s
„Aparținem unei civilizații europene de mare anvergură pe care trebuie s-o cunoaștem și s-o studiem, nu s-o ignorăm și s-o disprețuim” spune Președintele Academiei Române, Ioan-Aurel Pop, într-un interviu pentru Q Magazine.
Se vorbește deseori despre „Evul Mediu întunecat” în care Biserica Ortodoxă a rămas ancorată. Ce a însemnat Evul Mediu în Europa și în spațiul românesc, precum și la rolul jucat de Biserică în această perioadă.
Cam de la Renaștere încoace, ne-am obișnuit să tratăm Evul Mediu cu dispreț, dar și cu multă superficialitate. Cine nu a auzit expresii de genul „barbarie medievală”, „întuneric medieval”, „comportament ca-n Evul Mediu”? Disprețul se conține chiar în nume. Cei doi termeni alăturați înseamnă „perioada mijlocie”, în sensul unei paranteze neinteresante, neimportante și chiar jenante, situate între luminoasa Antichitate clasică (greco-romană), care a oferit modelul sau idealul de cultură și civilizație, pe de o parte, și Renaștere, care s-a străduit să reînvie cât mai bine acest model antic, pe de altă parte.
„Reînvierea” a însemnat, de fapt, copiere sau imitație, iar atunci când a fost depășită și abandonată, se trecea treptat spre cultura modernă. Deoarece artiștii, savanții, literații din secolele V-XIV – adică oamenii de cultură sau creatorii medievali –, cu foarte rare excepții, nu au imitat operele clasicismului greco-latin, au fost tratați cu dispreț, cu desconsiderare și au fost ignorați multă vreme, ei și operele lor.
Firește, o biserică gotică nu seamănă cu un templu grecesc, dar nu pentru că oamenii din Evul Mediu nu știau să facă temple, cum s-a crezut o vreme, ci pentru că nu-i interesa acest lucru, pentru că aveau o altă sensibilitate, o altă concepție despre divinitate și despre creație. Ideea că între „lumea veche” și „lumea nouă” – imitație a celei vechi – se interpune una „mijlocie”, fără nicio personalitate, una întunecată, nepotrivită, ca un fel de accident al istoriei, s-a insinuat în unele scrieri, pentru ca apoi să se generalizeze.
Această concepție a acționat în timp ca o sentință, ca un sigiliu aplicat cu forța și imposibil de îndepărtat.
Lumea modernă, mai ales prin Marea Revoluție Franceză, a aruncat un oprobriu greu, apăsător, pe care romantismul a încercat, fără prea mare succes, să-l îndepărteze, poate și fiindcă a alunecat spre o imagine idealizată a Evului Mediu, din care proveneau doar ruine fascinante, cavaleri în turnir, onoare cavalerească, romane galante (l’amour courtois) sau poezii ale trubadurilor.
De aceea, în ciuda lucrărilor foarte serioase ale istoricilor (din ultimul secol, de exemplu), în opinia publică a rămas o imagine superficială și deformată a Evului Mediu, în care ar fi trăit oameni stângaci și neîndemânatici, aspri și ignoranți, animați de barbarie, supuși unei crunte asupriri a feudalilor, perioadă în care o mână de aristocrați (dacă nu doar regele) decideau totul, în care unele femei erau considerate bune numai spre a fi lăudate în poezie, iar altele numai spre perpetuarea speciei, în care Biserica era atotputernică și îi ardea pe rug, prin intermediul Inchiziției, pe cei incomozi etc.
Este, totuși, evident astăzi că unele dintre aceste clișee au fost abolite, dar în prea mică măsură…
Exact. Foarte puțină lume știe, de exemplu, câte inovații a adus omenirii Evul Mediu, de la cartea manuscrisă, numită codice (în antichitate erau rulouri, numite volumina, un fel de suluri), până la notele gamei muzicale și la muzica fondată pe ritm!
Evul Mediu, judecat prin prisma idealurilor moderne de democrație, libertate, egalitate, drepturi ale minorităților etc., nu are nicio relevanță. Orice epocă trebuie apreciată în funcție de propriile realități și principii. Principiile Evului Mediu sunt credința, supunerea, ierarhia, privilegiul, onoarea cavalerească, munca tăcută, anonimatul etc.
Nimic nu poate fi înțeles din Evul Mediu, dacă nu conștientizăm atașamentul nețărmurit al acelor oameni (în Europa) față de credința creștină și față de Biserică. Dacă judec omul medieval prin prisma abilității omului contemporan de a lucra la computer, atunci, firește, medievalul devine un primitiv.
Dar câte abilități aveau oamenii de la anul 1000 (să zicem) pe care noi le-am pierdut?!
SURSE DE ÎNȚELEPCIUNE
Știm că Biserica a avut, în primul rând, un rol moral-religios în viața românilor, dar, în același timp, și unul cultural. Ce aspecte legate de activitatea culturală care a prins viață pe lângă vechile noastre mănăstiri ați evidenția?
Biserica a fost peste tot în Europa medievală „patroana” culturii. Nicio activitate culturală majoră nu se desfășura în afara Bisericii, fără oblăduirea ei. Chiar universitățile din Occident au fost creația Bisericii și a credinței. La noi, în lumea de tradiție bizantină și bizantino-slavă, în condițiile relației speciale și a simbiozei dintre puterea laică și cea religioasă, în sânul bisericilor și mănăstirilor, s-au născut cartea manuscrisă, miniatura de carte, broderia, școala, educația organizată, arhivele, bibliotecile, scrisul în românește, literatura teologică, juridică, beletristică, filosofică etc. Instruirea copiilor, învățarea buchilor, cititul și scrisul la noi nu au fost „inventate” și susținute de la început de stat, ci de biserică. Viețile sfinților, povestite simplu și pe înțelesul tuturor, au devenit adevărate pilde de viață și surse de înțelepciune, iar icoanele și frescele au ajuns să fie ilustrarea pentru popor a Cărții Sfinte, pe care puțini o puteau citi direct în acele vremuri.
După căderea Bizanțului domnitorii noștri au considerat că e de datoria lor să ducă mai departe spiritualitatea, cultura și tradiția bizantină. Considerați că apartenența românilor la civilizația Bizanțului a fost o catastrofă națională, așa cum sugerează unii istorici?
Apartenența românilor la civilizația bizantină este o realitate și de aici trebuie să plecăm. Istoricii de profesie nu au voie – nu le permite deontologia – să se lanseze în speculații de genul „ce ar fi fost dacă nu ar fi fost…” (despre un fenomen, fapt, proces). Românii sunt, mai întâi, răsăriteni (în cadrul Europei clasice) prin geografie, nu prin istorie, adică prin locul în care sunt așezați de soartă. Trebuie știut că numele de Imperiul Bizantin este o ficțiune, o convenție a istoricilor, stabilită cam din secolul al XVII-lea încoace.
Numele oficial al statului statornicit de împăratul Constantin cel Mare cu centrul la Noua Romă la anul 330 a fost, până la căderea Constantinopolului de la 1453, acela de „Imperiul Roman”. Din punct de vedere legal, statul roman decăzut în vest a continuat să existe în est, chiar și după fondarea Imperiului Carolingian și apoi Ottonian. Ambele nu mai erau sub aspect etnic romane (unul era grec și altul german), dar duceau mai departe ideea romanității. Singurul popor din est care a continuat în chip vizibil tradiția romană și sub aspect etnic a fost poporul român. Acest fapt s-a întâmplat sub oblăduirea Bizanțului și apoi s-a perpetuat prin „Bizanțul după Bizanț”.
Cum să poată fi o astfel de realitate generoasă „catastrofă națională”? Faptul că civilizația aceasta a Imperiului Roman din răsărit nu a reușit să se mențină drept civilizație-model (de succes) a Europei – cum a fost pentru câteva secole atunci când Occidentul era „barbar” și „barbarizat” – este o cu totul altă chestiune.
Noi, însă, locului ne ținem: aparținem unei civilizații europene de mare anvergură pe care trebuie s-o cunoaștem și s-o studiem, nu s-o ignorăm și s-o disprețuim.
Nu știm cum ar fi fost, dacă eram occidentali, dar știm ce soartă ne-a fost hărăzită aici, în sud-estul Europei și nu avem dreptul s-o hulim, ci să-i facem față cu demnitate.
Pe lângă vechile noastre mănăstiri au apărut bolnițele sau micile spitale de întrajutorare a celor bolnavi și neputincioși. Mitropolitul Anastasie Crimca, de exemplu, în anul 1619 a înființat un spital la Suceava, acesta fiind primul spital atestat documentar într-un oraș la noi în țară. Care este rolul pe care l-a avut Biserica în domeniul filantropiei în spațiul românesc? Știm că numai în pandemia Covid-19, Biserica Ortodoxă a făcut donații de peste 4 milioane de euro.
Pentru o biserică creștină tradițională, ajutorarea semenilor aflați în nevoie, bolnavi, bătrâni, neputincioși, sărmani, face parte din esența misiunii sale pe acest pământ.
Biserica, „mireasa lui Iisus”, a ocrotit întotdeauna oamenii. Primul spital „modern” din România l-a făcut tot Biserica, prin mitropolitul Anastasie Crimca, la 1619. Spitalul Colțea din București, fondat la începutul anilor 1700, era în curtea mănăstirii omonime, construite de familia Cantacuzino.
Toate sau aproape toate spitalele de tradiție au nume de sfinți veghetori și patroni, nu numai pentru că sfinții erau protectorii bolnavilor, dar și pentru că Biserica a jucat rolul esențial sau un anumit rol în fondarea și funcționarea lor. Dar, dincolo de spitale, Biserica a vegheat mereu la ajutorarea săracilor, la adăpostirea celor rămași ai nimănui, la ocrotirea și școlarizarea copiilor.
Fondatorul învățământului în limba română de la „Sfântul Sava”,considerat și părintele Politehnicii bucureștene, ardeleanul Gheorghe Lazăr, era arhidiacon și misiunea și-a îndeplinit-o pe un teren al Bisericii Țării Românești.
Evident, Biserica Ortodoxă Română mai are multe de făcut pe tărâmul filantropiei. Cel care neagă cele făcute și cele care se fac sub ochii noștri este pus pe rele, e mânat de ură, nu de iubire.
POPOARELE OCCIDENTALE NU FAC LA FEL
Ați pledat public pentru redeschiderea bisericilor, parte a măsurilor de relaxare în pandemie, fapt pentru care ați fost pus la zid de o parte a opiniei publice din România. Este anacronic să crezi în Dumnezeu și să mergi la biserică în veacul XXI?
Sunt țări – mai ales cele nordice – unde bisericile sunt mai întotdeauna închise, fiindcă nu le trece nimeni pragul.
La recensămintele din aceste țări, dacă 20-30% din populație se declară creștină, este mult.
Chiar în apropierea noastră, Cehia, conform recensământului din 2011, are peste 79% din populație atee, agnostică, fără religie etc. În aceste țări, închiderea bisericilor, din varii motive, nu înseamnă nimic, fiindcă ele sunt oricum ca și inexistente.
România este și ea o țară europeană, moștenitoare a civilizației și culturii greco-latine, face parte din organisme europene și mondiale – ca Norvegia, Suedia sau Cehia – dar nu este întocmai ca ele. Una dintre cele mai izbitoare deosebiri se vede în domeniul religios.
Conform recensământului din 2011, 86,45% din populația României s-a declarat ca fiind de confesiune creștină ortodoxă. Ceilalți cetățeni români s-au declarat creștini de alte confesiuni: romano-catolici, protestanți, penticostali, uniți cu Roma, baptiști etc. Astfel, populația creștină din România reprezintă 99,5% din totalul populației țării.
Trebuie, însă, să fim convinși că nu acesta este adevărul, pentru că, dacă 99% dintre cetățenii români ar fi cu adevărat creștini și ar aplica preceptele creștine, România ar fi o țară edenică. Și nu este cazul!
Românii se declară religioși și creștini, dar nu sunt cu toții practicanți și nu respectă, în aceeași măsură în care declară, canoanele, posturile, sărbătorile etc. Unii români se duc la biserică doar de Crăciun și de Paști. Dar mai sunt și alte chestiuni care-i individualizează pe români față de alții, chiar față de alți creștini.
Să enumerăm câteva: românii se cunună religios, se închină în biserici, își botează copiii, se mărturisesc, practică cultul morților etc. Românii își sfințesc casele, mașinile, alte bunuri și chiar animalele; țin mai multe sărbători de peste an decât alții; își urează de ziua numelui „La mulți ani!”, iar ziua aceasta celebrează câte un sfânt din calendarul creștin; își mai spun, când se întâlnesc și când se despart, „Doamne ajută!”, „Dă-ne, Doamne, bine!”; când află de un deces, spun și scriu „Dumnezeu să-l ierte!” etc.
Se poate obiecta că nu este vorba aici despre chestiuni de esență, dar, indiferent dacă sunt sau nu, ele jalonează viețile oamenilor. Și încă ceva: mulți români – după un obicei de când e lumea – își fac cruce când trec pe lângă biserică, înalță ochii și gândul către Domnul.
Așa au învățat de la părinți și de la moși, ca „să fie primit”, ca să fie sufletul împăcat. Mulți români știu să asculte smeriți o priceasnă, să cânte mai multe colinde decât alții, să spună cu smerenie „Hristos a înviat!”, să facă „veșnica pomenire” a morților, să plângă, seara, la lumina candelei, după morții și viii lor, aflați departe, prea departe. Nu am văzut popoare occidentale să facă la fel.
Firește, față de cele evocate mai sus, sunt o mulțime de contraargumente și se pot aduce obiecții. Unele vor fi cu bună-credință, altele nu.
Rânduri-rânduri, seculariștii, „progresiștii”, ateii, anticlericalii, agnosticii, neomarxiștii etc. le exhibă mereu – câteodată rațional și cuminte, alteori în mod agresiv, intolerant și jignitor.
Intenționat nu vreau să amintesc acum despre mojicia unor români, despre blestemele și înjurăturile lor legate de Dumnezeu și de sfinți, de credință și de biserică. Nu vreau să dezvolt aici nici aspecte privind formalismul românilor, felul lor de a imita, dorința de a face exact invers decât se cere de către autorități etc.
Se va spune, din nou, că românii sunt înapoiați, că au rămas „în plin Ev Mediu”, că trăiesc prin eresuri și superstiții, că pun ritul înaintea dogmei, că nu și-au raționalizat credința și trăirile religioase etc. Le știu și le văd pe toate acestea, dar cine deține monopolul adevărului? Cine poate să certifice că drumul Occidentului, în privința credinței, este cel infailibil, că numai acest drum laicizant garantează succesul, prosperitatea socială, morală, spirituală?
Mi se va spune și că Biserica Ortodoxă nu are întotdeauna și peste tot cei mai potriviți preoți și ierarhi, că nici ei, clericii, nu știu constant să conducă bine turma, că fac ceremonii prea dese și prea lungi și că numai guvernanții laici decid în timpul stării de urgență.
Este drept! Și ierarhii, și preoții sunt oameni, iar om fără greșeală nu există. Se poate ca nu toți slujitorii bisericii au înțeles cum să se poarte impecabil în aceste timpuri grele. Numai că societatea nu este un mecanism fără suflet și fără sentimente, iar deciziile trebuie pliate după lume, după felul românilor de a percepe viața și moartea, de a înțelege relația cu autoritatea constituită.
Nu sunt oamenii chemați – oricât de grozavi ar fi ei – să decreteze că biserica şi credința sunt rele. Critica Bisericii se poate face în orice societate democratică, dar nu pornind de la principii malefice și nu cu „mânie proletară”, ca pe vremuri.
Astăzi apar anumiți indivizi, cu fețe congestionate și cu voci tunătoare, care nu critică, ci înfierează, condamnă, varsă venin…
Așa este. De două milenii anumite forțe se străduiesc să combată creștinismul, iar acesta iese mereu mai puternic din aceste confruntări. Se poate ca, statistic vorbind, românii să nu mai fie la fel de cucernici ca odinioară, se poate să mai fie unii care opun vehement știința și religia (cum o făcea la noi ateismul comunist), se poate să mai fie indivizi și grupuri care să admire necondiționat civilizația Occidentului laicizat și amenințat de fundamentalism, dar, dincolo de toate acestea, îi contrazice realitatea.
Nu sunt viitorolog și nu știu ce vor aduce deceniile și secolele următoare, dar constat ceea ce se întâmplă azi. Iar astăzi, românii cu preoții și cu praporii în frunte au reușit să scape de dictatură și speră într-un viitor mai bun, prin întărirea lor întru credință și prin încrederea în Biserică.
De aceea, persoanele și instituțiile cu rol de conducere în societate trebuie să pornească de la această premisă când iau decizii care îi privesc pe români și care se referă la România.
