12.10.2017
CE SĂRBĂTORIM DE CRĂCIUN ? ”PRIMA ZI, A 2-A ZI, A 3-A ZI...HABAR N-AM !”
OARE CE I-AU ÎNVĂȚAT PE COPIII LOR, PE NEPOȚII LOR, DACĂ EI, ÎN ZECI DE ANI, NU AU AFLAT CE SĂRBĂTORESC DE CRĂCIUN, DE EXEMPLU ... NICI MĂCAR SCUZA CĂ SUNT TINERI ȘI NEȘTIUTORI N-O MAI POT INVOCA ...
SĂ VEDEM CARE ESTE SEMNIFICAȚIA SĂRBĂTORII DE CRĂCIUN :
CRĂCIUNUL este SĂRBĂTOAREA NAȘTERII DOMNULUI IISUS HRISTOS, sarbatoare a FAMILIEI si a BUCURIEI DE A DĂRUI.
Sărbătoarea Naşterii Domnului Iisus Hristos sau Crăciunul, celebrată la 25 decembrie, a asimilat cu multe secole în urmă ceremoniile păgâne ale solstiţiului de iarnă şi a adus de-a lungul timpului diverse şi minunate tradiţii.
Religiile precreştine marcau în această perioadă solstiţiul de iarnă sau reîntoarcerea Soarelui. Cea mai veche referinţă scrisă a fost găsită în Mesopotamia, unde sărbătoarea, care ţinea 12 zile, avea drept scop să-l ajute pe zeul Marduk să îmblânzească monştrii haosului pentru încă un an.
La romani, sfârşitul lunii decembrie coincidea cu serbările oficiate în cinstea zeului Saturn, numite ”saturnalii”, o formă de venerare a Soarelui, a luminii ce biruia întunericul, și care se sărbătoreau între 17 şi 23 decembrie.
Se celebra naşterea Soarelui neînvins, sol invictus, la solstiţiul de iarnă, când zilele reîncep să crească, un cult preluat de la persanii care-l adorau pe Mithra - zeul soarelui.
În anul 274 d.Hr., solstiţiul de iarnă a căzut la 25 decembrie şi atunci împăratul Aurelian a proclamat această dată ca Natalis Solis Invicti, adică naşterea Soarelui invincibil. Pentru păgâni, aceasta era noaptea în care Marea Zeiţă dădea naştere noului Soare, repornind astfel ciclul anotimpurilor.
Acum mai mult de două mii de ani, Dumnezeu văzând că neamul omenesc este asuprit de diavol, L-a trimis pe Arhanghelul Gavriil să vestească Fecioarei Maria naşterea, prin puterea Duhului Sfânt, a Fiului lui Dumnezeu. Pruncul Iisus s-a născut într-o iesle săracă şi atunci cei trei magi de la Răsărit, văzând pe cer o stea luminoasă, au străbătut cale lungă pentru a o urma şi au ajuns la Bethleem să-i aducă în dar Mântuitorului aur, smirnă şi tămâie. Naşterea unui mare împărat fusese prorocită de mult timp de vrăjitori. Irod, împăratul iudeilor, temându-se că va pierde tronul prin naşterea lui Mesia, a poruncit ca toţi pruncii din Bethleem să fie ucişi. Şi aşa au murit atunci 14.000 de copii, dar Iosif şi Maria, vestiţi de un înger, au reuşit să-l salveze pe Fiul Domnului, fugind în Egipt.
În anul 320, Papa Julius a stabilit ziua de 25 decembrie ca fiind data oficială a naşterii lui Iisus Hristos, iar cinci ani mai târziu, în 325, primul împărat roman creştin, Constantin cel Mare, a schimbat semnificaţia zilei de 25 decembrie: el a stabilit o sărbătoare cu dată fixă, ce aniversa Naşterea lui Iisus Hristos.
Abia în secolul XIX, Crăciunul a devenit cu adevărat o serbare populară. Odată cu afirmarea rolului economic şi social al familiei burgheze, a devenit sărbătoarea copiilor, a darurilor şi a carităţii. Şi responsabil de această mentalitate este Charles Dickens, care în 1843 a publicat celebra nuvela “Colind de Crăciun”, despre un om morocănos şi mizantrop şi despre transformarea sa după ce primeşte vizita a patru fantome în ajunul Crăciunului, poveste de multe ori ilustrată în filme şi desene animate.
Biserica Catolică însă s-a opus, zadarnic, afirmării lui Moş Crăciun şi în special în anii 1950 a manifestat rezistenţă faţă de asimilarea unor mitologii populare diferite de creştinism.
Fiecare comunitate de creştini a sărbătorit însă Crăciunul în funcţie de tradiţiile culturii locului şi de obiceiurile păgâne din momentul convertirii, şi aşa se face că ritualurile specifice sunt numeroase şi foarte diferite.
ÎN TRADIȚIA ROMÂNEASCĂ, sărbătoarea Crăciunului are origini păgâne, combinate mai apoi cu credinţele creştine.
Crăciunul este sărbătorit la 25 decembrie deoarece este aproape de Solstiţiul de Iarnă, una dintre cele mai importante zile ale dacilor. Tot la data de 25 decembrie erau sărbătorite Saturnaliile – moment în care oamenii bogaţi făceau daruri celor săraci.
Crăciunul a fost întotdeauna asociat cu un om bătrân şi darnic; în tradiţia noastră există un cioban zeu – moş, cel ce a creat tot ce se vede şi care aduce daruri: caş, urdă, mere, nuci, colaci şi vin.
Crăciunul a fost sărbătorit înainte de era pre-creştină ca fiind prima zi a Anului Nou; majoritatea ţărilor din Europa au păstrat Crăciunul ca fiind prima zi din noul an până în secolele XV – XVIII; în Țările Române s-a păstrat tradiţia până în secolul XIX. La românii din Banat şi Transilvania, prima zi a anului se numeşte Crăciunul Mic, nu Anul Nou.
Alţi cercetători ne spun că de Crăciun, din munte, coborau bătrânii asceţi, îmbrăcaţi în cojoace de oaie, şi cărau în desăgile lor crengi de vâsc; vâscul este un leac universal, atât la oameni, cât şi la animale. Astfel sătenii au botezat sărbătoarea Crăciunului de la moşii ce cărau crengi de vâsc.
Multe tradiţii româneşti de Crăciun sunt asociate cu focul şi lumina; aceste elemente se regăsesc de fapt în majoritatea ţărilor din Europa; ele reprezintă speranţa că zeul soare va găsi puterea să reînvie şi să aducă primăvara cea bogată.
Un simbol mult prea cunoscut este Bradul de Crăciun. Acesta există într-o sumedenie de tradiţii de Crăciun, cu mult înainte de era creştină; bradul este cel mai important arbore din obiceiurile româneşti. Bradul este prezent la cele mai importante evenimente din viaţa unui om: botezul, căsătoria şi înmormântarea; bradul se consideră că aduce noroc, viaţă lungă, prosperitate şi fertilitate, motiv pentru care oamenii îşi împodobesc casa cu crengi de brad.
În ziua de azi, toată lumea abia aşteaptă să împodobească bradul; acest obicei are loc în Ajunul Crăciunului sau în noaptea de Crăciun, când Moş Crăciun aduce pe lângă cadouri şi bradul frumos împodobit cu globuri şi beteală.
Un alt obicei cunoscut de toţi este colindatul. Colindatul începe în data de 24 decembrie şi poate să continue pentru 2 sau 3 zile; colindatul se face de obicei în grupuri, de copii, oameni maturi, bătrâni, doar fete, doar baieti, tineri căsătoriţi etc, în funcţie de zona etnografică. Colindele sunt reinterpretări ale unor ritualuri păgâne, dar care în timp au fost schimbate sau amestecate cu interpretări religioase.
Cu toate acestea, colindatul cu măşti este un ritual strict păgân, ce aminteşte de ritualurile de vânătoare ale zeului Crăciun. Colindatul are loc în curtea celor ce primesc colindătorii, în casă sau sub fereastră; de asemenea colindatul are loc seara, noptea sau chiar dimineaţa. Colindătorii sunt întotdeauna primiţi în casă deoarece se spune că ei aduc sănătate şi un an prosper; colindătorii sunt recompensaţi cu nuci, mere, colaci şi mai nou bani.
În zona BANATULUI MONTAN, în ajunul Crăciunului focul din casă nu este stins deloc, pentru ca anul ce vine să fie luminos şi spornic. În această zi se împodobeşte bradul cu dulciuri, sub brad se pune un colac, un cârnaţ şi o sticlă de răchie (cunoscătorii știu) – daruri pentru Moş Crăciun, iar pentru calul acestuia se pun graunţe şi fân. Seara se aşteaptă pițărăii (colindătorii) care vin la colindat pe la miezul nopţii până dimineaţa, în funcţie de vârstă. Ei colindă din casă în casă, apoi sunt primiţi în ogradă unde primesc nuci, mere şi răchie; răchia este adunată într-o damigeană de vătav (conducătorul colindătorilor); acesta are pe faţă o mască pentru a nu fi recunoscut; spre dimineaţă veneau la colindat copii mai mici.
Tot în această seară, tinerii se adunau pe la case în grupuri de fete şi feciori şi se mascau: baieţii purtau măşti de femei, iar fetele purtau măşti de bărbaţi, apoi plecau prin sat. Se adunau în mai multe case unde începeau să danseze: fetele cu măşti de băiat luau câte o tânără la joc, iar băieţii, cu măşti de fete luau câte un fecior; în timpul jocului mascaţii sărută perechea aleasă. Acești mascaţi purtau numele de Bloji. Aceasta este considerată una dintre cele mai frumoase tradiții și obiceiuri românești.
La miezul nopții, tinerii se îmbrăcau în portul popular şi plecau la colindat prin sat. Oamenii îi cinsteau cu colaci, cârnaţi şi răchie sau vin.
Pe VALEA ALMAJULUI se obişnuia ca micii colindători să aibă cu ei beţe de alun împodobite cu tricolorul şi cu care colindătorii băteau în podeaua casei pentru a alunga duhurile rele, norii de ploaie şi de grindină, şerpii şi alte duhuri rele şi pentru a aduce prosperitate. În unele sate se colindă în dimineaţa zilei de Ajun, dar în majoritatea satelor de pe Valea Almajului şi din Caraş-Severin, se colindă după-masa până seara târziu.
În TRANSILVANIA pregătirile pentru Crăciun începeau încă de pe 15 noiembrie – dată la care începe postul Crăciunului; de la acea dată muncile agricole se sfârşeau, oamenii nu mai mâncau deloc carne, iar femeile se întâlneau la şezători pentru a ţese straiele de sărbătoare.
ÎN TRADIȚIA ROMÂNEASCĂ, sărbătoarea Crăciunului are origini păgâne, combinate mai apoi cu credinţele creştine.
Crăciunul este sărbătorit la 25 decembrie deoarece este aproape de Solstiţiul de Iarnă, una dintre cele mai importante zile ale dacilor. Tot la data de 25 decembrie erau sărbătorite Saturnaliile – moment în care oamenii bogaţi făceau daruri celor săraci.
Crăciunul a fost întotdeauna asociat cu un om bătrân şi darnic; în tradiţia noastră există un cioban zeu – moş, cel ce a creat tot ce se vede şi care aduce daruri: caş, urdă, mere, nuci, colaci şi vin.
Crăciunul a fost sărbătorit înainte de era pre-creştină ca fiind prima zi a Anului Nou; majoritatea ţărilor din Europa au păstrat Crăciunul ca fiind prima zi din noul an până în secolele XV – XVIII; în Țările Române s-a păstrat tradiţia până în secolul XIX. La românii din Banat şi Transilvania, prima zi a anului se numeşte Crăciunul Mic, nu Anul Nou.
Alţi cercetători ne spun că de Crăciun, din munte, coborau bătrânii asceţi, îmbrăcaţi în cojoace de oaie, şi cărau în desăgile lor crengi de vâsc; vâscul este un leac universal, atât la oameni, cât şi la animale. Astfel sătenii au botezat sărbătoarea Crăciunului de la moşii ce cărau crengi de vâsc.
Multe tradiţii româneşti de Crăciun sunt asociate cu focul şi lumina; aceste elemente se regăsesc de fapt în majoritatea ţărilor din Europa; ele reprezintă speranţa că zeul soare va găsi puterea să reînvie şi să aducă primăvara cea bogată.
Un simbol mult prea cunoscut este Bradul de Crăciun. Acesta există într-o sumedenie de tradiţii de Crăciun, cu mult înainte de era creştină; bradul este cel mai important arbore din obiceiurile româneşti. Bradul este prezent la cele mai importante evenimente din viaţa unui om: botezul, căsătoria şi înmormântarea; bradul se consideră că aduce noroc, viaţă lungă, prosperitate şi fertilitate, motiv pentru care oamenii îşi împodobesc casa cu crengi de brad.
În ziua de azi, toată lumea abia aşteaptă să împodobească bradul; acest obicei are loc în Ajunul Crăciunului sau în noaptea de Crăciun, când Moş Crăciun aduce pe lângă cadouri şi bradul frumos împodobit cu globuri şi beteală.
Un alt obicei cunoscut de toţi este colindatul. Colindatul începe în data de 24 decembrie şi poate să continue pentru 2 sau 3 zile; colindatul se face de obicei în grupuri, de copii, oameni maturi, bătrâni, doar fete, doar baieti, tineri căsătoriţi etc, în funcţie de zona etnografică. Colindele sunt reinterpretări ale unor ritualuri păgâne, dar care în timp au fost schimbate sau amestecate cu interpretări religioase.
Cu toate acestea, colindatul cu măşti este un ritual strict păgân, ce aminteşte de ritualurile de vânătoare ale zeului Crăciun. Colindatul are loc în curtea celor ce primesc colindătorii, în casă sau sub fereastră; de asemenea colindatul are loc seara, noptea sau chiar dimineaţa. Colindătorii sunt întotdeauna primiţi în casă deoarece se spune că ei aduc sănătate şi un an prosper; colindătorii sunt recompensaţi cu nuci, mere, colaci şi mai nou bani.
Tot în această seară, tinerii se adunau pe la case în grupuri de fete şi feciori şi se mascau: baieţii purtau măşti de femei, iar fetele purtau măşti de bărbaţi, apoi plecau prin sat. Se adunau în mai multe case unde începeau să danseze: fetele cu măşti de băiat luau câte o tânără la joc, iar băieţii, cu măşti de fete luau câte un fecior; în timpul jocului mascaţii sărută perechea aleasă. Acești mascaţi purtau numele de Bloji. Aceasta este considerată una dintre cele mai frumoase tradiții și obiceiuri românești.
La miezul nopții, tinerii se îmbrăcau în portul popular şi plecau la colindat prin sat. Oamenii îi cinsteau cu colaci, cârnaţi şi răchie sau vin.
Pe VALEA ALMAJULUI se obişnuia ca micii colindători să aibă cu ei beţe de alun împodobite cu tricolorul şi cu care colindătorii băteau în podeaua casei pentru a alunga duhurile rele, norii de ploaie şi de grindină, şerpii şi alte duhuri rele şi pentru a aduce prosperitate. În unele sate se colindă în dimineaţa zilei de Ajun, dar în majoritatea satelor de pe Valea Almajului şi din Caraş-Severin, se colindă după-masa până seara târziu.
În TRANSILVANIA pregătirile pentru Crăciun începeau încă de pe 15 noiembrie – dată la care începe postul Crăciunului; de la acea dată muncile agricole se sfârşeau, oamenii nu mai mâncau deloc carne, iar femeile se întâlneau la şezători pentru a ţese straiele de sărbătoare.
În ajunul Crăciunului începeau să vină colindătorii: mai întâi veneau copii mici care colindau, şi urau de bine; apoi în seara de ajun urmau copiii şcolari care colindau colinde la fereastră şi primeau nuci şi colaci; ultimii şi cei mai aşteptaţi erau flăcăii. Aceştia erau cel mai bine primiţi în casele cu fete de măritat; ei repetau colindele din timpul anului pentru a nu se face de râs. Aceştia aveau printre ei un tânăr ce era responsabil cu adunatul vinului într-o bute (sau butoi) şi un tânăr responsabil cu adunatul darurilor, denumit şi iapa. În Transilvania există şi obiceiul mersului "cu capra" – un tip de colindat la care participau flăcăii, dar şi tinerii însuraţi; un tănăr se deghiza în capră şi făcea doar năzbâtii în casa celor ce erau colindaţi. Aceasta din urmă este una dintre cele mai amuzante tradiții de Crăciun din Transilvania.
În MARAMUREȘ, tradițiile de Crăciun sunt un amestec de credinţe păgâne cu cele creştine; spre deosebire de alte zone, aici are loc "jocul moşilor" – colindarea gazdelor de către colindători deghizaţi cu măşti; aceştia colindau pentru a ura sănătate şi fericire gazdelor.
Toţi colindătorii, indiferent de vârstă, primesc un colac – ce simbolizează soarele; de asemenea ei primesc mere şi nuci. În ziua de Crăciun nu se spală rufele şi nu se dă nimic de împrumut; animalele din ogradă primesc mâncare din belşug; se spune că, dacă animalele se culcă pe partea stângă, atunci iarna va fi lungă şi geroasă.
În ziua de Crăciun toate casele sunt curate, iar mesele îmbelşugate; bradul nu lipseşte din casă; acesta este împodobit cu mere, nuci şi fasole uscată; fetele de măritat îşi scot zestrea la iveală şi aşteaptă flăcăii la colindat. În noaptea de Crăciun focul din sobă nu are voie să se stingă, de aceea bărbatul din casă aşează pe foc o buturugă mare, denumită şi buturuga de Crăciun.
Şi în zona MOLDOVEI, Crăciunul este o sărbătoare importantă; toate activităţile ce au loc în ziua ajunului sunt de fapt un ritual spre protecţia animalelor, a livezilor şi a gospodăriei; femeile curăţau toată casa şi făceau colaci, iar bărbaţii aveau grijă să înapoieze orice lucru luat cu împrumut. Tot în acestă zi femeile coceau un colac în formă de cifra 8, care în primăvară urma să fie afumat şi pus între coarnele boilor ce arau pământul; în ajun femeile pregăteau masa de Crăciun, care urma să conţină vreo 12 feluri de mâncare, multe dintre acestea fiind din carne de porc, sacrificat cu câteva zile mai înainte. Nimeni nu mănâncă până când preotul nu vine să sfinţească bucatele.
Tot în ziua Ajunului începeau şi colindătorii să meargă pe la casele oamenilor; de dimineaţă colindau copiii cei mai mici, spre după masă urmau şcolarii, iar spre seară colindau tinerii. Colinda începea de la cei mai importanţi oameni ai comunităţii, cum ar fi preotul şi învăţătorul, apoi urmau rudele şi familiile ce aveau fete de măritat.
În BUCOVINA se crede că toate colindele sunt rostite pentru ca diavolii să dispară, iar satul să fie curat în noaptea de Crăciun; de asemenea se spune că este un mare păcat dacă o gospodărie are uşa închisă în ajunul Crăciunului şi nu poate să-i primească pe colindători.
În ziua de Crăciun cei ce colindă sunt tinerii căsătoriţi, oamenii maturi şi chiar bătrânii; aceştia colindă doar la rude şi prieteni.
Un alt obicei care în timp şi-a pierdut semnificaţia este mersul cu steaua; acest obicei avea menirea de a informa oamenii de naşterea lui Hristos; copiii care mergeau cu steaua se deghizau în magi şi vesteau marea minune.
Una dintre cele mai frumoase tradiții de Anul Nou este plugușorul. Tinerii merg cu "Pluguşorul", iar flăcăii merg la colindat la fetele nemăritate; dar în acest caz colindele nu mai sunt urări de bine, ci sunt satire ironice şi au menirea de a atrage atenţia asupra unor năravuri ale gazdelor. Tot în această zi are loc şi "jocul caprei" sau "jocul cerbului" – un ritual bine regizat, cu măşti şi personaje mitice.
În zona OLTENIEI, foarte multe tradiţii de Crăciun sunt strâns legate de ritualuri de purificare şi de aflare a ursitului de către fetele nemăritate. În Ajun are loc scormonitul în foc: toţi membrii familiei, indiferent de vârstă, dau cu joarda în foc şi spun câteva versuri ce au menirea să protejeze gospodăria de boli şi să aducă un an nou bogat şi roditor. Câteodata sunt invitaţi şi colindătorii să facă acelaşi lucru.
În ziua de Crăciun are loc un ritual al adunatului de gunoaie din curtea gospodăriei, pentru ca anul ce vine să aducă pui mulţi. În fiecare gospodărie sunt pregătite "colinzile" – beţe de alun curăţate de coajă; acestea sunt mai apoi trecute prin fum de pin. Femeia pregăteşte atâtea lumânări câte "colinzi" sunt şi găteşte un număr egal de colaci. Femeia bătrână din casă lua o "colindă", o lumânare, un colac, nuci, mere, zahăr şi bomboane şi dădea de pomană unui membru al familiei, rostind numele unui mort. Apoi toată familia serveau cina, iar cei mici plecau la colindat.
Colindătorii sunt conduşi de un vătav sau vătrai; el intră primul în gospodăria omului şi el are rolul de a scormoni în foc; vătraiul primeşte de la gazdă o cotovaică – coajă de dovleac, cu seminţe de in, cânepă, porumb, grâu şi dovleac, pe care vătavul le aruncă în toate colţurile gospodăriei pentru ca anul ce vine să fie bogat şi roditor. Colindătorii primesc apoi covrigi, mere, pere, boabe fierte, colivă, ţuică fiartă şi vin.
În noaptea de Anul Nou, fetele nemăritate, legate la ochi, leagă o panglică pe al zecelea par din gard; a doua zi merg să vadă cum arată parul: dacă acesta e înalt şi drept atunci viitorul lor soţ va fi frumos; dacă parul este scorojit atunci bărbatul va fi urât; iar dacă parul este noduros atunci bărbatul va fi bogat.
Cam acestea sunt câteva tradiţii și obiceiuri româneşti din diverse zone ale ţării; din păcate multe dintre ele au fost uitate; poate doar bunicii noştri le mai cunosc; sau poate în unele sate uitate de lume aceste tradiţii sunt la fel de vii ca şi acum 2.000 de ani. Poate din când în când ar fi bine să ne amintim aceste obiceiuri şi să încercăm să le face cunoscute mai departe copiilor și nepoților.
surse: http://www.infoo.ro; https://www.ghiduri-turistice.info;
Una dintre cele mai frumoase tradiții de Anul Nou este plugușorul. Tinerii merg cu "Pluguşorul", iar flăcăii merg la colindat la fetele nemăritate; dar în acest caz colindele nu mai sunt urări de bine, ci sunt satire ironice şi au menirea de a atrage atenţia asupra unor năravuri ale gazdelor. Tot în această zi are loc şi "jocul caprei" sau "jocul cerbului" – un ritual bine regizat, cu măşti şi personaje mitice.
În zona OLTENIEI, foarte multe tradiţii de Crăciun sunt strâns legate de ritualuri de purificare şi de aflare a ursitului de către fetele nemăritate. În Ajun are loc scormonitul în foc: toţi membrii familiei, indiferent de vârstă, dau cu joarda în foc şi spun câteva versuri ce au menirea să protejeze gospodăria de boli şi să aducă un an nou bogat şi roditor. Câteodata sunt invitaţi şi colindătorii să facă acelaşi lucru.
În ziua de Crăciun are loc un ritual al adunatului de gunoaie din curtea gospodăriei, pentru ca anul ce vine să aducă pui mulţi. În fiecare gospodărie sunt pregătite "colinzile" – beţe de alun curăţate de coajă; acestea sunt mai apoi trecute prin fum de pin. Femeia pregăteşte atâtea lumânări câte "colinzi" sunt şi găteşte un număr egal de colaci. Femeia bătrână din casă lua o "colindă", o lumânare, un colac, nuci, mere, zahăr şi bomboane şi dădea de pomană unui membru al familiei, rostind numele unui mort. Apoi toată familia serveau cina, iar cei mici plecau la colindat.
Colindătorii sunt conduşi de un vătav sau vătrai; el intră primul în gospodăria omului şi el are rolul de a scormoni în foc; vătraiul primeşte de la gazdă o cotovaică – coajă de dovleac, cu seminţe de in, cânepă, porumb, grâu şi dovleac, pe care vătavul le aruncă în toate colţurile gospodăriei pentru ca anul ce vine să fie bogat şi roditor. Colindătorii primesc apoi covrigi, mere, pere, boabe fierte, colivă, ţuică fiartă şi vin.
În noaptea de Anul Nou, fetele nemăritate, legate la ochi, leagă o panglică pe al zecelea par din gard; a doua zi merg să vadă cum arată parul: dacă acesta e înalt şi drept atunci viitorul lor soţ va fi frumos; dacă parul este scorojit atunci bărbatul va fi urât; iar dacă parul este noduros atunci bărbatul va fi bogat.
Cam acestea sunt câteva tradiţii și obiceiuri româneşti din diverse zone ale ţării; din păcate multe dintre ele au fost uitate; poate doar bunicii noştri le mai cunosc; sau poate în unele sate uitate de lume aceste tradiţii sunt la fel de vii ca şi acum 2.000 de ani. Poate din când în când ar fi bine să ne amintim aceste obiceiuri şi să încercăm să le face cunoscute mai departe copiilor și nepoților.
surse: http://www.infoo.ro; https://www.ghiduri-turistice.info;
12.09.2017
ÎN SECOLUL X, RICHARD I AL NORMANDIEI A ÎNVĂȚAT LIMBA DACĂ
ÎN SECOLUL X, RICHARD I AL NORMANDIEI A ÎNVĂȚAT LIMBA DACĂ
Dacă adevărul istoric ar fi pus la locul lui, tot ce știm noi astăzi despre istoria antică a Europei ar fi aruncat în aer.
Istoricul normand Dudon de Saint-Quentin, care a scris o istorie a primilor duci de Normandia, ne spune în secolul X că William Spadă-lungă, tatăl viitorului Richard I al Normandiei, a dat dispoziție (lui Bothon) ca fiul lui să învețe limba DACĂ.
Iată citatul:
“Pentru că locuitorii din Ruen utilizează mai mult limba romană decat limba dacă, și pentru că cei din Bayeux se servesc mai mult de limba dacă decât de cea romană, eu vreau ca fiul meu sa fie dus cât mai repede posibil la Bayeux ca să fie, Bothon, crescut și format sub responsabilitatea ta cu cea mai mare grijă în limba dacă, învățând-o definitiv ca să poată discuta mai târziu cu oamenii de origine dacă.”
(De moribus et actis primorum Normanniae ducum)
*) Vezi referințe exacte la sfârșitul articolului
Desigur, prima întrebare care ne poate veni în minte este: Ce să caute dacii sau limba dacă pe teritoriul Franței, acum 1.000 de ani, că doar ni s-a spus la istorie că dacii, geții și tracii au dispărut de pe planeta asta, chiar din sistemul solar, încă din antichitate !? Și, desigur, și-au luat și limba cu ei.
În realitate, legendele normande vorbesc despre originea troiană, adică tracă, a normanzilor, relatând cum, după căderea Troiei, regele Antenor a fugit cu 2000 de cavaleri și o suită de alte 500 de persoane, a trecut pe lângă Dunăre, prin Dacia, Panonia, Germania si a ajuns in Scandinavia. De acolo, mai târziu, urmașii acelora au coborât în Normandia.
Despre aceste legende ale originii troiene (tracice) a normanzilor ne vorbesc Dudon de Saint-Quentin (965-1043), Guillaume de Jumièges (1000-1070).
Cercetătorul Gabriel Gheorghe spune în cărțile sale că limba franceză veche (cea de azi este o limbă academică confecționată acum câteva secole pentru a unifica dialectele din Franța) conține foarte multe cuvinte identice cu cele românești și că românii de azi pot să o înțeleagă destul de bine, mai bine decât francezii de astăzi. Te pune pe gânduri acest lucru, nu-i așa ?
Ca o notă de final, vă reamintesc că și istoria înființării Romei are legătură cu legenda troianului Eneas care a ajuns în Peninsula italică după războiul Troian și a pus bazele unei cetăți. Ce mică și plină de traci e lumea !
Desigur, prima întrebare care ne poate veni în minte este: Ce să caute dacii sau limba dacă pe teritoriul Franței, acum 1.000 de ani, că doar ni s-a spus la istorie că dacii, geții și tracii au dispărut de pe planeta asta, chiar din sistemul solar, încă din antichitate !? Și, desigur, și-au luat și limba cu ei.
În realitate, legendele normande vorbesc despre originea troiană, adică tracă, a normanzilor, relatând cum, după căderea Troiei, regele Antenor a fugit cu 2000 de cavaleri și o suită de alte 500 de persoane, a trecut pe lângă Dunăre, prin Dacia, Panonia, Germania si a ajuns in Scandinavia. De acolo, mai târziu, urmașii acelora au coborât în Normandia.
Despre aceste legende ale originii troiene (tracice) a normanzilor ne vorbesc Dudon de Saint-Quentin (965-1043), Guillaume de Jumièges (1000-1070).
Ca o notă de final, vă reamintesc că și istoria înființării Romei are legătură cu legenda troianului Eneas care a ajuns în Peninsula italică după războiul Troian și a pus bazele unei cetăți. Ce mică și plină de traci e lumea !
*) “De moribus et actis primorum Normanniae ducum“, publicat in Memoires de la Societe des antiquares de Normandie , Caen, Le Blanc Hardel, 1865, 4, 68, p. 221-222:
Varianta în latină: “Quoniam quidem Rotomagensis civitas Romana potius quam Dacisca utitur clocquentia et Bajocensis fruitur Dacisca lingua quam Romana, volo igitur ut ad Bajocensia deferatur quantocius moenia et ibi volo ut sit, Botho, sub tua custodia et enutriatur et educetur cum magna diligentia, fruens loquacitate Dacisca, camque discens tenaci memoria, ut queat sermocinari profusius olim contra Dacigenas.”
Varianta în franceză: “Puisque les habitants de Rouen usent plus de la langue romane que de la langue dace et que ceux de Bayeux se servent plus frequemment de la langue dace que de la langue romane, je veux (que mon fils) soit le plus vite possible emmene a Bayeux et q’il soit, Bothon , eleve et forme sous ta responsabilite avec le plus grand soin en langue dace, en l’apprenant definitivement pour discuer plus tard avec les hommes d’ origine dace.“
Citat din textul lui Ridel Elisabeth http://www.persee.fr/doc/annor_0570-1600_2002_hos_32_1_2440
sursa : http://www.cunoastelumea.ro
12.07.2017
ÎN ROMÂNIA EXISTĂ CEA MAI FRUMOASĂ BIBLIOTECĂ DIN LUME
În urma unui sondaj, Biblioteca Universităţii Tehnice din Iaşi a fost desemnată cea mai frumoasă bibliotecă din lume.
În momentul de faţă Biblioteca Universităţii “Gheorghe Asachi” din Iaşi este pe locul 1 în preferinţele utilizatorilor, chiar dacă printre cele nominalizate se numără biblioteci de pretutindeni precum: Biblioteca Colegiului Trinity din Dublin, Biblioteca Regală Portugheză de la Rio de Janeiro, Biblioteca Mănăstirii Admont, Biblioteca Naţională din Praga, Biblioteca Naţională a Franţei sau Biblioteca Congresului Statelor Unite de la Washington.
Această minunată bibliotecă a fost înfiinţată încă din anul 1948 în cadrul actualei Universităţi “Al. Ioan Cuza”.
Corpul A din Copou, situat în aripa dreaptă a Palatului Universității, găzduiește astăzi sediul Bibliotecii Universității Tehnice, Aula "Gh. Asachi", precum și Facultatea de Electronică și Telecomunicații
Biblioteca Universităţii Tehnice se află în interiorul Palatului Universităţii din Iaşi, clădire ridicată în 1860 la iniţiativa domnitorului Alexandru Ioan Cuza. Construcţia, situată în cartierul Copou din Iaşi, în care astăzi funcţionează universităţile „Al. I. Cuza“ şi „Gheorghe Asachi“, a ajuns la forma actuală, prin extindere, la mijlocul anilor 1930.
Pentru cei care doresc, vă aducem la cunoștință că atât Biblioteca cât și Aula pot fi vizitate oricând accesul turiștilor fiind gratuit.
Biblioteca este un spaţiu de studiu deschis în permanenţă. Are în posesie UN MILION de volume. Cele două spaţii pot fi vizitate împreună deoarece sunt într-o legătură fizică, există un balcon care face legătura între Bibliotecă şi Aulă.
sursa: http://stiriklumea.net
12.06.2017
Oare pe oamenii care nu iubesc animalele ce fel de sentimente îi guvernează ?
Uneori, animalele îi întrec pe oameni, în tandrețe și gingășie.
Animalele nasc în oameni sentimente greu de explicat în cuvinte. Ne sunt dragi, ne atașăm de ele și le iubim foarte mult. Suferim enorm atunci când nu mai sunt lângă noi.
Oare pe oamenii care nu iubesc animalele ce fel de sentimente îi guvernează ?
IUBESC BUCĂTĂRIA TRADIȚIONALĂ ROMÂNEASCĂ
Cea mai bună mâncare este cea preparată în bucătăria proprie. Majoritatea românilor păstrează acest obicei sănătos.
În comerț se găsesc tot felul de produse care imită preparatele din bucătăria românilor, dar nici un preparat nu ajunge să aibă gustul și aroma preparatelor adevărate, tradiționale, pe care românul le obține cu mâna și priceperea lui în bucătărie.
În preajma sărbătorilor de iarnă, casa fără miros de sarmale, cozonaci și cetină de brad este o casă tristă.
În zilele noastre, posibilitățile românilor nu sunt egale. Unii au mai mult, alții mai puțin, alții chiar deloc. Însă, obiceiurile tradiționale moștenite și păstrate de români de a ajuta, din multul sau puținul lui, și pe cel de lângă el, reușesc să mai echilibreze lucrurile.
Dar nu cantitatea bucatelor contează ci calitatea lor. Din puțin se pot găti bucate gustoase și aromate care să bucure privirea și sufletul.
Unii dintre Dvs. stăpânesc foarte bine arta de a găti mâncarea de Crăciun, însă nu toată lumea știe reușește să facă acest lucru.
De aceea, în continuare, vă prezint câteva rețete, oferite de ”gradinuca.ro”, care vă pot fi de ajutor pentru principalele feluri de preparate care se pregătesc de sărbătoarea Crăciunului :
Toba de porc :
Avem nevoie de urmatoarele:
Rasol de porc cu sorici
Ureche de porc
Gusa de porc sau jumate de capatana
Inima
Rinichi
Limba
Mat pentru toba
Sare, piper si foi de dafin
Carnea se “grijeste” bine, adica se spala, se curata, se mai parleste pe unde a mai ramas ceva neparlit. Totul se pune la fiert intr-o oala mare cu apa sarata, se adauga piper boabe si foi de dafin, bineinteles dupa ce ati spumuit bine. Cand totul a fiert bine, se scoate carnea din oala si se lasa la racit. Apoi se aleg bucatile, pe care le doriti (mai slabe, mai grase) si se taie cuburi, mai mari sau mai mici, din nou dupa preferinte. Aceste bucati se introduc in matul pregatit dinainte (spalat bine si frecat cu sare, apoi legat cu o sforicica la un capat), peste ele turnandu-se o parte din zeama in care au fiert. Se leaga cu sforicica si la celalalt capat si se pun tobele la fiert in zeama ramasa vreo 15 minute. Atentie, matul acesta nu se gaureste, ca la lebar, deoarece iese zeama din el. Apoi se scot se aseaza intre doua tavi iar deasupra se pune o greutate pentru a le face plate.
Lebar de casa :
Ficat de porc
Plaman de porc
1-4 spline (bunica mea spunea ca splina de porc e foarte buna pentru schimbarea sangelui)
Slanina
Ceapa
Piper
Sare
Mat de lebar
Din nou fierbem organele si slanina. Dupa ce au fiert bine le dam prin masina de tocat. Apoi cantarim amestecul si pentru fiecare kilogram de compozitie curatam o ceapa de marime medie. O prajim taiata marunt si cand capata o culoare aramie spre bruna, o luam de pe foc, scurgem uleiul si o adaugam peste amestec. Potrivim de sare si piper si umplem matul cu ajutorul pâlniei de carnati. Legam matul la ambele capete, il gaurim pe ici pe colo cu o scobitoare si il punem la fiert in apa in care au fiert organele pentru vreo 15 minute, suficient cat sa fiarba matul. Apoi il scoatem si il lasam la racit.
Piftie de porc :
O jumatate de cap de porc
copite
rasol de porc
ureche
sare si piper boabe
usturoi
morcov (cine dorește)
Se fierbe carnea cu sare si cu piper boabe si neaparat se spumuieste altfel piftia va iesi inchisa la culoare. Se pune cam un litru de apa pentru fiecare kilogram de carne. Cand carnea se curata de pe oase, iar apa de la inceput a ramas numai jumatate, se scoate carnea din oala si se lasa si carnea si zeama deopotriva la racit. Cand zeama s-a mai racit, se adauga usturoiul maruntit bine si se vantura zeama de mai multe ori. Carnea se pune in castroane . Zeama se strecoara si se toarna in castroane, care se lasa la rece pentru a se inchega. Se mănâncă cu mamaliga calda si cu hrean.
Se fierbe carnea cu sare si cu piper boabe si neaparat se spumuieste altfel piftia va iesi inchisa la culoare. Se pune cam un litru de apa pentru fiecare kilogram de carne. Cand carnea se curata de pe oase, iar apa de la inceput a ramas numai jumatate, se scoate carnea din oala si se lasa si carnea si zeama deopotriva la racit. Cand zeama s-a mai racit, se adauga usturoiul maruntit bine si se vantura zeama de mai multe ori. Carnea se pune in castroane . Zeama se strecoara si se toarna in castroane, care se lasa la rece pentru a se inchega. Se mănâncă cu mamaliga calda si cu hrean.
Sorici :
Ca sa tina soriciul si pana de Revelion, il puneti in saramura. Faceti o saramura clasica: 1 lingura de sare la litru de apa calda. Soriciul il roluiti si il legati cu ata. Puneti rolurile in borcan si turnati saramura peste el. Se pune in frigider si a doua zi e bun de mancat.
Jumari :
Jumarile crocante cu putina carnita pe ele sunt cele mai bune. Bucatele de slanina cu carne pe ele, se taie mici tinand cont ca se si micsoreaza. Iar ca sa ramana crocante, nu trebuie sa punem sare dupa ce le scoatem de la prajit ci in timp ce se prajesc. Daca punem sare dupa ce le-am scos, se inmoaie si nu mai pot fi mancate.
Cozonac :
Va ies doua bucati din reteta asta. Este o reteta simpla care nu da gres, daca respectati intocmai cantitatile.
1kg faina
100 ml ulei
4 galbenusuri
500 ml lapte
300 gr zahar
100 gr stafide
50 gr drojdie (sau doua plicuri de drojdie uscata)
esenta vanilie, rom, coaja de portocala si lamaie
Stafidele se pun la inmuiat in apa calda.
Punem faina in lighean dupa ce o cerneti in prealabil. Daca folositi drojdie uscata, acum este momentul sa o adaugati peste faina lasand-o vreo 10 minute sa se activeze. Daca folositi drojdie clasica o amestecati cu o lingura de zahar pana se lichefiaza si apoi adaugati o lingura de faina, amestecati si o cazati pe calorifer sau pe sobă, sa porneasca putin la crescut.
Zaharul se amesteca cu galbenusurile apoi cu laptele si aromele, se pune pe foc pana se incalzeste, timp in care amestecati cu telul. Se va ingrosa putin.
Ne intoarcem la faina. Daca folosim drojdie clasica, turnam maiaua de pe calorifer in mijlocul fainii iar laptele pe margine, nu direct pe drojdie. Daca folosim din cealalta, uscata, avem grija ca laptele sa fie suportabil ca temperatura pentru mana si apoi il turnam peste faina. Adaugam si stafidele si apoi framantam. Iese o coca lipicioasa la care nu se mai adauga faina sub nicio forma. Incoporam si uleiul caldut. Se lasa la crescut.
Cand a crescut in lighean, se face o crema. Mie imi place de nuci. Adica iau vreo 2-3 albusuri, adaug zahar dupa gust si cacao. Apoi nuci pisate. Cate ma veti intreba ? Secretul cresterii cozonacului este ca aceasta crema sa nu fie deloc umeda. Ci uscata, aproape sa nu fie lucioasa deloc. Altfel coca nu va avea putere sa o ridice si se va umezi ramanand cruda.
Impartiti coca in 2 sau in 4. Fiecare parte o intindeti, asezati parte din crema de nuci, sau bucatele de rahat si o rulati. Daca obtineti patru roluri, doua cate doua le impletiti si le asezati in forma tapetata cu hartie de copt. Si iar le cresteti la caldura. Dupa ce au crescut le ungeti cu ou batut si le presarati cu zahar. Si gata ! O ora la cuptor la foc mediu.
Se scot din tava abia cand s-au racit.
Spor la treburi si la pregatiri !
SĂ FIE PACE PE PĂMÂNT ȘI TOTUL VA FI BINE !
DOAMNE AJUTĂ-NE !
sursa: http://gradinuca.ro
12.02.2017
Te cheamă iar durerea, din fundul disperării .. De când te-ai dus, bădiță, o ducem tot mai rău...
MIHAI EMINESCU - ROMÂNUL ABSOLUT !
”Te cheamă iar durerea, din fundul disperării ..
De când te-ai dus, bădiță, o ducem tot mai rău,
O larmă infernală ne-apropie de hău,
Nu mai găsești nimica din tot ce-a fost odată
Și tot mai goală-i viața, pustie și săracă.
Flăcăi-s duși departe, să-ți spun ? Că mi-e rușine.
Sunt rătăciți prin lume, milogi la porți străine.
Bătrânii plâng la poartă, copii flămânzi în pat,
Pustiu este ogorul, pustiu întregul sat.
Și teiul cu iubirea e dus pe-același drum,
Și floarea ta albastră, și codrul, tot e scrum,
Nu mai găsești nici cinste, nici dragoste de glie,
Doar ʼnalte haimanale ce scuip-o Românie ...
Te cheamă iar durerea, din fundul disperării,
Să mai cobori odată la marginea-înserării,
Să-ți lași pentru o clipă în ceruri nemurirea,
Să ne înveți ce-înseamnă de-a pururi ... fericirea ...
Versuri scrise de Bordan
11.28.2017
Totu-i alb în jur cât vezi/ Prin odăi miroase-a pâine,/ A fum cald si amărui ...
Iarna
Noi podoabe pomii-ncarcă
Si vibrează sub zapezi
Satele-adormite parcă.
Doamna Iarnă-n goană trece
În calesti de vijelii –
Se turtesc de geamul rece
Nasuri cârne si hazlii.
Prin odai miroase-a pâine,
A fum cald si amărui
Zgreaptănă la usa-un câine
Sa-si primeasca partea lui…
Tata iese să mai pună
Apă si nutret la vacă;
Vine nins c-un fel de brumă
Si-n mustăti cu promoroacă.
Iar bunicul desfasoară
Basme pline de urgie,
Basme care te-nfioară
Despre vremuri de-odinioară,
Vremi ce-n veci n-au să mai fie.
Autor, Nicolae Labiș
11.27.2017
”Nu o victorie militară a stat la temelia României Mari, ci actul de voinţă al naţiunii române”
Tinerii nu prea știu ce sărbătoresc, cei mai în vârstă visează la vremurile apuse, iar mulţi folosesc ziua liberă pentru a-și rezolva din problemele restante din cauza serviciului.
Să vedem totuși, ce semnificație are ziua de 1 Decembrie 1918 :
Nu o victorie militară a stat la temelia României Mari, ci actul de voinţă al naţiunii române de a-i da armătura teritorial-instituţională, care este statul naţional.”
Astfel marchează regretatul academician Florin Constantiniu semnificaţia istorică a zilei de 1 decembrie 1918.
Unirea Transilvaniei cu România de la 1 Decembrie 1918 reprezintă fără doar și poate evenimentul principal al istoriei României și totodată realizarea unui deziderat al locuitorilor graniţelor vechii Dacii.
Rezoluțiunea Adunării Naționale de la Alba-Iulia, 1918
Unirea Transilvaniei cu România de la 1 Decembrie 1918 reprezintă fără doar și poate evenimentul principal al istoriei României și totodată realizarea unui deziderat al locuitorilor graniţelor vechii Dacii.
Aniversăm cu respect în fiecare an Ziua Naţională a României la 1 Decembrie, prilej de rememorare a jertfei înaintașilor și a luptei pentru constituirea statului naţional român.
Cu acest prilej, discutăm, polemizăm, dezbatem cu privire la rolul maselor și al personalităţilor în anul plin de istorie 1918.
Unirea din 1918, realizată de patrioţi vizionari, rivalizează palid astăzi cu faptele unor personaje contemporane.
Despre ce evenimente și personalităţi este vorba :
Victoria Antantei, care începea să se contureze în 1918 în Europa Occidentală, s-a repercutat și pe frontul din Peninsula Balcanică. Armata generalului Sarrail, care practic era blocată de ani la Salonic, înainta și depășea liniile armatei bulgare.
În România, la 24 octombrie/6 noiembrie 1918, Guvernul Alexandru Marghiloman își dădea demisia. I-a urmat un Executiv condus de generalul Constantin Coandă, care proclama remobilizarea armatei române și la 28 octombrie/10 noiembrie 1918, România reintra în război.
După numai o zi, războiul lua sfârșit în Europa Occidentală. În partea de răsărit a continentului nostru, după armistiţiul de la Belgrad, la 31 octombrie/13 noiembrie 1918, operaţiunile militare au mai continuat cu intermitenţe pe teritoriul Ungariei.
Înfrângerea militară aducea cu sine destrămarea imperiilor multinaţionale din cadrul Puterilor Centrale. Aceasta era urmată de intensificarea mișcării naţionale a popoarelor aflate pe drumul deplinei autonomii și independenţe.
Înfrângerea militară aducea cu sine destrămarea imperiilor multinaţionale din cadrul Puterilor Centrale. Aceasta era urmată de intensificarea mișcării naţionale a popoarelor aflate pe drumul deplinei autonomii și independenţe.
La 26-28 martie 1918 a avut loc la Roma un Congres al naţionalităţilor din Austro-Ungaria, care a votat o moţiune, cerând recunoașterea dreptului fiecărei naţiuni de a se constitui într-un stat naţional independent sau de a se uni cu statul său naţional, dacă acesta exista deja.
La 27 martie 1918, Sfatul Țării din Basarabia a votat unirea Basarabiei cu România.
La 27 martie 1918, Sfatul Țării din Basarabia a votat unirea Basarabiei cu România.
În vara anului 1918 s-a constituit în capitala Franţei Consiliul Naţional al Unităţii Române, condus de Take Ionescu, iar printre membri avându-i pe Vasile Lucaciu, Octavian Goga, dr. Constantin Angelescu și Ioan Th. Florescu. Consiliul a fost recunoscut de către guvernele Antantei drept exponentul intereselor poporului român. La începutul toamnei, Congresul de la New York al românilor, cehilor, slovacilor, polonezilor, sârbilor, croaţilor și rutenilor a solicitat dezmembrarea Austro-Ungariei și eliberarea tuturor popoarelor din cadrul său.
ALBA-IULIA 1918
Evenimentele se precipitau și în Transilvania.
La 29 septembrie 1918, Comitetul Executiv al Partidului Naţional Român a adoptat în unanimitate, „în virtutea dreptului naţional al fiecărei naţiuni de a dispune de ea însăși”, Declaraţia de la Oradea, elaborată de Vasile Goldiș, prin care se dorea recunoașterea acestui for ca organ provizoriu de conducere al Transilvaniei. Peste o săptămână, Declaraţia era citită în Parlamentul de la Budapesta de către Alexandru Vaida Voevod, în timp ce, la Viena, Iuliu Maniu dorea să mobilizeze 70.000 de soldaţi transilvăneni din fosta armată austro-ungară, cu care să meargă în Transilvania.
La 3 octombrie 1918 era publicat de către împăratul Carol I de Habsburg al Austro-Ungariei manifestul intitulat ”Către popoarele mele credincioase”, care propunea reorganizarea Austro-Ungariei ca un stat de tip federal de șase state independente (austriac, ungar, ceh, iugoslav, polonez și ucrainean).
La 3 octombrie 1918 era publicat de către împăratul Carol I de Habsburg al Austro-Ungariei manifestul intitulat ”Către popoarele mele credincioase”, care propunea reorganizarea Austro-Ungariei ca un stat de tip federal de șase state independente (austriac, ungar, ceh, iugoslav, polonez și ucrainean).
Imediat a apărut Declaraţia Corpului voluntarilor transilvăneni și bucovineni, care a respins manifestul împăratului Austro-Ungariei și a proclamat unirea teritoriilor lor cu Regatul României.
La 27 octombrie 1918 s-a constituit Consiliul Naţional Român al Bucovinei, sub conducerea lui Iancu Flondor, care a afirmat dorinţa Bucovinei de unire cu România, eveniment proclamat, la 28 noiembrie 1918, la Cernăuţi.
La 27 octombrie 1918 s-a constituit Consiliul Naţional Român al Bucovinei, sub conducerea lui Iancu Flondor, care a afirmat dorinţa Bucovinei de unire cu România, eveniment proclamat, la 28 noiembrie 1918, la Cernăuţi.
La 3 noiembrie 1918 se constituia Consiliul Naţional Român Central din Transilvania, ce reunea reprezentanţii Partidului Naţional Român și ai Partidului Social-Democrat și care, în condiţiile rapidei dezintegrări a aparatului administrativ maghiar, a preluat controlul Transilvaniei. Ca urmare, guvernul maghiar, condus de Károlyi Mihály, a încercat să intre în negocieri cu Consiliul Naţional Român Central. Tratativele s-au purtat la Arad, între 13-15 noiembrie 1918, și au eșuat.
În același timp, guvernul maghiar a semnat la 13 noiembrie 1918 armistiţiul de la Belgrad, care stabilea o linie de demarcaţie între Ungaria și Transilvania, care lăsa orașele Satu Mare, Oradea, Beiuș, Arad și regiunile Crișana și Maramureș sub control maghiar, iar Banatul sub administraţia Serbiei.
UNIREA TRANSILVANIEI CU ROMÂNIA - 1918
Pentru buna desfășurare a lucrărilor urma să fie aleși 600 de deputaţi pe bază de vot universal și, respectiv, 628 reprezentanţi ai organizaţiilor și societăţilor culturale. Pe parcursul a două săptămâni, au fost aleși câte 5 reprezentanţi de circumscripţie.
Marea Adunare Naţională a fost pregătită cu minuţiozitate, discuţiile purtându-se îndeosebi în jurul Rezoluţiei Unirii, redactată de Vasile Goldiș. Unii au cerut ca Unirea să se facă pe baza proclamării autonomiei Ardealului. Tineretul a solicitat unirea fără niciun fel de condiţii. Socialiștii se temeau de stările politice din vechiul Regat al României. În cele din urmă, s-a adoptat formula unei autonomii provizorii.
Anunţând popoarelor lumii voinţa și hotărârea sa, naţiunea română declara prin manifest că ea „din ceasul acesta, oricum ar decide puterile lumii, este hotărâtă a pieri, mai bine, decât a suferi mai departe sclavia și atârnarea”. În vederea realizării acestui deziderat, în încheierea manifestului se cerea sprijinul întregii populaţii române din Transilvania, care „spera și aștepta că în năzuinţele ei pentru libertate o va ajuta întreg neamul românesc, cu care una vom fi de aici înainte în veci”.
Anunţând programul Adunării Naţionale Constituante, Comitetul organizatoric adresa următorul apel: „Fraţi români, locul cel mai istoric al neamului vă așteaptă cu braţele deschise, veniţi deci să-l atingeţi cu pasul vostru, ca să simţiţi fiorul ce l-a mișcat odată pe marele voievod cu numele de arhangheli, pe martirii Horea, Cloșca și Crișan, pe craiul munţilor, Avram Iancu, și pe toţi cei care au început și lucrat la realizarea Visului de veacuri pe care noi cei de azi îl vedem ca pe răsăritul cel mai strălucit al celei mai senine zile a neamului românesc”.
Marea Adunare Naţională a fost pregătită cu minuţiozitate, discuţiile purtându-se îndeosebi în jurul Rezoluţiei Unirii, redactată de Vasile Goldiș. Unii au cerut ca Unirea să se facă pe baza proclamării autonomiei Ardealului. Tineretul a solicitat unirea fără niciun fel de condiţii. Socialiștii se temeau de stările politice din vechiul Regat al României. În cele din urmă, s-a adoptat formula unei autonomii provizorii.
Anunţând popoarelor lumii voinţa și hotărârea sa, naţiunea română declara prin manifest că ea „din ceasul acesta, oricum ar decide puterile lumii, este hotărâtă a pieri, mai bine, decât a suferi mai departe sclavia și atârnarea”. În vederea realizării acestui deziderat, în încheierea manifestului se cerea sprijinul întregii populaţii române din Transilvania, care „spera și aștepta că în năzuinţele ei pentru libertate o va ajuta întreg neamul românesc, cu care una vom fi de aici înainte în veci”.
Anunţând programul Adunării Naţionale Constituante, Comitetul organizatoric adresa următorul apel: „Fraţi români, locul cel mai istoric al neamului vă așteaptă cu braţele deschise, veniţi deci să-l atingeţi cu pasul vostru, ca să simţiţi fiorul ce l-a mișcat odată pe marele voievod cu numele de arhangheli, pe martirii Horea, Cloșca și Crișan, pe craiul munţilor, Avram Iancu, și pe toţi cei care au început și lucrat la realizarea Visului de veacuri pe care noi cei de azi îl vedem ca pe răsăritul cel mai strălucit al celei mai senine zile a neamului românesc”.
BUCUREȘTIUL ÎN 1 DECEMBRIE 1918
Drumul spre Cetăţuia de la Alba Iulia era flancat de șirurile de ţărani români înveșmântaţi în sumanele de pătură albă și cu căciulile oștenilor lui Mihai Viteazul.
Pe porţile cetăţuii flutura drapelul tricolor. De pe opt tribune se explica maselor populare măreţia vremurilor pe care le trăiau și importanţa adunării.
Concomitent, în sala Cazinei Militare, delegaţii au ţinut ședinţa. Prin aceasta, Adunarea de la Alba Iulia a căpătat caracterul unui plebiscit al tuturor românilor.
Vorbitorii, în persoana lui Ștefan Cicio Pop, au prezentat condiţiile istorice în care se desfășura adunarea.
Vorbitorii, în persoana lui Ștefan Cicio Pop, au prezentat condiţiile istorice în care se desfășura adunarea.
Vasile Goldiș a făcut o expunere a istoriei românilor și a argumentat necesitatea Unirii.
A urmat apoi Iuliu Maniu, care a insistat asupra împrejurărilor în care se realiza Unirea.
Iosif Jumanca a adus adeziunea la Unire a lucrătorilor industriali.
DELEGAȚIA CARE A ADUS ACTUL UNIRII LA BUCUREȘTI
DELEGAȚIA CARE A ADUS ACTUL UNIRII LA BUCUREȘTI
La 18 noiembrie/1 decembrie 1918, deputaţii au decis în unanimitate cu privire la unirea Transilvaniei, Banatului, Crișanei și Maramureșului cu România, pe baze democratice, cu păstrarea unei autonomii locale și cu egalitatea naţionalităţilor și a religiilor.
Rezoluţia votată de Marea Adunare Naţională a solicitat: „Deplină libertate naţională pentru toate popoarele conlocuitoare. Fiecare popor se va instrui, administra și judeca în limba sa proprie prin indivizi din sânul său și fiecare popor va primi drept de reprezentare în corpurile legiuitoare și la guvernarea ţării în proporţie cu numărul indivizilor ce-l alcătuiesc.
Egală îndreptăţire și deplină libertate autonomă confesională pentru toate confesiunile din Stat.
Înfăptuirea desăvârșită a unui regim curat democratic pe toate tărâmurile vieţii publice.
Egală îndreptăţire și deplină libertate autonomă confesională pentru toate confesiunile din Stat.
Înfăptuirea desăvârșită a unui regim curat democratic pe toate tărâmurile vieţii publice.
Votul obștesc, direct, egal, secret, pe comune, în mod proporţional, pentru ambele sexe, în vârstă de 21 de ani, la reprezentarea în comune, judeţe ori parlament.
Desăvârșită libertate de presă, asociere și întrunire, libera propagandă a tuturor gândurilor omenești.
Reforma agrară radicală. Se va face conscrierea tuturor proprietăţilor, în special a proprietăţilor mari. În baza acestei conscrieri, desfiinţând fidei-comisele și în temeiul dreptului de a micșora după trebuinţă latifundiile, i se va face posibil ţăranului să-și creeze o proprietate (arător, pășune, pădure) cel puţin atât cât o să poată munci el și familia lui. Principiul conducător al acestei politici agrare e pe de o parte promovarea nivelării sociale, pe de altă parte, potenţarea producţiunii.
Muncitorimei industriale i se asigură aceleași drepturi și avantagii, care sunt legiferate în cele mai avansate state industriale din Apus”.
Cu prilejul Adunării, s-a constituit și Marele Consiliu Naţional Român, de fapt un organism legislativ, format din 200 de membri aleși și 50 de membri cooptaţi. A doua zi, acest Consiliu a ales un guvern provizoriu, numit și Consiliul Dirigent al Transilvaniei, în frunte cu Iuliu Maniu. Consiliul a hotărât să trimită la București o delegaţie, condusă de episcopul de Caransebeș, Miron Cristea (viitorul patriarh al României). Acesta, la 1/14 decembrie 1918, înmânează regelui Ferdinand I Declaraţia de la Alba Iulia. La 11/24 decembrie 1918, regele Ferdinand promulgă decretul de sancţionare a Unirii.
Desăvârșită libertate de presă, asociere și întrunire, libera propagandă a tuturor gândurilor omenești.
Reforma agrară radicală. Se va face conscrierea tuturor proprietăţilor, în special a proprietăţilor mari. În baza acestei conscrieri, desfiinţând fidei-comisele și în temeiul dreptului de a micșora după trebuinţă latifundiile, i se va face posibil ţăranului să-și creeze o proprietate (arător, pășune, pădure) cel puţin atât cât o să poată munci el și familia lui. Principiul conducător al acestei politici agrare e pe de o parte promovarea nivelării sociale, pe de altă parte, potenţarea producţiunii.
Muncitorimei industriale i se asigură aceleași drepturi și avantagii, care sunt legiferate în cele mai avansate state industriale din Apus”.
Cu prilejul Adunării, s-a constituit și Marele Consiliu Naţional Român, de fapt un organism legislativ, format din 200 de membri aleși și 50 de membri cooptaţi. A doua zi, acest Consiliu a ales un guvern provizoriu, numit și Consiliul Dirigent al Transilvaniei, în frunte cu Iuliu Maniu. Consiliul a hotărât să trimită la București o delegaţie, condusă de episcopul de Caransebeș, Miron Cristea (viitorul patriarh al României). Acesta, la 1/14 decembrie 1918, înmânează regelui Ferdinand I Declaraţia de la Alba Iulia. La 11/24 decembrie 1918, regele Ferdinand promulgă decretul de sancţionare a Unirii.
Adunarea de la Alba Iulia s-a desfășurat fără prezenţa trupelor române. Primii soldaţi au trecut Munţii Carpaţi la 13 noiembrie 1918, iar acţiunea s-a intensificat după 20 noiembrie, primele orașe în care au intrat unităţile militare române fiind Topliţa și Miercurea Ciuc, la 26 noiembrie, deci în zona secuiască a Transilvaniei, care oricum nu și-a trimis reprezentanţi la Alba Iulia. La 1 decembrie 1918, trupele române nu trecuseră linia Mureșului decât într-un singur loc, în zona orașului Târgu Mureș.
După adunarea de la Alba Iulia, atitudinea guvernului de la Budapesta faţă de românii ardeleni s-a radicalizat. Budapesta nu a recunoscut Adunarea de la Alba Iulia și nici înfiinţarea Consiliului Dirigent. Mai mult, la 8 decembrie 1918, primul ministru maghiar Károlyi l-a numit pe István Apáthy comandant al „Comisariatului pentru Ungaria de Est”.
Pe de o parte, guvernul maghiar și-a dat seama că lipsa unor forţe militare regulate îi submina situaţia în teritoriile pe care le considera drept maghiare, începând din decembrie să-și reorganizeze armata. Ca atare, a fost absolut necesară înaintarea trupelor române dincolo de Mureș, fie și numai din acest motiv.
La un moment în care în România patriotismul este atât de puţin important și în Europa se vorbește tot mai mult despre inutilitatea cadrului naţional, aniversarea Zilei Naţionale devine un moment de excepţie în afirmarea identităţii și tradiţiilor naţionale.
Prof. Mihai MANEA,
Președintele Asociaţiei Profesorilor de Istorie din România (APIR-Clio)
La un moment în care în România patriotismul este atât de puţin important și în Europa se vorbește tot mai mult despre inutilitatea cadrului naţional, aniversarea Zilei Naţionale devine un moment de excepţie în afirmarea identităţii și tradiţiilor naţionale.
Prof. Mihai MANEA,
Președintele Asociaţiei Profesorilor de Istorie din România (APIR-Clio)
ASTĂZI, ROMÂNII VOR PUTEA FI LIBERI ȘI STĂPÂNI PE PROPRIA LOR ȚARĂ ȘI PE BUNURILE EI, DOAR PRIN UNIRE ȘI PROPRIA ACȚIUNE ... NU AȘTEPTAȚI REZOLVAREA DE LA UN STAT CU INSTITUȚII PUTRED DE CORUPTE ȘI CU ACȚIUNI DUȘMĂNOASE ÎNDREPTATE ÎMPOTRIVA POPORULUI ROMÂN, PENTRU CĂ ACEASTĂ ”REZOLVARE” NU VA FI NICIODATĂ ÎN FAVOAREA ROMÂNIEI ȘI A ROMÂNILOR ! (n.m.)
11.25.2017
„Noi vlahi, nu greci ! Fraţ cu voi, vorbim vlăheşte”. Voi vlahi. Nu român. Voi din vlahi viniţ.
Cine sunt cuţovlahii, „paleoromânii“ rătăciţi de secole la poalele Olimpului:
„Noi vlahi, nu greci ! Fraţ cu voi, vorbim vlăheşte”
Două familii de prieteni din Baia Mare povestesc detaliile întâlnirii surprinzătoare pe care au avut-o în urmă cu câțiva ani, cu membrii unei comunităţi care trăieşte de secole pe coasta de est a Greciei. Au legat o prietenie trainică, prin prisma faptului că vlahii, cum le place să-şi spună, vorbesc o limbă foarte asemănătoare cu româna.
Două familii din Baia Mare au decis să-şi petreacă împreună concediul în Grecia, fiind prieteni şi având aceleaşi pasiuni. Au urcat cu toţii într-o singură maşină şi au pornit la drum.
„Nouă ne place să călătorim, nu stăm la plajă, într-un loc, aşa că într-una din zile ne-am dus la muntele Olimp.
La întoarcere, ne-am rătăcit şi am nimerit într-un sat pe nume Karitsa, care se traduce prin «nuc».
Cum nu mai ştiam să ieşim din satul acela, am oprit să întrebăm pe cineva încotro s-o luăm şi am avut surpriza să ne salute în limba română, cu expresia «Voie bună !»“.
Companionilor de călătorie li s-a părut că traversează un scurt moment de halucinaţie.
„Am crezut că e de la căldură, era după-amiază, iar eu nu băusem cafeaua. Am crezut că nu am auzit bine şi că mi s-a părut“.
Situaţia a început să se limpezească ulterior.
„Încercam să vorbim cu ei în engleză, dar apoi i-am auzit vorbind între ei o limbă pe care, spre suprinderea noastră, o înţelegeam“.
A fost începutul unei frumoase prietenii pe care cele două familii din nordul României au legat-o cu sătenii din pitorescul sat grecesc Karitsa.
Au căutat asiduu să se intereseze despre această mică comunitate şi să-i afle istoria.
„Majoritatea au bastoane, cu un «cârlig» sculptat la mâner, în care se sprijină, deşi nu au nicio problemă la mers. Este un aspect tradiţional, motivul pentru care li se sune «cuţovlahi», care înseamnă «vlahi şchiopi»“, adaugă Simona Gabor. „Unul dintre ei avea cârligul, cum îi spun ei, ornat cu un şarpe, iar când l-am întrebat ce reprezintă, mi-a spus că e reprezentarea artistică a unei năpârci“.
„Cuțovlahii vorbesc o limbă foarte veche, cu multe elemente din română, motiv pentru care am reuşit să ne înţelegem bine cu ei. Îşi spun vlahi, nu greci.
Din păcate pentru ei, deşi sunt o comunitate importantă, grecii nu-i recunosc ca o minoritate“.
Turiştii băimăreni le completează profilul spunând despre ei că sunt ospitalieri şi foarte harnici.
„E foarte bine aranjat totul la ei, ca în satele noastre tradiţionale. Vatra satului, primărie, şcoală, cabinet medical, toate sunt în centru şi clădirile sunt bine întreţinute. Şi am văzut că undeva învârteau un miel la proţap. Era un fel de terasă. Ne-au chemat să mâncăm şi ne-au primit cu «Bini-ţ vinit ! Mielu–i gata !». Au pus masa, au pus mielul pe masă, plus pepene roşu. Eu am avut horincă de Maramureş «de rezervă», le-am dat şi lor. «Oooooo, ţuico românească !!! Bun ţuico voastrî !», a exclamat gazda noastră Ruli, semn c-a mai băut.
Am primit şi noi ”ouzo” făcut în casă şi nişte vin tradiţional grecesc“, rememorează Florian Sălăjeanu, unul dintre băimăreni. „Au venit bătrânii din sat, cu cârjele lor. Toţi aveau pălărie, cămaşă albă şi baston. Am vorbit mult, ne-am împrietenit şi de atunci am mers la Karitsa de mai multe ori“, adaugă povestitorii.
„Kariţeanul“ Ruli, cel responsabil cu pregătirea mielului, a devenit gazda lor. La el, la Taverna „La Ruli“, poposesc de fiecare dată, în vizitele lor anuale. „Într-un an am mers cu mai mulţi prieteni. Ne-au primit pe toţi. Altă dată, când eram cu alţi prieteni, le-am spus că vreau să-mi vizitez amicii din Karitsa şi am ocolit peste 200 de kilometri, doar ca să-i văd.
Într-un alt an, când am ajuns acolo, era nuntă în biserică. Slujbele sunt absolut identice“, relatează la unison cei doi băimăreni.
Mielul la proţap a rămas în memoria lor ca una din cele mai gustoase mâncăruri pe care le-au gustat vreodată. Vlahii din Grecia se laudă că „mnielu“ lor este mâncare cu specific „vlăhesc“ pentru că strămoşii lor au fost „ţiobani“.
De altfel, ciobănitul, cu o amploare mult mai redusă decât în vechime, este şi în prezent una dintre activităţile din care trăiesc cuţovlahii, alături de turism.
Întorşi acasă, românii din Baia Mare s-au străduit în zadar să replice reţeta vlahului din Grecia.
„Am stabilit că Ruli o să vină să stea o lună în România să ne înveţe să facem mâncare vlăhească. Nu ştim ce face el, dar este deosebit. Eu l-am pus la baiţ, l-am frăgezit, l-am ţinut 4-5 ore în cuptor şi tot n-a fost bine făcut. El, când a venit, l-a scos din frigider, l-a pus pe jăratec şi în două ore a fost gata şi extrem de gustos“, conchide Florian.
Despre comunitatea veche de vlahi din Grecia, turiştii români au aflat că provin dintr-un neam străvechi de păstori.
„Se zice că atunci când au ajuns acolo cu oile erau foarte obosiţi şi toropiţi de soare şi au găsit umbră în acea zonă. De acolo vine numele satului. S-au adăpostit la umbra nucului bătrân cu oile. Pentru că aveau, ca ciobanii, bâta în care se sprijineau, au rămas cu acest obicei de a purta un baston“, detaliază Simona Gabor, bibliotecară de profesie. Ea mai povesteşte că siesta de după-amiază este regulă, la fel ca în toată Grecia, iar după-amiază, după ora 17.00, în centrul satului, mai toţi bărbaţii ies la taverne şi terase „pentru o bere şi câteva poveşti“.
„Toţi poartă în mână, fără a le fi absolut de niciun ajutor, o cârjă. Un «cârlig», cum îl numesc ei.
Ne-au lămurit: «Aşa îmblăm noi, bărbaţii, din veci»“, explică Simona Gabor. ; „Noi vlahi, nu greci !“
Pornind de la mica „descoperire“ de la poalele Olimpului, Simona Gabor a publicat articolul „Noi vlahi, nu greci !“, în revista „Familia română !“.
Simona arată că locuitorii Dionului (oraş antic, cunoscut în mitologie ca „oraşul lui Zeus“, plasat pe culmile muntelui Olimp), ca şi ai localităţilor învecinate, sunt în mare parte vlahi. Oficial, ei sunt consideraţi greci, urmaşi ai soldaţilor din garnizoanele Imperiul Roman, construite să protejeze trecătorile strategice ale Munţilor Pind, care s-au căsătorit cu femei locale. S-a întâmplat în intervalul 200 î. Hr. – 200 d. Hr.
Descendenţii lor au vorbit şi încă vorbesc o limbă cu puternice influenţe latine. Refuzul grecilor de a recunoaşte vlahii ca naţionalitate distinctă se explică şi prin faptul că „blachos“, în limba greacă, înseamnă păstor.
Din acest fapt a rezultat o confuzie între vlahi şi alţi nomazi vorbitori de limbă greacă.
„Vlahii, oriunde se găsesc ei, vorbesc aceeaşi limbă, un idiom derivat din limba latină, deosebindu-se de toate populaţiile din jur care vorbesc limbi de origine slavă sau limba greacă.
În Grecia trăiesc aproape 30.000 de vlahi, cărora nu li se recunoaşte statutul de naţionalitate distinctă“, explică ea. „Cei cărora le-am fost oaspeţi, Ruli şi prietenii săi, ne-au întâmpinat cu un salut care nea cucerit: «Voie bună !». Aşa îşi urează ei de ani de zile. Ni s-a părut extraordinară urarea. Ne-au relatat cu mândire lucruri dezvăluite nouă de istorie, venite ca o confirmare a ceea ce ştiam deja: «Noi vlahi, nu greci ! Noi vlahi, fraţ cu voi. Voi vlahi. Nu român. Voi din vlahi viniţ. Noi vorbim vlăheşte !»“.
”Samarina” este recunoscut oficial ca satul amplasat la cea mai mare altitudine de pe teritoriul Greciei.
Ca si alte asezari de vlahi din apropiere, satul Samarina este locuit aproximativ cinci luni pe an, potrivit unei cutume stravechi care obliga pastorii sa coboare turmele pentru iernat pe intinsele pajisti ale Tesaliei. Stanile sunt "repopulate" pe la 1 mai dar oamenii se intorc la locuintele lor abia in ziua praznicului Sfintilor Imparati Constantin si Elena (21 mai) potrivit calendarului ortodox.
Vlahii din Grecia
”Samarina” este recunoscut oficial ca satul amplasat la cea mai mare altitudine de pe teritoriul Greciei.
Ca si alte asezari de vlahi din apropiere, satul Samarina este locuit aproximativ cinci luni pe an, potrivit unei cutume stravechi care obliga pastorii sa coboare turmele pentru iernat pe intinsele pajisti ale Tesaliei. Stanile sunt "repopulate" pe la 1 mai dar oamenii se intorc la locuintele lor abia in ziua praznicului Sfintilor Imparati Constantin si Elena (21 mai) potrivit calendarului ortodox.
Astfel, de la sfarsitul primaverii pana se strica vremea, puteti efectua o vizita in satul Samarina pentru a asculta graiul interesant presarat cu cuvinte romanesti. Samarina nu este destinatia potrivita pentru cei ce cauta luxul si obiectivele spectaculoase, in schimb va patrunde adanc in sufletul iubitorilor de etnografie si folclor.
În Samarina mancarea pe baza de lapte este la ea acasa. Cele mai bune oportunitati vă vor fi oferite de puținele taverne si cafenele care se gasesc in Piata Centrala.
În Samarina mancarea pe baza de lapte este la ea acasa. Cele mai bune oportunitati vă vor fi oferite de puținele taverne si cafenele care se gasesc in Piata Centrala.
surse: http://adevarul.ro; https://www.artline.ro
Abonați-vă la:
Postări (Atom)