CE VOR SĂ FACĂ CHINEZII PE LUNĂ

Chinezii şi firicelul de bumbac 

Impactul mediatic al noii misiuni spaţiale chi­neze Chang'e 4 a făcut ca bătrâna Lună să revină în mod spectaculos în atenţia pu­blicului. 

Pentru prima dată, omenirea a avut prilejul să asiste la explorarea părţii întunecate a Lunii şi să afle ce se întâmplă, de pildă, dacă încerci să cultivi aici plante aduse de pe pământ. 

Redeşteptarea interesului pentru Lună nu se datorează însă numai misiunii chineze Chang'e 4, ci şi ambiţiilor, tot mai făţiş exprimate de principalele agenţii spaţiale ale lumii, pre­cum NASA, ESA şi Ros­cos­mos, vizând construirea unui amplasament permanent pe sa­telitul natural al Terrei şi even­tuala sa colonizare.

Ce vor chinezii să facă pe Lună

Ambiţiosul program de ex­plorare lunară Chang'e şi-a pri­mit numele de la zeiţa chi­neză a Lunii. El a fost gândit să se desfăşoare în trei mari etape. 

Prima etapă a presupus amplasarea pe orbita circumlunară a unei son­de simple - obiectiv atins de Chang'e 1 în 2007 şi de Chang'e 2 în 2010. 

Al doilea mare obiectiv, care a fost acum şi el atins (de misiunile Chang'e 3, în 2013 şi Chang'e 4, în ianuarie 2019), a fost aselenizarea unei sonde şi a unui rover spaţial. 

În cea de-a treia etapă, chi­ne­zii îşi propun, cu aju­torul misiunilor Chang'e 5 şi Chang'e 6, să trimită pe pământ mostre lunare. 

Care este însă scopul final al acestor demersuri extrem de complexe şi de costisitoare ? 

Ei bine, chinezii îşi doresc, nici mai mult, nici mai puţin decât trimiterea pe termen lung a unui echipaj uman pe Lună. 

Miza fundamentală a programului Chang'e este, aşadar, aceea de a de­termina dacă regiunea îndeplineşte sau nu criteriile pentru stabilirea unei colonii sau baze umane pe satelitul Pământului, obiectiv ce se doreşte a fi atins în preajma anului 2036.

Partea întunecată a Lunii, pentru prima dată în lumina reflectoarelor

Unul dintre cele mai mediatizate succese ale programului chinez de explorare lunară s-a produs chiar în primele zile ale acesui an, 2019. 

Sonda Chang'e 4, lansată în 7 decembrie 2018, din regiunea cen­trală Sichuan, a reuşit să aselenizeze pe 3 ianuarie, cu succes, pe faţa ascunsă a Lunii, moment ce a marcat o premieră absolută. 

Chang'e 4 a aselenizat în Bazinul Aitken, din Polul Sud al Lunii, o regiune vastă cu un diametru de aproximativ 2.500 de kilo­metri şi o adâncime de 13 kilo­metri, cu scopul de a studia mediul lunar, radiaţia cosmică şi interacţiunile dintre vântul solar şi suprafaţa Lunii. 

Zona a fost considerată ca pre­zentând interes întrucât are o cantitate mare de apă îngheţată, rămasă aici fiindcă a fost ferită de radiaţiile solare care ar fi dezintegrat-o. 

În timpul primei zile lunare, sonda şi roverul selenar (botezat Yutu 2 sau Iepurele de Jad 2 - după ani­ma­lul de companie al zeiţei chineze a Lunii - şi dotat, între altele, cu o cameră panoramică, un radar ca­pabil să penetreze solul, un spectrometru în infra­roşu şi un instrument pentru analiza undelor seis­mice) s-au fotografiat reciproc, iar camera instalată în vârful sondei a realizat în premieră fotografii pa­noramice ale feţei în­tu­ne­cate a Lunii. 

Emisfera se­lenară invi­zibilă de pe Terra nu mai fusese foto­gra­fiată şi car­to­grafiată decât cu aju­torul sondelor spaţiale, prima fiind son­da sovie­tică Luna 3, în 1959.

Cartofi, rapiţă şi bumbac

Misiunea Chang'e 4 nu s-a redus însă la stu­die­rea geologiei locale, chi­nezii propunân­du-şi să efectueze un mic, dar spec­taculos experiment, în cadrul căruia să testeze efectele gra­vitaţiei reduse a Lu­nii şi ale radiaţiilor solare prezente aici asupra insectelor şi plan­te­lor. 

Ex­pe­ri­mentul, numit "mini­biosfera lunară", a fost selecţionat din­tre cele 257 de su­gestii făcute, în 2016, de mai mulţi studenţi chinezi. El a fost conceput de nu mai puţin de 28 de uni­ver­si­tăţi chineze, în frunte cu facultatea din Chong­qing, şi s-a desfăşurat într-un mic con­tainer si­gilat. 

În recipient au fost intro­duse se­minţe de bumbac, rapiţă, cartof, ara­bidopsis (o micuţă plantă erbacee), ouă de musculiţe de oţet şi drojdie, cer­cetătorii sperând ca toate acestea îm­preună să stabi­lească un ecosistem sim­plu pe suprafaţa Lunii.

De ce au ales însă oamenii de ştiinţă plan­te precum cartofii şi arabidopsis ? 

Po­trivit lui Liu Hanlong, director al experi­mentului şi vicepreşedinte al Universităţii Chongqing, perioada de creştere a arabi­dop­sis-ului este scurtă, planta fiind astfel extrem de convenabil de observat. 

"Iar cartofii ar putea deveni o sursă im­portantă de hrană pentru viitorii călători spaţiali. Expe­ri­mentul nostru ne-ar putea ajuta să acu­mu­lăm suficiente cunoştinţe pentru a construi o bază lunară şi o colonie pe ter­men lung pe Lună", a adău­gat cercetorul chinez.

O imagine care a făcut istorie: bumbacul încolţit pe Lună

 

Experimentul a debutat pe 3 ianuarie 2019, la doar câteva ore după aselenizare, când temperatura recipientului cu plante a fost ajustată la 24 de grade Celsius şi seminţele au fost udate. 

La mijlocul lunii ianuarie, au apărut primele informaţii privind încolţirea seminţelor de bumbac, însoţite şi de o fotografie, care a făcut înconjurul lumii. 

La foarte scurt timp după aceea, opinia publică a aflat însă că experimentului i s-a pus capăt la doar 212 ore de la debutul său. Explicaţia ? 

Temperatura exterioară scă­zuse la minus 53 de grade Celsius, ca urmare a pogorârii nopţii lunare, astfel încât în interiorul cilindrului nu se mai putea menţine o temperatură optimă, apropiată de 24 de grade. 

Deşi, din punctul de vedere al creării unei biosfere, experimentul nu s-a soldat cu un succes, el a folosit, potrivit deca­nului Institutului de Tehnologie Avansată a Uni­versităţii din Chongqing, la obţinerea "unei uriaşe cantităţi de informaţii valoroase". 

La rândul său, Charles Cockell, astrobiolog în cadrul Universităţii din Edinburgh, a apreciat că experimentul realizat de chinezi pe Lună reprezintă "prima demonstraţie tehnică a faptului că putem creşte plante pe un alt corp planetar". 

"Pentru viitoarele tentative de explorare spaţială cu echipaj uman, vrem să fim capabili să proiectăm sisteme de menţinere a vieţii. Acesta este un pas semnificativ în construirea unor asemenea sisteme. El ar putea totodată să deschidă calea trimiterii unui sistem automatizat de menţinere a vieţii pe Lună, care să se activeze înainte de sosirea oamenilor", a adăugat el.

În ceea ce priveşte organismele deja aduse pe suprafaţa Lunii, cercetătorii asigură că acestea se vor descompune treptat în recipientul creat special pentru acest experiment şi nu vor crea pagube mediului selenar.

Nopţile lunare, mai reci decât se credea


Îndată ce a venit noaptea lunară, care durează două săptămâni, sonda chineză a intrat în hibernare. 

Pentru a rezista la frig, aparatul a avut la dispoziţie doar o alimentare minimă cu energie, prin inter­mediul unui generator. 

Chang'e 4 a redevenit activ odată cu apariţia primelor raze de Soare, care au trezit la viaţă şi roverul spaţial Yutu 2, aflat la doar 18 metri distanţă de sondă. 

Verificând temperaturile înregistrate de sonda chineză în prima noapte petrecută pe partea nevăzută a Lunii, cercetătorii au constatat că acestea au fost mai mici decât se aşteptau, ele scăzând până la -190 de grade Celsius şi fiind mai mici faţă de cele înregistrate de mi­siunile americane pe partea văzută a satelitului nostru natural. "Dife­renţa este probabil din cauza com­poziţiei solului dintre cele două părţi ale Lunii", a apreciat Zhang He, director executiv al misiunii Chang'e 4.

Noua cursă spaţială

SUA intră în competiţia pentru Lună.

Deşi, vreme de zeci de ani, comunitatea ştiinţifică interna­ţio­nală nu mai părea să acor­de o prea mare atenţie Lu­nii, ea părând mai degrabă tentată de o eventuală co­lonizare a planetei Marte, interesul pentru satelitul natural al Pământului s-a redeşteptat subit. 

Acest lucru s-a întâmplat, pe de-o parte, datorită pro­gra­­mului spaţial chinez de­scris mai sus, dar şi după descoperirea faptului că pe Lună ar putea exista ghea­ţă. 

În 2004, preşe­dintele american George W. Bush a cerut creionarea unui plan pentru trimiterea pe Lună a unei noi misiuni cu echipaj uman, până în anul 2020. Programul a fost ulterior anulat, iar admi­nis­traţia Barack Oba­ma şi-a concentrat mai degrabă atenţia - şi fondurile - asupra Staţiei Spaţiale Inter­naţionale şi a unor programe vizând planeta Marte şi o serie de asteroizi. 

Actualmente, "Administraţia Donald Trump" îşi doreşte dezvoltarea unei staţii orbitale selenare, numite Lunar Orbital Platform-Gateway. 

În proiectul de buget pentru 2019, NASA a solicitat fonduri pentru pregătirea lansării, în 2022, a primului element al noii staţii spaţiale, care ar putea fi gata după alte două lansări, până în anul 2025. 

Staţia Lunar Orbital Platform-Gateway, similară din punctul de vedere al conceptului cu Staţia Spaţială Internaţională (dar mult mai mică decât aceasta), ar urma să fie dotată cu instrumente ştiinţifice de ultimă generaţie şi să faciliteze deru­larea de experimente ştiinţifice în multiple domenii, de la astrofizică, fizică şi chimie, la biologie şi la psihologie umană. 

Platforma orbitală selenară va fi, de asemenea, dotată cu instrumente pentru derularea unor observaţii asupra Pământului şi a Soarelui.

Mai ambiţioşi decât Donald Trump s-au arătat însă reprezentanţii mai multor companii americane, care plănuiesc crearea unor colonii selenare. Pro­iecte în acest sens au creionat, de pildă, Elon Musk, fondatorul "SpaceX", dar şi miliardarul american Jeff Bezos, fondatorul "Amazon" şi "Blue Origin". 

Prima organizaţie privată din lume care a primit însă autorizaţia de a trimite o misiune către Lună a fost Moon Express, în 2016. Compania, înfiinţată de miliardarul Naveen Jain, cercetătorul IT Barney Pell şi omul de ştiinţă Bob Richards, ar putea de­ve­ni a patra entitate din istorie care va aseleniza, după SUA, China şi Rusia.



Planurile Rusiei se împletesc cu ale Chinei

În anul 2016, Rusia şi-a propus să finalizeze construirea unei colonii umane pe Lună, până în anul 2030. 

La început, baza selenară ar urma să fie ocupată de numai pa­tru per­soane, numărul oa­menilor putând să crească apoi treptat, până la cel mult 12. 

Până atunci, pre­şedintele rus Vladimir Pu­tin a vorbit despre pla­nurile imediate ale ţării sale, privind o studiere mai aprofundată a su­pra­feţei lunare, spre deose­bire de cea desfăşurată în perioada sovietică. 

"Spe­cialiştii noştri vor încerca ase­le­ni­zarea pe polii lu­nari, deoarece avem mo­tive să credem că acolo există apă. În aceste zone se poa­te face şi alt­ceva: de acolo pu­tem lansa mi­siuni spaţiale pen­tru explorarea al­tor planete", a declarat Vladimir Putin, în cadrul unui interviu a­cor­dat anul trecut.

Date fiind bu­nele relaţii ruso-chineze, la în­cepu­tul anului 2018, agenţia spa­ţială rusă Ros­cos­mos şi Admi­nis­traţia Spaţială Na­­ţională din Chi­na (CNSA) au sem­nat un acord de cooperare în explorarea Lunii şi a Spa­ţiului. 

Cu un an înainte, cele două agenţii sem­na­seră şi un pro­gram de cooperare în privinţa explo­rării spaţiale, pentru perioada 2018-2022. 

Pro­gra­mul de coo­pe­rare are şase componente, care se re­feră la explo­rarea Lunii, ştiinţa şi tehnologia refe­ritoare la spa­ţiu, sateliţi, componente şi mate­riale, urmărirea de la distanţă şi resturile spaţiale.

Europenii vor o bază lunară construită cu ajutorul imprimantelor 3D

Ambiţii mari au şi reprezentanţii Agenţiei Spa­ţiale Europene (ESA), care consideră Luna o po­tenţială escală în drumul spre Marte şi care apre­ciază că o colonizare a satelitului natural al Terrei va deveni posibilă în următoarele două de­cenii. 

Pla­nurile ESA prevăd ca, din 2020, să fie trimişi pe Lu­nă o serie de roboţi care să demareze construcţia fa­cilităţilor unei baze lunare.

Mate­rialele de cons­trucţie ar urma să fie realizate din solul lunar ames­tecat cu o serie de compuşi, mix­tura respectivă fiind trecută printr-o uriaşă impri­mantă 3D. 

Baza lunară, odată construită, va găzdui şi primii oameni care vor instala restul echipa­mentelor. Potrivit esti­mă­rilor ESA, prima bază lunară ar putea fi func­ţională până în 2030.

 

sursa: http://www.formula-as.ro/2019/1355/enigme-16/batalia-pentru-colonizarea-lunii-a-inceput-24897

Este posibil ca rușii să folosească balene pe post de spion !

Beluga este una dintre cele mai cunoscute și îndrăgite balene datorită coloritului complet alb și a expresiei faciale foarte drăguțe.
O femeie a scăpat iPhone-ul în mare, dar acesta i-a fost returnat de o balenă albă foarte inteligentă.

Descoperirea unei balene albe ce ar fi purtat o etichetă în interiorul căreia se putea citi “Echipament de la St. Petersburg”, în apele norvegiene, a declanșat mai multe speculații pe Internet, conform cărora mamiferul inteligent ar putea lucra pentru Marina Rusă.

La începutul lunii mai 2019, o balenă albă a fost văzută în apele norvegiene, fiind filmată salvând iPhone-ul scăpat de o femeie în mare și oferindu-i-l înapoi. 

Isa Opdahl se afla într-o ambarcaţiune cu prietenii ei în Hammerfest, Norvegia, când ea şi-a scăpat smartphone-ul în ape, dar acesta a fost rapid salvat de o balenă, care a ieșit ușor din adâncuri, ținând telefonul în gură. Tot ce trebuia să facă femeia era să ia telefonul din gura balenei.

Filmuleţul incredibil a fost postat pe Instagram, cu titlul “Când animalele sunt mai bune decât oamenii”. 

Desigur, oamenii au apreciat inteligenţa extremă a balenei, dar imediat au apărut speculațiile că balena este aceeași creatură văzută de pescarii locali cu o săptămână înainte, purtând o etichetă cu inscripția “Echipament de la St. Petersburg” și având pe ea un suport pentru o cameră GoPro. 

O serie de bloguri și biologi marinari au susținut că mamiferul ar fi putut fi instruit de către armata rusă drept “spion”.

De îndată ce videoclipul a apărut online, unii au rămas impresionaţi de ce-a putut să facă această balenă, în timp ce alții au susţinut teoria “spionului rusesc”, sugerând că mamiferul ar fi putut extrage datele din telefonul femeii înainte de a-l returna. 

Marina Rusă nu a dorit să facă niciun comentariu referitor la acest eveniment.

Însă, speculaţiile privind balena-spion nu sunt chiar nefondate. 

În anii ’60, în timpul “războiului rece”, autoritățile sovietice au dresat mamifere ca balenele albe, delfini, lei de mare pentru a căuta mine și alte obiecte aflate sub apă. 

Lev Muhametov, cercetător științific pe probleme de ecologie și evoluție la Academia de Științe din Rusia, a declarat la un moment dat că a văzut cum s-au folosit delfinii în perioada sovietică pentru a “păzi” intrarea în Golful Sevastopol, oraș din Crimeea, acolo unde se află flota sovietică din Marea Neagră. Dacă un scafandru trecea “printr-o zonă protejată”, atunci delfinii ar fi  “semnalat” Garda de Coastă folosind ecolocaţii, sunete de înaltă frecvență.

Un pescar a observat că Beluga, balena albă, care s-a apropiat de barca lui purta un ham special pentru echipamente video.

Bărbatul a reuşit să scoată aparatul respectiv de pe balenă, iar la o analiză ulterioară a observat că pe cataramă avea litere ruseşti. 

Drept urmare, experţii norvegieni susţin acum că Beluga a fost special antrenată de ruşi pentru a-i spiona. 

Coincidenţă sau nu, Rusia are o bază navală în regiune. În plus, sovieticii au dresat în trecut mamifere subacvatice pentru a le folosi în scopuri militare.

sursa: https://www.lovendal.ro/wp52/rusii-folosesc-balene-pe-post-de-spion-o-femeie-si-a-scapat-iphone-ul-in-mare-dar-acesta-i-a-fost-returnat-de-o-balena-alba-foarte-inteligenta/

Strămoşul drapelelor europene, este Steagul de Luptă, cu Cap de Lup, al Dacilor

Stea­gul de luptă da­cic, cu cap de lup, este strămoşul drapelelor europene. 

O spun dovezile descoperite de unii cercetători în domeniu, din țară și din străinătate, o spun ”căutătorii” cu suflet mare românesc care străbat pământul în lung și în lat, interesați să descopere, să vadă aceste dovezi, să afle date despre ele pe care, apoi, să le facă cunoscute întregului popor român de astăzi, eventual să le și aducă în țară - lucru foarte greu de realizat din cauza ”sforarilor”, din țară și de aiurea, care nu doresc, de sute de ani, să se întâmple acest lucru.

Urme vechi, româ­neşti, se găsesc de-a lungul şi de-a la­tul Continentului European. 

Cum de este posibil acest lucru ? Veți afla în cele ce urmează.

De precizat că, în cea mai mare parte, dovezile sunt ascunse în marile muzee europene, publicul larg având acces la ele foarte rar.

Sunt pline subsolu­rile Muzeului de la Cra­covia de vase şi de brăţări dacice, dar ele sunt scoase de acolo, o dată la câţiva ani, într-o expoziţie temporară.

În Litua­nia, im­posibil să dai peste o brăţară dacică, comunicată în studii de specialitate: pur şi sim­plu, nimeni nu ştie unde este.

În Danemarca, cu toată ama­bilitatea arheo­lo­gilor de acolo, cu mare greu poţi vedea vechile altare da­cice desco­pe­rite la malul mării, pentru că, ce să vezi, tocmai sunt în plin proces de res­tau­rare.

Exemple de acest fel sunt multe, dar să vedem și să aflăm și lucruri plăcute referitoare la acest subiect.

Cel mai frumos exem­plar al Steagului de Luptă Dacic, cu Cap de Lup, găsit pâ­nă acum în Europa, se află în Ger­­mania.

Fai­mosul Stindard de luptă al răz­boinicilor lui De­cebal, a cărui înfă­ţişare şi urlet băgase groaza în legiunile ro­ma­ne din Da­cia, a ajuns până în Ger­mania.

Este vorba despre un „Dra­co” masiv, aflat în te­zaurul arheologic al Muzeului de Istorie din Ko­blenz - unul dintre cele mai frumoase oraşe me­die­vale ale Germaniei.

„Draco” este numele dat de euro­peni capu­lui de lup.

Vechiul Stin­dard de Luptă Dacic a fost găsit în săpăturile arheo­logice realizate la Niederbieber, o localitate aflată în apropierea oraşului de pe Mosela şi Rinn.

Plasat sub nişte lumini de efect, care contrastează cu textura sa de cu­pru suflat cu aur, Stindardul de la Niederbieber este cel mai privit și admirat exponat al muzeului.

O fe­reas­tră îngustă te lasă să-i vezi doar botul cu dinţii ascuţiţi şi ochii în­flăcăraţi, de jivină ce se aruncă asupra prăzii. E mare şi spec­taculos.

Fără exage­rare, e una dintre cele mai frumoase relicve care amintesc de istoria daci­lor. 

Este mai agre­siv de­cât şi l-au imaginat sculptorii Columnei lui Traian de la Roma. 

Are o bogăţie de detalii pe care nici o re­prezentare, oricât de realistă, nu le poate cuprin­de. 

Urechile s-au micşorat, în schimb, o creastă ascuţită pregăteşte trece­rea de la lupul cu trup de şarpe al dacilor, la urmaşul său, balaurul, care i-a luat locul în imaginarul medieval occidental.

Privindu-l din lateral, înţelegi mai bine cum func­ţiona, vezi golul prin care intra aerul spre coada de şarpe făcută din piele sau pânză, şi-i vezi gâtul prelung, plin de solzi.

Nu mai este îndo­ia­lă: aşa arăta stindardul de luptă folosit de da­cii din tru­pele romane şi aşa va fi arătat, cu mici diferenţe, şi capul de lup, simbolul Rega­tului Dacic.

Bettina Hunerfauth, muzeograf, nu e spe­cia­listă în epoca daco-roma­nă, dar când i se spune că „Draco” e iden­tic cu re­pre­zentările Stindardului Dacic de pe Columna lui Traian, scoate la iveală și un platou de argint, de pe vremea dacilor, găsit tot în apro­piere de Niederbieber, despre care ştie sigur că are co­respondenţe cu desco­pe­ririle iden­tice făcute în Transil­vania.

Întrebată cum se face de a ajuns Lupul Dacic pe afişul unei ex­poziţii de o mare anvergură, mu­zeo­grafa relatează următoarele: 

„Ştiam de la colegii din Koblenz că «Draco» are mare lipici la public. Nu vedeţi cât e de fru­mos ? Nu ne-am în­şelat fă­cându-l vedeta ex­po­zi­ţiei. Toţi vizitatorii sunt fascinaţi de imaginea lui”.

Într-adevăr, inge­niosul sistem de lumini şi oglinzi au transformat Lupul Dacic în vedetă. Un veritabil însemn regal.

Cu ochii min­ţii, încerc să-l scot de acolo, din confortul marii ex­poziţii germane, şi mi-l imaginez cu solzii lui de aur strălucind în soa­re, liber, dezlănţuit, în galopul cailor, şuie­rând peste Europa acum apro­ape două mi­lenii.

La ieşirea din expoziție, în ma­gazinul de suvenire, „Draco” este peste tot: pe postere, pe cărţi, pe albu­mele oficiale ale expo­ziţiei. Lumea stă la coadă să-şi ia câte un cap de lup, de fapt, o bucată din istoria Daciei.

În cartea „Ghidul drape­lelor bre­tone şi celtice”, la pa­gina 13, Stindardul cu Cap de Lup al Dacilor, te privește drept în ochi. 

Regele Arthur şi Stindardul cu Cap de Lup

Imagine din Cartea „Ghidul drape­lelor bre­tone şi celtice”

Numele autorilor cărții sunt Divi Kervella şi Mikael Bodlore, două nume, ca toate numele din nordul Bretaniei, o ţară supusă de Franţa în secolul 15, dar care nu şi-a părăsit tradiţiile şi limba. 

Iată ce afirmă autorii cărții : 

„Steagul cu cap de lup a fost adus din zona estică a Imperiului Ro­man şi a avut un mare viitor pe melea­gu­rile bretone. 

Mulţi oameni din zona estică a Imperiului au făcut parte din trupele romane, şi se ştie sigur că ei au instruit apoi armata bre­tonă, care a devenit redu­tabilă, vreme de secole. 

Steagul a venit împreună cu ei. 

Lupul avea botul din me­tal, care continua cu un gât puternic. 

Restul corpului era un soi de mânecă prelungă, făcută din bucăţi de ţesături prinse între ele. 

Când intra prin botul animalului, aerul suna înfricoşător. 

Ideea era aceea de a produce un efect psihologic, atât asupra adver­sarilor, cât şi asupra pro­priilor trupe. 

Unde mai pui că, fluturând, acest stindard le indica arcaşilor direcţia vântului. 

Desen după stela funerară cu cap de lup 

de la Chester, din Anglia

Spre finele secolului al IV-lea, devenise atât de popular, încât fiecare detaşament din cohor­tele armatei romane poseda un asemenea steag. 

El a supravieţuit căderii Imperiului Roman, iar urmele sale le vedem, de-a lungul secolelor, peste tot în Europa de Vest, şi la franci, şi la saxoni, care aveau un lup alb, şi, desigur, la vechii bretoni, care aveau un lup roşu”.

Lupul dacic, în lupta de la Hastings

Bretonii s-au ataşat atât de mult de Stin­dardul cu Cap de Lup şi Trup de Șarpe, spun în continuare autorii, încât nume­roase localităţi au şi azi, ca stemă, un cap de balaur, inspirat din fostul steag dacic.

Pe malul francez al Atlanticului, în Bre­tania şi Normandia, Lupul dacic flutură pe primă­riile oraşelor şi dăinuieşte, de secole, sculptat în piatra neagră a bisericilor gotice, înfruntând vânturile, ca pe vre­mea luptelor dintre daci şi romani.

După războaiele cu dacii, Capul de Lup sau „Balaurul Dacic”, cum îi spune istoricul Vasile Pârvan, sau «Draco», cum i s-a încetăţenit numele în Occident, a fost preluat la scară largă de armata romană, fiind folosit mai ales de trupele de cavalerie. 

Romanii au fost impre­sionaţi de efectul psiho­logic pe care îl aveau în luptă aceste stindarde şi l-au adoptat, făcându-l astfel să ajungă, prin războaiele lor, pe întreg Conti­nentul European.

Este şi teoria istoricilor bre­toni, care în cartea „Ghidul drape­lelor bre­tone şi celtice”, demon­strea­ză, aşa cum am mai spus, că vechile stindarde de luptă aduse de romani au fost moştenite de strămoşii de azi ai bretonilor. 

Brutus I, strămoşul mitic al bre­tonilor, care a ve­nit pe la 1100 tot de prin părţile de răsărit ale Imperiului (de pe la sud de Dunăre), avea pe steagul de luptă un balaur roşu, iar steagul Ţării Ga­lilor de azi, cunos­cutul „Draigh Goch”, are un balaur roşu pe fond alb-verde. 

Dar mai important chiar decât urmele istorice pe care le-a lăsat de-a lungul timpului, pe întreg continentul, mi se pare faptul că lupul dacilor trăieşte şi azi, în Breta­nia, pe steagurile din zonă. 

Se pot vedea, şi dragonul de pe steagul localităţii Tregor, şi dragonul roşu de pe steagul din Plo­melin, şi „Draco”, de pe poarta de intrare în minunata biserică din Commana.

Copiii din Tregor, mândri de steagul lor cu dragon

Lo­calnicii, spun toți la fel, că dragonul moş­tenit de la războinicii din antichitate a devenit parte din tradiţia locului. 

„E ceva sfânt pentru noi”, spune Eric, un breton între două vârste, în timp ce priveşte cu mândrie spre steagul satului său de baştină. 

Are o strălucire stranie în ochi când îmi vorbeşte despre cre­din­ţele şi despre istoria bretonilor săi, despre felul în care nu s-au lăsat asimilaţi de francezi, despre poveştile cu dragoni pe care i le spunea bunicul său. „Bunicul era mare pasionat de istorie, avea un cult pentru dragoni şi îmi spunea mereu că strămoşii noştri bretoni au fost, pe vremuri, «Draconari», purtători de «Draco»”. 

Eric caută sub tejgheaua magazinului său şi scoate la iveală două ilustrate cu balauri roşii şi o pânză mare pe care apare steagul cu dra­gonul galez. Amintirile l-au emoţionat. 

„Uneori, ploile astea de la noi vin la fix ca să ascundă lacrimile celor puternici, aşa îmi zicea bunicul”, spune Eric, înainte să pornească, la o plimbare nostalgică, de duminică, spre malul oceanului, pe unde mergea, pe vremuri, de mână cu bunicul său.

Oare cum vor fi vâjâit, acum 2000 de ani, Stindardele Da­cice, um­flate de vânturile aces­tea nebune ale Bretaniei sau de vânturile de pe culmile și de pe văile din Carpați, sau de pe câmpiile din nordul și sudul Dunării, sau mai știu eu de unde ?

NOI, ROMÂNII DE ASTĂZI, AVEM DATORIA DE ONOARE DE A NE AFLA  RĂDĂCINILE ADEVĂRATE ȘI DE A NE AȘEZA STRĂMOȘII PE LOCUL MERITAT DE DREPT ÎN ISTORIA OMENIRII  !

Informații culese din http://www.formula-as.ro/2017/1288/quot-formula-as-quot-pe-urme-rom-acirc-nesti-125/dacii-din-germania-si-bretania-capul-de-lup-a-cucerit-europa-22951

Energie pură pentru o zi minunată ...

În liniștea serii ...

Ce vor și ce fac Khazarii, de sute de ani, în România ?

”Khazarii, hazarii sau cazarii (în ebraică "Kuzari"; în turcă "Hazar") au fost un popor turcic seminomad, din Asia Centrală a cărui majoritate s-a convertit la iudaism. Numele khazar pare a fi legat de o formă a unui verb turcic care înseamnă „a umbla” (gezer în turca modernă).

În secolul VII au creat un khaganat (hanat) independent în nordul Caucazului, de-a lungul Mării Caspice, unde, în timp, iudaismul a devenit religia de stat. 

La apogeul statalității lor, hazarii și popoarele subordonate, care le plăteau tribut, controlau mare parte din ceea ce reprezintă azi sudul Rusiei, vestul Kazahstanului, estul Ucrainei, Azerbaijanul, mari porțiuni ale Caucazului (incluzând Daghestanul, Georgia) și Crimeea.

Cea mai mare parte a poporului khazar (khazarii negri sau kara-khazarii) “au fost, desigur, tot timpul turci, tribali, analfabeţi, păgâni şi călăreţi nomazi (o excelentă sursă de soldaţi pentru o armată de călăreţi). 

Clasa înaltă, khazarii albi sau Aq-Khazarii, nobili (taidsi), nucleul de ridicare şi formare a statului khazar, au fost purtători şi mediatori ai culturii elenistice. Ei au fost cultivaţi, au avut puternice relaţii cu lumea elenistică şi erau bine organizaţi. 

Erau, de asemenea evrei, în înţelesul de urmaşi israeliţi cu relaţii, cunoştinţe şi tradiţii iudaice ”

Oficial, un khazar putea fi atât de origine turcă cât şi de altă origine etnică precum: grec, slav, rhus, arab, maghiar; statul khazar era aşadar pluri-lingv şi pluri-confesional.

Începând cu secolul al IX-lea şi îndeosebi în secolele X şi XI, numeroase comunităţi khazare emigrează şi se stabilesc în Polonia, Rhutenia, Ungaria, România şi în Balcani, formând aşezări durabile; migrare petrecută pe fondul retragerii teritoriale a statului khazar în spaţiul de origine, dintre mările Caspică şi Neagră.

Aceşti cazari, după stingerea puterii lor, se contopiră cu celelate neamuri tătare de pe lângă Marea Neagră, dar ecoul originii lor nu dispăru cu desăvârşire din memoria oamenilor. Parte din aceşti cazari vor fi căutat de timpuriu un adăpost în Ardel (Transilvania), de unde trecură în ţările dunărene, în special în Muntenia, mai cu seamă în districtele Muscel şi Romanaţi, unde pare a se fi concentrat amintirile tradiţionale privitoare la dânşii.”

(Fragmente extrase din studiile de folclor ale lingvistului Lazăr Şăineanu)


Să vedem, în continuare, ce ne spune Milorad Pavič, referitor la subiectul ”Khazari”:

„Se ştie că, atunci când e să dispară un popor, întâi dispare înalta societate şi odată cu ea şi literatura.”, afirma scriitorul sârb Milorad Pavič în romanul lexicon „Dicţionarul khazar”. 

Putem oare considera România, din punctul de vedere al literaturii şi al înaltei societăţi, că se află în afara acestei ecuaţii enunţate de Pavič ? Nicidecum !

De ce se referă Milorad Pavič la acest crud adevăr istoric ? 

În primul rând, din perspectiva ţării sale. Teritoriile nu aparţin celor care le revendică, ci numai celor care le stăpânesc ! 

De pildă, Kosovo este vatra de formare a poporului sârb. Astăzi este o zonă locuită în majoritate de albanezi musulmani. 

Sunt în istorie circumstanţe istorice care pot reformata cultural populaţii sau chiar popoare întregi. 

Dar sunt şi alte circumstanţe în care se pot împlini respectiva reformatare culturală a unui popor, precum şi recalibrarea lui intelectuală faţă de puterea de reacţie şi diminuare la adaptare. 

Este vorba de circumstanţe impuse, planificate cu atenţie şi monitorizate în detaliu. 

Cu alte cuvinte, cum poţi lua în stăpânire o ţară ? Ce faci cu poporul care o locuieşte ?

Milorad Pavič avertizează de fapt asupra celei mai teribile arme de distrugere a unui popor. Este vorba de cea mai primejdioasă realitate cu care s-ar putea confrunta un popor înainte să dispară din istorie: alterarea valorilor !

Prin alterarea valorilor, un popor poate deveni altceva în decursul timpului sau poate deveni foarte vulnerabil în perspectiva unei eventuale colonizări culturale din exterior. 

Valorile sunt forţele care modelează întreaga societate şi dau consistenţă rezistenţei în faţa presiunilor de schimbare venite din exterior. 

Când valorile din interior dispar prin marginalizare continuă, în vidul creat, pot fi aduse noi valori culturale, diferite etnic, dar şi confesional. 

În fond, procesul de romanziare s-a petrecut la fel în mai puţin de 200 de ani !

România se va destrăma tocmai din această cauză: alterarea deliberată a valorilor.

Iar această destrămare are ca punct de plecare exact profeţia lui Milorad Pavič: „Se ştie că, atunci când e să dispară un popor, întâi dispare înalta societate şi odată cu ea şi literatura.”. 

Pe internet circulă câteva articole cu argumente ample despre adevărul enunţat de Pavič. 

Iată care sunt realităţile care vor determina destrămarea ţării noastre:

„(…) în ultimul timp românii sunt goniţi din propria lor ţară prin politici care descurajează instituţia familială, concomitent cu scăderea ratei natalităţii şi implicit scăderea ratei demografice;

– crearea la nivel naţional a unei stări de sănătate precare a populaţiei prin otrăvirea hranei din comerţ cu substanţe nocive corpului uman şi slăbirea până la declin a sistemului de sănătate publică, creşterea ratei mortalităţii;

– îndobitocirea populaţiei, prin slăbirea sistemului naţional de educaţie, trecerea în umbră a valorilor umane şi mediatizarea unor nonvalori umane ca modele de viaţă pentru toate segmentele de vârstă;

– distrugerea coeziunii între cetăţeni prin cultivarea dispreţului faţă de ceea ce înseamnă românesc;

– disoluţia instituţională a statului prin reforme care au bulversat şi distrug în continuare esenţa a ceea ce înseamnă protecţia unei naţiuni: sistem judiciar, medicină, educaţie, administrare teritorială, artă etc.; ultimele bastioane a ceea ce însemna siguranţă naţională şi patriotism (internele şi apărarea) au fost distruse prin aceleaşi politici de proastă finanţare a instituţiilor şi subsalarizarea personalului acestor instituţii, fapt ce a cauzat plecarea personalului competent şi angajarea unor persoane nepregătite în domeniu, incompetente şi predispuse la corupţie – rezultatul s-a văzut !”

Alterarea culturală este determinată pe trei căi:

- Slăbirea şi aservirea economică, banul determinând chiar schimbarea etniei, după modelul clienţilor romani, care în schimbul stipendiilor se transformau în supuşi fideli ai patronului. 

Apoi avem precedentul Greciei, de stat falimentat şi apoi vândut la bucată.

- Asimilarea cu altă etnie şi aici vezi ; mediatizarea spectacolelor subculturale a programelor de divertisment cu nuanţe de mahala de etnie rromă (miss piranda, nunţi şi petreceri cu interlopi), includem aici şi muzica ca factor cultural formator (manelele).

- Diminuarea patriotismului care se manifestă prin promovarea obedienţilor politici ca mari valori pe când românii care au ceva de spus în profesia lor sunt marginalizaţi. 

Totul se aseamănă cu un genocid cultural foarte dibaci făcut.

Alterarea valorilor este primejdioasă cu atât mai mult cu cât se face cu mâna noastră. Cu sprijinul elitelor trădătoare, care pentru un zece arginţi vând tot.

Ce vor khazarii ? Patria lor ! ar putea fi răspunsul. Care patrie ? Cine sunt ei ? 

Khazarii sunt turci iudaizaţi în secolul VIII şi care au rămas aproximativ în vatra imperiului lor din Europa Orientală (Ungaria, Polonia, sudul Rusiei). Acest imperiu a existat între Marea Caspică, Munţii Caucaz şi fluviul Nistru la apus. 

Dar spaţiul românesc de azi nu a fost în afara zonei lor de stăpânire şi influenţă. 

.
Îmi amintesc de câteva precedente istorice, pentru care istoria încearcă diferite abordări. 

Sub Stalin, prin anii 1945-1948, a existat proiectul unui stat iudeu în Crimeea, dar Stalin s-a opus acestui proiect argumentând, într-un final, că există deja o republică evreiască cu centrul la Birobidjan, pe fluviul Amur, în Extremul Orient, îndepărtând acest proiect de Europa. Într-un târziu a fost îndepărtat şi el, prin otrăvire, fiind cunoscut deja publicului larg „complotul medicilor evrei de la Kremlin”.

Dar khazarii sunt poate cel mai fascinant popor din istorie. Au dispărut în aparenţă fără urmă prin anul 1000, dar au rămas totuşi aici. Prin disimulare, substituire şi întotdeauna printr-o foarte abilă şi subtilă particularitate. 

Iată un detaliu banal în aparenţă: Ungaria este o ţară catolică, dar maghiarii ardeleni sunt astăzi reformaţi. Iar partea cea mai arhaică a Transilvaniei, vechii soldaţi de frontieră, avangarda cuceririi Transilvaniei în Evul Mediu îndepărtat, este din nou aruncată în faţă ! 

Secuii, care nu sunt maghiari etnic vorbind, ci „evrei neofiţi”, după cum spun unii ardeleni, sunt îndemnaţi la nesupunere civică şi sunt invitaţi la referendum local în martie 2012, pentru mult visata autonomie. Dar se pare că nu numai Transilvania este miza, ci întreaga Românie.

De aceea, indiferent ce vor khazarii în final, ne oprim aici şi spunem o rugăciune, preluată şi ea din articolele prezente pe internet: „Te rugăm pe Tine, Prea Deşteptule Israel, Te rugăm pe Tine, Prea Descurcăreaţă Franţă (etc. că sunteţi mulţi) – fie-vă milă, o Vouă Preamăriţilor acestei lumi, de o populaţie neştiutoare dar şi nepăsătoare cu soarta ei, şi daţi-ne înapoi Preafrumoasa Grădină a Maicii Domnului şi bogăţiile ei, căci - pe principiul cade omul din pom şi păcat să nu tragă un pui de somn – noi v-am dat vouă această Grădină pe degeaba iar acum suntem goi în toate ! Iar de-o fi să nu ştim iarăşi să o gospodărim, s-o gospodăriţi voi pentru noi şi să ne culegeţi şi nouă roadele ! 

Acest mesaj nu este îndreptat împotriva vreunui popor pomenit în aceste rânduri, ci dimpotrivă, e o admiraţie pentru capacitatea altor popoare de a străluci prin bogăţiile altora !”

”Bate șaua ca să priceapă iapa” spun eu ironic în încheiere.

Sun curios să știu câți români vor citi articolul și câți vor pricepe despre ce ”iapă” este vorba. Dacă sunteți încă la ”somnul de frumusețe” vă las să dormiți liniștiți, dar să nu plângeți și să nu dați vina pe altcineva atunci când vă veți trezi și veți constata că România nu mai există !

Vizionați, vă rog,  „Evreii şi Istoria Imperiului Kazar” (History of the Khazar Empire) – Jack Otto (subtitrare in lb. romana):

surse: http://basarabialiterara.com.md/?p=37047; Autor articol, Adrian MAJURU; jurnalulbucurestiului.ro/cine-sunt-de-unde-sunt-si-ce-vor-khazarii/;

PAȘTE FERICIT ! LA MULȚI ANI CU SĂNĂTATE !

PAȘTE FERICIT ! LA MULȚI ANI CU SĂNĂTATE !

PAȘTE FERICIT !  LA MULȚI ANI CU SĂNĂTATE !

SEMNIFICAȚIA SIMBOLURILOR - ”LABIRINTUL”

LABIRINTUL

Desprins din foarte multe mitologii şi credinţe, Labirintul reprezintă un simbol deosebit de frecvent şi cu o arie de răspândire în toate culturile lumii. 

Labirintul este un simbol dual, al situaţiilor limită, purtător în egală măsură al durerii şi al sacralităţii; priveşte totodată simbolismul firului (al aţei), apărând în cele mai diferite contexte şi indicând întotdeauna (sub formă de lanţ, funie, frânghie sau numai ca desen grafic) legătura dintre ipostazele existenţei umane sau dintre acestea şi principiul care le animă. 

El, Labirintul, este întâlnit peste tot ca reprezentare a unei linii fără continuitate, a unui traseu mai mult sau mai puţin complicat, uneori răsucit asupra lui însuşi, ca să formeze noduri sau întortocheri, dar totdeauna vrând să semnifice „nod vital", „ganglion", în fond simbolizând o legătură, o condensare, o oprire, iar rezolvarea acestui fapt echivalând cu încetarea unei stări morale, cu o eliberare; din această pricină, grotele, cavernele, uterul matern, viscerele, motivul meandrului sau acela al liniei şerpuitoare amintesc curgerea continuă a vieţii spre moarte şi a morţii spre viaţă. 

Când Labirintul este configurat având un singur centru, el se înrudeşte teoretic cu Spirala.

Motivul Labirintului nu poate fi separat de Cultul Soarelui şi al Morţii, pentru că, în ambele cazuri, este vorba de drumuri fără sfârşit, cum este evident că nu este străin nici de cultul Marii Mame şi trebuie aşezat şi interpretat de asemenea şi în contextul motivelor care reproduc „securea cu tăiş dublu" şi „coarnele taurului". 

Până la urmă, Labirintul (grafic vorbind) este o îmbinare a două motive: cel deschis, al Spiralei, şi cel închis, al Împletirii, în care împletitura (reţeaua) creează călătorului complicaţii în aparenţă irezolvabile, care îl fac să creadă că se află într-o închisoare fără speranţă, în timp ce Spirala îi rezervă, la capătul unei lungi rătăciri şi după o îndelungată răbdare, reconfortul salvării, al eliberării.

Fiind o combinaţie a Spiralei şi a Cozii Împletite (cosiţa), Labirintul ar exprima voinţa evidentă de a figura infinitul sub cele două aspecte pe care le îmbracă în imaginaţia oamenilor: Infinitul în veşnică devenire a Spiralei, care, teoretic, nu are capăt, şi infinitul veşnicei întoarceri simbolizat de cosiţă, de funie, de frânghie. 

Pe sicrie se marchează un semn, numit „drumul vieţii", simbol al veşniciei, al „firului care nu se rupe", compus din două grupuri a câte trei linii paralele, unite între ele, la capete, prin linii diagonale simulând o ţesătură de drumuri întretăiate, pe care se poate merge la infinit; desigur că acest motiv trebuie pus în legătură cu prezenţa lui în toate culturile mediteraneene, cum tot aşa de bine poate să fie încărcat şi cu dorinţa celor vii de a împiedica „dalbul de pribeag" de a reveni printre pământeni - Ţara Oaşului. 

Pentru cine visează labirint sau drum întortocheat prin tot felul de galerii şi coridoare este semn că se va amesteca în prea multe alte treburi care nu îl privesc direct - Suceava.



sursa: http://cimec.ro/Etnografie/Antonescu-dictionar/Dictionar-de-Simboluri-Credinte-Traditionale-Romanesti-l-o.html

Cuvinte întelepte despre oameni ...

”Noi oamenii suntem fiinţe sociale. Venim pe această lume în urma acţiunii altora. 

Supravieţuim datorită celorlalţi. 

Fie că ne place, fie că nu, sunt puţine momente în viaţă când nu beneficiem de pe urma acţiunilor celorlalţi. Din acest motiv nu e deloc surprinzător că în mare parte fericirea noastră apare în contextul relaţiilor noastre cu ceilalţi” 

Dalai Lama

”Eu îmi visez picturile, iar apoi îmi pictez visele”. spunea cândva Vincent Van Gogh

METEOSENSIBILITATEA - TRATAMENTE NATURALE

Meteosensibilitatea nu este o boală, este, mai mult, o stare de disconfort care se manifesta prin stari de neliniste, dureri de cap si de oase, tulburari de somn si de concentrare, cauzate de schimbarile meteo care se produc, la un moment dat sau la trecerea de la un anotimp la altul.

Daca stiti că aveti probleme de sanatate, precum cele cardiace, reumatice si astmatice, spondiloză etc., luati in calcul faptul că, la schimbarea vremii, vă veți confrunta cu crize.

Meteosensbilitatea este un strigăt de alarma al organismului. Este consecinta unor dereglari diverse, acumulari de toxine, tensiuni fizice (musculare) si psihologice etc., care duc la o stare generala de disconfort.

Meteosensibilitatea este de 3 ori mai frecventa in cazul femeilor decât al barbatilor. 
Este mai des intalnita in cazul persoanelor care locuiesc in orase. Se presupune ca se petrece acest lucru din cauza ca isi petrec foarte mult timp in spatii inchise, iar organismul si-a pierdut capacitatea de adaptare la transformarile impuse de vreme. 

Fiecare meteosensibil are un mod unic de manifestare.


Vremea in continua racire, umezeala, cerul innorat mai tot timpul, lumina care scade in intensitate pot afecta, mai ales, persoanele care petrec foarte mult timp in casa. De aceea, medicii recomanda cel putin 30 de minute de plimbare zilnic, in aer liber, indiferent de anotimp si vreme.

Cauze si simptome

Concret, meteosensibilitatea este declansata de câmpurile electromagnetice care insotesc schimbarile meteorologice, dar si de starea generala de sanatate. Aceste câmpuri electromagnetice sunt de fapt cele care duc la variatii ale tensiunii arteriale si probleme circulatorii, la dureri de cap si stari de epuizare fizica, somnolenta, depresii, ameteli, dificultati de concentrare sau insomnie, la dureri osteoarticulare. 
Copiii care sufera de meteosensibilitate sunt somnolenti si iritabili.

Ce este de facut ?

Daca stiti ca aveti anumite probleme de sanatate, incercati sa le rezolvati la timp, nu le amanati. Ele se pot croniciza in timp, iar meteosensibilitatea le va accentua si mai tare. Nu degeaba se spune ca meteosensibilitatea ataca la punctul slab. 
Incercati sa refaceti capacitatea de adaptare a organismului dumneavoastra petrecand mai mult timp în natură. 

Faceti sport macar 30 de minute pe zi si veti observa schimbari. 

Masajul si alte metode terapeutice (electrostimulare, băi galvanice, gimnastica medicala) va pot ajuta sa depasiti aceste momente mai dificile pentru sanatatea dumneavoastra. 

Curele balneare anuale (in statiuni precum Calimanesti, Baile Herculane, Pucioasa, Govora, Amara, Sarata Monteoru), in zone ozonate, pot sa diminueze neplacerile provocate de meteosensibilitate. 

Daca schimbarile meteorologice va provoaca anxietate sau depresie, trebuie sa schimbati cateva lucruri care fac parte integranta din viata dumneavoastra: nu va uitati mai mult de 1 ora pe zi la televizor – are capacitatea de a va creste sensibilitatea la stimuli; evitati calculatorul si petreceti cât mai mult timp in natura; nu va raportati la opiniile pesimistilor – va influenteaza starea de spirit.

Peste aceste stari destul de neplacute se poate trece, in primul rand cu foarte multa vointa si constientizarea faptului ca vinovate sunt doar schimbarile din atmosfera. 

Ce mâncăm ?

Si in caz de meteosensibilitate este important ce mancam. 

Specialistii in nutritie ne spun ca trebuie sa avem o alimentatie cat mai sanatoasa, saraca in grasimi, cu multe fructe si legume si sa evitam alcoolul. 
Hipertensivii trebuie sa aiba grija in plus la temperatura alimentelor – sa nu fie foarte fierbinti – si sa nu contina condimente. 

Otetul de mere si mierea in combinatie cu legumele proaspete va ajuta sa va detoxifiati organismul.

Terapii naturiste si alternative

Sunt indicate ceaiurile calmante din levănțică si roiniță, tinctura de talpa-gastii, precum si tinctura de valeriană, care contribuie la cresterea adaptabilitatii organismului. 

Florile de soc, cozile de cirese si boabele de ienupar ajuta la echilibrarea nivelului de apa din organism si-l pastreaza sanatos. 

Aromoterapia va poate fi un real folos – genereaza o stare de relaxare si, in general, de bine. Exista in magazine pachete speciale cu arome ce se pot folosi in functie de afectiunea care va creeaza probleme.

Cu totii stim ca in ultimii ani vremea s-a inăsprit. 

Temperaturile minime iarna au coborat brusc, iar temperaturile maxime au crescut surprinzator. 

Daca o sa consultati statisticile meteo, o sa observati ca traversam o perioada cu multe extreme, care, fara sa vrem, se repercuteaza asupra starii noastre de sanatate. 
Merita sa fim atenti la aceste aspecte cu atat mai mult daca suferim de meteosensibilitate sau daca simtim ca ceva nu este in regula cu starea noastra de sanatate.

Din fericire, flora noastra ne ofera din belsug tratamente bune care pot ține în frâu disconfortul creat de meteosensibilitate. Noi doar trebuie să le cunoastem, să aflăm care sunt si cum să le folosim.

Sunatoarea are ca efect un tonus psihic pozitiv, vioiciune si optimism. Datorita acestor calitati se recomanda, sub forma de tinctura, infuzie sau pulbere, persoanelor care sufera din cauza vremii mohorate.

Tinctura de sunatoare poate fi preparata si acasa, vara, din flori de sunatoare proaspat culese, si iarna din pulbere de flori uscate, maruntite si macinate in rasnita de cafea. Se ia cate o lingurita de tinctura de patru ori pe zi in cure de cate sase saptamani, dupa care se face o pauza de doua saptamani.

Pulberea de sunatoare poate fi amestecata, in parti egale, cu pulberea de busuioc din care se ia cate un varf de lingurita, de patru ori pe zi, timp de doua luni dupa care urmeaza o pauza de zece zile.

In ceea ce priveste pulberea, rasneste doar atat cat sa-ti ajunga pentru zece zile, perioadă dupa care isi pierde calitatile terapeutice, indiferent ca e de sunatoare sau busuioc. Pulberea se pastreaza la rece, cel mai indicat in frigider, in borcane mici, bine infiletate.

Pentru o infuzie cu efect calmant garantat, amesteca parti egale de sunatoare si talpa gastii. Ceaiul preparat din acest amestec se bea o cana, seara, inainte de culcare.

La fel de neplacute sunt si durerile de oase pe care foarte multe persoane le simt puternic la schimbarea de vreme. 

Cum medicamentele sunt foarte scumpe si cel mai adesea fara eficiență, de leac raman tot varza si masajul local cu ulei de masline, anume preparat pentru masaj.

Varza se aplica pe locul dureros in mai multe straturi, dupa ce se trece cu sucitorul peste fiecare foaie. Masajul cu ulei de masline are darul de a calma si incalzi locul afectat.


Să avem, cu toții, sănătate ! 

surse: https://www.farmaciata.ro/meteosensibilitatea-un-strigat-de-alarma-al-organismului; http://www.ziare.com/viata-sanatoasa/tratament/trateaza-meteosensibilitatea-cu-remedii-naturiste;

Palatul ”Potala” – centrul spiritual al Tibetului

”Potala” este un palat din orașul Lhasa, Tibet, acum regiune autonomă a Chinei. 

Palatul este numit după Muntele Potalaka, lăcașul mistic al lui Bodhisattva Avalokiteśvara. 

Palatul Potala a fost reședința lui Dalai Lama, liderul spiritual al budismului tibetan, până în anul 1959 când a avut loc revolta tibetană, iar Dalai Lama a fugit în Dharamsala, în India.

Lozang Gyatso, al cincilea Dalai Lama a început construcția Palatului Potala în anul 1645, ca centru spiritual și politic al Tibetului. Construcția a fost terminată în anul 1694. 

În scurt timp, Potala a devenit cea mai importantă clădire din Tibet, alături de Templul Jokhang.

Palatul Potala este edificiul aflat la cea mai mare altitudine, între vechile palate ale lumii.

Palatul a fost puțin avariat din cauza rachetelor lansate de chinezi în timpul revoltei tibetane. La acel moment cam 100.000 de scripturi sacre și documente istorice din interiorul palatului au fost distruse. 

În anul 1994, Palatul Potala a intrat în Patrimoniul Mondial UNESCO. 

În ziua de astăzi palatul este muzeu, dar și un centru spiritual ce se află la o altitudine de 3.700 metri.

Structura palatului se desfășoară în plan vertical. 

Zidurile sunt înclinate asemenea fațetelor unui trunchi de piramidă. Arhitectura palatului este realizată în stilul tibetan, fundația nu atinge partea proeminentă a stâncilor, umplând adânciturile.

 

Palatul are o înălțime de 117 m și 13 etaje. Lungimea de la est până la vest este de 360 de metri. Spre palat duc trei scări de piatră pe partea frontală și două drumuri dinspre nord-vest către nord-est, care, ajungând în curte, se transformă în scări.

În interior, Potala arată destul de sumbru, uimind prin masivitate. Aici sunt scări abrupte, ferestre înguste în pereții groși de un metru, pereți nu prea înalți care susțin coloanele sculptate din lemn. 

Principalele obiecte sacre și apartamentele lui Dalai Lama se află în partea centrală a palatului, colorată în roșu-brun, numită „Palatul roșu”. 

Lângă camerele personale ale lui Dalai Lama se află stupele funerare (suburgan) ale predecesorilor săi, începând cu cel de-al cincilea Dalai Lama, a cărui stupă uimește prin splendoare: aceasta este făcută din foi de aur și acoperită cu pietre prețioase.

Palatul Potala este considerat, datorită dimensiunilor, a stilului în care este construit, precum și a operelor de artă pe care le adăpostește, drept una dintre minunile lumii.

Gigantica construcție are două părți: Palatul Alb și Palatul Roșu.

Minunatele picturi murale din interiorul palatului reprezintă o veritabilă istorie în imagini a Tibetului.

Palatul Alb a găzduit zece Dalai Lama succesivi, precum și curțile lor. De asemenea, acolo se aflau birourile guvernului tibetan, sălile de întrunire guvernamentale și alte instituții ale Tibetului. În această structură uimitoare de piatră și lemn sunt adăpostite artefacte ce ilustrează istoria, religia și cultura străvechiului Tibet. Sunt statui ale lui Budha, picturi murale și felurite obiecte de artă, realizate cu o măiestrie incredibilă și vechi de secole.

Palatul Roșu reprezintă porțiunea superioară a Palatului Potala, fiind zona în care cei cărora le-a fost conferită calitatea de Dalai Lama, de-a lungul timpului, obișnuiau să se roage. Tot această zonă a palatului era utilizată pentru studiul religiei budiste, adăpostind și mausoleele defuncților Dalai Lama. Mausoleul celui de-al cincilea Dalai Lama se află în partea de apus a palatului, are cinci etaje și este împodobit cu impresionante ornamente, confecționate din aur, diamante, perle și alte pietre prețioase. Partea superioară a Palatului Roșu cuprinde șapte acoperișuri din bronz aurit. Fiecare acoperiș auriu este decorat cu câte una până la cinci turle sub formă de floare și clopot, care mai servesc și drept paratrăsnete.

surse: https://ro.wikipedia.org/wiki/Palatul_Potala; http://www.cunoastelumea.ro/impunatorul-palat-potala-centrul-spiritual-al-tibetului