Acest articol a fost publicat de Agenția Mediafax pe 23 octombrie 2021. Ulterior, a ”dispărut” subit, într-o noapte foarte agitată de noiembrie 2021, împreună cu alte 300 de comentarii și analize.
Când la nivel global politicienii își dau mâna ca să salveze planeta de la o presupusă Apocalipsă climatică și iau decizii radicale în acest sens, oare la ce să ne așteptăm? Când peste 10-20-30 de ani cererea de cărbune, petrol și gaze va fi infinit mai mică decât în prezent, cum ar trebui să reacționeze marii exportatori? Să rămână cu marfă pe stoc în 2050 și, între timp, să vândă pe bani puțini? Sau să profite cât pot de mult în acest scurt interval și să ridice prețurile până la cer?
Cartelul celor 13 state membre OPEC, dar și alți producători importanți, stabilesc prețul petrolului teoretic în funcție de cerere și ofertă. Practic, însă, nu o dată am asistat la creșteri sau scăderi artificiale ale cotației barilului, prin inundarea pieței cu petrol (supraproducție) sau dimpotrivă, prin închiderea robinetului (subproducție). O ofertă mare conduce, de obicei, la un preț mic.
Situația se prezintă identic în cazul gazelor naturale. Iar Uniunea Europeană rămâne strâns legată, la acest capitol, de Rusia. ”Uitaţi de independenţa faţă de Rusia, aceasta nu se va întâmpla niciodată”, a punctat premierul ceh Andrej Babis, la ultimul summit al Consiliului European. Babis i-a îndemnat pe liderii statelor UE să urmeze exemplul Ungariei și să încheie contracte pe termen lung cu Rusia, la un preț avantajos. Însă Ursula von der Leyen s-a opus cu tărie, pretinzând că astfel de contracte ar constitui o frână în calea eforturilor UE de a combate schimbările climatice. Ar fi o piedică uriașă în calea Green Deal. Iar așa ceva este inadmisibil.
Pe lângă speculațiile exportatorilor (perfect explicabile în contextul dat), facturile populației la energie vor fi bine umflate și de explozia prețului la certificatele de carbon. La nivel mondial, veniturile generate din taxele pe CO2 au ajuns la 56,8 miliarde dolari în 2020, față de 48 miliarde dolari în 2019, potrivit calculelor efectuate de ONG-ul francez Institute for Climate Economics (I4CE). Acești bani reprezintă aportul direct al populației la mega-proiectul de mediu Green Deal.
Să fim limpezi: trecerea la industria verde se face cu banii noștri, ai tuturor, printre altele prin suprataxarea energiei. Bineînțeles, nimeni nu ne-a întrebat dacă suntem dispuși să strângem cureaua chiar atât de tare, dar asta este o altă discuție.
Interpelat recent în Comisia parlamentară de anchetă privind prețurile energiei, Bogdan Chiriţoiu, președintele Consiliului Concurenței, a pus punctul pe i. Prețul energiei este influențat de politica de mediu a Uniunii Europene, care i-a obligat pe toți producătorii de energie electrică pe bază de cărbune și gaze să plătească certificate de dioxid de carbon. ”La electricitate intervine politica de mediu a Uniunii Europene, care constă în plata certificatului de CO2. Acum câțiva ani era cinci euro pe certificat, în timpul pandemiei era de 20 euro, iar acum este de 60 de euro și se așteaptă să ajungă la 100 de euro“, a explicat Chirițoiu.
Aparent, creșterile spectaculoase la energie i-a luat prin surprindere pe politicienii de la Bruxelles. Cei mai mulți au ridicat din umeri, au pus totul pe seama ”cererii care depășește oferta” sau, și mai convenabil, a presupuselor jocuri de culise instrumentate de Rusia. Nici un cuvânt despre Green Deal, cu excepția notabilă a premierului Viktor Orban – printre puținii lideri europeni capabili să sublinieze derapajele și politicile falimentare puse în scenă de Bruxelles. Înaintea summitului, Viktor Orban a cerut Comisiei să retragă şi să regândească complet iniţiativa ”Fit for 55”, adică pachetul de măsuri menite să reducă emisiile de CO2 cu 55% până în anul 2030, faţă de nivelul din 1990. Șeful guvernului de la Budapesta a descris acest plan drept o ”fantezie utopică” ce are ca efect direct creşterea preţurilor energiei în Europa. Chiar dacă și alți lideri sunt perfect conștienți că Orban are dreptate, niciunul nu a avut curajul de a spune lucrurilor pe nume. Nici măcar premierul polonez Morawiecki, înclinat să arunce totul în cârca Kremlinului, din motive binecunoscute.
Prezent la reuniunea Consiliului European, Klaus Iohannis a cerut cu jumătate de gură (știind perfect că nu are sorți de izbândă) ca energia nucleară și gazele naturale să fie finanțabile cu bani de la Bruxelles. Președintele nostru nu a uitat să sublinieze că în România familiile vulnerabile vor putea beneficia de unele compensări ale facturilor. Și de amânări ale plății acestora. Ca și cum peste 6 luni românii fără posibilități materiale vor da lovitura la bursă. Sau își vor vinde economiile în bitcoini și vor scăpa, brusc, de datorii. La fel de mare a rămas bătaia de joc și în cazul așa-ziselor compensări ale facturilor la gaze, cu condiția nedepășirii plafonului de 1.200 de metri cubi pe perioada rece. Cu alte cuvinte, statul va subvenționa o mică parte din creșterea fulminantă a prețului la gaze, dar doar pentru cetățenii care consumă foarte puțin. Adică cei care vor răbda de frig în locuințe. Vulnerabilii. Neimunizații împotriva virusului energetic. Ceilalți, din clasa de mijloc (sau ce-o mai rămâne din ea după pandemie), își vor permite cu brio să suporte orice creșteri de preț.
Dacă în cazul vaccinării în masă președintele Ursula von der Leyen a găsit rapid o soluție la nivelul Uniunii Europene, în afacerea Green Deal versus Creșterea Energiei șefa Comisiei Europene a pasat problema pe umerii fiecărui stat. A aruncat pisica moartă în curților celor 27 de membri. Fiecare se descurcă după cum îl duce capul (sau, mai degrabă, după posibilități). De pildă Franța, cu ochii la alegerile prezidențiale din 2022, le oferă cetățenilor cu venituri lunare mai mici de 2.000 de euro câte un bonus de 100 de euro cash. Pomana președintelui Macron, denumită pompos ”indemnizație de inflație”, se ridică la suma totală de 3,8 miliarde de euro. Un mizilic, nu-i așa? Dovadă că guvernul francez a decis, în plus, plafonarea prețului la gaze pe întreg anul 2022.
Așadar, la Consiliul European de la Bruxelles problema exploziei prețului la energie (și implicit la o serie întreagă de bunuri și servicii) a rămas în coadă de pește. Țări precum Spania, Italia, Polonia, Ungaria şi Grecia s-au zbătut inutil. Acestea au propus achiziţii comune de gaze naturale la nivelul UE, pentru formarea unei rezerve strategice, precum şi decuplarea preţurilor la electricitate de costul gazelor naturale utilizate în producerea electricității. Ideea a fost respinsă de majoritatea celorlalte state membre, retincente faţă de adoptarea unor măsuri radicale (care, nu-i așa, ar fi pus în pericol bunul mers al proiectului de suflet al UE, aka Green Deal).
Fantezia utopică Green Deal, manifestată prin luarea unor măsuri accelerate de protecție a mediului într-un timp extrem de scurt, indiferent de costuri, începe să facă victime cu mult înainte de așa-zisa Apocalipsă climatică. Ca de obicei în perioade de criză, statele bogate din UE vor suferi cel mai puțin. Nu trebuie să fii chiar filantropul George Soros ca să-ți dai seama că Germania va primi gaze la un preț preferențial prin Nordstream 2. lar asta în timp ce chinezii își vor freca mâinile, bucuroși că au comenzi de turbine eoliene, panouri solare și baterii de mașini pentru următorii 500 de ani. Și bucuroși că nimeni nu-i va deranja să folosească în continuare cât cărbune și petrol vor avea nevoie ca să producă energie (murdară, ce-i drept) la un preț accesibil.
Practic, vom salva planeta pe bucăți. Europa și Statele Unite până în 2050, Rusia și Africa până în 2100 și, în fine, China și Coreea de Nord până în 2200, când activista Greta Thunberg va împlini venerabila vârstă de 197 de ani și pământenii vor respira aer curat, fără pic de CO2, oriunde s-ar afla.
