Când s-a inaugurat Conferinţa de Pace de la Paris, în ianuarie 1919, administrarea autonomă a Basarabiei, stipulată în Actul Unirii din 27 martie 1918 (pe stilul vechi, oficial, la acea dată, atât în provincia alipită, cât şi în partea din România ce se mai găsea sub autoritatea guvernanţilor în refugiu la Iaşi, în timp ce tot sudul ţării, aflat sub ocupaţia Puterilor Centrale, trecuse forţat la calendarul gregorian), devenise inoperantă.
Pe 10 decembrie 1918 (s.n.), Sfatul Ţării (teoretic, dieta provinciei) se întrunise la Chişinău pentru ultima oară, în condiţii nestatutare, cu rostul de a renunţa la unirea condiţionată, deci de a se autodesfiinţa, fiind dizolvat de îndată prin decret-regal. Asta după ce, luni de zile, Consiliul Directorilor (teoretic, guvernul provinciei) fusese eclipsat în funcţia sa executivă de comisarul general al Basarabiei numit de guvernul de la Iaşi. Iniţial, această funcţie a fost atribuită scriitorului Duiliu Zamfirescu, iar mai apoi, generalului Arthur Văitoianu.
La momentul unirii, tot nordul provinciei – ţinutul Hotinului, având o populaţie predominant ucraineană, se afla sub ocupaţie austro-ungară, în timp ce în sud, în Bugeac şi pe Dunăre, unde era un adevărat mozaic etnic, erau dislocate unităţi militare germane. In condiţiile încheierii convenţiilor de armistiţiu cu Austro-Ungaria şi, respectiv, Germania, de la începutul lunii noiembrie 1918, ce au marcat prăbuşirea Puterilor Centrale, armata română, prezentă pe scară largă în tot restul Basarabiei din ianuarie 1918, la solicitarea Sfatului Ţării, şi-a extins controlul şi asupra acestor zone, operaţiune urmată de acţiuni insurgente, atât de sorginte naţionalistă ucraineană, cât şi de inspiraţie bolşevică.
Oricine ar fi trăit în acele vremuri în Basarabia, dar mai ales ţăranii români, înfloritoarele comunităţi de colonişti germani, bulgari sau găgăuzi din sud, ca şi sutele de mii de refugiaţi din Rusia cuprinsă de războiul civil, nu ar fi avut cum să nu salute intervenţia pacificatoare a trupelor române, în condiţiile în care teritoriul acesteia suportase exodul a peste un milion de soldaţi, mai mult sau mai puţin bolşevizaţi, în retragerea dezordonată de pe frontul românesc spre străfundurile Rusiei.
Cât despre numeroşii evrei din provincie, ei au fost scutiţi de toate mizeriile la care coreligionarii lor au fost supuşi dincolo de Nistru, în special în Podolia, ce a devenit câmp de bătălie între naţionaliştii ucraineni şi bandele bolşevice ori cele ale lui Denikin. Dar pentru denigratorii de atunci (şi până în zilele noastre) ai acţiunii de autodeterminare a poporului român din această fostă gubernie rusească, ce poate fi privită chiar şi pe baza principiilor proclamate, formal, la scara întregii Rusii de însuşi Lenin, în noiembrie 1917, nu a fost vorba decât de ocuparea şi anexarea Basarabiei de către moşierii români.
In schimb, în 1919 şi 1920, moşierii (în majoritate ruşi) din Basarabia, ale căror întinse latifundii erau supuse exproprierii în folosul milioanelor de ţărani mai săraci prin reforma agrară iniţiată de Sfatul Ţării şi legiferată de Statul Român, cărora li s-au alăturat mulţi reprezentanţi ai fostei administraţii ţariste, care nu vedeau în Basarabia decât ceea ce ea era de fapt – o colonie rusească, au exercitat o acţiune extrem de activă în cercurile conferinţei de pace, încercând să zădărnicească recunoaşterea unirii Basarabiei cu România de către marile Puteri Aliate. Situaţia era cu atât mai complexă, cu cât liderii acestor state nu pierdeau speranţa lichidării bolşevismului şi a acceptării unui nou guvern al Rusiei la masa tratativelor de pace.
Al.Vaida-Voevod, fruntaşul ardelean, şi generalul Al.Averescu, venerat ca erou de război, care au îndeplinit succesiv funcţia de preşedinte al Consiliului de Miniştri în perioada critică a negocierilor de la Paris vizând confirmarea unirii Basarabiei, au avut de făcut faţă unei conjuncturi internaţionale complexe, reuşind să nu se implice în acţiuni de anvergură dincolo de Nistru. In acelaşi timp, prin România a fost asigurată o parte consistentă a tranzitului de armament spre Polonia, în perioada în care lucrătorii portuari din Danzig, din motive de antipatie naţională, dar şi de simpatie proletară, au pus în pericol soarta Varşoviei în faţa Armatei Roşii, blocând acest tranzit. Totodată, la Paris, reprezentanţii celor Cinci Mari nu doreau să antagonizeze grupările alb-gardiste, ce mai luptau contra bolşevicilor în anumite zone şi care se grupaseră într-o reprezentanţă neoficială pe lângă conferinţă, oferindu-le, din când în când, în funcţie de mersul ostilităţilor, adeziunea la principiul păstrării integrităţii teritoriale a Rusiei, cu excepţia Poloniei şi a Finlandei.
Surprinzător, din perspectiva actuală, mai ales Statele Unite s-au opus cu obstinaţie oricărei secesiuni faţă de Rusia pe baza aplicării autodeterminării naţionale, ca şi cum nu acesta fusese pilonul de bază al Celor 14 Puncte ale declaraţiei preşedintelui Woodrow Wilson din ianuarie 1918, între care figura doar Polonia (al 13-lea). SUA au recunoscut cu greu independenţa Ţărilor Baltice, numai după ce acestea şi-au reglementat relaţia bilaterală cu Rusia, singură Armenia, pentru care se prefigurase un mandat american după dezlipirea din Imperiul Otoman a teritoriilor considerate până nu demult armene, avându-le alături, eventual, şi pe cele din fostul Imperiu Ţarist, bucurându-se în mod deosebit de atenţia diplomaţiei SUA.
Inverşunarea liderilor americani contra recunoaşterii unirii Basarabiei cu România (şi care avea să fie estompată doar după aproape un deceniu şi jumătate, indirect, atunci când Department of Labor, care avea sarcina supervizării politicii de imigrare în Statele Unite, a desfiinţat cota alocată Basarabiei, ce apărea distinct din 1924, pentru a o include în cea a noilor imigranţi admisibili din România) avea în vedere nu negarea realităţii etnice a provinciei, ce fusese confirmată inclusiv prin rapoartele unor experţi americani, ci, mai degrabă, inadmisibilitatea creării unui precedent. America era cu ochii bine aţintiţi asupra activităţilor japoneze din Extremul Orient al Rusiei, unde luptase, nu demult, şi un semnificativ contingent de soldaţi americani. In acelaşi timp, diverşi întreprinzători din SUA, continuau pe şest exploatarea minereurilor de metale preţioase din nordul Siberiei, inabordabil controlului guvernului de la Moscova, pe cont propriu, ca într-un no man’s land.
Senatul Statelor Unite a respins pentru a doua oară, în martie 1920, tratatul de pace cu Germania şi charta fondatoare a Ligii Naţiunilor inclusă în acesta (ca şi în toate tratatele succesive încheiate în cadrul Conferinţei de la Paris). In aceste condiţii, după semnarea, la Trianon, a păcii cu Ungaria, întrucât SUA nu se aflaseră în război cu Imperiul Otoman, iar interesul pentru mandatul armean, ce urma a fi acordat de Liga Naţiunilor, se cam stinsese (în pofida faptului că însuşi preşedintele Wilson semnase harta având trasată întinderea spre vest a viitoarei Armenii – document venerat până în zilele noastre de armenii de pretutindeni), prezenţa la conferinţă a Statelor Unite s-a redus doar la persoana ambasadorului SUA la Paris, H.C.Wallace, şi la grupul colaboratorilor săi apropiaţi.
Cele patru Mari Puteri Aliate (SUA fuseseră doar Asociat) au decis să finalizeze ele însele tratatul referitor la Basarabia, în ciuda opoziţiei americane, care insistase asupra unui plebiscit, aşa cum se mai hotărâse pentru anumite regiuni ale Europei, dar nicăieri la amploarea unui teritoriu atât de întins. Un alt deziderat în favoarea definitivării statutului Basarabiei îl constituia faptul că cei circa trei milioane de locuitori riscau să devină apatrizi. Conform unor date publicate la Chişinău, oraş în care la recensământul din decembrie 1930 aveau să fie consemnaţi circa 115.000 de locuitori, la sfârşitul anului 1920 se înregistrau peste 150.000 de refugiaţi din Rusia, în condiţiile în care guvernul bolşevic inaugura politica de restrângere a dreptului de cetăţenie pentru cei emigraţi recent din imperiul sovietic.
Pe acest fundal, diplomaţia română făcea o adevărată acrobaţie între interesele franceze şi cele britanice. La cererea Franţei, negocierile cu trimişii Moscovei de la Copenhaga au fost abandonate în primăvară, dar pasul decisiv spre satisfacerea intereselor României a fost făcut odată cu abandonarea de către armata română a malului stâng al Tisei şi retragerea spre noua frontieră cu Ungaria. De folos a fost şi accelerarea în ţară a procedurii de ratificare a tratatului protecţiei minorităţilor etnice, căci în documentul referitor la Basarabia era incluse şi obligaţii în legătură cu acest aspect.
In toamna anului 1920, după schimbarea preşedintelui şi a premierului în Franţa, pe fondul slăbirii rezistenţei anti-bolşevice pe fronturile din Rusia, faţă de care nimeni nu mai vroia să îşi ia angajamente deosebite, la 25 septembrie, contele Derby a ameninţat că Marea Britanie va semna singură tratatul. La reuniunea Conferinţei Ambasadorilor din 29 septembrie, a mai acceptat amânarea semnării până pe 11 octombrie, pentru a se mai încerca o dată obţinerea asentimentului Statelor Unite. La 4 octombrie 1920, premierul francez a comunicat delegaţiei române textul tratatului, în care se inclusese şi prevederea imposibilităţii revizuirii prin arbitraj, la cererea Rusiei, cândva, în viitor, după accederea la tratat, a clauzei teritoriale (în urma unei observaţii pertinente a lui Titulescu, prezent şi el la Paris, în acel an ). Ca o mostră de curtoazie, americanilor li s-a propus o extensie până la 25 octombrie. Cu toate eforturile şi în ciuda recomandărilor propriilor experţi, la 8 octombrie 1920, Statele Unite au comunicat că executivul de la Washington «nu se poate asocia unei politici care ar tinde la dezmembrarea [teritorială a] Rusiei.
Deşi ambasadorul Wallace s-a opus adoptării chiar şi după ce devenise clar că SUA nu vor fi parte contractantă în tratat, acesta a fost parafat, într-un singur exemplar în limba franceză (spre deosebire de altele semnate, în acei ani, în capitala Franţei sau în împrejurimi, care erau redactate şi în engleză şi italiană, în caz de diferenţe de interpretare cel redactat în franceză având întâietate). La 28 octombrie 1920, Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei (ce l-a ratificat în 1922) alături de India şi de dominioanele sale, Republica Franceză (ratificarea – în 1924), Regatul Italiei (în 1927) şi, după două zile, Imperiul Japoniei (care nu l-a ratificat, deşi unii autori susţin că, totuşi, acest fapt s-ar fi petrecut în 1931; o notă diplomatică franceză, din septembrie 1932, confirmă că ratificarea Japoniei nu avusese loc până la acea dată), au recunoscut suveranitatea Regatului României asupra Basarabiei.
Din partea română, tratatul a fost semnat de ministrul de Externe, Take Ionescu, şi de ministrul României la Paris, prinţul Dimitrie I.Ghica, viitor şef al diplomaţiei în guvernarea Iorga (1931-32) şi frate al monseniorului Vladimir Ghika. Din partea celor patru Mari Puteri, tratatul a fost semnat de către primul-ministru al Franţei şi ministru al Afacerilor Externe, Georges Leygues, de Jules Cambon – fost secretar-general la Quai d’Orsay, de ambasadorul britanic la Paris, contele de Derby, de amabasadorul Italiei în capitala Franţei, Lelio Bonin Longare, şi de ambasadorul japonez la Conferinţa de Pace de la Paris, vicontele Ishii Kikujirō (aflat la Bruxelles, pe 28 octombrie).
Take Ionescu
Dimitrie I.Ghica
Spre deosebire de celelalte tratate convenite la Paris în 1920, care stipulau expres că intrarea lor în vigoare va coincide cu întocmirea, la sediul diplomaţiei franceze, a unui proces-verbal privind predarea instrumentelor de ratificare de către statul direct interesat (Ungaria, apoi Imperiul Otoman) şi de numai trei dintre Marile Puteri Aliate semnatare, oarecum ciudat, poate din nebăgare de seamă, tratatul de la Paris referitor la Basarabia avea nevoie de ratificarea tuturor celor patru Mari Puteri Aliate, Aceasta a făcut ca, prin absenţa publicităţii unei eventuale ratificări din partea Japoniei, să se considere că tratatul respectiv nu a fost valabil niciodată, rămânând doar o recunoaştere informală a unirii Basarabiei cu România. Deşi Tratatul de la Trianon nu a fost ratificat de SUA (această ţară încheind tratate de pace distincte cu Germania, Austria şi Ungaria în august 1921), ca şi de către Polonia, de altfel, el a intrat în vigoare la 31 iulie 1921.
Diplomaţia sovietică, printr-o notă comună, datată 1 noiembrie 1920, adresată statelor semnatare, inclusiv preşedintelui Consiliului de Miniştri al României, generalul Averescu, a protestat în legătură cu alipirea Basarabiei la România. Aceasta era semnată de Gh.Cicerin – narkomindel [comisar al poporului pentru afacerile externe] al RSFS Ruse şi de Hr.Rakovski, „amicul dintotdeauna al României“, ce îndeplinea pe atunci funcţiile de preşedinte al Sovnarkom-ului şi de şef al Narkomindel-ului RSS Ucrainene. Mai apoi, liderii sovietici au exploatat veriga slabă a tratatului de la Paris – necesitatea ratificării de către toate statele semnatare şi s-au concentrat, rând pe rând, asupra tuturor marilor puteri, odată intrate în procesul finalizării ratificărilor.
Au reuşit să împiedice ratificarea de către Japonia, printr-o clauză parte a anexelor secrete la înţelegerile bilaterale convenite la Pekin [Beijing], în 1924, după ce Tokyo a recunoscut regimul bolşevic. Japonia, fiind una dintre marile puteri învingătoare, nu putea fi exclusă de la decizia aliaţilor în privinţa Basarabiei, mai ales în condiţiile obstrucţiilor americane. Dar, de fapt, Japonia nici nu ar fi avut dreptul moral să semneze tratatul de la Paris ( într-o chestiune complet europeană), deoarece, din vara acelui an 1920, pe lângă ocuparea părţii de nord a insulei Sahalin, invadase şi o zonă din partea continentală a Extremului Orient rus. Aceasta s-a produs în urma masacrării unor comercianţi japonezi la Nikolaevsk-pe-Amur (la comanda unui anarhist descreierat, executat, ulterior, chiar de bolşevici), cu intenţia vădită de a anexa o mare parte a acestor teritorii, sau, cel puţin, a nordului Sahalinului. Japonia avea, deci, interesul ca acceptarea unirii Basarabiei cu România să creeze precedentul juridic al unei eventuale viitoare recunoaşterii a stăpânirii sale, fără nici un argument etnic, asupra unor teritorii ruseşti.
Această poveste referitoare la încununarea unui efort diplomatic al României de acum 100 de ani, în urma căruia cele trei mari puteri europene învingătoare în Primul Război Mondial au încuviinţat extinderea suveranităţii acesteia asupra Basarabiei, ca fiind „justificată din punct de vedere geografic, etnografic, istoric şi economic” şi în interesul păcii generale în Europa, Rusia fiind invitată să adere la tratat de îndată ce va fi instalat un guvern acceptat de semnatari, cu angajamentul de a supune arbitrajului Consiliului Societăţii Naţiunilor a tuturor chestiunilor pe care guvernul rus le-ar putea ridica în legătură cu anumite detalii ale acestuia, cu excepţia suveranităţii României asupra teritoriului, are o însemnătate specială în contextul alegerilor prezidenţiale din Rep. Moldova.
Exact ca în urmă cu un secol, Basarabia e departe de Rusia, cele două având între ele un stat ucrainean profund naţionalist şi reorientat spre Occident. Cu toată această distanţă, are alături o pseudo-exclavă a Federaţiei Ruse – Republica Moldovenească Nistreană, sau mai corect spus şi fără pretenţia vreunei etnicităţi – Pridnestrovia, a cărei populaţie s-a pronunţat, covârşitor, în cadrul unui referendum, în 2006, pentru unirea cu Rusia. De anul trecut, Moscova i-a permis aceastei entităţi statale o reprezentare oficială, dar fără a se bucura de statutul de care beneficiază, într-un spectru mult mai larg, alte state secesioniste, cum ar fi Abhazia şi Osetia de Sud din Georgia, respectiv Artsakh (Nagorno-Karabah) din Azerbaidjan.
Tiraspol
Realegerea preşedintelui Dodon e uşor previzibilă, odată ce, în favoarea sa, se va produce un val de voturi transnistrene. Timp de decenii, acestea au avut un impact relativ minor asupra aritmeticii parlamentare din Basarabia, dat fiind că numărul alegătorilor din regiunea separatistă ce treceau Nistrul pentru a vota în dreapta fluviului era redus. De această dată, s-ar putea ca aceştia să încline decisiv balanţa contra opţiunii pro-europene. Pe de altă parte, menţinerea actualului curs la nivel înalt al Rep.Moldova este un anacronism, în condiţiile în care, la doi paşi de Moscova, în Rep.Belarus, aflată de două decenii într-un proces de integrare cu Federaţia Rusă, o însemnată parte a populaţiei protestează necontenit de trei luni contra rezultatelor alegerilor prezidenţiale suspectate de a fi fost fraudate masiv, punând o imensă presiune asupra intereselor Rusiei.
La 1917-1920, cu o populaţie rurală sensibil mai puţin instruită decât în prezent şi cu sute de mii de locuitori ai Basarabiei şi Transnistriei neavând habar de apartenenţa la un popor atât de numeros, prin acţiunea hotărâtă a unei pleiade de intelectuali, a fost posibil ca acestei mase relativ amorfe să i se ofere un ideal naţional. Iar împlinirea acestuia, cu toate imperfecţiunile inerente unui regim bazat pe prezenţa în teritoriu a armatei române, în condiţiile haosului ce pusese stăpânire pe o mare parte a fostei împărăţii ţariste, a fost recunoscută de către marile puteri semnatare ale Tratatului de la Paris din 28 octombrie 1920 ca fiind justificată şi bazându-se pe „dorinţa exprimată de populaţia Basarabiei de a o vedea unită cu România”.
sursa:https://www.cotidianul.ro/100-de-ani-de-la-semnarea-tratatului-de-la-paris-ii/
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu