100 de ani de la semnarea Tratatului de la Paris (II) - (partea I o puteți găsi în postările din 31.10.2020 ”ADEVARURI ASCUNSE”)

 

Când s-a inaugurat Conferinţa de Pace de la Paris, în ianuarie 1919, administrarea autonomă a Basarabiei, stipulată în Actul Unirii din 27 martie 1918 (pe stilul vechi, oficial, la acea dată, atât în provincia alipită, cât şi în partea din România ce se mai găsea sub autoritatea guvernanţilor în refugiu la Iaşi, în timp ce tot sudul ţării, aflat sub ocupaţia Puterilor Centrale, trecuse forţat la calendarul gregorian), devenise inoperantă.

Pe 10 decembrie 1918 (s.n.), Sfatul Ţării (teoretic, dieta provinciei) se întrunise la Chişinău pentru ultima oară, în condiţii nestatutare, cu rostul de a renunţa la unirea condiţionată, deci de a se autodesfiinţa, fiind dizolvat de îndată prin decret-regal. Asta după ce, luni de zile, Consiliul Directorilor (teoretic, guvernul provinciei) fusese eclipsat în funcţia sa executivă de comisarul general al Basarabiei numit de guvernul de la Iaşi. Iniţial, această funcţie a fost atribuită scriitorului Duiliu Zamfirescu, iar mai apoi, generalului Arthur Văitoianu.

La momentul unirii, tot nordul provinciei – ţinutul Hotinului, având o populaţie predominant ucraineană, se afla sub ocupaţie austro-ungară, în timp ce în sud, în Bugeac şi pe Dunăre, unde era un adevărat mozaic etnic, erau dislocate unităţi militare germane. In condiţiile încheierii convenţiilor de armistiţiu cu Austro-Ungaria şi, respectiv, Germania, de la începutul lunii noiembrie 1918, ce au marcat prăbuşirea Puterilor Centrale, armata română, prezentă pe scară largă în tot restul Basarabiei din ianuarie 1918, la solicitarea Sfatului Ţării, şi-a extins controlul şi asupra acestor zone, operaţiune urmată de acţiuni insurgente, atât de sorginte naţionalistă ucraineană, cât şi de inspiraţie bolşevică.

Oricine ar fi trăit în acele vremuri în Basarabia, dar mai ales ţăranii români, înfloritoarele comunităţi de colonişti germani, bulgari sau găgăuzi din sud, ca şi sutele de mii de refugiaţi din Rusia cuprinsă de războiul civil, nu ar fi avut cum să nu salute intervenţia pacificatoare a trupelor române, în condiţiile în care teritoriul acesteia suportase exodul a peste un milion de soldaţi, mai mult sau mai puţin bolşevizaţi, în retragerea dezordonată de pe frontul românesc spre străfundurile Rusiei.

Cât despre numeroşii evrei din provincie, ei au fost scutiţi de toate mizeriile la care coreligionarii lor au fost supuşi dincolo de Nistru, în special în Podolia, ce a devenit câmp de bătălie între naţionaliştii ucraineni şi bandele bolşevice ori cele ale lui Denikin. Dar pentru denigratorii de atunci (şi până în zilele noastre) ai acţiunii de autodeterminare a poporului român din această fostă gubernie rusească, ce poate fi privită chiar şi pe baza principiilor proclamate, formal, la scara întregii Rusii de însuşi Lenin, în noiembrie 1917, nu a fost vorba decât de ocuparea şi anexarea Basarabiei de către moşierii români.

In schimb, în 1919 şi 1920, moşierii (în majoritate ruşi) din Basarabia, ale căror întinse latifundii erau supuse exproprierii în folosul milioanelor de ţărani mai săraci prin reforma agrară iniţiată de Sfatul Ţării şi legiferată de Statul Român, cărora li s-au alăturat mulţi reprezentanţi ai fostei administraţii ţariste, care nu vedeau în Basarabia decât ceea ce ea era de fapt – o colonie rusească, au exercitat o acţiune extrem de activă în cercurile conferinţei de pace, încercând să zădărnicească recunoaşterea unirii Basarabiei cu România de către marile Puteri Aliate. Situaţia era cu atât mai complexă, cu cât liderii acestor state nu pierdeau speranţa lichidării bolşevismului şi a acceptării unui nou guvern al Rusiei la masa tratativelor de pace.

Al.Vaida-Voevod, fruntaşul ardelean, şi generalul Al.Averescu, venerat ca erou de război, care au îndeplinit succesiv funcţia de preşedinte al Consiliului de Miniştri în perioada critică a negocierilor de la Paris vizând confirmarea unirii Basarabiei, au avut de făcut faţă unei conjuncturi internaţionale complexe, reuşind să nu se implice în acţiuni de anvergură dincolo de Nistru. In acelaşi timp, prin România a fost asigurată o parte consistentă a tranzitului de armament spre Polonia, în perioada în care lucrătorii portuari din Danzig, din motive de antipatie naţională, dar şi de simpatie proletară, au pus în pericol soarta Varşoviei în faţa Armatei Roşii, blocând acest tranzit. Totodată, la Paris, reprezentanţii celor Cinci Mari nu doreau să antagonizeze grupările alb-gardiste, ce mai luptau contra bolşevicilor în anumite zone şi care se grupaseră într-o reprezentanţă neoficială pe lângă conferinţă, oferindu-le, din când în când, în funcţie de mersul ostilităţilor, adeziunea la principiul păstrării integrităţii teritoriale a Rusiei, cu excepţia Poloniei şi a Finlandei.

Surprinzător, din perspectiva actuală, mai ales Statele Unite s-au opus cu obstinaţie oricărei secesiuni faţă de Rusia pe baza aplicării autodeterminării naţionale, ca şi cum nu acesta fusese pilonul de bază al Celor 14 Puncte ale declaraţiei preşedintelui Woodrow Wilson din ianuarie 1918, între care figura doar Polonia (al 13-lea). SUA au recunoscut cu greu independenţa Ţărilor Baltice, numai după ce acestea şi-au reglementat relaţia bilaterală cu Rusia, singură Armenia, pentru care se prefigurase un mandat american după dezlipirea din Imperiul Otoman a teritoriilor considerate până nu demult armene, avându-le alături, eventual, şi pe cele din fostul Imperiu Ţarist, bucurându-se în mod deosebit de atenţia diplomaţiei SUA.

Inverşunarea liderilor americani contra recunoaşterii unirii Basarabiei cu România (şi care avea să fie estompată doar după aproape un deceniu şi jumătate, indirect, atunci când Department of Labor, care avea sarcina supervizării politicii de imigrare în Statele Unite, a desfiinţat cota alocată Basarabiei, ce apărea distinct din 1924, pentru a o include în cea a noilor imigranţi admisibili din România) avea în vedere nu negarea realităţii etnice a provinciei, ce fusese confirmată inclusiv prin rapoartele unor experţi americani, ci, mai degrabă, inadmisibilitatea creării unui precedent. America era cu ochii bine aţintiţi asupra activităţilor japoneze din Extremul Orient al Rusiei, unde luptase, nu demult, şi un semnificativ contingent de soldaţi americani. In acelaşi timp, diverşi întreprinzători din SUA, continuau pe şest exploatarea minereurilor de metale preţioase din nordul Siberiei, inabordabil controlului guvernului de la Moscova, pe cont propriu, ca într-un no man’s land.

Senatul Statelor Unite a respins pentru a doua oară, în martie 1920, tratatul de pace cu Germania şi charta fondatoare a Ligii Naţiunilor inclusă în acesta (ca şi în toate tratatele succesive încheiate în cadrul Conferinţei de la Paris). In aceste condiţii, după semnarea, la Trianon, a păcii cu Ungaria, întrucât SUA nu se aflaseră în război cu Imperiul Otoman, iar interesul pentru mandatul armean, ce urma a fi acordat de Liga Naţiunilor, se cam stinsese (în pofida faptului că însuşi preşedintele Wilson semnase harta având trasată întinderea spre vest a viitoarei Armenii – document venerat până în zilele noastre de armenii de pretutindeni), prezenţa la conferinţă a Statelor Unite s-a redus doar la persoana ambasadorului SUA la Paris, H.C.Wallace, şi la grupul colaboratorilor săi apropiaţi.

Cele patru Mari Puteri Aliate (SUA fuseseră doar Asociat) au decis să finalizeze ele însele tratatul referitor la Basarabia, în ciuda opoziţiei americane, care insistase asupra unui plebiscit, aşa cum se mai hotărâse pentru anumite regiuni ale Europei, dar nicăieri la amploarea unui teritoriu atât de întins. Un alt deziderat în favoarea definitivării statutului Basarabiei îl constituia faptul că cei circa trei milioane de locuitori riscau să devină apatrizi. Conform unor date publicate la Chişinău, oraş în care la recensământul din decembrie 1930 aveau să fie consemnaţi circa 115.000 de locuitori, la sfârşitul anului 1920 se înregistrau peste 150.000 de refugiaţi din Rusia, în condiţiile în care guvernul bolşevic inaugura politica de restrângere a dreptului de cetăţenie pentru cei emigraţi recent din imperiul sovietic.

Pe acest fundal, diplomaţia română făcea o adevărată acrobaţie între interesele franceze şi cele britanice. La cererea Franţei, negocierile cu trimişii Moscovei de la Copenhaga au fost abandonate în primăvară, dar pasul decisiv spre satisfacerea intereselor României a fost făcut odată cu abandonarea de către armata română a malului stâng al Tisei şi retragerea spre noua frontieră cu Ungaria. De folos a fost şi accelerarea în ţară a procedurii de ratificare a tratatului protecţiei minorităţilor etnice, căci în documentul referitor la Basarabia era incluse şi obligaţii în legătură cu acest aspect.

In toamna anului 1920, după schimbarea preşedintelui şi a premierului în Franţa, pe fondul slăbirii rezistenţei anti-bolşevice pe fronturile din Rusia, faţă de care nimeni nu mai vroia să îşi ia angajamente deosebite, la 25 septembrie, contele Derby a ameninţat că Marea Britanie va semna singură tratatul. La reuniunea Conferinţei Ambasadorilor din 29 septembrie, a mai acceptat amânarea semnării până pe 11 octombrie, pentru a se mai încerca o dată obţinerea asentimentului Statelor Unite. La 4 octombrie 1920, premierul francez a comunicat delegaţiei române textul tratatului, în care se inclusese şi prevederea imposibilităţii revizuirii prin arbitraj, la cererea Rusiei, cândva, în viitor, după accederea la tratat, a clauzei teritoriale (în urma unei observaţii pertinente a lui Titulescu, prezent şi el la Paris, în acel an ). Ca o mostră de curtoazie, americanilor li s-a propus o extensie până la 25 octombrie. Cu toate eforturile şi în ciuda recomandărilor propriilor experţi, la 8 octombrie 1920, Statele Unite au comunicat că executivul de la Washington «nu se poate asocia unei politici care ar tinde la dezmembrarea [teritorială a] Rusiei.

Deşi ambasadorul Wallace s-a opus adoptării chiar şi după ce devenise clar că SUA nu vor fi parte contractantă în tratat, acesta a fost parafat, într-un singur exemplar în limba franceză (spre deosebire de altele semnate, în acei ani, în capitala Franţei sau în împrejurimi, care erau redactate şi în engleză şi italiană, în caz de diferenţe de interpretare cel redactat în franceză având întâietate). La 28 octombrie 1920, Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei (ce l-a ratificat în 1922) alături de India şi de dominioanele sale, Republica Franceză (ratificarea – în 1924), Regatul Italiei (în 1927) şi, după două zile, Imperiul Japoniei (care nu l-a ratificat, deşi unii autori susţin că, totuşi, acest fapt s-ar fi petrecut în 1931; o notă diplomatică franceză, din septembrie 1932, confirmă că ratificarea Japoniei nu avusese loc până la acea dată), au recunoscut suveranitatea Regatului României asupra Basarabiei.

Din partea română, tratatul a fost semnat de ministrul de Externe, Take Ionescu, şi de ministrul României la Paris, prinţul Dimitrie I.Ghica, viitor şef al diplomaţiei în guvernarea Iorga (1931-32) şi frate al monseniorului Vladimir Ghika. Din partea celor patru Mari Puteri, tratatul a fost semnat de către primul-ministru al Franţei şi ministru al Afacerilor Externe, Georges Leygues, de Jules Cambon – fost secretar-general la Quai d’Orsay, de ambasadorul britanic la Paris, contele de Derby, de amabasadorul Italiei în capitala Franţei, Lelio Bonin Longare, şi de ambasadorul japonez la Conferinţa de Pace de la Paris, vicontele Ishii Kikujirō (aflat la Bruxelles, pe 28 octombrie).

Take Ionescu

Dimitrie I.Ghica

Spre deosebire de celelalte tratate convenite la Paris în 1920, care stipulau expres că intrarea lor în vigoare va coincide cu întocmirea, la sediul diplomaţiei franceze, a unui proces-verbal privind predarea instrumentelor de ratificare de către statul direct interesat (Ungaria, apoi Imperiul Otoman) şi de numai trei dintre Marile Puteri Aliate semnatare, oarecum ciudat, poate din nebăgare de seamă, tratatul de la Paris referitor la Basarabia avea nevoie de ratificarea tuturor celor patru Mari Puteri Aliate, Aceasta a făcut ca, prin absenţa publicităţii unei eventuale ratificări din partea Japoniei, să se considere că tratatul respectiv nu a fost valabil niciodată, rămânând doar o recunoaştere informală a unirii Basarabiei cu România. Deşi Tratatul de la Trianon nu a fost ratificat de SUA (această ţară încheind tratate de pace distincte cu Germania, Austria şi Ungaria în august 1921), ca şi de către Polonia, de altfel, el a intrat în vigoare la 31 iulie 1921.

Diplomaţia sovietică, printr-o notă comună, datată 1 noiembrie 1920, adresată statelor semnatare, inclusiv preşedintelui Consiliului de Miniştri al României, generalul Averescu, a protestat în legătură cu alipirea Basarabiei la România. Aceasta era semnată de Gh.Cicerin – narkomindel [comisar al poporului pentru afacerile externe] al RSFS Ruse şi de Hr.Rakovski, „amicul dintotdeauna al României“, ce îndeplinea pe atunci funcţiile de preşedinte al Sovnarkom-ului şi de şef al Narkomindel-ului RSS Ucrainene. Mai apoi, liderii sovietici au exploatat veriga slabă a tratatului de la Paris – necesitatea ratificării de către toate statele semnatare şi s-au concentrat, rând pe rând, asupra tuturor marilor puteri, odată intrate în procesul finalizării ratificărilor.

Au reuşit să împiedice ratificarea de către Japonia, printr-o clauză parte a anexelor secrete la înţelegerile bilaterale convenite la Pekin [Beijing], în 1924, după ce Tokyo a recunoscut regimul bolşevic. Japonia, fiind una dintre marile puteri învingătoare, nu putea fi exclusă de la decizia aliaţilor în privinţa Basarabiei, mai ales în condiţiile obstrucţiilor americane. Dar, de fapt, Japonia nici nu ar fi avut dreptul moral să semneze tratatul de la Paris ( într-o chestiune complet europeană), deoarece, din vara acelui an 1920, pe lângă ocuparea părţii de nord a insulei Sahalin, invadase şi o zonă din partea continentală a Extremului Orient rus. Aceasta s-a produs în urma masacrării unor comercianţi japonezi la Nikolaevsk-pe-Amur (la comanda unui anarhist descreierat, executat, ulterior, chiar de bolşevici), cu intenţia vădită de a anexa o mare parte a acestor teritorii, sau, cel puţin, a nordului Sahalinului. Japonia avea, deci, interesul ca acceptarea unirii Basarabiei cu România să creeze precedentul juridic al unei eventuale viitoare recunoaşterii a stăpânirii sale, fără nici un argument etnic, asupra unor teritorii ruseşti.

Această poveste referitoare la încununarea unui efort diplomatic al României de acum 100 de ani, în urma căruia cele trei mari puteri europene învingătoare în Primul Război Mondial au încuviinţat extinderea suveranităţii acesteia asupra Basarabiei, ca fiind „justificată din punct de vedere geografic, etnografic, istoric şi economic” şi în interesul păcii generale în Europa, Rusia fiind invitată să adere la tratat de îndată ce va fi instalat un guvern acceptat de semnatari, cu angajamentul de a supune arbitrajului Consiliului Societăţii Naţiunilor a tuturor chestiunilor pe care guvernul rus le-ar putea ridica în legătură cu anumite detalii ale acestuia, cu excepţia suveranităţii României asupra teritoriului, are o însemnătate specială în contextul alegerilor prezidenţiale din Rep. Moldova.

Exact ca în urmă cu un secol, Basarabia e departe de Rusia, cele două având între ele un stat ucrainean profund naţionalist şi reorientat spre Occident. Cu toată această distanţă, are alături o pseudo-exclavă a Federaţiei Ruse – Republica Moldovenească Nistreană, sau mai corect spus şi fără pretenţia vreunei etnicităţi – Pridnestrovia, a cărei populaţie s-a pronunţat, covârşitor, în cadrul unui referendum, în 2006, pentru unirea cu Rusia. De anul trecut, Moscova i-a permis aceastei entităţi statale o reprezentare oficială, dar fără a se bucura de statutul de care beneficiază, într-un spectru mult mai larg, alte state secesioniste, cum ar fi Abhazia şi Osetia de Sud din Georgia, respectiv Artsakh (Nagorno-Karabah) din Azerbaidjan.

Tiraspol

Realegerea preşedintelui Dodon e uşor previzibilă, odată ce, în favoarea sa, se va produce un val de voturi transnistrene. Timp de decenii, acestea au avut un impact relativ minor asupra aritmeticii parlamentare din Basarabia, dat fiind că numărul alegătorilor din regiunea separatistă ce treceau Nistrul pentru a vota în dreapta fluviului era redus. De această dată, s-ar putea ca aceştia să încline decisiv balanţa contra opţiunii pro-europene. Pe de altă parte, menţinerea actualului curs la nivel înalt al Rep.Moldova este un anacronism, în condiţiile în care, la doi paşi de Moscova, în Rep.Belarus, aflată de două decenii într-un proces de integrare cu Federaţia Rusă, o însemnată parte a populaţiei protestează necontenit de trei luni contra rezultatelor alegerilor prezidenţiale suspectate de a fi fost fraudate masiv, punând o imensă presiune asupra intereselor Rusiei.

La urma urmei, dacă ucrainenii din ţara lor îmbrăţişează, după cum se pretinde, cauza alinierii la valorile europene, fapt palpabil mai ales în jumătatea de vest a Ucrainei şi la Kiev, nimic nu-i opreşte să manifeste aceeaşi înclinaţie şi în Transnistria, unde alcătuiesc împreună cu moldovenii 60% din populaţia R.M.N.. Se estimează că numărul posesorilor de cetăţenie rusă din Basarabia e de circa un sfert de milion. Adăugându-i pe cei circa 450.000 de locuitori din Transnistria, dintre care o mare parte au şi cetăţenia Rusiei (unii, şi pe cea a Ucrainei, deşi legea ucraineană e foarte restrictivă în privinţa dublei cetăţenii), rezultă o masă de potenţiali votanţi similară celei generate de cetăţenii din Basarabia care au primit cetăţenia română (circa 670.000), dintre care foarte mulţi nu mai sunt rezidenţi în Rep.Moldova. Dacă toţi aceştia ar vota strict Est vs.Vest, decizia în privinţa celui ce va prelua noul mandat de preşedinte le aparţine, în esenţă, basarabenilor de acasă.

Va fi interesant de văzut care va fi raportul dintre transnistrenii care vor fi votat în aceste alegeri şi cel al cetăţenilor moldoveni care o vor face la secţiile din străinătate. Pe de o parte, va fi opţiunea în favoarea procesului de accelerare a federalizării, adică o reintegrare a Transnistriei ce ar salva aparenţele refacerii integrităţii ţării, iar pe de cealaltă, cea a unui preşedinte pro-european, al cărui păcat originar este că evită mesajul unionist, poate nedorind să fie identificat cu excesele politicianismului de cumetrie şi cu fanfaronada caracteristice celor ce se dau drept „apostolii Unirii“ dincoace de Prut.

La 1917-1920, cu o populaţie rurală sensibil mai puţin instruită decât în prezent şi cu sute de mii de locuitori ai Basarabiei şi Transnistriei neavând habar de apartenenţa la un popor atât de numeros, prin acţiunea hotărâtă a unei pleiade de intelectuali, a fost posibil ca acestei mase relativ amorfe să i se ofere un ideal naţional. Iar împlinirea acestuia, cu toate imperfecţiunile inerente unui regim bazat pe prezenţa în teritoriu a armatei române, în condiţiile haosului ce pusese stăpânire pe o mare parte a fostei împărăţii ţariste, a fost recunoscută de către marile puteri semnatare ale Tratatului de la Paris din 28 octombrie 1920 ca fiind justificată şi bazându-se pe „dorinţa exprimată de populaţia Basarabiei de a o vedea unită cu România”.

sursa:https://www.cotidianul.ro/100-de-ani-de-la-semnarea-tratatului-de-la-paris-ii/

Cozonaci adevărați, după Rețetele lui Mihail Kogălniceanu, Costache Negruzzi şi Păstorel Teodoreanu - explicate în dulcele grai românesc

 

Cozonacul este una dintre prăjiturile tradiţionale al românilor. Este nelipsit de pe mesele noastre în special în marile zilele de sărbătoare, precum Crăciunul sau Paştele. În ciuda diverselor tipuri de cozonac, româneşti sau de import, care se găsesc în marile magazine, mulţi români păstrează tradiţia şi îi prepară singuri, după reţele mamei, bunicii, unei prietene sau pur şi simplu luate de pe Internet.

Mai jos vă prezentăm câteva reţete româneşti de cozonac, foarte vechi, unele chiar şi de 166 de ani.

Rețeta de cozonac a lui Mihail Kogălniceanu şi Costache Negruzzi

Modul de preparare al cozonacilora fost descris pentru prima dată într-o carte de „trebi gospodăreşti” în 1841, de către Mihail Kogălniceanu şi Costache Negruzzi, în celebra lor carte de bucate „200 reţete cercate de bucate, prăjituri şi alte trebi gospodăreşti”.

În linii mari, ingredientele sunt aceleaşi, diferă doar cantităţile şi unităţile de măsură. „Ia trei ocă (1 oca = aproximativ 1 kg – n.n.) de făină, faci plămădeală cu o litră (aproximativ 250 g – n.n.) de drojdie de bere şi cu una litră de lapte, puind şi trei ouă întregi. Laşi de dospeşte frumos şi pui două litre şi jumătate de lapte, 18 ouă întregi, trei litre de unt topit şi sarea trebuincioasă şi, frământându-l până ce se desprinde de mâini. Apoi lasă de dospeşte frumos şi, după ce au dospit bine, întoarce aluatul, îl mai lasă puţin de şede, pe urmă, făcând cozonaci, îi ungi cu gălbenuş de ou şi-i dai la cuptori”.

Rețeta de cozonac a Ecaterinei Steriady, autoarea celei mai bine vândute cărţi de reţete din secolul al XIX-lea – “Buna menajeră” (1871)

“Pentru a prepara acest fel de cozonaci, se ia una oca de făină şi se amestecă cu una oca de lapte, 150 dramuri (1 dram = 3,18 grame – n.n.) drojdie de bere, un gălbenuş de ou, mestecând-se pâmă face spume, şi apoi se lasă de dospeşte de căldură.

Când aluatul va fi gata, să fie pregătite 75 gălbenuşuri bătute în oală cu jumătate de oca de zahăr, răzătură de la o lămâie, 10 dramuri apă de flori şi un păhărel de rom. Toate acestea, amestecate cu polonicul şi puse în covată, unde sunt puse 4 oca floare de făină (făină de claitate superioară, cernută de două ori – n.n.) şi împreună cu aluatul dospit şi sarea trebuitoare, începeţi a frământa adăugând o litră de lapte, apoi să fie pregătit 175 dramuri unt pe care-l veţi pune în aluat, oprind însă puţin a unge covata cu mâinile. Se frământă bine până face beşici, se lasă de dospeşte şi se unge o masă uscată cu unt, unde veţi aduna cozonacii.

De voiţi împletiţi, se pune pe hârtie unsă, iar de nu, ungeţi tingirile şi-i puneţi în ele numai pe jumătate. Se lasă apoi de cresc până se umple tingirile, se ung cu ou pe deasupra şi se dau în cuptor.”

Rețeta de cozonac a lui Păstorel Teororeanu (Adevărul literar şi artistic, an XII, nr. 649, 14 mai 1933)

Material: 150 ouă, 3-4 (maximum) kg făină extra (recomand Herdan), 1 pahar mare (de apă) cu rom alb, 1 baton vanilie, 1 litru lapte, jumătate de pachet drojdie (recomand Bragadiru), 3-4 linguriţe rase cu sare, 3-4 păhăruţe de vin cu unt topit şi cald, 1 păhăruţ untdelemn fin (recomand Nègre), zahăr tos circa 1,200 kg.

Explicaţie. Când aplici aceasta reţetă, nu poţi spune: am să fac trei sau cinci kilograme de cozonaci, ci am să întrebuinţez atâtea ouă. Ouăle nu sunt toate la fel şi făina nu-i toată deopotriva de uscată. Cu cât e mai uscata, cu atât înghite mai mult lichid (ceteşte: ouă şi rom).

Observaţie. Pentru fabricarea cozonacilor trebuie socotite 12 (douăsprezece) ore. De aceea, e bine să fie pregătite toate de cu seara şi să te apuci de treabă cu noaptea în cap.

Tehnică. Se strică de cu seara ouăle, punând gălbenuşurile deoparte. Albuşurile le pui unde vrai, căci ori pui prea puţin (ca o linguriţă de omăt), ori deloc — cam totuna e. În gălbenuşuri pui sarea, mesteci, pui la rece şi te culci.  A doua zi:  Într-un vas foarte curat, pui doi pumni de făină (circa 500 gr) pe care o opăreşti cu lapte clocotit. Se mestecă cu o lopată anume, de lemn (sau cu un linguroi) şi se bate straşnic până se face ca o pomadă, fără nici un gogoloş. Când s-a răcorit (să poţi suferi degetul cel mic), adaugi drojdia, pregătită astfel: fărâmiţată într-o farfurie adâncă şi frecată cu două-trei linguri zahăr, până se face ca o cafea cu lapte. Mesteci bine drojdia cu pomada, acoperi cu un şervet şi pui la loc călduţ (nu fierbinte), ca să crească.

REŢETA DE COZONAC. În timp ce creşte plămădeala (aşa se cheamă amestecul de mai sus), strecori prin sită gălbenuşurile în covată (albie de lemn, foarte curată, uscată şi călduţă), clăteşti cu două-trei linguri de apă călduţă vasul în care au stat şi torni totul în albie. Dacă vrai, pui şi o ceaşcă de albuş spumă, dacă nu, nu pui. Baţi gălbinuşurile cu străşnicie, adaugi romul şi baţi, şi baţi, baţi mereu şi te bucuri că miroase bine; adaugi apoi vanilia tăiată mărunt şi baţi înainte până ce plămădeala a crescut frumos. Când e gata plămădeala, o răstorni pre ea în albie şi mesteci până se face una cu gălbenuşurile Pe urma, începi a pune făina, câte puţin, şi a tot mesteca şi bate cu lopata, până ce nu mai poţi. Atunci, frămânţi cu pumnii închişi, până ce obţii un aluat potrivit de moale. Când crezi că nu mai încape făină, cântăreşti câtă a rămas, ca să ştii câtă ai întrebuinţat, şi pui zaharul şi untul după proporţia: 300 gr zahar la kilogramul de făină şi un pahar de unt, plus unul, aşa, pe deasupra. După ce a intrat făina, frămânţi înainte, punând zahărul, puţin câte puţin, până ce-l pui tot. După ce ai isprăvit zahărul, pui untul (câte un păhăruţ) şi untdelemnul, întorcând aluatul mereu în aceeaşi parte (ca să iasă felii).

Frământatul durează două ceasuri.

REŢETA DE COZONAC. Pui la crescut la loc călduţ, nu fierbinte, acoperit bine, ca să nu se răcească, şi laşi două-trei ore, până ce a crescut frumos. Ajuns aici, pui în formele unse perfect cu unt sleit (o treime din formă), şi iarăşi acoperit, la loc călduţ, aproximativ o oră. Cât timp cresc în forme, se pregăteşte cuptorul (detaliu foarte important). Când e gata şi cuptorul, ungi cozonacii cu ou bătut şi presori cu migdale tăiate sau zahar granulat şi, cu “Doamne-ajută”, pui la cuptor, unde stau o oră, o oră şi un sfert, cel mult. La cuptor trebuie om priceput, ca să-l cerce, cu făină de păpuşoi (porumb), să nu puie cozonacii prea deşi, să-i acopere la nevoie ca să nu se pâlească, să le puie “zăgneaţă” etc.

La scosul din cuptor, alt meremet. Scoţi cozonacul, îl scuturi puţintel cu urechea aplecata, să-l auzi dacă joacă. îl culci apoi cu formă cu tot pe-o coastă, sprijinit de-un lemn. După două-trei minute îl mai scuturi şi-l răstorni încetişor, cu binişorul, pe ceva moale şi-l legini cătinel şi cu mare băgare de seamă, ca să nu se cumva turtească şi încruzească! Abia un ceas după ce i-ai scos din cuptor ii duci în casă şi, după două-trei, când sunt bine răciţi, ii transporţi în cămară. Ca să-i păstrezi bine şi multa vreme proaspeţi, îi înveleşti (pe fiecare în parte, se înţelege) în hârtie impermeabilă şi în şervet gros. Cozonacul făcut după aceasta reţetă trebuie să nu se usuce trei şi chiar patru săptămâni.

P.S. Reţeta de mai sus n-am luat-o nici din cărţi, nici n-am inventat-o. O transmit întocmai cum mi-a fost comunicată din casa părintească, unde e aplicată de când ţin minte E o veche reţetă rusească, cunoscută de la bunica mea maternă, care, la rându-i, a primit-o aşa de la bătrâni. S-a menţinut până în prezent, numai prin tradiţie orală şi mai ales prin practică.

REŢETA DE COZONAC. Cozonacii lui Păstorel

Păstorel, la cozonaci,

A propus cincizeci de ouă.

De-aici protestări, chemări

La răspundere. Dar oare

N-aţi văzut că e eroare?

Era vorba de… jumări.

O gospodină

Replici

I

Eroarea, doamna mea, nu-i nouă,

Dar când apuci pe-aşa cărări

Şi faci din cozonac jumări,

Faci şi jumări fără de ouă.

II

Nu-i, doamnă, nimenea de vina,

Însă nu am ce să vă fac:

Dacă nu ştii ce-i cozonac,

De ce semnezi: o gospodină?

III

Dar recunosc, de bună samă,

Cum nu-s un gastronom de paie,

O gospodină-n epigramă

Şi-o scriitoare la tigaie.

IV

Deci, doamnă, nu cedez un ou

Oricât aţi fi de alarmată

Şi vi se pare lucrul nou:

Reţeta mea-i adevărată.

sursa:https://identitatea.ro/cozonac/

100 de ani de la semnarea Tratatului de la Paris (I)

Avem o „Zi a Trianonului“, mai mult în sufletele noastre, căci din punctul de vedere al instituirii oficiale pare rătăcită în hăţişul legislativ legat de promulgarea a patru articole de lege ce încap pe un sfert de coală de hârtie şi pentru care s-au scris pledoarii de respingere cât să umple o broşură. Dar, tindem să uităm de celelalte cinci tratate ce au consfinţit pe plan internaţional împlinirea teritorială a României Mari

Dacă tot s-a ajuns la retrimiterea către Parlament a legii menţionate, poate că ar fi înţelept ca 4 Iunie să fie declarată drept „Zi a tratatelor de după Primul Război Mondial“ (sau „de Reîntregire“), luând în considerare şi faptul că sensibilităţile atât de invocate ar fi, astfel, menajate. In privinţa acestora, este relevantă opinia împărtăşită de un distins profesor universitar, specialist în geografie istorică, originar din Blaj şi încărcat de patriotismul vibrant specific marilor geografi români din perioada interbelică (şi nu numai acelora).

Exprimată în acel mod apăsat al ardelenilor în momentul în care emit o axiomă, ea s-ar rezuma astfel:

„In general, istoria şi toponimia oficială nu ne-au avantajat prea mult în Ardeal, cu excepţia munţilor, ai căror stăpâni indiscutabili am fost timp de două milenii. Singur, numărul nostru [al românilor] ne-a dăruit Ardealul, într-o conjunctură istorică unică. Nici peste cinci mii de ani, ungurii nu vor renunţa la teoria că noi le-am luat Ardealu!”

Aceasta s-a confirmat chiar şi numai după primii 100 de ani, prin comemorările, oficiale şi neoficiale, din Ungaria şi de peste tot unde trăiesc maghiari ocazionate de centenarul Trianonului: un torent de lamentări, de la Sátoraljaújhely, pe colina unde, în perioada interbelică, s-a construit memorialul „Magyar Kálvária“ şi până pe… Capitol Hill. Dacă premierul Orbán a reuşit să evoce cei peste 1000 de ani de istorie maghiară în Bazinul Carpatic numind explicit doar două personalităţi marcante ale acestui mileniu: regele Ştefan cel Sfânt şi… Ceauşescu, la Washington, pe 4 iunie, în Camera Reprezentanţilor din Congresul Statelor Unite, Hon.Dr.Andy Harris, republican de Maryland, în calitate de copreşedinte al reuniunii [caucus] bipartizane ungaro-americane, a ţinut să ia cuvântul. Subliniind caracterul nenegociabil al păcii impuse, la 1920, Ungariei, ţară devenită, în prezent, «un puternic aliat al Statelor Unite în cadrul NATO», acesta a depus, pentru a fi consemnată de Congres, şi declaraţia Federaţiei Ungaro-Americane [American Hungarian Federation], fondată în 1906, la Cleveland, Ohio. După ce invocă discriminarea, intoleranţa şi violenţa la care au fost supuse minorităţile ungare din ţările succesoare, în actul semnat de preşedintele acestei organizaţii, Akos L.Nagy, se afirmă textual: «România continuă să-şi ignore obligaţiile».

Ce mare exuberanţă ar fi să rememorezi cele scrise de Octavian Goga în cartea sa „Mustul care fierbe“: «…trăiam în condiţii minuscule de dezvoltare…Patru licee [la Beiuş, Braşov, Năsăud şi Bran, licee nu de stat, ci confesionale; celor din Arad şi Caransebeş li se refuzase autorizaţia de funcţionare; slovacii n-aveau nici unul], n-aveam un teatru, o universitate. Din aparatul de stat ostracizaţi, pe la oraşe scotea capul câte un avocat, se agita o gazetă. Vremuri potolite, de mocnire surdă… Inchideţi ochii o clipă şi reconstruiţi crâmpeiele fugare: ce potentat enorm era pretorul [de plasă]; cum smulgeau jandarmii tricolorul din cosiţele fetelor la horă… Ce probleme colective puteau cere cuvânt la un popor, în zilele când pentru un articol de gazetă, în doi peri, autorul făcea doi ani de puşcărie?»?

In camera inferioară a parlamentului ungar ales în iunie 1910 nu mai erau decât cinci deputaţi români (faţă de 14 în legislatura precedentă) şi trei slovaci (faţă de 7 anterior), Camera Reprezentanţilor fiind alcătuită din 413 membri. Doar opt din cei 413 reprezentau cele două naţionalităţi ce însumau, la data recensământului din acel an, aproape 5 milioane de suflete (4.894.543 din totalul de 18.264.533 de locuitori, sau 26,8% din populaţia ţării). Evident, în camera superioară nu se afla nici unul. Ar fi fost chiar o blasfemie ca un român să fie membru al Camerei Magnaţilor… La 1918, între cele 3.915 şcoli de stat existente în Ungaria, nu era nici o şcoală primară sau secundară având limba de predare româna, Ardealul având (la 1910) 5.257.467 de locuitori.

Trianonul asta a fost: dreptatea făcută minorităţilor, în timp ce ungurii au rămas ancoraţi în strigătul „Justiţie pentru Ungaria!”. O dreptate tristă care se cuvine a fi cinstită cu demnitate şi respect pentru înaintaşi. Acei ce au avut tăria să-i răspundă lui Oszkár Jászi, ministrul Naţionalităţilor în guvernul de la Budapesta, trimis la Arad, în noiembrie 1918, ca să încerce, in extremis, să salveze integritatea vechii Ungarii, la întrebarea «Ce vor, de fapt, românii?» Nu ar fi chiar o speranţă deşartă ca toţi copiii din Ardeal, ca şi din întreaga Românie, să ştie măcar aceste două cuvinte în limba maghiară: «Teljes elszakadást!» [«Despărţire completă!» – răspunsul lui Iuliu Maniu la 13 noiembrie 1918, dată la care, odată ce la Praga fusese proclamată Republica Ceho-Slovacă, la 28 octombrie 1918, nu mai era cale de întoarcere spre robia Ungariei milenare]. Cât despre ungurii şi secuii din România, dacă unii îşi închipuie că manifestările noastre de aducere aminte i-ar putea provoca în vreun fel, să fie liniştiţi: ei nu uită! „Nem! Nem! Soha!”

Revenind la tratatele de după Primul Război Mondial, şi excluzându-l pe cel de pace cu Germania din 28 iunie 1919, la care România a fost parte, dar nu avea cum să beneficieze de clauzele teritoriale ale acestuia, cele şase, a căror cinstire s-ar cuveni să fie făcută o dată în an, evident, pe 4 iunie, sunt, în ordine cronologică: cel cu Austria de la St.Germain-en-Laye (din 10 septembrie 1919, dar semnat de delegaţii României, la Paris, abia pe 9 decembrie 1919), recunoscând reintegrarea întregii Bucovine, răpite Principatului Moldovei la 1775, în virtutea declaraţiei de unire necondiţionată a Consiliului General al acestei provincii, adoptată la Cernăuţi, la 28 noiembrie 1918, cel cu Bulgaria de la Neuilly-sur-Seine (din 27 noiembrie 1919), reconfirmând frontiera din sudul Dobrogei aşa cum fusese stabilită prin Tratatul de la Bucureşti din vara anului 1913 şi cel cu Ungaria de la Trianon (din 4 iunie 1920), prin care a căpătat expresie juridică internaţională adeziunea cvasi-totalităţii românilor dintre Tisa şi lanţul carpatic şi a teritoriilor locuite de aceştia la unitatea românească, proclamată solemn de Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia, pe 1 decembrie 1918.

Acestora li se adaugă cele încheiate la Sèvres (la 10 august 1920), plus cel de la Paris (din 28 octombrie 1920), prin care s-a recunoscut suveranitatea României asupra teritoriului dintre Prut şi Nistru anexat la 1812 de Imperiul Ţarist – Basarabia, consecinţa declaraţiei de unire a Sfatului Ţării de la Chişinău, din primăvara anului 1918. Sigur, a mai existat şi tratatul privind protecţia minorităţilor impus de Marile Puteri României odată cu tratatul de pace cu Austria (ca şi Republicii Cehoslovace şi Regatului Sârbilor, Croaţilor şi Slovenilor, abreviat SHS, devenit mai apoi Jugoslavia) şi semnat tot cu întârziere de reprezentanţii României, la 9 decembrie 1919, oricum fără legătură cu trasarea noilor frontiere.

Mai puţin prezente în spaţiul public, ca dovadă că la centenarul lor nu au avut loc manifestări deosebite, sunt cele două de la Sèvres. Primul dintre acestea a fost Tratatul de pace cu Imperiul Otoman, devenit caduc ca urmare a războiului greco-turc (considerat război de independenţă, în Turcia), căruia i s-a pus capăt odată cu semnarea celui de la Lausanne din 24 iulie 1923. Insă, prevederea teritorială prin care insula Ada-Kaleh (aflată sub ocupaţie austro-ungară din 1878 şi anexată la Ungaria, în 1913, fără nici o recunoaştere pe plan internaţional) a revenit României nu a fost prejudiciată în vreun fel. Al doilea tratat semnat la Sèvres la 10 august 1920 şi la care România a fost parte (pomenit încă şi mai rar) este cel numit „al frontierelor“.

Prin acesta, statelor succesoare ce au înglobat teritorii foste sub stăpânirea coroanei ungare li s-au stabilit graniţele dintre ele (de către Marile Puteri Aliate). In cazul României a fost vorba de delimitarea în nord-vest cu Cehoslovacia şi de divizarea Banatului, partea de sud-vest a acestei provincii revenind Regatului SHS. Acorduri ulterioare (în 1921 – cu Rep.Cehoslovacă şi în 1923 – cu Regatul SHS) au rectificat noile graniţe, urmărindu-se, de fapt, un schimb de localităţi şi al unor mici teritorii relativ egale, acele reglementări fiind în vigoare până în zilele noastre. Aşa au intrat în componenţa României, printre altele, Jimbolia – spre Serbia, respectiv Remeţi – pe Tisa, în Maramureş, pe actuala frontieră cu Ucraina.

După un secol, uitându-ne la graniţele actuale ale României, nu putem decât să constatăm că din edificiul clădit cu atâta sânge în prima conflagraţie mondială şi… noroc la 1918-20 (elocventă fiind, în acest sens, aprecierea istoricului american Sh.D.Spector: „[Ionel] Brătianu, pierzând războiul, trebuia să câştige pacea”), nu mai stă în picioare decât Trianonul. Bucovina – tăiată în două de Molotov şi Stalin în iunie 1940 (întâietate având considerentele strategice şi nu cele, scuzabile, eventual, legate de realitatea etnică), Basarabia – răşluită tot atunci, ambele rapturi (la un loc cu ţinutul Herţei) fiind consolidate prin tratatul de pace din 1947, sudul Dobrogei – retrocedat Bulgariei la 7 septembrie 1940, prin Tratatul de la Craiova, reconfirmat în 1947, şi insula Ada-Kaleh înghiţită de apele Dunării în lacul de acumulare creat de barajul de la Porţile de Fier (după ce vechea aşezare turcească demantelată a fost dinamitată), toate aceste realităţi teritoriale postbelice lasă doar Ardealul acolo unde i s-a confirmat locul în urma „conclavelor“ de pace de la Paris din 1919/20 şi respectiv 1946/47.

In afară de acestea, de Paris se leagă alte împliniri ale neamului românesc, în primul rând, Congresul din 1856, ce a pus capăt Războiului Crimeei. Atunci s-a înlăturat protectoratul rusesc asupra celor două Principate Dunărene, care dincolo de aria reprezentării consulare străine la Bucureşti şi la Iaşi, de libertatea comerţului, de Adunările Obşteşti şi de reintegrarea enclavelor turceşti de dincoace de Dunăre (raiaua Brăilei şi cele mai mici de la Giurgiu, Turnu şi Severin) – toate acordate în decursul încleştării dintre cele două mari imperii, Ţarist şi Otoman, a însemnat şi perioada dezmembrării Moldovei de către Austria şi Rusia. După acele opt decenii de protectorat, cu patru războaie purtate mai mult la nord de Dunăre decât în Balcani, două intervenţii armate turceşti (la 1821 şi 1848) şi cu ocupaţia austriacă iniţiată în 1854 (Imperiul Habsburgic nefiind beligerant în Războiul Crimeei), la Paris s-a impus garanţia puterilor europene asupra principatelor,creându-se condiţiile formării statului naţional unitar român.

Şi totuşi, nu avem o „Zi a Parisului“, nici în legătură cu tratatul din 1856, nici cu cele din 1919 şi 1920. „Tratatul dintre principalele Puteri Aliate şi România referitor la Basarabia“ semnat la Paris, pe 28 octombrie 1920, a fost ultimul din seria celor ce au consfinţit graniţele României întregite. A fost, de asemenea, şi ultimul aranjament dintre cele care au delimitat spre vest întinderea stăpânirii bolşevice asupra fostelor teritorii ale Rusiei ţariste din Europa. In 1920, rând pe rând, Moscova a încheiat tratate de pace cu Estonia, Lituania, Letonia şi Finlanda, care erau state vecine cu Rusia Sovietică. Insă conflictul polono-sovietic a creat premisele pentru ca Lituania să fie scutită de această vecinătate, cu preţul pierderii în favoarea Poloniei a străvechii capitale şi a zonei adiacente (asupra cărora Hitler şi Stalin s-au înţeles să fie realipite Lituaniei după cea de-a patra împărţire a Poloniei, în 1939). [La 7 mai 1920, RSFS Rusă a semnat, la Moscova, chiar şi un tratat prin care recunoştea de jure independenţa Republicii Democrate Georgia, pentru ca Armata Roşie să o invadeze după nouă luni, în sprijinul insurecţiei orchestrate de bolşevici!]

Tot în 1920, la 12 octombrie, a fost încheiat armistiţiul de la Riga, ce a pus capăt ostilităţilor dintre Rusia şi Polonia, în care, după ce, în iunie, trupele poloneze nu au reuşit să menţină presiunea asupra Kievului, în august contraofensiva sovietică avea să fie pulverizată în apropierea Varşoviei, cu sprijin militar francez. Prevederile armistiţiului în privinţa noii graniţe polono-sovietice s-au regăsit în Tratatul de pace din 18 martie 1921, convenit tot la Riga, între RSFS Rusă (reprezentând şi RSS Bielorusă), RSS Ucraineană – pe de o parte şi, respectiv, Polonia. Deşi, de trei ani, bolşevicii lui Lenin nu conteniseră să blameze România, considerând unirea Basarabiei drept o anexiune a unui vechi (de 106 ani!) teritoriu al Rusiei, tratatul din capitala Letoniei reprezintă un act diplomatic internaţional în care, cel mai probabil, prin omisiune, Basarabia e recunoscută ca fiind în afara domeniului supus sovieticilor. Astfel, descrierea noii frontiere din art.2 se opreşte pe Nistru, la gura Zbruciului, şi nu mai departe, în amonte pe fluviu, spre vechea graniţă austriacă de pe pârâul Onut (limita istorică dintre Basarabia şi Bucovina), la vărsarea acestuia în Nistru.

Polonia a fost singura dintre posesiunile imperiale căreia noul regim republican al Rusiei i-a recunoscut dreptul la independenţă, fapt facilitat şi de realitatea că, la momentul declaraţiei Guvernului Provizoriu de la Petrograd din 30 martie 1917, toate teritoriile poloneze aflate sub administraţie ţaristă la începutul Primului Război Mondial se găseau sub ocupaţia trupelor Puterilor Centrale, iar în urmă cu câteva luni, Germania şi Austro-Ungaria proclamaseră pe întinderea acestora (nu şi în teritoriile poloneze din propriile imperii) un regat al Poloniei formal independent.

Rusia republicană recunoştea «dreptul absolut al naţiunii-surori poloneze de a-şi decide propria soartă,…Statul Polonez liber, legat de Rusia printr-o alianţă benevolă,…urmând a fi constituit din integralitatea celor trei părţi locuite în majoritate de polonezi din cele trei state» – Rusia, Germania şi Austria.

Dreptul de secesiune al Finlandei, rămasă Mare Ducat sub aripa unei Rusii devenite republicane, a fost recunoscut abia după nouă luni, de către Lenin, dar numai sub masca unei simulări, pentru a-i forţa revenirea ca republică muncitorească în noua construcţie super-statală sovietică, ce-şi propunea hegemonia mondială. Nici un guvern al Rusiei, fie el aparent democratic ori bolşevic, sau vreo grupare cât de cât cu şanse de a răsturna orânduirea revoluţionară instaurată în noiembrie 1917, nu a dorit să ofere Ucrainei, Ţărilor Baltice şi, cu atât mai puţin, Bielorusiei, Basarabiei sau popoarelor transcaucaziene şi celor din Asia Centrală o independenţă reală. Cu cât locuitori din aceste regiuni au îmbrăţişat cele mai diverse cauze naţionale şi au respins categoric calea bolşevică de reformare a societăţii, prin votul lor în cadrul alegerilor pentru Adunarea Constituantă a Rusiei, desfăşurate la 12/25 noiembrie 1917, deci la nici trei săptămâni după lovitura de stat de la Petrograd, cu atât mai dură a fost reacţia guvernului condus de Lenin.

Tratatul de la Paris nu a fost un tratat de pace, întrucât, până la sfârşitul anului 1917, România şi Rusia au fost aliate, aceasta din urmă recunoscând din toamna anului 1914, prin schimbul de note Sazonov-Diamandy, dreptul României de a anexa teritoriile din Austro-Ungaria locuite în majoritate de români, doar în schimbul neutralităţii în conflagraţia europeană ce tocmai se declanşase. Exista, totuşi, o stare de război declarată de Lenin în numele guvernului bolşevic, în ianuarie 1918 (generată de propria interpretare a intervenţiei trupelor române în Basarabia), moment când s-a pierdut şi tezaurul României depozitat la Moscova.

Ceea ce se reliefează mai puţin este faptul că odată cu acceptarea condiţiilor de evacuare impuse Rusiei Sovietice de Puterile Centrale prin Tratatul de pace de la Brest-Litovsk, semnat la 3 martie 1918 (s.n.), Lenin era forţat să abandoneze pretenţiile imperiale nu numai asupra Ţărilor Baltice şi Ucrainei, dar şi asupra Republicii Democratice Moldoveneşti a Basarabiei devenită independentă la 24 ianuarie 1918 (s.v.). Prin declaraţia de la acea dată simbolică pentru unitatea românească, Sfatul Ţării a căutat, în primul rând, să contracareze ameninţarea tendinţelor expansioniste ale Ucrainei, care îşi declarase independenţa ceva mai devreme. Expresia cea mai elocventă a acestora se regăsea în opiniile marelui istoric Hruşevski, unul dintre liderii Republicii Populare Ucrainene, care susţinea că Basarabia e un străvechi pământ ucrainean.

Admiţînd realitatea că teritoriul dintre Prut şi Nistru nici măcar nu mai avea vreo contiguitate cu ceea ce mai rămăsese din Rusia, Basarabia şi Sfatul Ţării deveneau libere să-şi urmeze cursul, relativ limpede, spre unirea cu România. Dacă Ucraina a reuşit, ulterior, să încheie şi un tratat de pace cu Puterile Centrale, la 9 februarie 1918 (s.n.), tot la Brest-Litovsk, fără a i se admite pretenţiile asupra întregii Basarabii, devenind, astfel, membru al comunităţii internaţionale, chiar şi cu o recunoaştere limitată, în schimb efemera republică moldovenească nu s-a bucurat de o asemenea recunoaştere. Toţi marii actori de pe arena diplomatică europeană, deşi angrenaţi într-un proces de anihilare reciprocă, au înţeles că unirea Basarabiei cu România, greu de anticipat la 2 decembrie 1917 (s.v.)– data proclamării R.D.M., reflecta manifestarea unui drept de autodeterminare, chiar şi în condiţiile prezenţei militare româneşti.

Treptat, s-au delimitat două atitudini în legătură cu apartenenţa Basarabiei la statul român. Dacă pentru bolşevicii de la Moscova şi de la Harkov (până la 1934, capitala RSS Ucrainene) unirea a rămas nerecunoscută, dar acceptată timp de două decenii, naţionaliştii ucraineni şi-au limitat pretenţiile la nordul şi la sudul provinciei. Acestea aveau să fie oferite RSS Ucrainene (alături de nordul Bucovinei şi de Herţa) de către Stalin la insistenţele influentului lobby ucrainean din Kremlin, în 1940. Acolo, minorităţile naţionale erau mai numeroase, unul dintre argumentele celor ce se opuneau unirii fiind că fosta gubernie a Basarabiei nu avusese o majoritate absolută românească la recensământului rusesc din 1897. Atunci, s-a reuşit ca moldovenii să reprezinte, conform datelor oficiale, numai 47,58% din totalul populaţiei.

La 21 noiembrie 1917 (s.v.), când s-a constituit Sfatul Ţării ca organ legislativ local, s-a impus ca 70% dintre membri să fie moldoveni, incluzând şi câţiva deputaţi din Transnistria. La şedinţa în care s-a proclamat unirea, au participat la vot doar 125 din cei 138 de membri (dintre care 101 erau români, adică 73% din total). Deşi unii români nu au votat pentru unire, iar 25 dintre minoritari s-au abţinut pe motiv că nu au asentimentul locuitorilor pe care-i reprezentau, au fost un ucrainean, un rus şi un polonez ce au votat în favoarea acesteia, în timp ce doi ucraineni şi un bulgar au oferit singurele 3 voturi contra unirii Basarabiei cu România înregistrate la 27 martie 1918 (s.v.).

Absenţa unei largi adeziuni a minorităţilor naţionale faţă de înfăptuirea României Mari nu a fost doar o excepţie privitoare la Basarabia, de vreme ce în Bucovina, a cărei parte nordică era locuită majoritar de ucraineni, consiliul naţional al acestora a decis, la 1 decembrie 1918, la Cernăuţi, unirea cu Republica Populară a Ucrainei Occidentale [ZUNR]. După Alba Iulia, saşilor din Transilvania le-a luat ceva timp să se solidarizeze cu rezoluţia unirii, ca şi şvabilor, de altfel, mediu în care s-a cochetat şi cu ideea unui Banat independent, în timp ce nici nu s-a pus problema acceptării benevole a unirii Ardealului, ba din contra, în cadrul consiliilor naţionale ungar de la Cluj şi, respectiv, în cel secuiesc.

sursa:https://www.cotidianul.ro/100-de-ani-de-la-semnarea-tratatului-de-la-paris-i/

„începutul unui război civil în Franța”

 

La 13 zile după atacul de la Conflans-Sainte-Honorine, un nou atac jihadist a adus doliu în Franța, de data aceasta fiind comis în bazilica din Nisa. Trei persoane au fost ucise. Un atac islamist care a determinat clasa politică din Franţa să reacționeze dur.

Franța a suferit din nou o serie de atacuri islamiste. Joi dimineață, o femeie de 70 de ani a fost decapitată în bazilica Notre-Dame din Nisa, într-un atac cu cuțitul, în urma căruia au fost ucişi în total trei persoane. Rănit de poliție, teroristul „a continuat să repete «Allahu akbar» în timp ce i se ofereau îngrijiri la faţa locului”, a povestit în fața camerelor primarul Nisei, Christian Estrosi.

„Am jucat prea mult timp politica struţului, menţinându-ne capul în nisip și sperând că va fi ultimul [atac]!”, a declarat, pentru Sputnik, Joëlle Garriaud-Maylam, senator, din grupul Les Républicains (LR).

„Trebuie să începem de la zero, nu mai merge să continuăm cu lumânări, cu declarații emoţionale (…). Ani de zile nu am luptat împotriva acestei imigrații ilegale, am închis ochii la rețelele ilicite și frauduloase, ne-am vândut naționalitatea franceză. Am acordat-o unor oameni care nici măcar - așa cum se întâmplă în alte țări – nu au depus un jurământ față de drapel, un angajament de acceptare a valorilor noastre, am acordat naționalitatea franceză unor oameni care au scuipat pe Franța! care ne-au călcat în picioare steagul în vederea tuturor! Este teribil!”, a declarat Joëlle Garriaud-Maylam, pentru Sputnik France. 

Nisa este un „oraș martir”, unde a mai avut loc un atac islamist, în 14 iulie 2016, pe promenada des Anglais, unde un cetățean tunisian a ucis, folosind un camion, 86 de persoane și a rănit ale 458, care asistau la focurile de artificii de Ziua Națională.

„Vrem să ne strigăm furia împotriva celor care tac (…). Pentru că suntem complici atunci când tăcem! Fac apel la toți musulmanii din Franța să se trezească, nu pot continua să tolereze acest lucru! (...) Am primit întotdeauna aceste populații, dar, pe de altă parte, au datoria de a susține țara noastră și valorile de toleranță și respect”, a subliniat Garriaud-Maylam.

„Este începutul războiului civil din Franța”, a declarat, tot la Radio Sputnik, Philippe de Villiers, fost președinte al Mișcării pentru Franța (MPF). Acest lucru este clar, a spus de Villiers. „Acest război civil este rezultatul incompetenței, lipsei de cultură și abdicării clasei politice franceze timp de 40 de ani”, a afirmat politicianul, fost candidat la preşedinţie.

O radiografie confirmată de un alt fost candidat la preşedinţie, François Asselineau, președintele Uniunii Populare Republicane (UPR). „Toate elementele par să ducă spre un război civil”, a spus François Asselineau, care s-a referit la ceea ce i se pare a fi o contradicție în discursul politic din Franţa privind imigrația din țările musulmane.

„Aceiași oameni care au favorizat acest sistem, care nu au dorit să se confrunte niciodată cu această situație, sunt cei care doresc să existe o libertate de exprimare care constă în realizarea unor caricaturi care sunt percepute ca fiind deosebit de jignitoare de către aceiași musulmani care au venit. (...) Indiferent dacă ne place sau nu, nu îi vom schimba pe musulmani, care, în marea lor majoritate, sunt oameni extraordinar de atașați de personalitatea profetului Islamului (...). Nu putem dori un lucru, dar și opusul lui”, a insistat acesta, care a adăugat că „nu prin acest lucru vom cuceri sufletele musulmanilor care trăiesc în Franța”.

sursa:https://ro.sputnik.md/International/20201031/32237159/Atacul-de-la-Nisa-inceputul-unui-razboi-civil-in-Franta.html

Cel mai înfricoşător caz după crimele de la Caracal

 

S-a finalizat autopsia în cazul femeii găsite arse pe un câmp, vineri seara, la Giurgiu. Potrivit unor surse citate de Antena 3, este vorba despre o tânără de 15-25 de ani şi 1,65 m.

Femeia a murit din cauza şocului hemoragic, iar ea nu a fost ucisă la locul la care a fost găsită. 

După crimă, victima a fost pusă într-o valiză, loc în care a fost găsită dezbrăcată şi incendiată, cu mâinile legate.

Surse anchetă: Victima carbonizată, găsită cu mâinile legate

Până în acest moment, nu se cunoaşte identitatea victimei, nici a autorului faptei.

Astfel, este teroare în satul în care a fost găsit cadavrul ars, iar criminalul este liber.

Descoperire macabră, vineri seară, pe un câmp din Giurgiu. Poliţiştii au fot sesizaţi că este un incendiu, însă s-a descoperit, de fapt, un cadavru.

Este vorba despre cadavrul carbonizat în proporţie de 90% al unei femei, găsit pe o valiză, în câmp, la Giurgiu. 

Polițiștii din Ghimpați au fost sesizați de o persoană, vineri seară, că pe DN 6, între localitățile Ghimpați și Valea Plopilor, este un incediu. 

Trupul neînsufleţit a fost dus la Serviciul de Medicină Legală Giurgiu pentru autopsie.

sursa:https://www.antena3.ro/actualitate/femeie-arsa-rezultate-autopsie-cadavru-camp-giurgiu-585348.html

Tătaru: Nu va fi carantină generală, ci restricții în funcție de evoluția pe zone

 

Ministrul Sănătăţii, Nelu Tătaru, a declarat sâmbătă că nu se pune problema unui lockdown la nivelul României din cauza noului coronavirus, dar vor fi impuse restricţii suplimentare, în funcţie de evoluţia epidemiologică pe judeţe sau localităţi, informează Agerpres.

„E din ce în ce mai gravă situaţia în toată ţara şi în toată Europa. Vedem că avem cazuri, se merge la 50.000 pe zi în Franţa, la 26.000 în Marea Britanie, 21.000 în Italia, 20.000 în Spania. Sunt evoluţii ale unui val doi, pe care noi îl lipim de valul întâi de la noi. Haideţi să nu ne gândim atât de departe la sărbători, să ne gândim la următoarea săptămână. După cum ştiţi, noi evaluăm fiecare localitate în parte. Dacă impunem restricţii, le impunem la nivel local. Avem acea evaluare de 48 de ore după informaţia primită de DSP la 24 de ore, în care autorităţile locale sunt cele care gestionează evoluţia pe cele 48, impunând restricţii. Vom avea şedinţe mâine seară la Comitetul Naţional pentru coordonarea intervenţiei, în care vom impune şi restricţii suplimentare, adaptate în funcţie de indice la nivelul fiecărui judeţ şi al fiecărei localităţi”, a subliniat Tătaru.

Tătaru: O carantinare pe sectoare în Bucureşti este greu de făcut

Despre o eventuală carantinare pe sectoare a municipiului Bucureşti, ministrul a afirmat că aceasta este greu de realizat.

„Suntem în evaluare. Din punctul meu de vedere, Bucureştiul este greu de diferenţiat în sectoare şi izolat, după cum este foarte greu de diferenţiat Bucureştiul de Ilfov în general. În acest moment suntem în perspectiva în care gestionăm fiecare caz în parte, facem izolarea sau carantinarea persoanelor, cu anchetă epidemiologică urmărită foarte clar şi monitorizarea prin medicul de familie”, a precizat Nelu Tătaru.

El a subliniat, totodată, că „pandemia nu se tranşează în spitale”, ci „între spitale”, făcând referire la faptul că cetăţenii trebuie să respecte regulile impuse de criza sanitară.

Teste rapide pentru decongestionarea unităţilor de primire urgenţe

Referitor la situaţia spitalului modular de la Iaşi, unde au existat o serie de disfuncţionalităţi, ministrul a afirmat că începând de săptămâna viitoare va fi adus oxigen suplimentar, care va completa necesarul pentru 20 de paturi de terapie intensivă, urmând ca în zece zile să poată fi funcţionale cele 48 de paturi.

Nelu Tătaru a vorbit şi despre găsirea de soluţii pentru decongestionarea unităţilor de primiri urgenţe din anumite spitale, unde cadrele medicale au spus că nu mai fac faţă la volumul mare de pacienţi, afirmând în acest context că se va apela la metoda testărilor rapide.

„Ne-am gândit la decongestionarea acestor unităţi de primire urgenţe prin acele teste rapide de antigen care de săptămâna viitoare vor fi 43.000, urmând ca săptămâna care urmează să avem un milion de teste. Cazurile aflate în izolare în aceste unităţi de primire urgenţe vor fi diagnosticate rapid, pozitiv sau negativ, şi atunci vor merge în locaţiile specifice”, a precizat Nelu Tătaru.

Ministrul Sănătăţii a menţionat că diferenţele mari de infectări între zonele ţării nu au legătură cu numărul de teste.

„Ţin efectiv de transmiterea comunitară. Indiferent câte teste vom face, vom vedea că prezenţa în unităţile de primiri urgenţe, prezenţa în terapiile intensive, prezenţa în secţiile de boli infecţioase vor fi aceleaşi. Aceste cazuri se prezintă la unităţile de primiri urgenţe testate sau netestate. Unităţile de primire sunt cele care trebuie să gestioneze rapid aceste incertitudini”, a explicat ministrul.

*****

Nelu Tătaru a fost prezent, sâmbătă, la Vaslui, la o întâlnire cu conducerea prefecturii şi conducerea DSP, prilej cu care a făcut o evaluare a situaţiei infectărilor şi a capacităţii de tratare la nivelul judeţului Vaslui, dar şi a situaţiei privind capacitatea de extensie pe paturi de terapie intensivă.

În prezent, la spitalul suport Covid din Bârlad sunt 20 de paturi, iar capacitatea de extensie este de încă 30 de paturi. Capacitate de tratare există, potrivit ministrului, şi la nivelul municipiului Vaslui, prin Spitalul Judeţean de Urgenţă, iar în rezervă rămâne Spitalul municipal Huşi, care va putea primi bolnavi infectaţi cu noul coronavirus pe Secţia ATI, dacă situaţia o va impune.

sursa:https://www.hotnews.ro/stiri-coronavirus-24388490-tataru-sustine-nu-carantinare-generala-vor-impuse-restrictii-suplimentare-functie-evolutia-zone.ht

Spania: Violențe INIMAGINABILE. Polițiștii au luat-o la fugă de frica protestatarilor

 

Oamenii au ieșit în stradă, în diferite țări, pentru a-și exprima nemulțumirea față de noile restricții impuse de guverne în lupta cu pandemia.

Sute de persoane au ieșit să protesteze în cartierul Gamonal din Burgos (Spania). La finalul mișcării, oamenii s-au năpustit cu pietre asupra polițiștilor care au fugit imediat.

Un videoclip apărut pe rețelele sociale a surprins momentul în care o mulțime de protestatari aleargă pe o stradă în direcția mai multor mașini de patrulare ale Poliției.

Intensitatea revoltelor i-a obligat pe polițiști să se retragă, așa cum se vede și în imagini.

Cientos de jóvenes protestan contra el toque de queda y se enfrentan a la policía en el barrio de Gamonal (Burgos) pic.twitter.com/33WeZKVo45

— Miguel Ángel Reinoso (@mianrey) October 30, 2020

sursa:https://www.dcnews.ro/video-din-spania-violente-inmaginabile-politistii-au-luat-o-la-fuga-de-frica-protestatarilor_781276.html

Moldovenii îşi aleg preşedintele

 

Pe 1 noiembrie au loc alegerile prezidenţiale, în Republica Moldova. În cursa electorală de la Chişinău sunt 8 candidaţi.

Trei dintre aceştia sunt pro-Rusia, iar alţi 5 sunt pro-europeni. În turul doi al alegerilor prezidenţiale de la Chişinău au şansa să ajungă actualul preşedinte pro-rus Igor Dodon şi pro-europeana Maia Sandu.

Şi moldovenii care muncesc, învaţă sau locuiesc în România sunt aşteptaţi să voteze pentru alegerile prezidenţiale. Secţiile de votare din România se deschid la ora 7 dimineaţa şi se vor închide la 21.00. Pentru a vota, au nevoie de paşaportul valabil sau expirat, buletinul de identitate sau livretul de marinar.

Emil Jacotă, Însărcinat cu Afaceri Ambasada Republicii Moldova: În România am deschis 13 secţii de votare, practic am acoperit toate judeţele din România. În Bucureşti vor fi deschise două secţii de votare, una aici, în incinta ambasadei, alta va fi în centrul istoric al Bucureştiului. Între trei mii şi cinci mii de buletine vor fi în fiecare secţie de votare.

Basarabenii pot vota pentru unul din cei 8 candidaţi înscrişi în cursa electorală pentru funcţia de preşedinte. În 2016, la votare au participat circa 10.000 de moldoveni aflaţi în România.

sursa:https://www.cotidianul.ro/moldovenii-isi-aleg-presedintele/

Experienţă de groază pentru o familie infectată cu coronavirus.

 

Lacunele din legi şi indiferenţa autorităţilor depăşite de situaţia COVID-19 a obligat-o pe Crista Bilciu, regizor, să stea cu bunica fără viaţă în casă.

Femeia împreună cu părinţii ei şi cu bunica s-au autoizolat după ce au făcut febră, au rămas fără gust şi miros sau au simţit greaţă. Medicul de familie le-a spus că, după simptome, e posibil să aibă SARS-CoV-2. Crista a sunat la DSP Mureş, dar angajaţii au refuzat să meargă la domiciuliu să îi testeze pe cei 4, pe motiv că nu sunt contacţii unei persoane cu test deja pozitiv.

Angajaţii DSP i-au îndrumat să îşi facă testul la privat.

Crista Bilciu: Noi nu avem unde să mergem să ne testăm, nicăieri, pentru că ai mei aveau febră, frisoane, în niciun caz nu puteam să mergem undeva şi să stăm pe holuri să aşteptăm. N-am ce să fac dacă asta e procedura lor, că nu testează, ei n-au greşit cu nimic până la urmă. Ar trebui autorităţile să decidă ca în cazul în care sunt persoane cu asemena risc, bunica de 90 de ani, cu AVC şi cardiacă. Când aud că şi-au pierdut mirosul ar trebui clar să îi testeze mai ales că au pensii de 1.000 de lei. Mi se pare revoltător, suntem în pandemie, cum să îmi ceri să îţi spun că am fost contact cu cineva, ce mai contează? Poţi să iei de oriunde. Medicul de familie zice că dacă îţi pierzi respiraţia suni la 112, atât.

Ieri, bătrâna era letargică şi refuza să mănânce. Crista a sunat la 112, iar un cadru medical s-a dus şi le-a spus rudelor ca e aşa din cauza vârstei şi a refuzat să o ducă la spital.

Crista Bilciu: Se ridica foarte rar, era foarte schimbată, nu voia să mănânce, că are gust amar în gură şi nu mai simte mâncarea. Am sunat la 112, a venit un domn. Zice nu are AVC, nu e de la COVID, cred că e de la vârstă, aşa e ea şi daţi-i nişte vitamine. Am zis, nu o luati? Nu. De ce să o luăm, poate mai ia boli de pe aici. Şi a murit noaptea asta. Noi aşteptăm să vină pompele funebre să o ia. Bunica o să fie înmormântată fără prezenţa noastră, de vreme ce noi suntem bolnavi.

Directorul DSP Mureş susţine că angajaţii au greşit că nu a îndrumat spre 112 pacienta. DSP testează doar contacţii simptomatici sau în focare.

Reporter: DSP poate refuza testarea?
Iuliu Moldovan, Director DSP Mureş: DSP-ul testează conform metodologiei, cotacţii cazurilor confirmate.
Reporter: Şi dacă cineva nu are bani să meargă la privat?
Iuliu Moldovan, Director DSP Mureş: dacă e simptomatic poţi să apelezi 112 şi să mergi la urgenţă.

Crista face apel către autorităţi să elimine birocraţia şi să testeze imediat persoanele aflate în zona de risc, care solicită ajutor, nu să le pună pe drumuri sau să le condiţioneze viaţa cu banii. Medicii de la ambulanţă au constatat decesul şi, pentru că nu există urme de moarte suspectă, procedura nu presupune autopsie, iar testarea pentru COVID-19 nu se face la decedaţi, spun autorităţile. Cei de la pompe funebre vor lua măsuri pentru suspiciunea de COVID-19.

sursa:https://www.cotidianul.ro/experienta-de-groaza-pentru-o-familie-infectata-cu-coronavirus/