La doi ani de la alegerile prezidențiale din Turcia, Recep Tayyip Erdogan se menține în topul politicienilor preferați în diaspora turcă din Germania, la fel și partidul Justiție și Dezvoltare (AKP). Două treimi dintre membrii comunității turce din Germania îl preferă pe Erdogan, iar asta în condițiile în care printre cei 3,5 milioane de turci (cum arată statisticile oficiale) din Germania sunt și persoane cu origini kurde, armene, susținători ai stângii din Turcia și ai lui Fetullah Gulen (inamicul numărul unu al lui Erdogan, acuzat că ar fi fost in spatele tentativei de loviturtă de stat din 2016). Sunt oameni care au plecat din Turcia nu doar pentru a căuta bunastarea, ci mai ales pentru a scăpa de represiunea regimului Erdogan. Așadar, cum a reușit președintele Turciei să-și asigure susținerea unei atât de mari parți din diaspora turcă din cea mai mare țară a UE, o susținere cu un puternic impact nu numai electoral, ci și geopolitic?
Să fie o coincidență faptul că Turcia a revenit la provocări militare la adresa Greciei, în apele cipriote, la forări ilegale pentru explorarea zăcămintelor de hidrocarburi în jurul Ciprului tocmai când președinția Consiliului UE este deținută de Germania? Să fie o întâmplare că aceste provocări, în care Franța s-a implicat chiar militar de partea Greciei, au loc acum? Cel mai probabil, așa cum a făcut-o și cu implicarea militară în Libia, Turcia caută să preseze UE pentru a veni la masa negocierilor și pentru a reintroduce Ankara în ecuația exploatării hidrocarburilor din bazinul levantin, de unde a fost exclusă de acordurile dintre Grecia, Cipru, Israel si Egipt (ultima țară fiind în tabăra adversă Turciei în Libia și condusă de un regim care prigonește islamul politic și Frații Muslmani). Are Turcia pârghii de presiune mai mari asupra Germaniei decât asupra altor mari puteri europene? Le-a folosit în 2015, atunci când Angela Merkel a impus întregii UE un acord scump pentru limitarea migrației, negociat doar de Berlin și Ankara?
În primul rând, nucleul disporei turce este format din cetățeni care au o relație pozitivă cu țara lor de origine și care nu au reușit să se integreze în societatea țării gazdă. După ce AKP a câștigat alegerile din 2002, acest nucleu a devenit ținta mai multor politici.
Partidul lui Erdogan i-a incurajat pe turci să se identifice cu țara lor de origine, le-a oferit o identitate culturală și religioasă care să umple vidul lăsat de incapacitatea integrării în societatea germană, căci a fi musulman minoritar într-o țară creștină a dus la alienarea familiilor turce de restul societății. AKP a exploatat această situație, însă nu a fost nici ușor și nici ieftin.
Faptul că Erdogan a fost primul lider de la Ankara care le-a dat drept turcilor din dispora să voteze la alegerile din Turcia nu l-a costat nimic la nivel bugetar, cu atât mai puțin la nivelul imaginii. Asta a făcut ca diapora ce a dobândit acest drept să voteze în mare parte cu AKP și Erdogan. Rezultatele de la alegerile din 2018 arată că aceasta a fost o carte câștigătoare pentru președintele Turciei.
Apoi au urmat măsuri mult mai costisitoare. Erdogan a acordat importanță mare unor asociații prezente deja în Germania și Europa și care depindeau în mai mică sau mai mare măsură de guvernul de la Ankara: Uniunea pentru Afaceri Religioase (DITIB) și Viziunea Națională (Milli Gorus). Prima organizație este dependentă de Directoratul pentru Afaceri Religioase de la Ankara (Diyanet), iar ”afaceri religioase” trebuie citit ”afaceri musulmane”. Acest directorat administrează mii de moschei și plătește mii de imammi și învățători în toată lumea.
DITIB a fost văzuta în Germania ca o piedică în calea radicalizării comunității turce. Pe de altă parte, Milli Gorus, o organizație cu vizini naționaliste, a fost văzută ca o falangă a Fraților Musulmani și a islamului politic. Autoritățile germane au cooperat, prin urmare, cu DITIB pentru a rezolva probleme legate de imigranții turci, de educația islamică, promovarea islamului moderat.
Bugetul Diyanet este impresionant. La finalul anului 2019, site-ul directoratului turc arăta că are un buget de 825 de milioane de dolari, mai mare decât al celor mai multe ministere. Deutsche Welle scria însă că Institutul de Statistică al Turciei plasează bugetul Diyanet pentru 2019 la circa 1,7 miliarde de dolari. Alte surse media arata că, din 2019 până în 2023, directoratul pentru afaceri religioase va avea un buget de 11 miliarde de dolari, împărțit în 2 miliarde de dolari pentru 2020, 2,2 miliarde pentru 2021, 2,4 miliarde pentru 2022 și 2,6 miliarde pentru 2023, la centenarul Turciei moderne. În cei 18 ani petrecuți la putere ca premier și președinte, Erdogan a majorat de patru ori bugetul acestui directorat, pe care l-a transformat într-un vehicul al promovării intereselor regimului în întreaga lume.
După tentativa de lovitură de stat din 2016, DITIB și-a schimbat poziția, iar autoritățile germane și-au restrâns legăturile cu această asociație. Spre exemplu, DITIB, a făcut apel ca turcii să se roage pentru armata turcă care invada nordul Siriei, a început să publice imagini în care copii în uniforma armatei salutau victoria din Siria. Apoi, DITIB nu s-a alăturat unui marș împotriva terorismului islamist organizat de o asociație muslmană din Koln. Berlinul a fost tot mai îngrijorate de apropierea dintre DIRIB și amintita Milli Gorus, asociația naționalista, cu viziuni antioccidentale și antisemite (în opinia autorităților) creată în anii 1960 de unul dintre mentorii lui Erdogan, fostul premier Necmettin Erbakan. Milli Gorus organizează cusrusri pentru tineri și adolescenți, multe axate pe religie, și organizează și tabere de vara low-cost în Turcia pentru turcii din Germania.
Nimic din activitatea peste hotare a organizațiilor de mai sus (la care mai poate fi adaugată și Uniunea Turcilor Democrați Europeni, înființată în 2004, în Germania, pentru promovarea intereselor turcilor din Europa) nu are loc fără știința serviciilor secrete din Turcia – MIT. Dyianet a fost suspectat multă vreme în Germania că ar fi creat o rețea amplă de colectare de informații despre disidenții politici și despre kurzii din Germania. Începând din 2017, activitatea aceasta s-a concentrat pe adepții lui Fetullah Gulen (aflat în exil în SUA).
Cooptarea diasporei, organizarea ei și influențarea ei la nivel oficial (prin subordonarea unor asociații directoratului pentru afaceri religioase de la Ankata), dar și în umbră, prin implicarea MIT, poate explica într-o oarecare măsură de ce UE nu a impus niciodată sancțiuni cu adevărat dure regimului Erdogan. Importanța diasporei turce din Europa (în special în Germania) și riscul ca aceasta să se radicalizeze sunt costuri uneori prea mari.
Așadar, Recep Tayyip Erdogan poate șantaja Europa nu numai prin amenințarea deschiderii granițelor pentru milioane de refugiați din Orientul Mijlociu, ci și prin diaspora turcă din Europa. Controlul exercitat asupra disporei de asociațiile turce legate ombilical de guvern și de serviciile secrete turce este o amenințare la adresa stabilității țării gazdă.
Acum, după aproape două decenii de aplicare a unei strategii coerente și investiții majore în controlul disporei turce, încercarea țărilor europene gazdă de a limita influența AKP, a serviciilor secrete turce, a regimului Erdogan a devenit chiar riscantă, pentru că orice acțiune represivă împotriva asociațiilor turce considerate un pericol pentru societate va duce aproape sigur la riposta cum că asemenea acțiuni sunt islamofobe, antidemocratice și la o apropiere și mai mare a acestei dispore de regimul Erdogan.
sursa:https://www.cotidianul.ro/cum-se-foloseste-diaspora-nu-doar-pentru-a-ramane-la-putere/