8.29.2020

Dictatul Ribbentrop-Ciano, Transilvania și relațiile româno-ungare - 30 august 1940

 


Istoria consemnează, pentru ziua de 30 august 1940, și decizia-dictat de la Palatul Belvedere, din Viena, a trimișilor lui Hitler și Mussolini, miniștrii de externe Ribbentrop și Ciano. Atunci s-a comunicat oficial reprezentanților guvernelor României (ministrul Afacerilor Străine, Mihail Manoilescu) și Ungariei (ministrul de externe Csaky Istvan) „soluția” Germaniei și Italiei în ceea ce privea disputa legată de Transilvania. Aceasta a constat în divizarea Transilvaniei, partea de Nord-Vest atribuind-o Ungariei (42. 243 km2, cu 2. 612. 102 locuitori, din care peste jumătate erau etnici români), sudul provinciei rămânând la statul român. Respectiva decizie, care se înscria în acțiunea Puterilor Axei de reconfigurare a continentului european, a nemulțumit profund România, nu a satisfăcut pretențiile Ungariei, dar a aranjat interesele strategico-militare și economice ale celui de-al Treilea Reich. Ribbentrop și Ciano au fost convinși că prin amenințarea puterii statelor Axei au statuat o situație regională care asigura liniștea și folosirea resurselor României și Ungariei în scopurile lor strategice. Ungaria, situându-se de partea Puterilor revizioniste, a urmărit eliminarea Tratatului de la Trianon și a întregului sistem de la Versailles.

Anul 1940 a găsit statul român într-o stare foarte gravă internă și internațională. Deceniul de domnie al regelui Carol al II-lea a slăbit instituțiile administrative și a bulversat regimul politic partidist care încerca să constituie un sistem democratic mai înaintat, conform Constituției din 1923. Iar perioada 1938-1940 a distrus și acea alcătuire fragilă de democrație și stat funcțional, monarhul preferând să guverneze el însuși, prin intermediul unor guverne compuse din loialiști fără pricepere în treburile publice, persoane corupte și cu o moralitate îndoilenică. Ceea ce a contribuit la defetismul și căderea totală a statului român în fața ultimatumurilor din Est, Vest și Sud când au fost pierdute Basarabia și Bucovina de Nord, Transilvania de Nord și Cadrilaterul. Iar cedarea de la Viena (30 august 1940) a generat și o foarte puternică criză politică și de stat la București, în 5 septembrie plecând guvernul Gigurtu și fiind chemat la guvernare generalul Ion Antonescu. În 6 septembrie, a abdicat și regele Carol al II-lea. Exact în acele zile și-a început intrarea în teritoriul transilvănean cedat armata ungară, administrația și unitățile armatei române retrăgându-se în grabă.

Regentul Horthy Miklos și asociații lui politici au conceput încadrarea Transilvaniei de Nord în statul ungar ca o „recucerire” arpadiană a teritoriului Coroanei Sf. Ștefan, printr-o ocupare militară, folosind tehnici și instrumente ale operațiunilor de război (la fel a procedat și când a primit de la Hitler parte din teritoriul Slovaciei, urmare a primului dictat de la Viena, 2 noiembrie 1938). Sub camuflajul unei așa-zise „morale creștine”, autoritățile horthyste au procedat nu la o misiune apostolică”, pe care oricum Vaticanul nu o recunoștea statului ungar, ci la cele mai barbare metode, inclusiv asasinatul în masă, pentru a-și impune puterea în Transilvania de Nord și, desigur, pentru a elimina elementul românesc majoritar din acea parte a provinciei. Acel atavism comportamental, probabil inspirat și de contagiunea unor lideri unguri cu tehnicile naziste, precum generalul Henrik Werth, șeful Marelui Stat Major al armatei ungare și unul dintre cei mai apropiați colaboratori ai lui Horthy, nu a avut menirea de a liniști spiritele și așa destul de agitate ale românilor și maghiarilor din Transilvania. Dimpotrivă. Budapesta a profitat și de faptul că la București era o degringoladă totală a guvernării, iar statul român nu avea capacitatea de reacție și apărare a românilor transilvăneni care se vedeau total abandonați unui ocupant cu apucături ce au surprins pe toată lumea.

În cadrul comisiei mixte româno-ungare care trebuia să examineze diferite probleme rezultate din aplicarea dictatului de la Viena, chiar la sfârșitul perioadei de ocupare a Transilvaniei de Nord, în 14 sept. 1940, la Budapesta, delegații României au încercat să introducă pe agenda de lucru și chestiunea asasinatelor în masă din zona cedată Ungariei, desigur pentru a se opri teroarea și pierderile de vieți omenești. Delagația ungară, cum arată un raport diplomatic din acea vreme, la început s-a eschivat și apoi a refuzat a discuta acest subiect. Între timp, agresiunile la adresa populației românești continuau a lua proporții. În a doua jumătate a lunii septembrie 1940 au mai fost câteva încercări de a determina guvernul ungar să oprească suita de abuzuri în Transilvania de Nord, dar tot fără rezultate pozitive. Ca urmare, de la începutul lunii octombrie 1940, Bucureștii s-au hotărât să acționeze diplomatic la Berlin și Roma, solicitându-se ca o comisie germano-italiană, reprezentând „arbitrii” de la Viena, să cerceteze situația creată în Transilvania prin dictatul lui Ribbentrop și Ciano. Astfel, la mijlocul lunii octombrie 1940, a fost constituită Comisia mixtă germano-italiană, condusă de doi diplomați cu rang de ministru, Altenburg-din partea guvernului Germaniei, contele Rogeri-reprezentând guvernul lui Mussolini. Comisia Altenburg-Rogeri a primit misiunea de a examina la fața locului, în cele două părți ale Transilvaniei, plângerile guvernelor României și Ungariei. În fapt, adevăratul scop al acestei comisii mixte germano-italiene era de a liniști spiritele în Transilvania, la Budapesta și București, pentru a demonstra că soluția decisă la Viena, în 30 august 1940, de Ribbentrop și Ciano era adecvată.

Comisia Altenburg-Rogeri a călătorit în Transilvania, între 17-27 octombrie 1940, iar la 29 octombrie s-a deplasat la Viena pentru întocmirea raportului către Ribbentrop și Ciano. Constatările celor doi diplomați au fost oripilante și chiar contele Rogeri, care avea ordin special să susțină punctul de vedere al Ungariei, a trebuit să recunoască faptul că românii și maghiarii din Translivania post-dictatul de la Viena au fost supuși unui regim foarte dificil de viață, iar românii din Transilvania de Nord unei acțiuni de exterminare. Raportul factual a fost finalizat la sfârșitul lunii noiembrie, fiind predat miniștrilor de externe ai Reichului și Italiei. În primele zile ale lunii decembrie 1940, documentul a fost trimis șefilor Legațiilor germane și italiene din București și Budapesta doar sub forma unui extras-sinteză, însoțit de o listă cu șapte recomandări, pentru a fi înmânat guvernelor României și Ungariei. Concluzia generală a Raportului Altenburg-Rogeri, după cum se poate vedea și din documentul pe care-l reproducem după volumul Dictatul de la Viena, Transilvania și relațiile româno-ungare (1940-1944), recent publicat la editura Școala Ardeleană, a fost următoareaComisiunea constată, pe baza rezultatelor găsite, că partea ungurească poartă o vină mai mare decât cea românească. Concludentă pentru această hotărâre au fost omorurile în masă comise de către Unguri”.

Situația românilor și maghiarilor din Transilvania a continuat să fie foarte grea și după ce Comisia Altenburg-Rogeri și-a prezentat raportul și recomandările. Autoritățile de la Budapesta au fost chiar nemulțumite de „impresia generală” comunicată prin documentul menționat. Drept urmare, în primele luni ale anului 1942, guvernul ungar a pregătit o acțiune diplomatică și propagandistică la Roma și Berlin, urmărind a convinge liderii Germaniei și Italiei să accepte aspirația Budapestei de a prelua toată Transilvania. Așa a rezultat încă o comisie mixtă germano-italiană, numită Comisia Hencke-Rogeri, care a investigat problema rechizițiilor agricole și situația generală din Translivania, în vara și toamna anului 1942, prezentându-și raportul și recomandările la începutul lunii martie 1943 (detalii găsiți în volumul amintit). Doar că, de data aceasta, Germania și Italia au fost atât de deranjate că soluția lor de la Viena (30 august 1940) nu funcționa, încât și-au propus să determine guvernele României și Ungariei să accepte un adevărat protectorat german asupra Transilvaniei, sub forma unei Comisii permanente de Delegați Speciali, cu sediul la Viena și comisii mixte germano-italiene în mai multe orașe transilvănene. Mersul războiului defavorabil Puterilor Axei și reticența guvernelor de la București și Budapesta nu a făcut posibilă aplicarea unui astfel de proiect germano-italian. Dar a fost în măsură a înrăutăți și mai mult relațiile româno-ungare, inspirând și colaboratorii lui Stalin să trateze Transilvania ca un posibil teritoriu de compensație, la sfârșitul celui de-al doilea război mondial, pornind tot de la concepțiile imperialiste și interesele de Mare Putere.

Aviz acelor lideri politici din zilele noastre dispuși la jocuri cu strigoii trecutului sau a repeta greșelile din Istorie! Se plătesc scump, iar zona noastră o știe cel mai bine. În urmă cu 80 de ani, prin dictatul de la Viena, experiența Transilvaniei și a raporturilor româno-ungare au oferit o astfel de mărturie dramatică.

D O C U M E N T: Raportul Comisiei Altenburg-Rogeri, 31 oct. 1940 (extras)

COPIE

Pol. IV. 3432 g.

Extras din raportul final al Comisiunei de anchetă

italo-germană trimisă în Ungaria și România

I. Scopul Comisiunei

La dorința Guvernelor Regale Român și Ungar, Guvernul Reichului și Guvernul Regal italian au decis să trimită o Comisiune de anchetă italo-germană în România și Ungaria. Scopul Comisiunei consta în a ancheta învinuirile ridicate reciproc din partea Românilor și a Ungurilor relativ la atrocitățile și expulzările în massă etc. Comisiunea urma să se limiteze la această misiune și să comunice raportul exclusiv Guvernului german și celui Regal italian. Față de forurile român și ungar nu trebuia să se dea o sentință în decursul anchetei. Pentru îndeplinirea misiunei lor s-a acordat de către Guvernele Regale Român și Ungar drepturi extrateritoriale membrilor Comisiunei în tot timpul șederii lor în Statele respective. Ambele Guverne s-au declarat dispuse, pe de altă parte, să pună la dispoziția Comisiunei toate documentele necesare și să-i permită să audieze personalități din populație, precum și să autorizeze persoanele oficiale să dea Comisiunei toate lămuririle dorite.

II. Compunerea Comisiunei

Din partea Germaniei:

Ministrul Dr. ALTENBURG

L. S. Dr. WOLFF

SS UNTERSTURMFÜHRER MULLENBACH

1 interpret

1 copist

Din partea Italiei:

Ministrul Conte ROGERI

L. S. Contele PIGNATTI

La București s-a alăturat Delegațiunei germane și Maiorul de aviație Dehmel, Președintele Comisiunei de anchetă militară germano-italiană. Întrucât a fost necesar s-au pus la dispoziția Comisiunei de către reprezentanțele germane în Ungaria și România personal ajutător.

III. Delegații Guvernelor Regale Român și Ungar

În urma unei sugestiuni a Guvernului Regal Român, au fost desemnați pe lângă Comisiune, atât din partea acestuia, cât și din partea Guvernului Regal Ungar, Delegații care nu erau membri ai Comisiunei, totuși trebuiau să stea la dispoziția acesteia pentru consultare. Ei au însoțit permanent Comisiunea, nu luau însă parte la audieri.

Din partea României a fost delegat: Ministrul Davidescu

Din partea Ungariei: Consilierul de Legațiune Ujvari.

Lucrările delegaților au fost, după necesitate, susținute pe propriul teritoriu prin alte personalități oficiale. Acestea au fost din partea României: șeful Presei românești A. Randa și Căpi-tanul Popescu; din partea Ungariei adjutantul de Stat Major ungar, Maiorul Rakolozay.

IV. Itinerarul Comisiunei

Delegațiile germană și italiană s-au întâlnit la Budapesta Marți, 15 Octombrie. Comisiunea a fost prezentată aici Ministrului Afacerilor Străine ungar, de către Miniștrii Plenipotențiari german și italian, a plecat la 16 Octombrie cu un avion special la București, a fost prezentată acolo Ministrului Afacerilor Străine român de către Miniștrii Plenipotențiari italian și german și a început apoi drumul de la Brașov spre Vest pe noua linie de frontieră între România și Ungaria, fixată prin hotărârea arbitrală de la Viena din 30 August, până la Arad, unde a ajuns la 27 Octombrie. La 28 a urmat înapoierea Delegațiunei prin Budapesta la Viena, unde s-a început redactarea raportului final al Comisiunei.

Automobilele necesare pentru transportul Comisiunei au fost puse la dispoziție de Guvernul român de la București până la Cluj, iar de la Cluj până la Viena de către Guvernul ungar. Comisiunea a străbătut, în intervalul de la 17-29 Octombrie, 3157 km de drumuri de deal și de șes, câteodată din cele mai proaste.

V. Bazele pentru lucrările Comisiunei

Baza pentru lucrările Comisiunei era alcătuită din documentele procurate de Guvernele ungar și român. Pentru rest, audierile curente furnizau Comisiunei zilnic material nou.

VI. Desfășurarea lucrărilor tehnice ale Comisiunei

Având în vedere marea cantitate de material înaintat de ambele părți, Comisiunea a trebuit să se limiteze la verificarea acuzațiunilor celor mai importante și a cazurilor celor mai grave. Ea a reușit în acest cadru să constate, în cursul călătoriei, toate cazurile indicate din partea Românilor și Ungurilor, respectiv să procedeze la anchetarea lor. Comisiunea, în intervalul de la 18-19 Octombrie, a audiat mai mult de 600 de persoane particulare și oficiale. Unde împrejurările indicau ca necesar au fost vizitate închisori, lagăre de concentrare și de refugiați și s-a examinat cazarea internaților. Pentru examinarea maltrataților s-a recurs în repetate rânduri la medici. S-a examinat în timpul anchetelor, într-o măsură care nu se mai poate preciza, actele de instrucție judiciară și polițienească, listele de deținuți, buletinele de populație, listele de decese, rapoartele de autopsie medico-legale și procesele-verbale oficiale de verificare. Buna-credință a martorilor produși a fost verificată pe cât împrejurările locale o permiteau, prin descinderi la fața locului.

VII. Obiectul Anchetei Comisiunei

Faptele asupra cărora trebuiau să se extindă, conform ord. primit, lucrările Comisiunei au fost:

1. acuzările reciproce de atrocități;

2. problema expulzaților și refugiaților;

Atrocitățile, la rândul lor, se pot împărți în:

a. maltratări

b. omoruri individuale

c. omoruri în massă

Maltratări s-au comis de către ambele părți în toată regiunea vizitată de Comisiune, la Nord și la Sud de noua linie de frontieră. Același lucru s-a întâmplat și cu privire la omorurile individuale, cu toate că, trebuie constatat, acestea au fost mai frecvente în regiunea Turda, Cluj și Târgu Mureș. Omorurile în massă au avut loc în regiunile păduroase și muntoase ale județelor Cluj și Someș.

Problema expulzaților și refugiaților se împarte în:

a. persoanele refugiate, respectiv expulzate, din România spre Ungaria;

b. persoanele refugiate, respectiv expulzate, din Ungaria spre România.

Două chestiuni merită aci o atenție deosebită:

1. Expulzarea păturei conducătoare românești din ținutul revenit Ungariei;

2. Expulzarea coloniștilor români din ținutul revenit Ungariei.

Problema expulzaților și refugiaților este bineînțeles acută în întreaga regiune, de ambele părți a nouii linii de frontieră. Este însă mai frecventă în regiunea din jurul Brașovului, Oradiei, Satului Mare, Aradului și Timișoarei.

VIII. Învinuirile reciproce de atrocități

Pentru judecarea rezultatelor obținute de Comisiunea de anchetă trebuie considerat că bătăile și maltratările la populațiunile rurale ungară și română, care conviețuiesc de secole în Transilvania, nu constituie nimic neobișnuit. Totuși, după sentința arbitrală s-a ajuns în această privință de ambele părți la excese care nu mai pot fi privite ca fiind tradiționale. În această privință Comisiunea, pe baza audierilor de martori și a examinării a numeroși maltratați, a ajuns unanim la convingerea că de ambele părți s-au comis grave maltratări asupra persoanelor, maltratări la care au luat parte nu numai persoane civile dar și jandarmeria și armata; că totuși, la o cântărire a cazurilor, în ceea ce privește atât amploarea cât și gradul exceselor, partea ungară este proporțional mai greu încărcată.

IX. Omorurile individuale

Omorurile individuale au fost comise de Români, mai cu seamă în ultimele zile înaintea evacuării de către armata română. În cazurile izolate și de jandarmi și persoane particulare române. Comisiunea avea impresia că aproape toate cazurile ce se puteau pune în sarcina Românilor, din partea Ungurilor, au fost comunicate și deci au putut fi examinate. Numărul omorurilor individuale puse de Români în sarcina Ungurilor pare să fie mai mare. În timp ce o discriminare a personalităților ungare omorâte de Români nu este aparentă, omorurile comise de Unguri asupra Românilor arată că au căzut victimă personalități marcante care au jucat un rol în acele regiuni în timpul stăpânirei românești și probabil au devenit astfel odioase; preoți, învățători, jandarmi, polițiști și agenți secreți. Din partea ungară aceasta se explică prin faptul că ura, acumulată în ultimii 20 de ani de stăpânire românească contra acestor persoane, a ajuns la descărcare.

X. Omorurile în massă

Comisiunea a acordat o atenție deosebită omorurilor în massă puse de Români pe seama Ungurilor precum și lămurirei substratului lor, deoarece la aceste acțiuni a luat parte armata ungară.

Faptele s-au desfășurat în regiunea păduroasă a județelor Cluj și Someș, a cărei populațiune este în majoritate românească. Pentru aprecierea faptelor, par esențiale și următoarele: Trupele ungare aveau informațiuni că la intrarea lor în aceste regiuni se organiza în populație rezistența împotriva acestor trupe. Deci armata ungară, care intra în această regiune, avea cu siguranță voința să întâmpine hotărât orice rebeliune din partea populației. În legătură cu aceasta se poate arăta că în convențiunea de evacuare româno-ungară Guvernul român se obligase ca, înainte de intrarea trupelor ungare în regiunea dobândită, să strângă toate armele; cu toate acestea, conform documentelor furnizate Comisiunii de Guvernul ungar, s-au mai găsit și au fost strânse de trupele ungare două mitraliere, 497 puști de infanterie, 60 puști de vânătoare, 132 pistoale, 305 baionete, 13 săbii și cantități mari de munițiuni, grenade de mână și explozibile; după același izvor, trupele ungare au avut de înregistrat la intrarea lor zece morți și 34 răniți, prin atacuri pornite de populațiune. Trebuie relevat, referitor la aceste întâmplări asupra cărora se va intra acum în detaliu, că s-a afirmat din partea ungară că este vorba de fapte regretabile.

1. Ip

În noaptea de 13 spre 14 Septembrie, o parte din populațiunea românească a localității a fost scoasă de armata ungară din locuințe și nimicită. Numărul victimelor de la Ip este recunoscut chiar de unguri ca fiind de 155 persoane (bărbătești, femei și copii), adică aproape jumătate din populațiunea românească.

2. Trăsnea

În această localitate au fost omorâți, în amiaza zilei de 9 Septembrie, după precizări ungurești, 66 locuitori români, printre care și preotul român, iar aproximativ 22 gospodării au fost incendiate. Declarația Comandantului ungar că ordinul de a deschide focul a fost provocat de focuri de armă trase de populația românească, pare veridică. Chiar martori români au recunoscut că în localitate, pe când trupele ungare își stabiliseră acolo lagărul, ar fi căzut împușcături din dealurile vecine. În orice caz trebuie pusă la îndoială necesitatea de a ucide și femei și copii, în această acțiune de răzbunare, precum s-a întâmplat la Trăsnea.

3. Mureșenii de Câmpie

În noaptea de 23 spre 24 Septembrie a fost ucisă de soldații unguri, în localitate, familia preotului, a învățătorului și a dascălului, în total 11 persoane (bărbătești, femei și copii).

4. Zalău

În Zalău au fost scoși din casă și omorâți, în ziua de 7 Septembrie, de trupele ungare ce se aflau în trecere, locuitorii români din două case mărginașe. Cu acest prilej au fost omorâte 5 persoane. Prin audierea referitor la cazuri mai puțin importante, ca de pildă cel din Zalău, au ajuns la cunoștința Comisiunei un număr mai mare de alte cazuri, în care au fost omorâte 3, 5 sau mai multe persoane, ca la Sf. Gheorghe, Dragota, Marca, Cerezin, Huedin ș. a. În toate aceste cazuri justificarea pentru cele întâmplate a fost fie focuri trase asupra trupei ungare, fie posesiunea ilicită de arme. Dacă această justificare s-a putut aplica unuia sau altuia dintre cazuri, totuși, aceasta nu explică asprimea cu care s-a procedat împotriva femeilor și copiilor.

XI. Expulzările din partea Românilor

Conform comunicării oficiale ungare, numărul expulzaților și refugiaților din România până la încheierea lucrărilor Comisiunei a fost de 60. 000. Afirmația ungară că această cifră a fost atinsă exclusiv prin măsurile luate de Guvernul român, nu concordă cu constatările Comisiunei. Realitatea pare să fie mai degrabă că la aflarea știrii despre sentința arbitrală de la Viena s-a redeșteptat flacăra patriotismului printre ungurii din teritoriile ce rămâneau României, ceea ce a determinat mai cu seamă pe lucrătorii unguri, chelnerii, servitorii etc. să părăsească locurile lor în pripă, adeseori contra voinței patronilor lor. La aceasta a contribuit poate și ideea că în patria ungară posibilitățile de existență ar fi mai bune și deoarece s-au ivit în curând dificultăți din cauza aglomerării la obținerea de posturi în Ungaria, s-a căutat adesea a se învinge aceste dificultăți invocându-se răul tratament suferit din partea Românilor. Comisiunea are impresia că autoritățile române au creat câteodată o atmosferă care făcea pe mulți Unguri să socotească preferabilă plecarea. La acestea ar fi contribuit și dispozițiunile fostului Guvern român, date anumitor întreprinderi de armament, ca Ungurilor, care vor să părăsească țara, să nu li se facă dificultăți. Asupra acestei măsuri s-a revenit, după o informație oficială a actualului Guvern român, în urma schimbării regimului din București. Este exact că mai târziu, după ce din partea ungară s-au luat măsuri de represalii, s-a trecut la expulzări și din partea Românilor. După impresia Comisiunei și după anumite indicații ungare, absolut demne de încredere, din numărul de 60. 000 de expulzați ar fi aproximativ 60-70 % refugiați, spoliați de tot ce posedau.

XII. Expulzările din partea Ungurilor

Comisiunea este de părere să se recunoască Ungurilor buna-credință în afirmarea că majoritatea refugiaților unguri din România au fost forțați să plece, deoarece – după cum s-a arătat mai sus – depozițiile oamenilor în această privință au fost adesea falsificate din motive egoiste.

În ceea ce privește excluderea intelectualității române, este mai cu seamă caracteristică expulzarea a 100 de familii din Oradea.

În ceea ce privește problema coloniștilor români, chestiunea se prezintă astfel: la timpul său, Guvernul român, după punerea în aplicare a reformei agrare, a stabilit coloniști români – în majoritate ardeleni – în teritoriile dobândite prin tratatele de pace. Pământul care a devenit liber prin deposedarea vechilor proprietari unguri, a fost în genere împărțit gratuit și s-au acordat coloniștilor ușurări fiscale (10 ani fără impozite). Audierea coloniștilor români din diverse localități permite să se constate că prin organele locale oficiale ungare se exercită o presiune mai mult sau mai puțin puternică ca ei să părăsească țara.

Contrar asigurărilor date de Guvernele ungar și român cu prilejul instituirii Comisiunei, expulzările continuă încă din ambele părți. Acestui punct trebuie să i se acorde o atenție deosebită, deoarece se știe că prin hotărârile arbitrale din Viena, cetățenii ambelor State au dreptul, în caz de opțiune, să ia cu ei toată averea lor. Pare că se caută, atât din partea românească cât și din cea ungurească, ca prin expulzări, astfel cum au fost executate până acum, să se preîntâmpine pretențiunile optanților asupra dreptului de proprietate în ceea ce privește plecarea cu avutul lor.

XIII. Impresia generală

Comisiunea constată, pe baza rezultatelor găsite, că partea ungurească poartă o vină mai mare decât cea românească. Concludentă pentru această hotărâre au fost omorurile în masă comise de către Unguri.

XIV. Recomandări

Cu toate că misiunea Comisiunei era limitată exclusiv la cercetări și constatări, atât din partea guvernamentală ungară, cât și românească au fost luate în considerare, de comun acord cu Comisiunea, măsurile ce ar fi indicate să creeze în Transilvania o atmosferă pașnică. Cu acest prilej au fost preconizate din partea Ungurilor, înainte de toate, reglementarea cât mai neîntârziată a tuturor chestiunilor economice și de comunicație în suspensie, iar din partea Românilor s-a indicat ca necesar crearea unui statut minoritar româno-ungar. Pe de altă parte s-a exprimat adeseori îndoială dacă aceste două puteri ar fi în stare, fără intervenția Axei, să ajungă la un acord, pe cale de tratative, asupra chestiunilor în suspensie.

XV. Colaborarea în Comisiune

Detaliile de față ale raportului final înfățișează concepția unitară a Comisiunei, care în toate fazele lucrărilor a fost întotdeauna de părere unanimă și de aceea a și ajuns la concluzii comune asupra anchetelor. Nici o clipă nu s-au ivit divergențe de păreri în aprecierea împrejurărilor.

XVI. Activitatea delegaților

Delegarea câte unui reprezentant din partea Guvernelor Regale Ungar și Român pe lângă Comisiune s-a dovedit ca utilă, deoarece Domnii au stat în contact continuu cu Guvernele lor și au putut astfel informa și sfătui Comisiunea în lucrările ei.

Viena, în 31 Octombrie 1940

ss. Rogeri ss. Altenburg

 Arhiva M. A. E. , Fond 71 Transilvania, Vol. 123, f. 113-123


sursa:https://www.cotidianul.ro/dictatul-ribbentrop-ciano-transilvania-si-relatiile-romano