10.05.2017

SĂ FIE PACE PE PĂMÂNT ȘI SĂ NE BUCURĂM DE VIAȚĂ !






De-aş fi ştiut că anii fug

Şi tinereţea mea va trece,

M-aş fi născut un râu… să curg

Veşnic, cu apă rece.

De-aş fi ştiut că timpul zboară

Şi îmi răpeşte frumuseţea,

M-aş fi născut o floare rară,

Să şterg din om… tristeţea.

De-aş fi ştiut că viaţa este

Eternul drum spre moarte,

M-aş fi născut ca o poveste,

Scrisă într-o carte.
...


Dar… n-am ştiut… şi m-am născut


Cu acest chip de muritor,

Ce-ţi poartă al dragostei cuvânt

În sufletul de visător.


Versuri, Claudiu Văduva

GOGOȘARI MARINAȚI, LA BORCAN, PENTRU IARNĂ





Vă prezint o rețetă de gogoșari marinați fără fierbere. Obțineți o gustare deosebit de aromată și delicioasă. Se prepară simplu și rapid. Pentru un aspect mai apetisant, folosiți ardei sau gogoșari de diverse culori. Un plus de gust, culoare și aromă pentru sezonul rece.

INGREDIENTE

5 kg de gogoșari sau ardei (de orice culoare)

6 linguri de sare grunjoasă neiodată (se găsește în marketuri, dar mai ales la vânzătorii din piețe)

300 g zahăr

500 ml de oțet din vin

1 linguriță de acid salicilic (opțional - înlocuiește conservantul; cine nu suportă aspirina nu este obligatoriu)

piper boabe

semințe de muștar

foi de dafin după plac


MOD DE PREPARARE

- Se spală bine gogoșarii, se curăță de cotoare, se taie întâi pe jumătate, iar apoi încă în 3-4 bucăți.

- Se pun într-un vas mai mare, se presară deasupra sarea, zahărul și acidul salicilic (opțional - căci se păstrează bine și fără conservant), iar la urmă se toarnă oțetul din vin.

- Se amestecă bine, se acoperă vasul și se pune deoparte cam pentru o zi (nu pățește nimic nici dacă stă mai mult).

- Se mai amestecă din când în când pentru ca sarea și zahărul să se dizolve complet și fiecare bucățică de gogoșar să stea în zeama rezultată.

- A doua zi se pune în borcane piper boabe, semințe de mustar și foi de dafin după plac, se îndeasă gogoșarii în borcane.

- Se toarnă peste gogoșari marinata rezultată după ce au stat, până ce îi acoperim cu marinată, se pune capacul și gata.

Borcanele se pun în cămară și GOGOȘARII SE MĂNÂNCĂ CU POFTĂ MARE, LÂNGĂ O FRIPTURICĂ ACOMPANIATĂ DE CARTOFI PRĂJIȚI ȘI O MĂMĂLIGUȚĂ GOGONATĂ !

SĂ AVEȚI SĂNĂTATE !

sursa: http://bucatarul.eu

10.04.2017

MAREA NEAGRĂ ȘI SECRETELE EI ASCUNSE ÎN ADÂNCURI




Povești despre orașe scufundate în Marea Neagră există încă din timpurile motoarelor cu aburi, atunci când lumea zărise ”zidurile înalte care ieșeau din mare” în dreptul Portului Panguala (Mangalia). Arheologii susțin că situl scufundat în mare, lângă Mangalia, a fost întemeiat în secolul al VI-lea înainte de Hristos. Cercetările din ultimii 50 de ani au evidențiat că ”fortăreața” are dimensiuni impresionante - două mile în largul mării și tot două mile de-a lungul țărmului actual.

O echipă de cercetători profesioniști au descoperit lângă Mangalia. la cca. 6 metri adâncime, ruinele unor clădiri, artefacte, coloane sculptate, anexe pavate și multe altele, despre care specialiștii spun că acestea fac parte din vechea așezare a Callatisului.

O teorie acceptă ideea că Atlantida s-ar fi scufundat în marea cunoscută de egipteni sub numele de ”Siriath”, ce corespunde perfect cu zona Mării Negre.

Arheologii ruși au descoperit ruine subacvatice, pe care le atribuie atlanților. Aceștia mai susțin că Insula Șerpilor este ultima rămășiță a Atlantidei, și că în trecutul îndepărtat, locuitorii insulei purtau numele de ”Blajini” sau ”Preafericiți” (grecii le spuneau ”makaron”, adică ”fericiți”) și erau văzuți ca fiind descendenții atlanților.



INSULA ȘERPILOR

Puțini știu că însuși Mihai Eminescu a vorbit în versurile sale despre enigmatica Atlantidă din Marea Neagră:

”Din Fundul Mării Negre, din înalte-adânce hale
Dintre stânce arcuite, din gigantice portale
Oastea Zeilor Daciei în lungi șiruri au ieșit”



Robert Ballard, cel care a descoperit epava Titanicului, este un savant ale cărui metode, au dat roade până acum. Și aceasta, pentru că ipotezele lui, de cele mai multe ori diferite de ale majorităţii cercetătorilor, au fost demonstrate în final prin descoperirile făcute, ceea ce i-a făcut pe mulţi să-şi bage capul în nisip, făcându-se că au uitat că tot ei fuseseră cei mai vajnici contestatari ai acestor ipoteze.

În urmă cu câţiva ani, Ballard a mai emis o ipoteză, anume aceea că Potopul descris de Biblie ar fi avut loc pe actualul teritoriu al Mării Negre. 


Aşa se face că o echipă condusă de el a poposit pe ţărmul Turciei, reuşind să filmeze, la mai puţin de 20 km de ţărm, mai multe artefacte specifice perioadei comunei primitive. Mai exact, e vorba de o stâncă cioplită şi de două unelte de piatră dotate cu câte o gaură, probabil pentru suportul lor lemnos. Submarinul a reuşit să filmeze şi nişte bârne foarte bine conservate de apa mării, pe care se văd semne de prelucrare artificială. Aceste descoperiri arată că în urmă cu mulţi ani Marea Neagră a fost un lac al cărui ţărm era locuit.

Spre sfârșitul erei glaciare, din cauza încălzirii atmosferei şi topirii gheţarilor, nivelul Mediteranei a crescut fără precedent. Apoi, în urmă cu cca 7000 de ani, din cauza presiunii apei şi probabil a vreunui cutremur, fâşia de pământ care separa Mediterana de lac a fost pulverizată şi apele sărate ale Mediteranei au inundat micul lac, transformându-l în ceea ce este astăzi. 
Torentul a fost fantastic. Forţa apei a depășit de cca 300 de ori pe cea a cascadei Niagara, calculându-se că pentru echilibrarea nivelelor apelor ar fi fost nevoie de cca 40 de zile. 
În sprijinul acestei teorii, cercetătorii arată că în anumite zone ale fundului Mării Negre există ape dulci, rămăşițe ale vechiului lac. Din cauza lipsei curenţilor şi a oxigenului, acele ape au rămas neamestecate cu apa mării. 
Mai mult, acolo, mediul e lipsit de oxigen, ceea ce înseamnă că există condiţii optime de conservare a habitatului de acum câteva mii de ani. 
Echipa lui Ballard a descoperit pe fundul Mării Negre câteva specii de scoici, unele dispărute, altele pe cale de dispariţie, toate cu o vechime cuprinsă între 7.500 și 15.000 de ani, ceea ce i-a făcut pe cercetători să afirme că Marea Neagră a fost pe vremuri un lac cu apă dulce. 
Actuala mare nu exista în urmă cu 10-15.000 de ani, aici trăind o civilizaţie prosperă, căreia îi aparţin construcţiile ciudate semnalate de sonar pe fundul apei. 



Şi ca totul să fie şi mai încurcat, s-a pronunţat cuvântul Atlantida. Harta întocmită cu ajutorul sonarelor a lăsat să se întrevadă că, pe vremuri, fundul mării era în fapt „un ţărm plat, cu o plajă de nisip ce cobora lin”, după cum spune coordonatorul lucrărilor.

Potopul a început în România

Biblia vorbeşte despre un mare potop, căruia nu i-au supravieţuit decât Noe şi familia sa. Deşi în afara lor nu mai rămăsese nici un om pe Pământ, fiii lui Noe s-au întâlnit, totuşi, cu oameni.
Dar nu de inadvertenţele Bibliei ne vom ocupa în acest material.

Analizând scrierile vechi ale diferitelor popoare, constatăm că la fiecare găsim câte un potop din care s-au salvat foarte puţini. 

Ce e mai interesant e faptul că legendele româneşti vorbesc, la rândul lor, despre diverse inundaţii catastrofale, dar cine să ia seama la nişte poveşti. Şi totuşi, atunci când aceste „poveşti” sunt demonstrate fizic, cu vestigii descoperite, lumea ştiinţifică amuţeşte, dă puţin înapoi şi apoi încearcă să demonstreze noua ipoteză, uitând că tot ea refuza să accepte nişte idei ce păreau a depăşi realitatea construită cu migală de unii pseudo-cercetători, timp de ani de zile.

Sfârşitul Atlantidei şi începutul Potopului

Michael Robinson profesor la Universitatea Ohio, este specializat în inundaţiile catastrofale care s-au abătut asupra Pământului din cele mai vechi timpuri. A fost unul dintre cei care au îmbrăţişat ipoteza emisă de Robert Ballard, când acesta afirma că potopul biblic a început în bazinul Mării Negre. 
Numai că, spre deosebire de Ballard, Robinson a preferat pentru cercetările sale nu ţărmul turcesc, unde echipa primului a descoperit doar o epavă de corabie veche de câteva mii de ani, ci ţărmul nordic românesc, în apropiere de insula Şerpilor, şi unde aparatura a înregistrat nişte construcţii ciclopice stranii și piramide ce par de neînchipuit pentru zilele noastre.

„În cercetările mele, m-am bazat mult pe textele mistice care arată că toate civilizaţiile îşi au rădăcinile pe teritoriul patriei dumneavoastră şi am avut acces la toate descoperirile făcute în România în acest sens, descoperiri de care românii nici măcar n-au auzit”. 

Robinson își desfășoară cercetările și în lungul bazinelor râurilor româneşti, despre care consideră că sunt rămăşițe ale unui fluviu imens, care străbătea continentul eurasiatic, sau chiar ale unui lac cu apă dulce, care acoperea România în urmă cu mai multe zeci de mii de ani. Ipoteza lui este destul de îndrăzneaţă, dar nu singulară. El afirmă că pe teritoriul României Mari ar fi fost fantastica Atlantida şi că cetățile descoperite în munţi nu sunt decât rămăşiţe a ceea ce a mai rămas din străvechea civilizaţie, după scufundarea acesteia. Mai mult, suprapune această ipoteză cu o alta, cea a originii Potopului, punând egalitate între cele două evenimente.

 



Pădurea îngropată

La mijlocul anilor ‘80, autorităţile de la Bucureşti au decis cu o simplă semnătură să şteargă sate întregi de pe harta României, să strămute populaţia, să distrugă vestigii arheologice cu o vechime de câteva mii de ani. Totul în numele unui aşa zis proiect de canalizare a Argeşului, de făurire a măreţului canal Dunăre-Bucureşti. Atunci, în mai puţin de o săptămână, câteva localităţi au dispărut definitiv din peisajul administrativ românesc. N-au fost iertaţi nici măcar morţii. 
Numai că, după ce au săpat vreo 5-6 metri în adâncime, cupele excavatoarelor au început să se umple cu tot felul de resturi vegetale. Nimeni nu s-a sesizat, în afara inginerilor care coordonau lucrările. Aceştia au înţeles că acolo, la adâncime, e ceva și au chemat arheologii. Nu mică a fost surpriza tuturor când au constatat că la o adâncime de 15-25 de metri se găsea nici mai mult nici mai puţin, decât o... pădure preistorică. Nisipul care o acoperise conservase atât de bine lemnul copacilor, încât aceştia, eliberaţi de sub pământ, păreau încă în viaţă şi se puteau deosebi soiurile.


Marea inundaţie glaciară

Specialiştii aduşi de la București au descoperit soiuri vechi de stejar, fag, gorun şi tei. Datarea cu carbon a arătat că nisipul care acoperise pădurea de foioase avea o vechime cuprinsă între 10.000 și 12.000 de ani. Ceea ce însemnă că pădurea în sine era mult mai veche. 
Puţini au fost cei care s-au întrebat atunci cum a ajuns pădurea să fie acoperită de ape. Se ştia că teritoriul României a fost sub ape acum milioane de ani, dar nu se cunoştea şi motivul. 
Nimeni nu bănuia că peste câteva zeci de ani, Ballard urma să vină şi să emită o ipoteză fantastică, anume că aici a avut loc marele Potop descris de Biblie, în parte din cauza topirii gheţarilor şi creşterea nivelului Mediteranei, fapt care a generat surparea limbii de pământ care o unea cu Marea Neagră. Apele din sud au făcut ca nivelul vechiului Pont Euxin să crească mult şi apele să se reverse pe teritoriile din jur. Ulterior, apele s-au retras şi au permis apariţia unei noi flore şi faune. 
Dar oare ce cantitate de apă s-a revărsat asupra zonei argeşene, pentru ca nisipul rămas în urmă ei să aibă o adâncime de 15 - 20 de metri ? Ce ape puteau alimenta o astfel de inundaţie ?



Urme ale pădurii îngropate de la Mihailesti - Argeș
Săpăturile la Canalul Bucuresti-Dunare au scos la lumină copaci imenși fosilizati.


Tsunami pe Argeş ?


Descoperirea pădurii preistorice sub pământurile Argeşului i-au determinat pe specialişti să cerceteze şi zonele apropiate.

Rezultatele au fost fantastice: pădurea se întindea pe o suprafaţă mare, între localităţile Glina-Bobeşti, Jilava, Domneşti, Mihăileşti-Cornetu. 
În plus, prospecţiunile arată că se întindea mult în sud, aria terminându-se probabil undeva pe teritoriul Bulgariei. 
În toate locurile, cercetările au arătat același lucru: apele au acoperit zonele într-o perioadă extrem de scurtă, pe care arheologii au estimat-o la doar câteva săptămâni. 
„Aşa ceva, nu se putea întâmpla din cauza topirii gheţurilor, afară doar de cazul în care Terra a fost lovită de un meteorit. Or, din câte ştim noi, acum 10.000-12.000 de ani nici un meteorit nu a lovit Pământul”, afirmă Codrin Niculescu, paleontolog şi biolog. În sprijinul teoriei lui vine absența totală a sedimentelor de animale marine pe linia pe care se întinde pădurea preistorică. „Lipsa aceasta ne arată clar că zona nu a fost marină, ci inundată întâmplător. Iar compoziţia nisipului sărat a conservat foarte bine copacii”.


Bizară fortificaţie de lemn


Dar nu pădurea subterană a fost cea mai interesantă descoperire a arheologilor veniţi la faţa locului. 
Într-una din zile, săpătorii au scos la iveală o construcţie bizară din lemn, alcătuită sub forma unei mici fortificaţii. Cu toate astea, nu s-au găsit deloc schelete umane sau animale, în condiţiile în care s-a presupus că respectiva construcţie nu s-a ridicat singură. 
„Unde au dispărut cei care au construit ciudata fortificaţie de lemn este iarăşi o întrebare fără răspuns. Pe de o parte, e posibil ca valul uriaş să-i fi surprins pe locuitori iar ulterior trupurile lor, luate de apă, să fi fost mâncate de animalele marine. Dar la fel de posibil e ca locuitorii să fi aflat din timp despre iminenţa valului ucigaş şi să se fi retras pe înălţimile munţilor. Dar dacă acceptăm cea de a doua ipoteză ca fiind mai plauzibilă, de unde puteau şti nişte primitivi că oceanul va mătura zona Argeşului ?”.
Pornind de la pădurea antică descoperită pe linia Argeşului, ulterior s-au făcut săpături în partea opusă, pe Valea Prutului. Şi... surpriză, au fost descoperite depuneri stratificate de nisip cu aceeaşi compoziţie ca şi cel din sudul ţării şi datând din aceeaşi perioadă de timp, respectiv sfârşitul paleoliticului şi începutul neoliticului. Nu au fost găsite și păduri de data asta, dar probabil că zona nu era una împădurită, ci de câmpie. „În acel moment am fost puşi în faţa unei întrebări fără precedent. Ce fel de val putea să măture întreg cuprinsul ţării şi să aibă o înălţime de peste 100 de metri ? 
Cum s-a format acel val ? A devastat doar teritoriul României sau toată Europa ? A fost un val oceanic, cu apă sărată sau un val cu apă dulce ?”.


Copacii milenari

Dincolo de ipotezele cercetătorilor, locuitorii din Mihăilești continuă să scoată din carierele de piatră trunchiuri vechi de mii de ani şi să le ardă în sobă. 
Florea Dumitru spune: „Domnule, noi suntem unicat în lumea asta. Noi nu mergem la pădure ca să tăiem un copac. Noi dezgropăm copacii de care avem nevoie pentru foc. Şi numai bunul Dumnezeu ştie cum au ajuns pomii ăștia sub nisip. Cei mai bătrâni spun că aşa au rămas de la Potopul cel mare de pe vremea lui Noe”.

Deocamdată nici o ipoteză nu a fost pe deplin demonstrată. Iar numărul copacilor milenari descrește de la o zi la alta. Trebuie oare să condamnăm localnicii pentru că distrug urmele trecutului încercând să supraviețuiască ? La urma urmei, nu așa au făcut dintotdeauna oamenii ? Fiecare nouă civilizație a distrus-o pe cea veche. Și nu din răutate, ci din simpla dorință de supraviețuire.



sursa: frumoasaverde; http://www.departamentulalphacarpatica.ro

10.01.2017

VÂRFUL ”OMU” - CEAȚA ALBASTRĂ - VORTEXUL CARE ASPIRĂ OAMENI





Vârful ”Omu” din Munții Bucegi este vârful muntos clasat al șaselea între vârfurile muntoase din România, situat în Masivul Bucegi, reprezentând cel mai înalt punct al acestui masiv.

Conform direcției Topografice Militare Române (DTM), la borna topografică din spatele stației meteorologice avem 2.504,9 metri. Această estimare o regăsim pe foaia topografică L-35-87-D-b, 1:25.000 (1982) din cadrul ministerului. Această bornă din beton face parte din rețeaua de triangulație ordin I a României. La baza Cabanei Omu înălțimea este de 2.507 m, cu 2 metri peste borna topografică. Cel mai înalt punct natural din Munții Bucegi este de 2514 m, în vârful stâncii (bolovanului). Este vizibil de pe creasta Pietrei Craiului, precum și din Valea Prahovei.

Pe Vârful Omu se află Cabana Omu, precum și Stația meteorologică Vârful Omu, care poate fi considerată locul cel mai înalt din România populat permanent.

Cercetătorii japonezi au declarat că în România se află cel mai puternic pol energetic din lume, Vârful Omu. Echipa de japonezi care a a venit în România și a realizat măsurători în acest sens, s-a deplasat și în Buzău, în Țara Luanei sau Poarta lui Dumnezeu.

Au fost surprinși să constate că polul energetic din județul Buzău, se clasează pe locul trei în lume, ca putere energetică. Luana, în sumeriană înseamnă oamenii lui Anu. Anu era zeul suprem al sumerienilor, al cărui simbol era soarele cu razele în formă de zvastică. Pe teritoriul României s-au descoperit multe artefacte aparținând civilizației sumeriene.

Tăblițele de la Tartaria sunt protosumeriene, adică sunt cu 2000 de ani mai vechi decât orașele sumeriene. Zeii sumerieni au coborât din cer, cu mașinile lor zburătoare și au dominat civilizațiile de pe Pământ. Perioada a fost numită dinastia zeilor.

Cercetătorul american Rob Balard susține că Potopul a avut loc în Marea Neagră, care înainte a fost un lac cu apă dulce. Mediterana a inundat acest lac, prin strâmtoarea Bosfor. În urma Potopului, s-a format Marea Neagră. Triburile din această zonă au migrat spre Eufrat, Nil și Tibru, iar marii zei au plecat cu navele lor zburătoare.

Prima țară a lui Anu a fost pe actualul teritoriu al României. În zona Boziori, sunt zile în care factorii electromagnetici întrunesc condițiile necesare producerii unor fenomene paranormale. În perioada 1978-1981 au fost efectuate măsurători de către specialiști din armată. Fenomenul de ceață albastră, pe lângă fascinație, trezește și un sentiment de teamă. Este vorba despre apariția unui vortex, care crează un tunel energetic turbionar, care aspiră persoanele aflate în raza de acțiune a acestuia.

Sunt câteva dispariții semnalate în zonă, rămase neelucidate și de aici un întreg mister. 

În perioada 1978-1981, reprezentanți ai armatei au efectuat măsurători, iar o întâmplare a rămas și astăzi, vie în memoria martorilor. Unul dintre militari a fost aspirat de vortexul energetic, spre disperarea și frica celorlalți ofițeri care participau la măsurători. El a fost descoperit, o oră mai târziu, la o distanță de câțiva kilometri, de zona unde a efectuat măsurători.
Radiația luminoasă din interiorul tunelului a fost apreciată, de protagonistul întâmplării, ca fiind de 300000 de grade Kelvin. Peisajul de dincolo era asemănător cu cel de pe Pământ, numai că lumina era mai clară și dădea culorilor o altă strălucire.
A văzut și oameni, o femeie cu un copil, care părea a fi o clonă a mamei, bărbați cu tenul gri, total diferiți de oameni. 
Nu a putut comunica cu ei, păreau că plutesc haotic, dintr-o parte în alta. 
Cu siguranță, continuă protagonistul întâmplării, acele persoane pățiseră același lucru ca și el, dar nu au mai găsit drumul de întoarcere. Rătăceau într-un alt spațiu. În acel tunel energetic, timpul se dilată, iar la întoarcere persoana este debusolată. El a fost supus în timpul călătoriei la solicitări psihice și fizice foarte puternice.

În timpul apariției ceței albastre, s-a observat că pilele electrice se descarcă temporar. Același fenomen s-a înregistrat și în Triunghiul Bermudelor, unde un avion a fost deviat de la ruta de zbor cu 160 de kilometri.

sursa: http:// https://ro.wikipedia.org/wiki; www.secretulcunoasterii.ro

9.30.2017

Limbajul omenesc între Dar si Blestem




PUTEREA CUVÂNTULUI

In fiecare zi, o persoană normală rosteste în medie cam 25.000 de cuvinte. Intr-un singur an, asta inseamna, puse laolaltă, peste o sută de cărți a câte 500 de pagini. Dar cât la suta din aceste cuvinte au fost folosite cu rost, pentru a exprima sau comunica ceva util sau frumos ? Cate din aceste o sută de cărti ar fi pline de bârfe, nimicuri, înjurături, minciuni, exagerări, vorbe grele ? Ce titluri ar avea aceste carti ?  Si in câte pagini am putea inghesui acele cuvinte care au adus bucurie, au construit, au mângâiat, au vindecat ori au creat ?

Limbajul omenesc între dar si blestem

Fiecare lucru are un nume. Există si lucruri nenumite, fie ca nu e bine să le dăm un nume al lor si le chemăm pe ocolite, fie că, pur si simplu, nu avem putința să le gasim o denumire. 
Limbajul omenesc, pe cât de minunat este, dându-ne aripi sa ne pictăm lumea in cuvinte fel si chip, pe atat este uneori de hain.
 
Adevarata comunicare intre oameni este de la suflet la suflet, iar vorbele adesea nu fac decât sa incurce, sa ne lase neputinciosi in fața lucrurilor de negrăit pe care uneori le întrevedem pe sub pleoapa inimii si am vrea să le strigăm tuturor, dar nu avem cuvinte. 
Omul este singurul care poate comunica prin cuvinte. 
Ce alt dar mai minunat decat cuvantul a primit omul de la Dumnezeu ? 
Cum ar fi fost lumea noastră fără poezie sau fara șoapte ? 
Cum ne-am fi putut impartasi bucuriile si transmite cunoasterea si experientele ? Este acesta un dar, cu sigurantă, căci vindecă suflete si creează lumi, dar este uneori si un blestem.
Cuvintele adesea sunt trădatoare, duplicitare, insuficiente sau inutile. Le chemăm, dar ele fug tocmai atunci cand avem mai mare nevoie de ele, lăsându-ne singuri si neîntelesi in clipele cele mai adanci ale vietii: "nu stiu cum sa-ti spun...", "n-am cuvinte...".

Astazi, mai mult ca oricand, cuvintele nu mai au intelesul si puterea pe care le aveau odinioara. Orice cuvant, prin simpla lui rostire, reprezintă un act magic, pe care noi nu-l mai pricepem. 
Fiecare cuvânt reprezintă o invocatie, o declanșare a fortei strămoșești a lucrului pe care il numeste. 
Cuvântul creează. Nu este o metaforă. Cuvintele creează lumi. De aceea nu e bine sa cobim, căci invocând lucrul rău, il ajutam să se infăptuiască. 
De aceea, nu e bine sa fim pesimisti, căci atragem asupra noastra necazuri. 
De aceea, dacă spunem prea des despre noi că suntem neputinciosi ori nevrednici, chemăm la noi neputința si nevrednicia. Si de aceea cei care, in fiecare dimineată, își spun "voi reuși", până la urmă reușesc.

Cuvântul poate distruge

Ce-ar fi să facem un simplu exercitiu intr-o zi, in care sa tragem o linie pentru fiecare vorbă urâta si pentru fiecare cuvant negativ pe care l-am spus, iar pe o alta coloană, sa ne oprim si sa notam cate un plus pentru fiecare cuvant bun (si sincer) rostit ?  La sfarsitul zilei, cand am privi cele doua coloane, multi ne-am ingrozi:  aceasta este oglinda noastră !

Este foarte important să nu vorbim de rău.
 
Ipohondrii, cei ce mereu se laudă cu bolile lor imaginare, ajung să aibă aceste boli. 
Cei ce injură des răspândesc in jur vibratii negative, care îi afecteaza in primul rând pe ei insisi si le alimenteaza agresivitatea.

Parinții care îsi cearta mereu copiii si le reprosează ca nu sunt buni de nimic, că nu vor reusi in viată, vor fi principalii vinovati daca se va întampla ceea ce le-au prezis fără voie copiilor. 
Nu e asa greu sa renuntam la cuvintele aspre, la insulte, la barfe si la minciuni. Trebuie doar sa fim tot timpul constienti de răul pe care il facem, si celorlalti dar si nouă, rostind astfel de cuvinte.

Am vrea ca lumea in care trăim sa fie mai buna si asteptam mereu de la altii sa faca ceva: de la cei pe care i-am ales, de la cei mai bogati, de la cei mai puternici sau mai luminati. 
Dar lumea se schimba in primul rand atunci cand o schimbam noi, atunci cand fiecare dintre noi se simte direct raspunzator pentru soarta sa, fara sa dea vina pe altii - pe guvern, pe destin, pe familie. 

Lumea se schimba incepand cu o vorbă bună. 
Ce s-ar intampla daca timp de o luna de zile am spune numai lucruri frumoase, corecte, adevarate ? 
Mai întâi cei din jurul nostru ne-ar privi ciudat. Apoi, poate unii se vor indeparta de noi, iar altii se vor molipsi. 
E adevarat, de multe ori, adevarul raneste. 
Dar minciuna, mai ales cand devine obisnuintă - acea minciuna nevinovata zilnica - ne macina in interior fara sa stim si face rau si celuilalt. La fel si vorbele urate sau fara rost, care sapă in noi in fiecare zi, si ne trezim intr-o zi bolnavi fara sa stim cum ne-am imbolnavit ori obositi si deprimati. 
Asa se năruie lumea in care traim, de la lucrurile mărunte de zi cu zi, de la vorbele care si-au pierdut sfințenia. 
Ce e de facut ?  Să evitam minciuna, sub toate formele ei - fie ca e vorba de omiterea adevarului, fie ca e vorba de falsificarea lui. 
Să evitam calomnia, prin care îi vorbim de rau pe altii si le producem neajunsuri. 
Sa evitam discutiile inutile, frivole, barfele. Si sa nu rostim cuvinte urate, aspre, jignitoare. 
In schimb sa incurajam si sa mângâiem de cate ori avem ocazia, sa lăudăm cand este cazul si sa avem curajul sa criticam atunci cand este nevoie, sa aducem lumină si pace prin vorbele noastre, sa ne rugam, sa multumim si sa iertam. 
Cu timpul vom vedea ca si sanatatea noastra va fi tot mai buna. 
Dar nu e de ajuns sa rostim vorbe bune. Conteaza si ce se afla in spatele cuvintelor. Trebuie sa fim sinceri si sa cautam mereu adevarul, caci o vorba buna rostita cu fățărnicie este tot o minciună.

Cuvantul poate distruge. 

Unele cuvinte au provocat razboaie, moarte, nenorocire. Dar si o simpla vorba spusa cu rautate poate strica cuiva ziua, asa cum un blestem poate nimici o viata de om. 
Nu e departe de blestem nici presa negativa de astazi, care ne îmbolnaveste zilnic cu cuvinte precum "crima", "viol", "batai", "razboaie", "conflicte", "accidente", "moarte". Aceste cuvinte, auzite atat de des, patrund pe nesimtite in straturile cele mai adanci ale fiintei noastre, ne tulbură echilibrul si distrug linistea din jurul nostru. Poate nici nu ar fi trebuit pomenite aici.

Este la fel de important sa nu ascultam cuvinte de rau. 
Intotdeauna se va gasi un coleg sau o vecina care sa ne țină la curent cu ce se vorbeste de rau despre noi: cum a râs cutare pentru ca eram imbracati mai modest, cum colegul de serviciu ne-a criticat pe la spate proiectul, cum vecina de la trei ne barfeste de cate ori avem musafiri. 
Sa nu plecam urechea. Nu conteaza ce spun ceilalti. Conteaza sa avem sufletul impacat ca am vorbit si actionat corect. 
Vorbele rele, fie ca le rostim noi, fie ca sunt despre noi si le punem la suflet, distrug ceea ce am cladit. Pe primele sa le evitam, pe celelalte sa le ignoram. 
Sa nu plecăm urechea nici cand se vorbeste de rau despre altii. E ca si cum noi insine l-am vorbi de rau pe acela. 
Si, cel mai important, sa nu plecam urechea la relele lumii. De cand e lumea asta, mereu au existat crime, razboaie si accidente. Dar intotdeauna lucrurile bune au fost infinit mai numeroase decat cele rele. 
Presa de astazi le selecteaza insa aproape numai pe cele rele. La ce ne foloseste asta ? La nimic. Ne otrăvim sufletele si alungăm lumina din noi. Nu vom vedea niciodata o stire la televizor prin care sa ni se anunte ca au inflorit teii. Sa cautam cuvintele bune, iar daca sunt rare si nu prea dam de ele, cel putin să ne astupăm urechile la cele rele.

Puterea creatoare a cuvantului

La inceput era Cuvantul si Cuvantul era la Dumnezeu si Dumnezeu este Cuvantul. Cuvantul este creator. Dumnezeu a creat lumea si lucrurile din ea prin rostirea numelor. Si omul a fost creat cu această putere. Noi am uitat de mult acest lucru, dar stramosii nostri stiau. De aceea, numele spiritelor rele nu erau rostite: pentru ca spiritele puteau sa se materializeze prin simpla pronuntare a numelui lor. Si tot de aceea rugaciunea vindecă, aduce lumina. 
Dar mai mult decat atat, orice cuvant rostit poate crea o realitate, depinde insa ce se afla in spatele cuvantului: câtă credinta si cata iubire. 
O simpla urare de drum bun adresata cuiva cu tot sufletul il poate feri pe călător de rele precum un talisman. Aceleasi cuvinte rostite la repezeala, cu gandul in alta parte, ori din politete, fara ca in realitate sa-i dorim tot binele celui de care ne despartim, sunt o mica insultă. 
O urare sincera de succes la examen sau pur si simplu salutul zilnic de "o zi buna" sau de "Doamne-ajuta" pot face minuni. 
O soapta dulce poate aduce un ocean de fericire. 
O vorba buna spusa din inima poate aduce echilibrul in sufletul unui om sau in jurul lui. Ce ne costa sa o rostim ? Ea poate aduce chiar vindecare, poate aduce bucurie, poate stinge conflicte si lega prietenii. Vorba buna intotdeauna este ziditoare.

Dar nu e de-ajuns sa stim cum sa vorbim. Trebuie sa stim si când. 

Sa stim sa-l ascultam pe celalalt valoreaza adesea mai mult decat o vorba buna. Tacerea dă valoare cuvintelor. Sa nu incercam binele cu de-a sila, cand celalalt nu are nevoie de vorbe, ci doar de cineva care sa-l asculte. Tacerea si ascultarea îi dau celuilalt incredere, curaj si linistire. 
Adesea oamenii vin la noi pentru a ne aduce informatii, chiar daca nici ei si nici noi nu stim acest lucru. Daca nu-i ascultam cu atentie, ei nu ne vor putea transmite mesajul pe care il au si putem pierde o ocazie sau un sprijin important. Ascultand, ii ajutam pe ceilalti sa ne aduca cuvantul cel bun, ascultandu-i ne vine inspiratia sau o idee salvatoare.

Trăim intr-o lume ce s-a departat mult de radacinile ei spirituale, in care fie vorbim foarte mult fara sa spunem nimic, mai mult din teama de a tacea - caci tacerea ne obliga sa ne intalnim cu noi insine - fie stam in fata televizorului ori a calculatorului si nu mai deschidem gura ore sau zile in sir. 
Cuvantul este privit doar ca un instrument de comunicare, o insiruire de sunete produse de corzile vocale, asociate cu un sens. 

Am uitat că cuvântul vindecă sau ucide, creeaza ori distruge si am uitat ca noi suntem cei ce purtam asupra noastra in fiece clipa aceasta teribila armă, acest minunat talisman. Ne lasam coplesiti de depresie, stres, suparari si atatea boli care provin din acestea, cand vindecarea este la indemana noastra: doar prin puterea cuvantului, rostind zilnic vorbe frumoase, pline de iubire si adevar.


sursa: http://www.formula-as.ro

9.29.2017

ȘI TOTUȘI VINE TOAMNA !




ȘI TOTUȘI VINE TOAMNA

E încă verde iarba pe coline
Si zilele nu s-au scurtat de tot
Si cineva cu-n sac in spate vine
De sus din munti ca de la un complot.

Porumbul are înca dinți de lapte
Albinele se-ngreuneaza-n zbor
Văratec plouă in fiecare noapte
Si greierii mai cantă până mor.

Cojoacele n-au coborat din poduri
Iubirile n-au coborât din vis
Se coc gutui in foarte multe moduri
A le musca e inca interzis.

In clăi de fân miroase a foc de floare
Cerboaicele nu caută mascul
In aburii de vifor cerul moare
Mai este până la nuntă timp destul.

Si totusi vine toamna, si totusi vine toamna
Si tu o știi si o ingâni
Si totusi vine toamna, si totusi vine toamna
Si vai: suntem bătrâni.

Autor, ADRIAN PĂUNESCU

TRECEREA LA ORA DE IARNĂ 2017-2018





ORA DE IARNĂ 2017-2018

Trecerea la ora de iarnă 2017 se face în noaptea dintre sâmbătă 28 octombrie și duminică 29 octombrie 2017, schimbarea orei făcându-se astfel încât ora 4:00 a dimineții de 29 octombrie 2017 devine ora 3:00.

ORA DE IARNĂ 2017. Duminică, 29 octombrie, va fi cea mai lungă zi din an, având 25 de ore.