fosilelor lor, în 2004, pe o insulă din Indonezia, ar fi putut să aparţină unei specii distincte, potrivit unor studii recente, bazate pe analiza mărimii creierului şi a degetului mare de la picior.

AFP informează că aceste fosile au aparţinut unor oameni de talie mică, cu o înălţime de aproximativ un metru şi o greutate de circa 30 de kilograme. 

Oamenii de ştiinţă consideră că Homo floresiensis, care a trăit pe Insula Flores din Indonezia, în urmă cu 12.000 de ani, avea capul anormal de mic în raport cu restul corpului.
Această microcefalie a fost interpretată fie ca rezultatul unei maladii, provocată probabil de o carenţă severă de iod, fie ca o consecinţă a unui "nanism insular", care constă într-o micşorare a taliei, pentru a supravieţui într-un mediu în care resursele de hrană erau sărace.
După analiza craniilor extrem de mici ale unor hipopotami pitici care au trăit în trecut în Madagascar, paleontologii Eleanor Weston şi Adrian Lister, de la Muzeul Naţional de Istorie din Londra, consideră că acelaşi fenomen de "nanism insular" ar fi putut să apară şi în cazul Homo floresiensis, potrivit unui articol publicat în revista Nature.

"Este posibil ca acele cranii de Homo floresiensis să fi aparţinut unor Homo erectus, pe care viaţa pe o insulă i-a transformat în pitici, şi nu unor indivizi anormali sau care aparţineau unei specii ce a evoluat separat", a declarat Eleanor Weston.

"Analiza datelor despre hipopotamii pigmei din Madagascar, al căror creier este excepţional de mic în raport cu talia lor (cu 30% mai mici decât se credea), sugerează faptul că acelaşi fenomen ar fi putut să apară şi în cazul lui Homo floresiensis", mărimea extrem de mică a creierului putând fi "rezultatul unei vieţi izolate pe o insulă".

Însă un alt studiu, publicat tot în revista Nature, prezintă posibilitatea ca oamenii preistorici din Flores, numiţi de unii cercetători "Hobiţi" (după celebrele personaje din seria "Stăpânul inelelor"), să fi descins dintr-un alt strămoş decât Homo erectus.
Analiza degetului mare de la picior, care aminteşte mai degrabă de degetele unor specii de primate, indică faptul că strămoşul lui Homo floresiensis ar fi putut fi "un alt hominid mai primitiv", a declarat William Jungers, de la Stony Brook University Medical Center din New York.

Satul ficţional Hobbiton a fost construit în orăşelul Matamata din nordul Noii Zeelande, pentru filmele bazate pe romanele scrise de Tolkien

Interesant este că respectivele case nu se limitează la exterior, ci sunt construite şi mobilate în întregime.

surse: http://www.mediafax.ro

IARNA NU ȘI-A FĂCUT TREABA LA TIMP, IAR PRIMĂVARA DOARME ÎN METROU ...

COMICE

Este mai bine să plângeţi, decât să urâţi ! Atunci când plângeţi, agresiunea apărută se distruge.

Nimeni nu poate face rău altuia, fără să plătească !

Supărarea este una din cele mai răspândite încălcări ale legilor universului, care poate determina mari neplăceri în viaţa, atât a celui pe care te superi, cât şi în propria ta viaţă.

Potrivit legii bumerangului, tot ceea ce emitem în atmosferă, din punct de vedere vibratoriu: gânduri, vorbe, dorinţe, fapte, sentimente se întorc la noi producând efecte perturbatoare în câmpul nostru energetic. De aceea, nimeni nu poate face rău altuia, fără să plătească.

Oricând aveţi gânduri negative despre o persoană, să vă rugaţi în permanenţă pentru sănătatea ei. 

Când ne gândim la cineva, se creează instantaneu o punte energetică între noi şi omul la care ne gândim. De aceea, orice gând rău reprezintă un atac energetic care aduce un prejudiciu omului respectiv. 

Ne atacăm şi ne omorâm unul pe altul în mod inconştient, de multe ori fără să ne dăm seama de acest lucru.

Gândirea noastră dispune de cea mai puternică forţă creatoare din sufletul nostru.

Gândul este cel care atrage binele sau răul în existenţa noastră.

Toate gândurile emise plutesc în aer ca nişte mine ameninţătoare pentru a lovi pe cel ce le-a produs.

Neîntelegerile într-o relatie de cuplu vin din nevoia de a-l controla şi domina pe celălalt.

Fiecare încearcă astfel să aibă controlul şi să rămână deasupra întregii situaţii.

Când controlezi o altă fiinţă îi iei energia, îţi faci plinul pe socoteala altuia. Astfel devii vampir energetic.

Răcirea relaţiilor dintre doi parteneri se datorează creşterii nivelului de agresivitate interioară. 

Lipsa de compatibilitate duce la lipsa de comunicare. 

Lipsa de comunicare duce la dezastru.

Lipsa de comunicare prin iubire duce la ură.

O agresivitate subconştientă faţă de bărbaţi sau femei se transformă într-un program de autodistrugere.

Dacă doi parteneri abuzează fizic sau emoţional unul de celălalt, atunci ei nu merită să rămână împreună.

Cu cât este mai puternică dependenţa de persoana iubită, cu atât mai numeroase sunt pretenţiile noastre faţă de ea.

Dependenţa naşte agresivitatea, iar agresivitatea produce boala.

Dependenţa de dorinţe, frica, depresia şi supărarea atrag gelozia.

Orice expresie dură, afirmată pe un ton categoric poate provoca un rău atât sieşi cât şi unui alt om.
Ori de cate ori cădem în acest prost obicei, ne deconectăm de la sursă şi intrăm în suferinţă.

Cearta, mânia, nerăbdarea emit în tăcere o mare forţă distructivă.

Numai prin iubire poate seca izvorul răutăţilor.

În dragostea omenească trebuie întotdeauna să existe o detaşare de omul iubit. Cu cât aveţi mai multe pretenţii, iritări şi nemulţumiri faţă de omul apropiat, cu atât mai mult creşte dependenţa de el.

Dependenţa de valorile materiale ne va omorî încetul cu încetul şi spiritul şi sufletul.

Să nu vorbiţi despre nenorocirile trăite, pentru că ele pot prelungi durata lor.

Când nu vorbim cuiva despre problemele noastre, noi ne îndepărtăm de ele.
Îndepărtarea de ele este primul pas pentru depăşirea acestora.
Esenţial este când vorbiţi despre problemele şi emoţiile dvs. să nu căutaţi milă sau compătimiri.
Dacă aveţi o mare supărare sau tristeţe, încercaţi să nu aduceţi sentimentele acestea acasă.
Ieşiţi în stradă cu deosebire în locurile înverzite şi plimbaţi-vă !

Nu faceţi din casa dvs. o groapă de gunoi energetic.

Dacă locuiţi de câţiva ani şi aţi saturat spaţiul cu regrete, supărări şi spaime, amintiţi-vă momentele în care v-aţi certat şi supărat, aşezaţi-vă în acel loc, iertaţi, anulaţi agresivitatea faţă de iubire, rugaţi-vă.

Este mai bine să plângeţi, decât să urâţi.

Dacă n-aţi reuşit să vă învingeţi pe dvs. înşivă, agresiunea se acumulează în mod inevitabil.

Atunci când plângeţi, agresiunea apărută se distruge.

Munca nu trebuie să ne omoare, ci să ne dezvolte.

Înseamnă că supraîncărcările nu trebuie să fie permanente şi în fiecare ocupaţie să găsim plăcerea. Dacă nu există plăcere, orice activitate se poate transforma într-o suprasolicitare şi va dăuna sănătăţii.
Încercati sa identificati cat mai corect care este munca care v-ar aduce satisfactii prin insasi existenta ei in viata dvs.

Nu cautati neaparat satifactii materiale. Nu căutaţi plată, nici laudă şi nici o răsplată, orice aţi face. 

Săvârşind ceva bun noi pretindem imediat recompensă. Aceste dorinţe aduc ca rezultat suferinţa.

Cu cât veţi intensifica acest tip de pretentii, cu atât va creşte nivelul de agresivitate şi se va întări programul de autodistrugere.

Când cineva te jigneşte, nu te răzbuna pe el, nu-l urî şi nu te supăra pe el. 

În măsura în care reuşim să-i iertăm, în aceeaşi măsură sunt posibile schimbări interioare de profunzime.
Se cuvine să iertăm nu numai în gând ci şi cu sufletul. 

Cel mai mult ne leagă de trecut supărările neiertate. Iertând un om care ne-a jignit sau ne-a supărat, ne putem vindeca de o boală gravă.

Cum dăruieşti aşa primeşti !

Roagă-te în permanenţă ca toţi cei din jurul tău să fie fericiţi, sănătoşi şi întreaga lume să fie binecuvântată. Această rugăciune va iradia atât de multă iubire către întreaga lume, încât iubirea se va întoarce la tine din belşug.
Răzbunându-te, te faci egal cu adversarul. 

Iertându-l, te arăţi superior. 

Iertând, ne eliberăm pentru a ne putea înălţa. 

Ar trebui să fim conştienţi că iertând, îi eliberăm pe cei care ne-au greşit, deci iertând oferim libertate.
Să alegi calea iertării, pentru că numai ea desface rana încleştată în timp.
O gândire sau o acţiune negativă este resimţită dureros de mii de organisme.
De aceea există o lege a naturii şi a ştiinţei (Principiul al III-lea al mecanicii cunoscut si sub numele de Principiul actiunii si reactiunii), conform căreia răul pricinuit altora, ne face rău şi nouă.
De aceea străduinţa de a ierta duşmanii şi de a îndrepta spre ei numai gânduri de pace şi iubire constituie un act protector pentru noi.

Asadar suntem ceea ce suntem, ca rezultat a ceea ce gandim.

GÂNDIND FRUMOS, VOM AVEA O VIAȚĂ FRUMOASĂ  !

sursa: http://revistasufletului.net

LA TINE NINGE ?... CÂH ... ȘI LA MINE TOT CÂH ...

TAINELE LONGEVITĂȚII OMULUI

Longevitatea primilor oameni, așa cum este prezentată în Biblie, pare de necrezut (100 - 900 ani).

Mitologia sumeriană, de asemenea, menționează longevitatea neobişnuită antediluviană (perioadă care aparține unei epoci străvechi a omenirii). Pe listele sumeriene apar 7 - 9 regi/înţelepţi antediluvieni care au domnit zeci de mii de ani şi care, evident, îl scot pe Matusalem din concurs. Deşi tentativele de identificare a acestor eroi/semizei sumerieni cu cei 7 - 10 patriarhi biblici antediluvieni sunt încă nesatisfăcătoare, longevitatea acestor regi, de care sumerienii şi akkadienii pretind că au fost conduşi, este de 4 până la de 40 de ori mai mare decât a patriarhilor (regi-preoţi) biblici antediluvieni. Astfel, cifrele biblice arată mult mai modest.

Cartea Geneza (cap. 6) ne arată că prima civilizaţie care a trăit pe pământ era o rasă umană de statură mai înaltă. Nu se specifică ce înălţime ar fi avut aceşti pământeni, dar ni se dă o cheie: erau foarte longevivi, trăind până la aproape un mileniu. Începeau să se reproducă la o vârstă mult mai târzie decât astăzi (cel mai devreme la 65 de ani şi cel mai târziu după vârsta de 180 ani sau chiar la 500 de ani, în cazul lui Noe). Copilăria, adolescenţa, tinereţea, maturitatea şi bătrâneţea, toate erau mai lungi. Ştiind că există un raport proporţional între creşterea organismului şi vârsta medie a reproducerii, observăm că astăzi creşterea în înălţime are loc până la 20-25 de ani.

Dacă antediluvienii deveneau adulţi cu adevărat după 65 de ani, aceasta sugerează că ei creşteau în înălţime până la 65 de ani sau chiar mai mult, ceea ce explică de ce autorul biblic i-a numit „uriaşi”, aşa cum uriaşe erau şi diversele animale preistorice care au trăit în acele timpuri, iar astăzi sunt întâlnite varietăţile lor mai pitice.

Descreşterea în înălţime şi longevitate, care a avut loc în primul mileniu după Potop, potrivit cronologiei biblice, ar putea fi explicată şi prin apariţia unui fenomen genetic degenerativ, cum ar fi ”sindromul de progerie” (sindromul Hutchinson-Gilford), care se manifestă sub forma unei îmbătrâniri rapide, premature a organismului. Până la vârsta de 12-20 de ani, copilul cu progerie trece prin toate fazele de dezvoltare, până la îmbătrânire reală şi moarte. O boală asemănătoare este sindromul Werner, în care maturizarea rapidă începe odată cu pubertatea, iar la 40 de ani, individul are toate simptomele unui om îmbătrânit definitiv.

Suntem, după toate probabilităţile, nişte pitici degeneraţi. Sigur, mult mai informaţi decât strămoşii noștri. Longevitatea noastră a crescut în ultimul secol datorită dezvoltării medicinei, dar efectele secundare ale acestei filozofii medicale, plus alte cauze moderne, ne-ar putea coborî iarăşi longevitatea.

Atunci când vorbim despre longevitate este necesar să ne gândim nu doar la o durată a vieţii excepţional de mare, ci şi la menţinerea unui nivel optim al funcţiilor fiziologice ale trupului şi al funcţiilor cognitive. 
Cu toții ne dorim să trăim, precum în poveşti, o „tinerețe fără bătrânețe și o viață fără de moarte” sau măcar „fericiți până la adânci bătrâneți”. 
Din vremuri de demult, omenirea a căutat sub diferite forme elixirul tinereții veșnice, elixirul nemuririi. Astăzi, se fac tot mai multe cercetări complexe şi studii ştiinţifice care au ca scop identificarea unor modalităţi practice adecvate prin care omul să devină capabil să-și prelungească viaţa cât mai mult şi să oprească procesul îmbătrânirii. 
Unii cercetători mai mult sau mai puțin vizionari şi-au pus creativitatea şi inteligenţa în slujba descoperirii secretului longevităţii, urmărind să identifice nu numai care sunt genele şi care sunt mecanismele lor de acţiune, ci şi factorii din structura ființei umane care sunt responsabili cu stoparea procesului îmbătrânirii şi cu creşterea longevităţii. 
De-a lungul timpului, unele fiinţe umane au descoperit în felurite moduri, de cele mai multe ori în mod intuitiv, secretul unui stil de viaţă sănătos, care le-a permis să trăiască peste 100 de ani.

Un cercetător intuitiv care este preocupat de prelungirea vieții se inspiră din exemplele pe care le oferă natura.

Shin Kubota, profesor de biologie marină la Universitatea din Kyoto, este şi el convins că omul în general – dar el speră că este vorba și despre el însuşi – va descoperi în scurt timp secretul nemuririi. El apreciază că această descoperire va fi posibilă atunci când omul va înțelege în detaliu procesul amplu al vieții care se desfășoară într-unul dintre cele mai simple organisme vii: meduza.

Prof. Shin Kubota și meduza nemuritoare pe care o studiază

De peste 40 de ani, Shin Kubota studiază ”Turritopsis dohrnii”, o specie de meduză ce este considerată la ora actuală singura creatură terestră nemuritoare. 

„Turritopsis este specia cea mai impresionantă din tot regnul animal”, afirmă entuziasmat cercetătorul. 

„Cred că am descoperit secretul vieţii sale biologice şi cred totodată că îl putem folosi și aplica în cazul ființelor umane.” 

„Meduza Turritopsis este foarte mică, dar totuşi drăguță”, afirmă Shin Kubota. „Cu zeci de tentacule fine precum firele de păr, meduza adultă are dimensiunile unghiei degetului mic de la mână. Cele care navighează în ape mai reci au un trup în formă de clopot de culoare roşie, extraordinar de frumoasă, dar cel mai adesea ele sunt albe şi translucide.”

În fiecare dimineață, timp de trei ore, Shin Kubota îngrijeşte micuța sa menajerie acvatică. Meticulos, el le scoate una câte una din frigider, le schimbă apa, le examinează şi se minunează de fiecare dată de modul în care meduzele înoată, unduindu-se încet în apă, fără zgomot. Cercetătorul le hrăneşte pe fiecare în parte cu o porție infimă de ouă ale crustaceului Artemia salina. „Câteodată, oul este prea mare pentru ca meduza să îl poată ingera. Utilizând microscopul, îl tai în două cu ajutorul unui ac, asemenea unui tată care îi taie mâncarea copilului său, prea mic pentru a o putea mesteca”, se amuză cercetătorul japonez.

În stânga biroului său, etajerele bibliotecii s-au curbat sub greutatea manualelor şi a cărților. „Aceasta este cartea care mi-a bulversat viața”, spune profesorul Kubota, arătând către o enciclopedie de biologie. „Am citit fiecare pagină. Îmi aduc aminte că m-am simțit atras într-un mod irezistibil de arborele filogenetic şi de schema taxonomică. Mi-am spus la un moment dat că misterul vieții nu poate fi descoperit prea ușor la speciile superioare, și că el trebuie să fie ascuns la rădăcina arborelui filogenetic, unde se află meduzele.”

Ca majoritatea hidrozoarelor, meduzele Turritopsis cunosc două mari etape de dezvoltare în viața lor: una inițială, imatură, în care există sub formă de polip şi cealaltă matură, adultă. Un polip seamănă cu o masă vegetală din care cresc structuri în formă de tije care se termină cu muguri.

Trupul meduzei este alcătuit în proporție de 98% apă şi 2% materie uscată. Ea este ușor de recunoscut: are forma unui clopot gelatinos prevăzut cu nişte tentacule moi care se balansează şi care, de cele mai multe ori, au un efect iritant asupra pielii umane.

Ajunsă la maturitate, meduza produce ovule şi spermatozoizi care se combină pentru a crea larve, ce vor forma la rândul lor noi polipi. În marea majoritate a cazurilor, meduza moare după ce se reproduce. 

Dar cazul speciei Turritopsis este foarte diferit: chiar imediat după reproducere, aceasta cade pe fundul oceanului, unde trupul ei se strânge și tentaculele se retrag, devenind în scurt timp o masă gelatinoasă informă. După câteva zile, un înveliş exterior acoperă acest agregat celular, din care cresc stoloni (ramuri) care se alungesc tot mai mult, până când devin un polip. Noul polip dă naştere unei noi meduze, iar procesul reîncepe și se poate desfășura fără întrerupere pentru o perioadă indefinită de timp. Acesta este unicul caz cunoscut al unui animal capabil să se reîntoarcă integral până la stadiul de imaturitate sexuală, după ce a atins stadiul de maturitate sexuală. Shin Kubota vrea să înţeleagă acest proces-minune.

Câteva regiuni unde trăiesc cele mai longevive fiinţe umane din lume și secretele longevității lor

Există în lume mai multe regiuni în care fiinţele umane ating vârste impresionante, cu mult peste durata medie de viaţă a oamenilor de pe această planetă. Cercetătorii numesc aceste regiuni „zone albe”. Ele sunt arii geografice în general limitate, în care locuitorii, beneficiind de condiții naturale, superioare de viață, sunt în mod firesc longevivi. Aceste regiuni, în mod evident, nu pot fi caracterizate doar prin prisma unui singur „secret” al tinereții, ci împărtăşesc, toate, anumite similitudini semnificative. 

De pildă, locuitorii acestor regiuni trăiesc într-o comuniune intimă cu Natura și au de regulă un regim alimentar sănătos, favorabil vieții îndelungate, aspecte ce contribuie substanțial la menținerea unei stări de sănătate durabile și foarte bune.

Chiar dacă mai există unii cercetători care consideră că genetica joacă un rol important în creșterea duratei de viață a omului, tot mai mulți sunt cei care sunt încredințați că modul de viață are un rol decisiv în această privință. Într-adevăr, în conformitate cu punctul de vedere al „bioconservatorilor”, modul și stilul de viaţă al omului are o pondere de peste 75% în problema longevității.

Hunza, Pakistan

Locuitori din Valea Hunza, trecuți de suta de ani

Dacă în orice altă provincie a Pakistanului speranţa de viaţă atinge circa 50-60 ani, fapt de altfel tipic pentru o ţară din așa-zisa lume a treia, se pare că în Valea Hunza din Pakistan suntem cu toții martorii direcţi ai unui fenomen greu de crezut. Conform investigațiilor întreprinse de numeroşi cercetători, în Valea Hunza trăiesc cei mai longevivi oameni din lume.

Primul dintre cei care şi-a dedicat viaţa analizei amănunțite a așa-numitului „mit al Văii Hunza” a fost americanul Jay Milton Hoffman, care în anul 1960 a fost delegat de către US National Geriatric Society (Asociația Națională de Geriatrie a Statelor Unite) să studieze cauzele şi factorii care determină starea de sănătate şi longevitatea legendară a locuitorilor din Valea Hunza. 

Dr. Hoffman şi-a consemnat observațiile într-o lucrare care avea să facă multe valuri în medicina modernă. În volumul său intitulat Hunza: Secrets of the World's Healthiest and Oldest Living People (Hunza: Secretele celor mai sănătoși și mai longevivi oameni din lume) el relatează despre un ţinut în care oamenii nu suferă de bolile specifice populaţiilor occidentale, sedentare şi consumatoare de produse toxice pe post de alimente.

În Valea Hunza nici măcar cei mai bătrâni oameni nu sufereau de boala Parkinson, colesterol mărit, boli de inimă, cancer (cancerul era complet necunoscut în rândul lor), artrită, carii dentare, afecţiuni ale vezicii urinare, diabet, tuberculoză, hipertensiune arterială, alergii, astm, boli de ficat, constipaţie, hemoroizi sau alte sute de afecţiuni care vin ca o ironică notă de plată pentru noi, cei „civilizaţi, avansaţi tehnologic şi atotștiutori” în ignoranţa noastră educată.

În Valea Hunza nu sunt spitale, farmacii, aziluri de nebuni, secții de poliţie sau închisori și nici infracționalitate violentă ori cerşetori. Aceşti oameni nu sunt, nici pe departe, prea „barbari” sau săraci ca să construiască sedii pentru astfel de instituții, ci pur şi simplu nu au nevoie de aceste instituții specifice „civilizației” moderne.

În Valea Hunza se întâlnesc aproape la tot pasul oameni cu vârste de peste 100 de ani, iar specialiștii nu mai prididesc să facă analize și măsurători care să-i ajute să descopere și să înțeleagă secretul acestei longevități uluitoare.

Aici oamenii mor fie în urma accidentelor, fie de bătrâneţe, la vârste extrem de înaintate și în niciun caz din cauza bolilor degenerative, precum se petrece cu bătrânii din Occident.

Dar cea mai mare surpriză a medicinei moderne a apărut în urma investigării cazurilor de naștere, des întâlnite, în care mamele aveau 60-70 de ani, iar taţii 70-90 de ani. Pare greu de crezut, nu-i așa ?

Studiile au arătat că acest miracol al vieţii este posibil datorită acțiunii combinate a unor factori benefici pentru sănătate, cum ar fi alimentaţia preponderent vegetariană, calitatea superioară a aerului şi a apei și munca fizică susținută.

La vârste la care alţi oameni se află în postura unor bunici, care abia se deplasează cu ajutorul bastonului sau al scaunului cu rotile, bătrânii din valea Hunza pot încă să procreeze și muncesc cot la cot cu tinerii. 

La început, autorităţile pakistaneze au refuzat să ia la cunoștință această situaţie neobişnuită, chiar comentând ironic că pruncii nou-născuți ai bătrânilor de 80 ani aparţineau, de fapt, unor tineri din aceleași sate. Dar testele de paternitate efectuate în laboratoare din Marea Britanie şi SUA au certificat faptul că nu era vorba de mituri şi zvonuri, ci totul era adevărul adevărat, iar bătrânii octogenari erau, într-adevăr, taţii nou-născuţilor.

Care este secretul sănătății, al vigorii și al longevității neobișnuite a locuitorilor din zonă ? 

Cercetătorii au ajuns la concluzia că acesta poate fi explicat, în primul rând, prin consumarea unei mari părți a alimentelor în stare crudă, fără ca acestea să fie gătite sau prelucrate cu ajutorul focului. 

Verdețurile sunt mâncate pe loc, imediat ce sunt culese. De fapt, în anotimpul cald, hrana zilnică a locuitorilor din valea Hunza este compusă din peste 80% legume şi fructe, ce sunt consumate în stare crudă. 

Se crede că unul dintre secretele longevităţii de invidiat ale băştinaşilor constă în consumarea în cantităţi mari a caiselor, fructe bogate în vitamina B17. Caisul este unul dintre pomii fructiferi care s-au adaptat la condițiile climatice aspre din regiune. 

Caisele sunt consumate în stare crudă în anotimpul cald, iar cele care nu pot fi consumate sunt pregătite pentru iarnă într-un mod original. Caisele rămase sunt tăiate în două şi puse la uscat pe tăvi uriaşe de lemn, care sunt urcate apoi pe acoperișul caselor, fiind uscate la soarele timid de vară, ceea ce conservă principiile active, vitaminele şi mineralele din valoroasele fructe. 

La fel sunt preparate şi cireşele sau prunele. 

Sâmburii de caise sunt sparţi, iar miezul lor este adunat cu mare grijă. După ce este uscat tot la Soare, miezul sâmburilor este măcinat, iar din această făină femeile pregătesc aluat pentru pâine şi prăjituri tradiţionale.

Diverse fructe puse la soare pentru a se usca

Un alt secret al longevităţii rezidă, probabil, în modalitatea „neortodoxă” prin care localnicii îşi gătesc tradiționala pâine. Pentru pregătirea ei, băştinaşii macină cu ajutorul unor mori simple de piatră boabele de grâu, orz şi hrișcă. Făina rezultată este amestecată cu ulei, miere, melasă, lapte de soia, sare de mare, scorţişoară, nucşoară, suc proaspăt de lămâie şi portocale, ouă, ulei de măsline, praf de curry, pătrunjel, ghimbir şi banane uscate, multe dintre aceste ingrediente fiind obţinute de băștinaşi prin intermediul trocului. 

Pâinea rezultată este coaptă pe jumătate în tipsii mari de metal, astfel încât principiile active, vitaminele şi elementele nutritive să nu fie distruse de temperaturile mari din cuptor.

Aerul rece şi altitudinea ridicată fac ca microbii şi bacteriile să fie aproape inexistente. Rozătoarele şi insectele care transmit diverse boli sunt necunoscute în Valea Hunza. Alimentele nu sunt niciodată procesate sau rafinate. Aici nimeni nu consumă zahăr, ci miere, care este foarte preţuită.

Lacul Shimshal, din valea Hunza (după cum puteţi observa forma, neîntâmplătoare, a lacului, este cea de inimă).

În sfârșit, poate cel mai mare secret al sănătăţii şi longevităţii acestor oameni constă, de fapt, în simpla şi banala apă care provine din gheţarul Ultar. Analizele de laborator au arătat că apa din gheţarul Văii Hunza este foarte bogată în potasiu, cesiu, ioni de hidrogen și alte minerale alcaline, ea fiind din acest motiv foarte alcalină, aspect care, în ultimă instanţă, previne apariția cancerului și întârzie apariția bătrâneții. 

Cercetările întreprinse de savantul român Henri Coandă și de cercetătorul american Patrick Flanagan au evidențiat faptul că apa din Valea Hunza este în mod natural structurată în microclusteri moleculari (aglomerări moleculare ordonate), ceea ce îi conferă un potențial vital foarte ridicat.



Okinawa, Japonia

Locuitorii acestei insule japoneze se mândresc cu un loc privilegiat pe lista regiunilor aşa-zis albe. În acest loc există foarte puține cazuri de boală Alzheimer, boli cardio-vasculare şi cancer la sân, cu 80% mai puține decât în Statele Unite ale Americii. Regimul alimentar al acestor oameni a fost studiat în detaliu. Dieta lor conține fructe proaspete, precum ananas, citrice, pepeni, dar şi cartofi dulci, alge, tofu, legume verzi şi plante medicinale. Locuitorii respectă tradiția culturală „hara hachi bu”, care constă în a mânca la fiecare masă o cantitate moderată de alimente, ce nu depășește niciodată 80% din capacitatea stomacului.

Persoanele în vârstă sunt active, muncesc în cadrul fermelor locale şi fac în mod regulat exerciții fizice în aer liber.

Andorra

Situat între Spania şi Franța, principatul Andorra are 84.000 de locuitori şi este una dintre regiunile de pe glob unde se înregistrează numeroase cazuri de persoane longevive. 

Locuitorii beneficiază de apă sănătoasă şi de un regim alimentar mediteranean deosebit de sănătos. Nivelul redus de stres este legat de stabilitatea socială şi de siguranța regiunii, un loc unde nu există armată şi unde rata şomajului este nulă. 

Persoanele în vârstă au la dispoziție centre de activitate şi de recreere. Mulți dintre locuitorii din Andorra se înscriu, printre altele, la cursuri de artă plastică.




Ikaria. Grecia

Locuitorii insulei muntoase a Ikariei din Marea Egee ating frecvent vârsta de 90 de ani, proporția celor care ating această vârstă la suta de locuitori fiind de 40 de ori mai mare decât în cazul americanilor. Medicii atribuie forma lor fizică uimitoare regimului alimentar sănătos, care nu conține deloc carne şi zahăr, ci foarte multe cereale integrale, cartofi şi legume. 

De asemenea, locuitorii consumă de-a lungul întregii lor vieți mult lapte de capră şi preparate din cele peste 150 de plante medicinale din zonă. Cei mai mulţi dintre ei au grădini și își dedică o mare parte din timp activităţii fizice efectuate în mijlocul naturii, printre arbori şi plante.

Nicoya, Costa Rica

Pentru cei 75.000 de locuitori ai peninsulei Nicoya, viața aproape că nu s-a modificat în ultimii 100 de ani. Ei se simt foarte apropiați unii de ceilalți, urmează un regim alimentar pe bază de alimente proaspete şi plante medicinale şi consideră că munca fizică este esențială pentru o viață de bună calitate. 

Se hrănesc în principal cu tortilla (o varietate de lipie pregătită din boabe de porumb), fasole şi sucuri de legume. Apa lor este bogată în elemente minerale, aspect ce contribuie la buna sănătate a articulațiilor și a organismului în general. Grație climatului uscat şi însorit, nu există practic cazuri de boli respiratorii în rândul acestor oameni.

Vilcabamba

Vilcabamba, un sat din sudul Ecuadorului, este adesea supranumit „Valea centenarilor” sau „Paradisul tinereții veșnice”. În anul 1950, un studiu efectuat în această regiune a arătat că nu există decât foarte puține boli cronice şi că nu sunt deloc rare cazurile de oameni ce au depășit vârsta de 120 de ani. 

Persoanele în vârstă muncesc în ferme și realizează munci manuale. Locuitorii acestei regiuni practic nu mănâncă produse de origine animală şi consumă legume proaspete, diferite fructe și plante cu proprietăți terapeutice. Apa pe care o beau, bogată în minerale şi puternic ionizată, provine din munții din regiunea respectivă. 

La vârste înaintate, locuitorii au o luciditate mentală de invidiat, sunt sănătoși și desfăşoară în mod constant o bogată activitate fizică.

Un sfat încurajator pe care îl putem urma fiecare dintre noi

Cunoscând existența tuturor acestor cazuri remarcabile de ființe umane longevive, ce trăiesc în comunități cu un regim și un stil de viață sănătos, natural și firesc în zone nepoluate, în care așa-zisa civilizație modernă încă nu a pătruns, putem fi, la rândul nostru, inspirați să ne îmbunătățim stilul de viaţă.

Deoarece nu este posibil să ne mutăm pur și simplu într-una dintre aceste zone, abandonând viața pe care o duceam până acum, nu ne rămâne decât să punem și noi în aplicare învățăturile extrem de simple pe care ni le putem însuși, observând experiența de viață a acestor comunități longevive care încă mai există în anumite locuri mai izolate din lume. 

Regulile de aur ale vieții îndelungate și sănătoase pornesc de la o alimentaţie simplă, naturală, de la consumul unei ape curate și sănătoase şi de la un exerciţiu fizic adecvat. 

Un stil de viață cât mai firesc și mai sănătos are drept consecință creşterea longevității. 

Este însă nevoie să trecem la transformări radicale în mentalitatea noastră, în modul în care tratăm apa și hrana, ca și mediul înconjurător. Niciodată nu este prea târziu ca să facem transformări benefice în această direcție.

Câtă vreme privim, însă, toate cele ce ne înconjoară ca pe niște simple obiecte neînsuflețite, consumabile și dispensabile, nu vom avea decât de pierdut și ne vom scurta implicit viața. 

Este necesar ca tot mai multe ființe umane de pe această planetă să înțeleagă că existența într-un mediu natural și nepoluat este o condiție fără de care o viață îndelungată și sănătoasă nu este posibilă. 

Deloc întâmplător, un geniu de talia lui Viktor Schauberger afirma că planeta Pământ este o ființă vie, ca și apa care hrănește și susține toate formele de viață, iar calitatea vieții noastre depinde de respectul pe care i-l acordăm. 

Înţeleptul Seneca afirma odinioară: „Cât trăieşti, învață să trăieşti!”, mesaj ce este încă de actualitate pentru omul contemporan.

Esența vieții umane este exact ceea ce nu poate fi calculat: dragostea, spiritualitatea, poezia, înțelepciunea, muzica, tandrețea, altruismul, generozitatea, solidaritatea umană. Toate acestea, care nu pot fi calculate sunt, puțin câte puțin, evacuate din peisaj.

HAIDEȚI SĂ NE ÎNTOARCEM LA VECHILE OBICEIURI, SĂ RESPECTĂM NATURA ȘI SĂ TRĂIM ALĂTURI DE NATURĂ... ASTFEL VOM DEVENI MAI UMANI, MAI SĂNĂTOȘI,  MAI LONGEVIVI ...

surse: http://spirituletern.blogspot.ro; https://semneletimpului.ro