MINCIUNILE DIN VECHIUL TESTAMENT

”Prima minciună a evreilor: fabricarea Vechiului Testament în care se spune că israeliții erau sclavi în Egipt” - John Kaminski, scriitor și critic american.

Se pare că evreii au ascuns adevărul despre istoria lor în Vechiul Testament. 

Dovezi copleșitoare noi, scoase la iveală de către cercetătorii egipteni și israelieni, arată că evreii nu au fost niciodată sclavi în Egipt.

Dacă evreii ar fi trăit în Egipt, timp de secole, ca sclavi,
cu siguranță ar fi observat piramidele și Sfinxul.

În mod ciudat, nici una din aceste mari minuni arhitecturale ale lumii nu este menționată nici măcar o dată în Vechiul Testament !

Istoria antică ebraică așa cum o știm astăzi se bazează pe o minciună colosală – și anume că evenimentele descrise s-au întâmplat în Egipt, într-adevăr s-au întâmplat dar în Arabia. Ceea ce înseamnă că, în conformitate cu versiunea sa, poveștile lui Iosif, Moise și a Exodului ar putea fi încă adevărate, dar locația în care se presupune că a avut loc sunt false.

Descoperirile sunt susținute de egiptologi de talie mondială, începând cu James Henry Breasted, Donald Redford, în Israel Finkelstein. 

Chiar și unii experți israelieni sunt de acord, inclusiv șeful de arheologie de la Universitatea din Tel Aviv. 

Prof. Ze’ev Herzog, într-un articol din 1999 în Ha’aretz, a declarat:

„Israeliții nu au fost niciodată în Egipt, nu au rătăcit în deșert, nu au cucerit pământul într-o campanie militară și nu au trecut pe la cele 12 triburi ale lui Israel.“

Cel mai revelator indiciu a fost noțiunea de sclavie, (spune Dr.Ezzat), care nu a fost niciodată practicată în Egipt până când grecii și perșii au adus practica cu ei, o mie de ani mai târziu de presupusa perioada a lui Moise și Iosif.

Dr.Ashraf EZZAT mai spune că :  „Egiptul antic a fost înjunghiat în spate de o duplicitate timp de două mii de ani !“

Așadar, având în vedere modul în care au distrus Statele Unite, Rusia, Germania și multe alte țări prin lobotomizarea mentală și prin cartarea tuturor, nu ar fi o surpriză faptul că evreii și-au falsificat istoria chiar de la început.

Dr.Ashraf Ezzat: "Adevărul este că Egiptul antic nu a cunoscut niciodată israeliți. Egiptul nu a fost niciodată țara Exodului, iar Palestina nu a fost niciodată Țara Promisă ".

Pentru Dr. Ezzat, renunțarea la adevărata poveste a evreilor este o chestiune de apărare a reputației patriei sale ilustre, a celei mai vechi civilizații umane cunoscute, a pământului misterios al piramidelor și a Sfinxului. 
Ezzat urmărește doar să descopere adevărul îngropat sub două mii de ani de denaturare deliberată și calomnie a unei culturi care a constituit fundamentul religiilor monoteiste care "împrumutate" greu de la tradiția egipteană, dar au neglijat să menționeze sursa.

Ezzat s-a ocupat de această sarcină timp de mai mulți ani pe site-
site-ul său ”Pyramidion”, dar acum a făcut un mare pas înainte cu publicarea "Egiptul nu știe faraonii nici israeliți". 

Cartea este disponibilă și conține o multitudine de link-uri foarte valoroase, printre care se numără eseul Breasted "Dawn of Conscience " și materialul instructiv de bază al scriitorului Plutarh, egiptologul Donald Redford și reporterul contemporan Juan Cole, Datele de bază enciclopedice ale lui Peter Myers.

Cartea este o adevarata comoară a istoriei biblice obiective, o contragreutate esentiala pentru supravietuirea materialului nesemnificativ de prozelitism religios care dezavantajeaza oamenii de stiintă istorici obiectivi pretutindeni, cu dezinformare auto-absorbită.


Apărând tradiția onorabilă a Egiptului


Mulți factori l-au  îndreptat pe Ezzat, pe această pistă de detectiv, o înșelăciune biblică care învinovățește Egiptul Antic ca fiind o societate imorală.

Evenimentele din Vechiul Testament au avut loc în sud-vestul Arabiei, într-o provincie numită Mițraim, sau Misr.

Terenul, în Vechiul Testament, seamănă mai degrabă cu Arabia deluroasă decât cu Egiptul plat. 

Biblia povestește despre secetă, pe care Egiptul nu a avut-o niciodată, doar fluctuațiile în inundațiile Nilului. 

Multe dintre evenimentele atribuite zonei Palestinei de astăzi au avut loc mult mai departe spre sud pe coasta Mării Roșii, insistă Ezzat. 

În plus, în povestea lui Iosif era un detaliu și mai clar: caravana de cămilă purtând  "gumă, balsam și smirnă", care erau produse de comerț arab, nu de Egipt.

Cel mai revelator indiciu a fost noțiunea de sclavie, pe care Ezzat pretinde că nu a fost niciodată practicată în Egipt până când grecii și perșii au adus practica cu ei o mie de ani mai târziu decât în timpul presupus al lui Moise și al lui Iosif.

Unele povești spun că piramidele au fost construite de sclavi, însă istoria ne arată că aceia care au construit piramidele erau voluntari dispuși, așa cum atestă satul constructorilor piramidei.

Alt aspect al fraudei Vechiului Testament vechi de milenii era eticheta faraonului, pe care nici un document egiptean nu îl folosește vreodată. 

Dar liderul tribului Mizraim a fost numit Faraon, care a făcut trecerea de la ebraică la greacă și crearea unui faraon ticălos cu multe secole mai târziu, un truc ușor de tras. Egiptul, unul dintre cele mai bine documentate din toate civilizațiile antice, niciodată nu a folosit termenul ”faraon”.

Aceasta este cu adevărat o poveste a doi egipteni: Egiptul a fost menționat în Biblie în jur de 700 de ori; israeliții nu au fost menționați o dată în înregistrările egiptene.

Istoricul Herodot al secolului al V-lea, cunoscut ca "tatăl istoriei", nu a menționat niciodată faraonii, doar regii. 

Herodotul nu a menționat niciodată Israelul, a menționat în mod repetat Palestina, Siria și fenicienii, nu au menționat niciodată evreii sau canaaniții și nu a menționat niciodată nici un templu sfânt evreu.

Dar, mai mult decât orice altceva, a fost insultarea filozofiei religioase extrem de luminate a Egiptului Antic - practici morale care nu au fost niciodată echivalate de civilizațiile care au venit mai târziu - care au obligat pe Ezzat să apere onoarea unei culturi remarcabile care a supraviețuit pentru cea mai mare parte a trei milenii, mai mult - decât orice altă cultură din istoria lumii.

"Legătura dintre povestea lui Moise și a Faraonului lui a zdrobit imaginea uneia dintre cele mai mari civilizații ale omenirii", scrie Ezzat.
"Egiptul antic a fost înjunghiat în inimă prin această duplicitate de două mii de ani. Iar această înșelăciune va continua dacă nu vom expune adevărul despre poveștile israeliților, originea lor arabă și frauda din Septuaginta ".




Traducători evrei 


În secolul al II-lea î.Hr., biblia evreiască a fost tradusă din limba aramaică în limba greacă la legendara Bibliotecă din Alexandria. La șaptezeci de cărturari evrei, deci și desemnarea Bibliei Septuaginte, le-au fost încredințată această sarcină de către Ptolemeni, în care au înlocuit viclean liderul tribal Faraon cu Egiptul și cu regele său. Versiunea greacă, cu această denaturare răutăcioasă a istoriei antice, a fost sursa tuturor traducerilor Bibliei din întreaga lume încă de atunci.

Înșelăciunea  Septuaginta a fost rezultatul unei legături greco-evreiești foarte asemănătoare celei americano-israeliene de astăzi. 

Controlul și manipularea superputerilor mondiale - antice și moderne - este evident o experiență veche evreiască, de asemenea, demonstrată în vechiul aranjament evreiesc/persan care a condus la eliberarea din captivitatea babiloniană și complicitatea cu Imperiul Roman de a controla și de a contracara creștinismul.

Înlocuirea orașului arab Mizraim /Misr cu Egonia faraonică în povestirile Patriarhilor nu numai că a distorsionat poveștile israeliților, ci și istoriografia întregului Vechi Orient Apropiat.

Pericolele pe care această prezentare greșită le prezintă în epoca modernă sunt numeroase.

Numărul unu, egiptenii moderni au fost detașați de cultura lor.

Numărul doi, minciunile prezentate în Biblie care au fost filtrate în alte religii prezintă un pericol violent bazat pe informații greșite.

De exemplu, islamiștii și jihadiștii Salafis doreau să demoleze toate monumentele și templele din Egiptul antic, inclusiv Piramidele și Sfinxul, deoarece ei cred că aceștia sunt idolii la care Faraon s-a închinat, în timp ce respinge adevăratul Cuvânt al lui Dumnezeu dat de Moise.

Deci, aici este un complot plin de ucigași în masă, bazat pe povestea sclavilor evrei care construiesc Piramidele.

Povestea lui Exodus se referă la sclavi, muncind în 400 de ani de robie continuă. 
Eșecul fraților săi de a ucide pe Iosif este spus în Biblie. Frații l-au vândut ismaeliților, nu egiptenilor, pentru 20 de sicli de argint (Geneza 37: 26-28).

Amintirea Septuaginta repetată prin filmarea contemporană a fost evidentă în filmul recent Ridley Scott (care a flopat la box office !) Exodus: Zei și regi.
Egiptul a interzis acest film pentru "viziunea sionistă a istoriei". 

Aceeași înșelăciune făcută de evrei timp de 3000 de ani - schimbarea istoriei pentru a prosti publicul - încă se desfășoară astăzi la Hollywood.

Deși Exodul: Zeii și regii este stabilit în Egipt, nu veți putea să-l vedeți acolo. În conformitate cu revista Deadline (și raportată de Ezzat), adaptarea lui Scott la povestea biblică a lui Moise a avut loc în fața unor cenzori egipteni. Abdul Sattar Fathi, șeful consiliului de cenzură al statului egiptean, a criticat aspru filmul, citând "greșelile istorice", cum ar fi pretenția că evreii au construit piramidele și au portretizat pe Moise ca general, nu ca un profet.

"Mai mult," a spus Fathi, "Egiptenii vechi arată ca un grup ce persecută evreii pașnici. Consiliul nostru a refuzat acest lucru din respect pentru sentimentele egiptenilor. 
Nu este o surpriză faptul că numai Hollywoodul ar putea veni cu un concept precum ”evreii pașnici”, care este cu siguranță un tip de ființă umană care nu a fost văzută niciodată în istorie. Spune-le palestinienilor despre evreii pașnici.”

Spune Ezzat, care rămâne scrupulos imparțial când vine vorba despre politica contemporană, Egiptul nu este pur și simplu locul unde a avut loc această poveste.

La acea vreme, Israelul nu era acolo.

Evreii mint. De câte exemple aveți nevoie ? 

Șase milioane de morți într-un Holocaust care nu s-a întâmplat niciodată ? 

Oamenii din toată lumea care plătesc reparații pentru crime pe care nu le-au comis și aruncați în închisoare, când cer demersuri pentru aceste infracțiuni. 

O companie evreiască care produce alimente otrăvitoare și un guvern evreu care îi forțează pe oameni să o mănânce. 

Evreii ucigând mii de țărani neînarmați și numind-o autoapărare, declanșând războaie în întreaga lume prin manipularea ascunsă a guvernelor pe care le-a cumpărat.

Binyamin Netanyahu, a spus într-un discurs că poporul evreu a construit Ierusalimul acum 3000 de ani. O altă minciună a evreilor.

Ezzat spune că nu.

"Evreii nu construiau Ierusalimul acum 3000 de ani, adică 1000 î.Hr. . . 

Ierusalimul nu numai că nu era construit de "poporul evreu", probabil atunci inexistent, în 1000 î.H., dar probabil că Ierusalimul nu era nici măcar locuit la acel punct din istorie. Ierusalimul pare să fi fost abandonat între 1000 î.H. și 900 î.H., datele tradiționale ale regatului unit al lui David și Solomon.

Deci, Ierusalimul nu era "cetatea lui David", pentru că nu era nicio cetate acolo, când se spune că el a trăit acolo. În arheologia acestei perioade nu s-au găsit semne de palate magnifice sau state mari, iar tabletele asiriene, care au înregistrat chiar evenimente minore în tot Orientul Mijlociu, cum ar fi acțiunile reginelor arabe, nu știu nimic despre nici un mare regat a lui David și a lui Solomon în Palestina geografică.

Palestina nu era patria pentru împărăția lui Israel și povestirile patriarhilor ei timpurii. Începutul iudaismului și poveștile lui Avraam, Isaac, Iosif și Moise s-au întâmplat în Arabia și Yemen, scrie Ezzat. 
Eroarea flagrantă a arheologiei biblice din țara Palestinei se datorează, în primul rând, unei premise complet eronate și unei biserici (Septaguint) viclean manipulate (de aceleași rătăciri malefice care manipulează astăzi știrile și materialele noastre educaționale).

Înregistrările scrise ale Egiptului datează din 1870 î.Hr. Nici urmă de israeliți.

Sclavia era o tradiție comună în Arabia dar nu în Egipt. Sclavia nu a venit în Egipt "până în secolele VII-IV î.Hr., cu influența invaziei persane /grecești".

Această tradiție a sclaviei se află în Yemen, unde străinilor nu li se permite să obțină un loc de muncă fără sponsorizarea unui localnic numit cafeel care controlează toate aspectele vieții lor.

În teoria sa de descoperire "Biblia a venit din Arabia", Dr. Kamal Salibi a descoperit mai mult de o sută de nume în Arabia și Yemenul de Nord, care se potriveau uimitor cu cele menționate în Tora, scrie Ezzat.

"Exodul a avut loc într-un mod mult mai umil și pe o scară mult mai îngustă într-un mic sat obscur din vechea Arabie de Sud", scrie Ezzat.

"Dacă Egiptul nu-i cunoștea pe niciunul din faraoni, atunci este de la sine înțeles că nici Egiptul nu a cunoscut nici pe Moise. Și dacă Moise nu a pus niciodată piciorul în Egipt, atunci harta rutieră a lui Exod în Țara Promisă trebuie să fie redesenată. "



O concepție a armoniei lumii



Minciunile au început cu mult timp în urmă. Potrivit Vechiului Testament, scris de evrei, Egiptul antic este țara idolatriei, a tiraniei și a sclaviei.

"Maat este conceptul egiptean al armoniei lumii bazat pe justiție, echilibru și adevăr. Maat sau doamna adevărului, personificată de vechii egipteni în forma unei doamne care poartă pene de adevăr pe capul ei și ținând echilibrul de justiție, este codul eticii prin care ar trebui să urmeze toți egiptenii, inclusiv monarhii" , Scrie Ezzat.

Profesorul Breasted, într-o frumoasă introducere la ”Dawn of Conscience”, scrie într-un link din carte:
"Egiptenii aveau un standard de moralitate mult superior celui din Decalog (Zece Porunci), cu o mie de ani înainte de a fi scris Decalogul".

Famous Egyptologist Professor James Henry Breasted 

in his office at the Oriental Institute, 1929

Prof. Breasted este unul dintre cei mai respectați istorici vreodată. Iar insistența lui Ezzat, că o mare parte din materialul din Vechiul Testament este fabricată, distorsionată și plagiat, este adevărată.

"Moștenirea noastră morală derivă dintr-un trecut uman mai vast, mai în vârstă decât evreii. Omul s-a ridicat la o înaltă viziune morală de două mii de ani înainte de nașterea națiunii evreiești ", scrie Ezzat.



surse: https://www.darkmoon.me; https://lupuldacicblogg.wordpress.com

TRĂIASCĂ PRIMĂVARA !

”Podul Lui Dumnezeu” din România - peisaje de poveste

Peisaje de poveste din România

România ascunde multe locuri de o frumuseţe ireală, care par desprise din poveşti şi sunt puţin cunoscute. Turistii straini aleg să vină în România pentru că peisajele îi încântă de fiecare dată, iar oamenii sunt foarte primitori şi calzi.

”Podul Lui Dumnezeu”

Îl găsim în comuna mehedinţeană Ponoare şi este unul dintre cele trei poduri naturale existente în lume şi al doilea ca mărime din Europa. Astfel de poduri naturale mai există în SUA şi în Franţa, dar cel din România este singurul circulat, fiind format din calcare, ca urmare a surpării tavanului unei peşteri.

”Podul lui Dumnezeu” sau ”Podul Natural”, cum i se mai spune, se află în centrul localităţii mehedinţene Ponoare, fiind o uriaşă arcadă de piatră peste care trece şoseaua Baia de Aramă – Drobeta Turnu Severin, traversând Valea Pragului. El s-a format prin prăbuşirea peretelui superior al peşterii şi se impune în peisaj prin masivitate: 30 de metri lungime, 13 metri înălţime, 22 de metri lăţime şi 9 metri deschidere.

”Grădina Zmeilor”

Grădina Zmeilor este o arie protejată de interes naţional ce corespunde categoriei a III-a IUCN (rezervaţie naturală de tip geologic şi peisagistic), situată în judeţul Sălaj, pe teritoriul administrativ al comunei Bălan.

”Lacul cu vârtej”

”Lacul Vida” sau ”Lacul cu vârtej” (judeţul Bihor) Denumit şi “Minunea ascunsă a Bihorului”, se deosebeşte prin culoarea aproape ireală a apei, dar şi prin faptul că în mijlocul său este amenajat un deversor, care creează impresia unui imens vârtej spectaculos. 

Lacul Vida este un lac de acumulare, construit în 1967, pentru minele care extrăgeau bauxită, pe cursurile râurilor Vida şi Topliţa, în comuna bihoreană Dobreşti.

sursa: https://stiriactuale.ro.

Actrița CARMEN STĂNESCU ne-a părăsit !

Actrița Carmen Stănescu a murit la vârsta de 92 de ani.

Scriitorul, memorialistul și publicistul Dan Ciachir a povestit, pentru DCNews, cum a cunoscut-o pe îndrăgita actriță de teatru și film Carmen Stănescu, dar și pe soțul acesteia.

”Carmen Stănescu era o persoană credincioasă, apropiată de biserică. Eu am cunoscut-o la Mănăstirea Căldărușani, al cărei stareț a cununat-o cu actorul Damian Crâșmaru, pe când era stareț la mănăstirea Sinaia. 

Venea des la mănăstiri împreună cu soțul ei. A fost și cununată de starețul Lavrentie, actual stareț la Căldărușani. Pe vremea când i-a cununat, el era foarte tânăr stareț la Sinaia, acum este la Căldărușani. 

Eu i-am cunoscut la Căldărușani pe Carmen Stănescu și pe Damian Crâșmaru, amândoi doi mari actori actori, ea îndeosebi, a jucat toate rolurile feminine principale din piesele lui Caragiale, în afară de Năspasta, deci o mare actriță și o femeie de-o frumusețe rară. 

În 1989, în postul Paștelui, m-am întors împreună cu viitorul mitropolit Bartolomeu Anania în mașina lor de la ei, ne-au adus în București și Anania, care era și dramaturg, era foarte încântat pentru că a petrecut câteva ore cu doi oameni importanți”, a spus publicistul Dan Ciachir pentru DCNews.

sursa: https://www.dcnews.ro

CINE A CONSTRUIT ZIDUL MEGALITIC CARE ÎNCONJOARĂ PLANETA NOASTRĂ ?

După ce am aflat despre descoperirea menționată în prezentul articol, am simțit nevoia să recitesc anumite pasaje din Biblie, pasaje a căror înțeles mi-a fost mult mai clar de data aceasta.  

”Dumnezeu a făcut pământul cu puterea Lui, a întemeiat lumea cu înţelepciunea Lui, a întins cerurile cu priceperea Lui”.  

(Ieremia - Capitolul 51)

”El a făcut cerurile şi pământul, marea şi tot ce este în ea”.

(Psalmii - Capitolul 146)

”El şade deasupra cercului pământului şi locuitorii lui sunt ca nişte lăcuste înaintea Lui”. 

(Isaia - Capitolul 40)

O nouă descoperire fascinantă ridică numeroase întrebări cu privire la istoria îndepărtată a planetei noastre și la cei care au locuit-o în vremuri demult apuse. 

Este vorba despre un zid imens, care traversează întreg Oceanul Atlantic, de la Polul Nord la Polul Sud.

Această descoperire a fost realizată cu ajutorul programului Google Earth și este de-a dreptul fascinantă. 

Bineînțeles că numeroase semne de întrebare s-au născut odată ce descoperirea a fost realizată.

Cine a construit acest zid și cu ce scop ? 

Nu se poate răspunde cu exactitate la această întrebare, dar este cert că acest zid nu poate fi o formațiune naturală. În acest fel, cineva l-a construit cu un motiv bine definit.

În videoclip puteți urmări traseul zidului care înconjoară Pământul

Cărțile de istorie cuprind doar o mică parte a istoriei Planetei. Odată ce asemenea descoperiri fabuloase se realizează, putem să ne dăm seama că planeta noastră a avut viață inteligentă încă de la începuturi.

Acest zid subacvatic generează două teorii. Fie a fost ridicat pentru a împărți Terra în două, sau pentru a marca o graniță extrem de fină, care putea fi văzută din spațiu.

Imaginile surprinse cu ajutorul Google Earth sunt grăitoare. 

Zidul subacvatic este de dimensiuni extrem de mari, dacă el se observă atât de bine din satelit. 

Întrebarea este de ce nu a fost văzut până acum ? 

Este posibil ca agențiile specializate să cunoască acest aspect, dar nu l-au făcut public niciodată până acum pentru a nu crea întrebări inutile în rândul oamenilor.

Lumea oceanelor este una misterioasă, încă nedescoperită pe deplin, care ascunde orașe pierdute, piramide misterioase și mai nou un zid megalitic, care împarte Planeta în două. 

Această lume nu trebuie deloc ignorată pentru că ea, probabil, ascunde cea mai mare parte din adevărata istorie a Terrei, așa cum nu ne-am imaginat-o niciodată.

Oare de ce NASA preferă să exploreze spațiul, când oceanul planetar prezintă atât de multe secrete și lucruri fascinante cu privire la istoria Planetei ?



https://www.efemeride.ro

Pe Planeta Marte au trăit creaturi reptiliene gigantice

În 2016, NASA a publicat o fotografie captată de pe Planeta Marte care reprezintă fosila unui dinozaur. Se pare că pe Marte au trăit creaturi reptiliene gigantice.

Fotografia a fost analizată de specialiști care au concluzionat că este o fosilă a unui dinozaur. Au putut fi identificate nările, gura și foarte mulți dinți.

Scott Waring, specialist NASA, a declarat că este cea mai clară fotografie captată cu ajutorul Roverului ”Curiosity”.

Nu este prima descoperire de acest fel făcută pe Marte. A mai fost captată o altă fotografie în care se putea observa un craniu de formă alungită.

S-a presupus că poate fi vorba despre craniul unui extraterestru. 

Din păcate, specialiștii de la NASA nu au mediatizat știrea.

Nu este prima fotografie care a intrigat și suscitat interesul specialiștilor. În anul 1998, o altă fotografie a făcut senzație. Ea prezintă un chip uman cu capul deformat.

În ultimii ani, americanii, rușii și japonezii au lansat 32 de sonde spațiale, dintre care numai 11 au fost o reușită.

Imaginile captate de acestea sunt surprinzătoare. Au fost captate umbre eliptice de pe suprafața solului marțian, care se presupune că aparțineau OZN-urilor.

Alte fotografii prezentau urme ale unei civilizații extraterestre, piramide, domuri, ziduri. 

Aceste probe au redeschis discuția cu privire la existența unei civilizații pe planeta Marte. 

Dona Hare a lucrat 15 ani la NASA și susține că există multe probe despre civilizații extraterestre și OZN-uri care au însoțit, în multe cazuri, echipajele de astronauți în misiunile lor.

Sunt peste 67.000 de fotografii realizate pe Marte, multe dintre ele reprezentând structuri create artificial. 

Figura umană de pe Marte, din zona numită Cydonia, a stârnit interesul multor oameni de știință, care au ajuns la concluzia că nu putea fi creată natural.

După mulți ani, în care au negat existența acestei structuri, specialiștii de la NASA au admis că este creată artificial și că reprezintă un chip care seamănă cu cel uman. 

Artefactele fotografiate pe Marte demonstrează că pe această planetă a existat o civilizație dezvoltată.

sursa: http://www.efemeride.ro

Florin Piersic dezvăluie cum trebuie să fie şi să arate femeia româncă

Florin Piersic dezvăluie cine este femeia cea mai frumoasă din România: ”Mi-a luat efectiv respirația”

Actorul Florin Piersic este cunoscut ca un mare crai, dar se pare că o singură femeie l-a lăsat cu adevărat fără respirație. 

Piersic a mărturisit că singura femeie care l-a tulburat până în adâncul sufletului este artista Irina Loghin.

„Eram foarte tânăr. Am văzut-o şi am auzit-o, pe scenă, într-un parc, pe o femeie care mi-a luat respiraţia. Cred că în ciuda faptului că nu eram atât de matur să pot judeca lucrurile la rece, m-am gândit şi am simţit că aşa trebuie să fie şi să arate femeia româncă. 

Cântecul ei, vocea puternică şi tulburătoare «m-au aruncat» pentru câteva minute înapoi cu aproape douăzeci de ani, în raiul copilăriei mele. Era clar, femeia asta avea în voce, în atitudine, pe chip, sunetele ce-mi tulburaseră inima când eram doar o crenguţă de piersic ce înmugureşte.

Am întrebat pe cineva cine-i ţăranca asta româncă, care nu mă lasă să trăiesc !?  Mi-a răspuns: Irina Loghin ! 

Aşa de tare îmi plăcea, că mi-ar fi plăcut să-mi fie şi nevastă !  

Într-o seară, Costel Constantin, mi-a spus că Irina e-n sală. Cred că am jucat ca niciodată. Doream s-o impresionez, să vadă şi ea că nici eu nu sunt de colo. 

Aţi înteles ce este Irina Loghin pentru mine ? A fost şi va rămâne «dulcea doină» a tinereţii şi împlinirii mele ca artist. Mi-a pus o pană la aripile cu care încerc să zbor ! Irina, îţi mulţumesc !”, potrivit one.ro.




sursa: https://www.stiripesurse.ro/11.04.2018

Rețea de traficanți de migranți, destructurată

Rețea de traficanți de migranți, destructurată. 
Gruparea infracțională ar fi corupt polițiști de frontieră de la vama Nădlac.


Polițiștii de la combaterea criminalității au reținut liderii și membrii unei grupări de traficanți de carne vie.


Sute de migranți au fost duși ilegal în țări occidentale. 
Procurorii DIICOT susțin că gruparea infracțională a reușit să corupă polițiști de frontieră de la vama Nădlac.

La trei polițiști s-au făcut percheziții, dar nu s-au luat măsuri împotriva lor. 

Cel mai mare transport de migranți a fost în aprilie anul trecut când 111 persoane au trecut ilegal frontiera cu Ungaria, ascunse într-un tir.

În total, au fost 6 astfel de transporturi. 

Migranții erau recrutați dintre solicitanții de azil din România sau erau preluați din Bulgaria, Serbia și Cipru.

Rețeaua, susțin polițiștii, avea doi lideri: un român și un pakistanez. Cel din urmă a fost reținut în Austria.


sursa: http://stiri.tvr.ro/10 Aprilie 2018

HRISTOS A ÎNVIAT ! SĂNĂTATE, BUCURII, PACE ÎN LUME !

PAȘTE FERICIT !

Să fie Pace, Toleranță, Respect pentru tot ceea ce Dumnezeu a Creat pe Pământ !

Evenimentul fundamental al creștinismului, Învierea lui Iisus Hristos

„După aceea, Mi-am luat rămas bun de la ei, explicându-le că de atunci înainte nu Mă mai vor vedea în trup, dar că vor rămâne totuși, clipă de clipă, în legătură cu Mine în spirit.”

Marea Evanghelie a lui Ioan de Jakob Lorber



Paștele este cea mai importantă sărbătoare anuală creștină. Ea comemorează evenimentul fundamental al creștinismului, Învierea lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, în a treia zi după răstignirea Sa din Vinerea Mare. 

Data de început a Paștelui marchează începutul anului ecleziastic. Această sărbătoare durează trei zile și începe, conform deciziei Conciliului de la Niceea din anul 325, în duminica de după prima Lună plină după echinocțiul de primăvară.
Farmecul deosebit al Sărbătorii Paștelui este dat atât de semnificația spirituală („...învierea Mea va fi totodată o înviere pentru toți cei care Mă urmează.” – Marea Evanghelie a lui Ioan de Jakob Lorber) cât și de tradiții (oul pictat, masa cu mâncăruri tradiționale, slujba de sâmbătă seara cu primirea luminii). 

Paștele este un moment de pace sufletească, de interiorizare, de împăcare, de bucurie.

Un miracol care se petrece cu regularitate în fiecare an, așteptat cu sufletul la gură și uimind totuși de fiecare dată, este apariția luminii divine la Sfântul Mormânt din Ierusalim în noaptea de Înviere a Paștelui ortodox. Este darul pe care Iisus ni-l face, amintindu-ne de lumina strălucitoare care i-a umplut mormântul în momentul Învierii Sale. Este modul Său de a ne transmite că este mereu alături de noi.

Acest foc imaterial de culoare albăstruie și care poate fi atins fără să ardă este așteptat cu toate luminile stinse. El apare atunci într-un mod supranatural din Sfântul Mormânt aprinzând candela așezată special acolo. Apoi Patriarhul ortodox aprinde cele două mănunchiuri de câte 33 de lumânări pe care le are pregătite și începe să împartă Lumina Sfântă miilor de pelerini care așteaptă plini de emoție. Focul cel viu însă acționează și de unul singur, strălucind ca un fulger și aprinzând din zbor candelele de la intrarea în biserică, precum și lumânările unora dintre pelerini.
Acest eveniment se petrece în fiecare an în fața a mii de martori vizuali. Nu poate fi negat de nimeni. De aceea efectul său este foarte puternic, contribuind la întărirea credinței în Dumnezeu.

Ultima săptămână a Postului Paștelui, numită și Săptămâna Mare sau Săptămâna Patimilor, este o perioadă importantă de interiorizare și comemorare. Acum se rememorează Patimile lui Iisus, chinurile prin care a trecut, de la trădarea Lui de către Iuda, până la răstignirea pe cruce pe dealul Golgota, moartea și Învierea Sa.
Săptămâna începe cu Duminica Floriilor, ziua în care Iisus Hristos a intrat în Ierusalim și se încheie cu Duminica Paștelui, ziua Învierii Sale. Ziua de miercuri este ziua în care Iuda l-a trădat, iar cea de vineri ziua în care a fost răstignit. De aceea aceste două zile au devenit zile de post de-a lungul întregului an. Joia este ziua spălării picioarelor apostolilor de către Iisus, a Cinei de Taină, a rugăciunii din grădina Ghetsimani și a arestării lui Iisus de către cei ce voiau să-l ucidă.

„Trufia cea mai mare poate fi nimicită doar prin umilința cea mai profundă. De aceea, este necesar să Mi se petreacă Mie aceasta. Dar voi să nu vă înspăimântați atunci, căci nu voi rămâne în mormânt, nici nu mă voi descompune, ci voi învia în a treia zi și voi veni din nou la voi, exact la fel ca acum ! Abia aceasta va fi mărturia cea mai mare și mai adevărată pentru sufletele voastre a misiunii Mele divine și ea vă va întări pe deplin în credința voastră.” – Marea Evanghelie a lui Ioan de Jakob Lorber.

„Aceasta va constitui o judecată extrem de supărătoare pentru acești oameni răi și îndărătnici, iar pentru ai Mei va reprezenta apogeul iubirii Mele, în timp ce învierea Mea va fi totodată o înviere pentru toți cei care Mă urmează.” – Marea Evanghelie a lui Ioan de Jakob Lorber.

Sărbătoarea bucuriei
„...un astfel de act, oricât de înspăimântător ar părea el a fi pentru ochiul omenesc, este totuși necesar pentru ca, în timp, toate creaturile să revină la pura viață divină, liberă și independentă...”– Marea Evanghelie a lui Ioan de Jakob Lorber.

Învierea lui Iisus Hristos simbolizează refacerea legăturii dintre ființa umană și Creatorul său. Celebrarea ei în fiecare an duce la retrezirea aspirației către îndumnezeire, la transfigurarea vieții pământești într-o viață impregnată de prezența lui Dumnezeu. De aceea Paștele este o sărbătoare a bucuriei, o bucurie asemănătoare celei a apostolilor când l-au văzut pe Iisus înviat. Iar salutul care se obișnuiește cu această ocazie este tot o expresie a acestei bucurii: „Hristos a înviat ! Adevărat, a înviat !”.

Ca și alte sărbători creștine, Paștele este însoțit de numeroase obiceiuri populare care își au originea în tradițiile străvechi (considerate azi de mulți a fi păgâne) și de credințe și superstiții legate de ciclul anotimpurilor și treburilor gospodărești.

În Vinerea Mare se obișnuiește să fie duse flori la biserică pentru Iisus. În timpul slujbei se trece pe sub masă de trei ori ca simbol al poticnirilor lui Iisus atunci când și-a dus crucea. Tot în această zi, numită și Vinerea Seacă se obișnuiește să se țină post negru. Se mai spune că dacă va ploua în această zi, anul va fi unul roditor și îmbelșugat, iar dacă nu va ploua va fi un an secetos. Un alt obicei spune că cel care se va scălda în apă rece de trei ori în această zi, așa cum Ioan Botezatorul boteza în apele Iordanului, va fi sănătos pe tot parcursul anului.

În Sâmbăta Mare se prepară pasca și cozonacul ce vor fi duse la biserică pentru a fi sfințite în noaptea de Înviere. Seara, toată lumea merge la biserică pentru a asista la slujba de Învierea Domnului, pentru a lua lumina, pentru a lua tradiționalele Sfinte Paști precum și flori sfințite, dintre cele care au fost duse în Vinerea Mare la biserică. În după amiaza zilei de sâmbătă se încheie postul de 40 de zile și clopotele încep să bată din nou. Cel mai important moment al zilei este sfințirea apei botezătoare la biserică. Se spune că prima persoană care urmează să fie botezată cu această apă „nouă” va avea noroc toată viața.

În Duminica Învierii este obiceiul să fie purtate haine noi ca semn de înnoire a trupului și a sufletului. Dimineața se pune într-un ibric apă rece, un ou și un ban de argint. Cine se spală cu această apă va fi rumen în obraji ca oul, tare ca banul și va avea o viață îmbelșugată.

În noaptea de Înviere cei care merg la biserică au câte o lumânare pe care o vor aprinde din lumina adusă de preot de pe masa Sfântului Altar. Această lumânare este simbolul Învierii, al victoriei vieții asupra morții, a luminii divine asupra întunericului ignoranței. Unii obișnuiesc să păstreze restul de lumânare rămas, pe care îl aprind în cursul anului când au vreo problemă gravă.

O credință răspândită este aceea că, timp de o săptămână, începând cu noaptea Învierii, porțile raiului rămân deschise. Astfel încât sufletele celor decedați în timpul Săptămânii Luminate ajung cu siguranță în rai.

Ouăle roșii simbolizează mormântul lui Iisus Hristos, care s-a deschis la Învierea Sa. De aceea atunci când se sparg ouăle prin ciocnire se obișnuiește să se spună: „Hristos a înviat ! Adevărat, a înviat !” Aceste formule se pot folosi ca formule de salut timp de patruzeci de zile, până la Înălțarea Domnului. Există credința că cei care ciocnesc ouă se întâlnesc pe lumea cealaltă. Culoarea roșie a ouălor simbolizează sângele lui Iisus. În unele zone se obișnuiește să se picteze ouăle. În funcție de zona în care se fac ele se numesc ouă încondeiate, închistrate, muncite, picate (cu ceară) etc.

Circulă și numeroase legende despre ouăle roșii. În unele, Maica Domnului, hăituită, fie face ouă roșii pe care le aruncă în spate pentru a-i deruta pe urmăritori, fie transformă pietrele pe care le aruncau aceștia în ouă roșii. 

Altă legendă povestește că, la răstignirea lui Hristos, Sfânta Maria pune un coș cu ouă sub cruce ca să-i îmbuneze pe soldați, iar acestea sunt înroșite de sângele Mântuitorului. 

Se mai spune că atunci când Iisus a fost bătut cu pietre, acestea atingându-l s-au transformat în ouă roșii. 

O altă legendă povestește că vestea Învierii lui Iisus a fost primită cu neîncredere de unii: o precupeață care vindea ouă în piață a zis că ea va crede doar atunci când ouăle se vor înroși, iar ouăle s-au înroșit pe loc.

 

Ouăle simbolizează și reîntinerirea, primăvara. Ouăle împodobite sau colorate erau dăruite primăvara, ca simbol al renașterii, încă din era pre-creștină. În Egiptul antic, oul era simbolul legământului vieții și reprezenta totodată sicriul ori camera mortuară. În tradiția populară românească, ouăle de Paști sunt purtătoare de puteri miraculoase: vindecă boli, au capacități protectoare.

Pasca este o prăjitură specifică Paștelui, de formă rotundă, cu o cruce la mijloc și aluat împletit pe margini, umplută cu brânză de vaci. În momentul în care se pune în cuptor, femeile de la țară fac semnul crucii cu lopata pe pereții cuptorului. Despre originea ei există o legendă care spune că, în timp ce predica împreună cu apostolii, Iisus a fost găzduit la un om foarte generos. Acesta le-a pus în traistă la plecare, fără știrea lor, pâine pentru drum. Apostolii l-au întrebat pe Iisus când va fi Paștele, iar el le-a răspuns că atunci când vor găsi pâine în traistă. Au căutat și au găsit pâinea. De atunci e obiceiul să se coacă pască de Paști.


* Primii creștini numeau prima săptămâna după Paști, „Săptămâna Albă”, deoarece cei care se botezau atunci purtau veșminte albe, simbol al reînnoirii.
* Austriecii împodobesc ouăle cu frunze sau flori, apoi le introduc în vopsea legate într-un ciorap, modelul păstrându-se alb. Românii folosesc și ei frunze de pătrunjel sau leuștean pentru decorarea ouălor.
* În a doua zi de Paști, fetele din Ardeal sunt stropite cu parfum.
* Polonezii încondeiază și ei asemenea românilor ouăle, obiceiul fiind denumit „pisanski” (de la verbul pisac, a scrie).
* Bulgarii ciocnesc, în noaptea de Înviere, un ou de zidul bisericii.
* În Italia preotul binecuvântează toate ouăle de Paști așezate la loc de cinste în mijlocul mesei de duminică.
* Germanii adună toți pomii de Crăciun pe care îi aprind apoi în „Focul de Paști”, simbol al trecerii iernii și venirii primăverii.
* În Spania, „Semana Santa” (Săptămâna Mare) este sărbătorita prin procesiuni de care alegorice, care amintesc de festivalurile de dinainte de creștinism.
* A doua zi de Paști galezii urcă pe munte pentru a întâmpina primele raze ale Soarelui care vestesc Învierea.
* În Mexic, în „Semana Santa” (Săptămâna Mare) sunt organizate spectacole având ca subiect patimile lui Iisus Hristos, actorii purtând veșminte ca acum 2000 de ani.

sursa: http://angelinspir.ro - Melania Radu

”TĂCEREA MIEILOR”

BLÂNDEȚEA, PURITATEA, INOCENȚA MIELULUI ÎL REPREZINTĂ PE HRISTOS, CARE S-A LĂSAT SACRIFICAT PENTRU CA PĂCATELE OAMENILOR SĂ FIE IERTATE ... 
ÎN ULTIMII ANI, ÎNSĂ, RITUALUL TĂIERII MIELULUI A FOST TRANSFORMAT, DIN CAUZA LĂCOMIEI PENTRU BANI A UNOR OAMENI, ÎNTR-UN ADEVĂRAT ”MĂCEL AL MIEILOR” ... OARE NU AR FI MAI CORECT CA OAMENII SĂ NU MAI PĂCĂTUIASCĂ ? OARE NU AR FI MAI CORECT CA MĂCAR RITUALUL SĂ SE DESFĂȘOARE CONFORM TRADIȚIILOR STRĂMOȘEȘTI ȘI SĂ NU MAI FIE DOAR O „AFACERE” CU SÂNGE ÎMPRĂȘTIAT PE LA COLȚURI DE STRADĂ, PRIN ȚARCURI IMPROVIZATE LA REPEZEALĂ PRIN PIEȚE PLINE DE GUNOAIE, PE TROTUARE SAU PRIN ALTE LOCURI MIZERABILE  ? (n.m.)

Ritual străvechi, plin de semnificaţii precise, tăierea mieilor de Paşti este un fenomen complex încă întâlnit într-o Românie cu tradiţiile şi obiceiurile estompate. 
Multora le repugnă sacrificarea unui animal nevinovat. Dar şi mai mulţi români, gurmanzi sau nu, sunt adepţii păstrării ritualului sacrificiului mieilor. Şi aceasta în ciuda tuturor controverselor. 

Dincolo de aspectele pro şi contra care vizează tăierea mieilor, actul în sine se dovedeşte a avea multe faţete ascunse. Toate extrem de interesante. Să încercăm să descifrăm câteva dintre ele.

O scurtă privire asupra istoricului mieilor alături de oameni este edificatoare în privinţa rolului acestora. În mod paradoxal la prima vedere, tocmai blândeţea, inocenţa şi puritatea mielului l-au propulsat în poziţia de animal de sacrificiu.

Dincolo de gestul brutal al imobilizării şi sacrificiului sângeros al unui animal pe care filtrul antropomorfizării noastre l-a transformat în simbol absolut al neprihănirii, găsim rosturi şi tradiţii importante pentru comunităţile pastorale din Lumea Veche.

La popoarele indo-ariene, precum geto-dacii din care ne tragem originile, exista sacrificiul mieilor la sosirea primăverii, pentru a marca astfel renaşterea naturii printr-un festin la care trebuia consumată în mod special carnea animalului domestic aflat cel mai la îndemână şi, detaliu important, care se năştea primăvara.

În vremuri precreştine demult apuse, mieii erau tăiaţi diferenţiat. Cei albi erau sacrificaţi divinităţilor solare, iar cei negri zeităţilor şi duhurilor malefice. 
Acest simbolism benefic sau malefic, în funcţie de culoarea mielului s-a păstrat şi în vechile credinţe româneşti: „De vei vedea întâi primăvara miel alb, tot anul vei avea inima bună; de vei vedea negru, neagră îţi va fi şi inima din tine”, dictează scurt acestă zicere păstrată într-o colecţie de proverbe de la şezătorile de odinioară, a Institulului de Etnografie şi Folclor Constantin Brăiloiu.

Simbolismul general al mielului, respectiv al oii şi berbecului este unul foarte vechi, căci oile au fost printre primele animale domesticite de către om.

În basmele româneşti protagoniştii sunt deseori metamorfozaţi în miei sau berbeci. Fapt deloc surprinzător pentru un popor prin excelenţă crescător de oi. În mitologia stră-românească Dumnezeu dăruieşte omului sărac câte un miel sau berbecuţ, care la comanda: „Scutură-te, berbecel...”, scoate din lâna lui numai aur.

Motivul lânii de aur este unul fundamental la toate popoarele de păstori, fie ele sedentare sau nomade, unde semnifica întreit bogăţia, aurul şi soarele. 
La toate popoare vechi de păstori, de la evreii biblici la seminţiile altaice, ovinele sălbatice şi domestice aveau deopotrivă statutul de animale totemice. 
Există foarte multe argumente de ordin folcloric şi etnografic care atestă sacralitatea acestui animal şi în spaţiul carpato-danubiano-pontic. 
În afară de motivul metamorfozei în ovine din basmele noastre, apare imbatabila prezenţă a baladei Mioriţa, cu tot cortegiul ei de semnificaţii care se întrepătrund cu tot sistemul gândirii şi simţirii autentice româneşti.

Încă de la începuturile creştinismului, mielul a fost unul dintre simbolurile religioase ale noii religii, ţinute la mare cinste. Profeţii biblici îl desemnaseră sub acest nume pe Dumnezeu întrupat în om, iar Ioan Botezătorul, spusese arătându-l pe Iisus Hristos poporului iudeu:

„Iată Mielul lui Dumnezeu”


Hristos trimis la moarte pentru mântuirea lumii a fost victima păcatelor tuturor oamenilor, simbolizat de mielul fără de păcat care se lasă sacrificat. 
Neputând răspândi imaginea crucii, primii creştini s-au folosit de imaginea mielului mai mult chiar decât cea a peştelui. Cu începere din secolul V după Hristos, mielul hristic din este reprezentat cu nimb, mai întâi simplu, apoi sub formă de cruce sau ca suport al începutului şi sfârşitului.

Sensul Paştelui în cele două mari religii este însă sensibil diferit. 

Dacă pentru evrei Paştile înseamnă sărbătorirea trecerii de la robia egipteană la libertate, pentru creştini Paştile înseamnă cea mai mare sărbătoare a acestei religii, sărbătoare care înseamnă trecerea de la moartea sufletului prin păcate, la viaţa cea veşnică prin intermediul jertfei şi învierii mântuitoare a lui Hristos.

Paştele creştin-ortodox nu are dată calendaristică fixă deoarece se ţine după un calendar lunar, însă cade întotdeauna în a paisprezecea zi a Lunii pline după echinocţiul de primăvară.


Deşi sacrificiul şi ofranda au sensuri profund diferite, scopul ambelor acţiuni rămâne acela de comunicare cu Divinitatea. 

Întrucât omul profan nu poate comunica cu Divinul decât printr-un intermediar (victima sacrificată sau ofranda), o mare valoare spirituală este acordată naturii victimei ce urmează a fi ucisă. Acest mecanism este deosebit de evident mai ales în cazul alegerii mieilor cei puri şi nevinovaţi drept victime.

Deosebit de interesantă este şi concluzia lui Mircea Eliade faţă de originea mitologică a actului sacrificial în civilizaţia arhaică românească. Marele istoric şi cercetător afirmă că jertfirea unei fiinţe vii este necesară pentru desăvârşirea oricărei creaţii, căci nimic statornic nu se poate ridica şi asigura decât printr-un sacrificiu.

Sacrificiul ritual al unui animal cum este mielul are semnificaţii şi mesaje care depăşesc cu mult conotaţiile alimentare pe care suntem tentaţi să le adăugăm.
În acest sens, sacrificiul „rupe” timpul lumesc, cotidian pentru a fixa actul sărbătorii, căci solemnizează timpul şi crează un cadru spcific contactului cu divinitatea pentru captarea binecuvântării.

În spaţiul nostru, în afara mielului tăiat de Paşti, în unele zone ale ţării este sacrificat şi un purcel de lapte, obicei straniu la prima vedere, dar care are la bază o veche credinţă cu privire la regeneararea naturii prin moartea unui simbol agrar cum este porcul. 
Conform valoroaselor date de teren culese de cercetătoarea Ofelia Văduva în diverse zone ale ţării, sacrificarea mielului este însoţită de un scenariu ritualizat care cuprinde stropirea ovinei cu apă sfinţită şi trasarea imaginară a unei cruci cu cuţitul deasupra capului mielului.
În lumea satului de odinioară (cea atât de brutal distrusă de sosirea comunismului şi de tranziţia post-decembristă în egală măsură) era obligatorie purificarea rituală a celui care tăia animalul. 
Astfel ciobanul sau gospodarul care urma să taie miei trebuia să se spele, să se bărbierească, să se tundă, să-şi schimbe cămaşa, şi mai ales să nu aibă contacte sexuale cu trei până la şase zile înainte de ziua sacrificiului.
De fapt, în multe zone etnografice ale României, bătrânii îşi mai amintesc că pe vremuri era trasat un semn al crucii cu cuţitul pe locul de la gât unde urma să fie înjunghiat mielul. Astăzi acest obicei, mărturie atât de evidentă asupra consacrării divine a sacrificiului precum şi a suprapunerii memoriei creştine asupra unui gest păgân, a început treptat să dispară.

La nivelul anului 1987, cercetătorul Liviu Apolzan ne transmite o informaţie extrem de interesantă despre Nedeile de sat (care avea loc în prima duminică de după Paşte) de pe Platoul Luncanilor, mielul ales pentru sacrificiu era consacrat printr-o slujbă religioasă numită slujba pentru stolnice, după care era stropit cu aghiazmă.

După tăiere, mielul era scurs de sânge şi învelit întro cunună de flori. Mielul era apoi legat de o prăjină purtată de doi bărbaţi şi oferit cu totul preotului care participa la ospăţul colectiv ce urma.

Acest ospăţ de Paşti care are la bază carnea de miel nu era o masă obişnuită, ci un act plin de semnificaţii sacre, de fapt consumul cărnii de miel avea repercursiuni faste pentru viaţa omului. „Cine nu mânâncă miel de Paşte, nu-i merge bine tot anul” spune o străveche zicere românească.

Pe vremuri, oasele mielului tăiat după ce fusese sfinţit de către preot, nu erau aruncate la gunoi sau date câinilor, ci îngropate la rădăcina unui pom tânăr, gest care preia restricţiile biblice cu privire la resturile ovinelor sacrificate de Paşti.

Există o rădăcintă a Rostului şi a Timpului în toate datinile şi tradiţiile noastre. Chiar şi în cazul actului sângeros şi imposibil de privit pentru mulţi, al tăierii unui miel în prag de Paşti.

ȘI TOTUȘI, MĂ ÎNTREB : 
ÎN TOT ACEST RITUAL UNDE ESTE BLÂNDEȚEA, PURITATEA, INOCENȚA ?  ACESTEA SUNT TRĂSĂTURI CERUTE DOAR LUI HRISTOS ȘI MIELULUI CARE SE SACRIFICĂ ?  OMUL POATE PĂCĂTUI LINIȘTIT ÎN CONTINUARE ? (n.m.)

sursa: http://www.descopera.ro

MARE VESELIE ÎN SUFLETE - A SOSIT PRIMĂVARA !

DUMINICA FLORIILOR - 1 Aprilie 2018

In ultima duminică dinaintea Pastelui, crediciosii sarbatoresc Duminica Floriilor 2018. In acest an, ea este celebrata pe 1 aprilie, si simbolizeaza intrarea Mantuitorului Iisus Hristos in Ierusalim. 

Floriile deschid astfel saptamana cea mai importanta pentru pregatirile de Pasti, "Saptamana Mare", dupa cele 40 de zile de post. 

Din punct de vedere liturgic, din aceasta zi incepe Saptamana Patimilor, iar in biserici se oficiaza in fiecare seara Deniile, slujbe prin care credinciosii il "petrec" pe Hristos pe drumul Crucii, pana la moarte si Inviere. 

Apoi, pe 8 aprilie 2018, crestin-ortodocsii sarbatoresc Invierea Domnului sau Sfintele Pasti.

Duminica Floriilor 2018 este precedata de alta mare sarbatoare, Sambata lui Lazar, zi in care Iisus Hristos isi arata harul divin, savarsind minuni, dupa ce il inviaza pe Lazar, la patru zile de la moarte.

Dupa aceasta minune, multimile de credinciosi l-au intampinat cu flori si l-au aclamat pe Mantuitor, la intrarea in Ierusalim, fericiti ca a venit vremea regelui prevestit de profeti. 

"Osana !", îi strigau pruncii, iar oamenii toti adunati pe drum asterneau in fata Domnului hainele lor si veneau sa-L intampine cu ramuri de finic. Bland si smerit, Iisus a intrat in cetate pe manzul asinei.

Desi Floriile sunt un prilej de bucurie pentru crestin-ortodocsi, zilele ce urmeaza din Saptamana Patimilor, sunt incarcate de tristete. 

Peste un milion de romani isi celebreaza onomastica de Florii, pentru ca poarta nume de flori: Florin, Floarea, Viorica, Anemona, etc. Floriile fiind printre cele mai importante sarbatori religioase.

La inceput, Duminica Floriilor era celebrata doar de comunitatea de crestini a Ierusalimului.

Din Ierusalim, sarbatoarea Duminicii Floriilor a trecut mai intai in Egipt, apoi in Siria si in Asia Mica. In secolul al V-lea era celebrata deja in capitala imperiului, Constantinopol, cand imparatul si curtea sa participau la procesiunea solemna ce avea loc in Duminica Intrarii in Ierusalim. Cu acest prilej, multimea credinciosilor purta atat ramuri de finic, cat si de maslin si de liliac.

Intre secolele 5 si 6, sarbatoarea Floriilor se raspandeste si in occident, perioada in care se introduce si binecuvantarea ramurilor de finic, aduse la biserica de catre enoriasi.

Dupa modelul multimii din cetatea Ierusalimului, care l-a intampinat pe Mantuitor cu frunze de palmier, Biserica Ortodoxa a randuit ca, dupa savarsirea Sfintei Liturghii, sa se sfinteasca ramurile de salcie aduse de credinciosi. 

Slujitorii Bisericii citesc rugaciuni de sfintire a salciei, tinand in maini aceste ramuri inmugurite, cu lumanari aprinse, ca simbol al biruintei vietii asupra mortii, fiind cunoscut faptul ca salcia are o putere mare de regenerare.

In popor se pune ca oamenii care se spala pe cap in ziua de Florii fara apa descantata si sfintita risca sa albeasca.

De asemenea, crestinii nu trebuie sa uite de cei trecuti in lumea de dincolo, ci trebuie sa mearga la cimitir pentru a le ingriji mormintele si a le aprinde lumanari.

In aceasta zi, nu se gateste niciun fel de mancare care sa contina urzici, deoarece nu sunt considerate a fi comestibile in Duminica Floriilor.

Se spune ca daca oamenii sunt zgarciti si nu dau de pomana de Florii, se vor umple de pistrui sau bube.

Gospodaria si casa nu se imparfumeaza, ci sunt stropite doar cu apa sfintita de Boboteaza.

De Florii, martisorul purtat pana in aceasta zi se pune pe ramurile unui pom inflorit sau pe un maces, iar zestrea se scoate din casa pentru aerisire.

Inaintea sarbatorii, fetele nemaritate din Banat si Transilvania obisnuiesc sa puna o oglinda si o camasa curata sub un par altoit. Dupa rasaritul Soarelui, aceste obiecte sunt folosite in farmece pentru noroc in dragoste si sanatate.

La miezul noptii se fierbe busuioc in apa, iar dimineata fetele se spala pe cap cu aceasta fiertura, ca sa le creasca parul frumos si stralucitor. Ce ramane se toarna la radacina unui par, in speranta ca baietii se vor uita dupa ele, ca dupa un copac inflorit.

Crestinii impodobesc cu ramuri de salcie sfintita icoanele, usile si ferestrele gospodariilor lor si pastrand randuiala postului. Aceste ramuri sfintite se pastreaza peste an, fiind folosite cu credinta la tamaduirea diferitelor boli.

Mii de romani isi serbeaza onomastica de Florii. Fie ca se numesc Camelia, Florin, Florina, Viorica, Dalia, Narcis, Lacramioara, Iris, Liliana, Viorela sau Margareta, fiecare nume are o simbolistica aparte si o insemnatate deosebita.

Dalia - Fetele care poarta acest nume au o tinuta gratioasa si sunt foarte sensibile. De obicei au un aspect si un comportament regal si se impun cu usurinta, insa fara a fi infumurate sau dominante.

Hortensia - Nume de origine latina, forma adjectivala derivata de la substantivul "hortus cree" inseamna "gradina, gradinar, cel care se ocupa de gradina". Hortensia este apropiata de floarea cu acelasi nume, planta decorativa numita dupa prenumele unei femei Hortense, care a contribuit la crearea acesteia.

Iasmina - Semnificatia numelui Iasmina este "floare de iasomie", Jasmina, facand parte din lunga lista de nume feminine inspirate din denumiri de flori. Variante: Iasomia, Jasmine, Iasmine, Jasmina, Iasomie, Iasomia.

Iris - Fetele care poarta acest nume au o personalitate foarte puternica si o gratie unica. Numele acesta fiind melodios si foarte des intalnit.

Margareta - Numele Margareta provine din grecescul "margarites" cu sensul de "perla" (de aici si cuvantul romanesc "margaritar"). Este considerata si simbolul dragostei si iubirii vesnice. Cuvantul are ca sens secundar floarea Margareta, care are origini romanesti.

Violeta - In limba latina reprezinta floarea de culoare violeta. Femeile care poarta acest nume sunt modeste si muncitoare. Principala lor calitate este loialitatea, poate si pentru ca au o fire idealista si romantica. Ele nu pot concepe sa isi tradeze apropiatii sau sa raneasca voit pe cineva, motiv pentru care sunt prietene de nadejde.

sursa: http://www.manager.ro

„Au plecat moţii prin ţară, cu doniţi şi cu ciubară“ - Tradiții românești

„Au plecat moţii prin ţară, cu doniţi şi cu ciubară“, aceasta era definiţia cea mai autentică a locuitorilor din Apuseni. Cu greu se mai păstrează astăzi mărturiile unei civilizaţii a lemnului care pare a fi în pericol de dispariţie.

În inima satelor îndepărtate, din munţii Apuseni, pierduţi de tumultul lumii contemporane, meşterii dogari sau văsari încă îşi lucrează ciuberele, doniţele şi putinile, pentru a le vinde apoi la târgurile din zonă. Apariţia acestei îndeletniciri nu poate fi datată în timp. 

Meşterii realizau din doage butoaie, ciubere, doniţe şi alte vase mai mici, numite „zdroabe“. Ei îşi procurau lemnul pentru văsărit direct din păduri, iar plata o făceau „la butuc“ pădurarului sau brigadierului silvic. Doagele le făceau tot în pădure şi, dacă era vară, le uscau tot acolo, clădite în „căsulii“. Iarna, doagele erau uscate în casă, în jurul hornului de la sobă şi în podul casei. 

 „Ţara Moţilor era cea mai renumită zonă în ceea ce priveşte prelucrarea lemnului sau confecţionarea de vase din lemn de conifere. Unii s-au specializat în dulgherit şi în cioplirea lemnelor pentru construcţii, îndeosebi a şindrilelor, alţii se porneau prin zonele de la periferia munţilor cu cercuri ori numai cu uneltele în spate, ca dogari ambulanţi, care confecţionau vase din materialul clienţilor. 
Iniţial, ciuberele şi doniţele au fost confecţionate de meşterii locali în cadrul şi în folosul gospodăriei proprii, precum şi pentru aprovizionarea altor gospodării din sat. 
În timp, numeroase sate din zonele deluroase şi muntoase s-au specializat în prelucrarea lemnului. Uneori specializarea a fost impusă de stăpânii domeniilor, alteori de insuficienţa bucatelor obţinute de pe ogoarele sărace“, afirmă etnograful Adriana Ţuţuianu de la Muzeul Unirii din Alba Iulia. 

Dintre toate meşteşugurile care presupun prelucrarea lemnului, văsăritul sau dogăritul a cerut cea mai mare specializare, care poate fi deprinsă într-o perioadă mai îndelungată, din tată în fiu. Ciuberele erau transportate apoi la târgurile de ţară cu ajutorul căruţelor. În căruţă încărcau şi doniţe şi cofiţe pe care le dădeau pentru fân la cai ori pentru mâncarea necesară pe drum. De cele mai multe ori, târguiala se transforma în troc, căci în schimbul ciuberelor şi doniţelor, meşterii primeau bucate: porumb, grâu şi secară. Nu de puţine ori, aceste deplasări pentru negoţ durau luni întregi.

Dogari mai există în Apuseni, în special în satele de pe cursul Arieşului Superior, amonte de oraşul Cîmpeni, la Avram Iancu, Vidra, Ponorel, Scărişoara, Gârda de Sus. 
Nicolae Câra, văsar din Ciuruleasa ajuns la vârsta de 70 de ani, s-a născut într-o familie de dogari. El povesteşte cum, în timpul iernii, muncea alături de tatăl său la dogărit, încheind butoaie, doniţe şi ciubere, iar primăvara plecau prin ţară pentru a vinde marfa şi a putea să aducă acasă bucate, ca să aibă ce pune pe masă în iarna următoare.

„Plecam de multe ori să ne vindem marfa până în sudul ţării, iar cursele durau chiar şi câteva luni bune. Împreună cu tatăl meu şi cu calul nostru, Iancu, parcurgeam sute de kilometri. Ajungeam chiar şi până la Dunăre. Era greu, dar era frumos pentru că am avut ocazia să văd aproape toată ţara“, spune dogarul. 

Nicolae Câra este afectat că meseria pe care o cunoaşte şi o îndrăgeşte nu este dusă mai departe de nimeni. „Tinerii din ziua de azi nu mai sunt interesaţi să lucreze lemnul. Cei mai mulţi au plecat la oraş sau în străinătate. Nu peste mult timp va dispărea şi această meserie“, se întristează văsarul din Apuseni.

Paşca Ilisie este un alt dogar cunoscut pe Valea Arieşului. „Am scaunul de la văsărit de la moşul meu, de 60-70 de ani. Meseria am învăţat-o de la părinţi. Când m-am născut, asta era meseria oamenilor de aici. Mergeau în pădure, tăiau doage, făceau ciubere, puneau în căruţe şi mergeau în ţară, la Huedin, Cluj, Satu Mare şi le vindeau pe cereale. Din asta trăiam. Am fost şi până în Dobrogea cu ciubere de vânzare“, afirmă văsarul din Gârda de Sus. 

Confecţionarea unui ciubăr durează cam o oră şi jumătate, dacă are pregătite doagele. Văsarul este la pensie şi lucrează în special ciubere mici, doniţe, tulnice mici şi linguri. „Mai vând la turiştii care vin la Gheţarul de la Scărişoara“, spune Paşca Ilisie.

La Scărişoara, Dumitru Paşca este un veteran al cioplitului în lemn. A deprins meşteşugul „cioplind din brişcă un dărab de lemn când vedea de vite“, alături de alţi copii ai satului. Numai că vremea a trecut şi copilul cu brişcă s-a transformat în omul cu jilăul (rindeaua). 
Dumitru Paşca a lucrat zeci de ani la Cooperativa „Moţul“ din Câmpeni, unde a realizat numeroase obiecte de artizanat din lemn, destinate cu prioritate pieţelor occidentale. Pentru ai casei, pentru vecini şi alţi consăteni, cât şi pentru clienţii din toată ţara, a scos rând pe rând vozuri (căzi de fructe) pentru prune, mere şi struguri, căzi din lemn, ciubere, doniţe pentru apă, butoaie, tulnice şi „zdroabe“.


UNELTE FOLOSITE DE DOGARII DE CIUBERE :  Secure, firez (fierastrău de mână), joagăr de mână, joagăr pe apă, scaun de văsărit, mezdreală (pentru cioplitul lemnului), scoabe (pentru fixarea lemnului de prelucrat), sfredele (burghie), jilău (rindea), mai şi pană (pentru despicarea lemnului), mihei (banc de lucru), gater.

Chiar şi în perioada comunistă, locuitorii din Ţara Moţilor şi-au păstrat dreptul să vândă sau să facă troc cu fructe de pădure şi material lemnos. O hotărâre în acest sens a fost emisă de Consiliul de Miniştri în anul 1965. Una dintre măsurile luate de către stat le oferea dreptul locuitorilor din aşa-numitele localităţi de munte să vândă fructe de pădure, material lemnos şi de construcţie sau să primească la schimb cereale. Facilitatea putea fi pusă în practică de beneficiari în orice regiune din ţară. Documentul era destul de restrictiv: produsele puteau fi vândute „doar pentru nevoile de producţie şi consum propriu“

Localităţile în care s-a aplicat această măsură nu figurau pe lista celor colectivizate de regimul comunist. În evoluţia procesului de colectivizare din regiunea Cluj, înfiinţată în 1950, un caz aparte l-a reprezentat raionul Câmpeni. Datorită caracteristicilor sale geografice, acesta va fi imposibil de colectivizat pentru autorităţile comuniste. Deşi în cursul anilor fuseseră inaugurate mai multe „întovărăşiri“, până la încheierea oficială a procesului colectivizării, în această zonă nu s-a organizat nicio gospodărie agricolă colectivă. 
Sfârnarii (negustorii) erau cei care cumpărau de la ciubărari vasele pe care le vindeau apoi la târgurile de ţară sau prin satele de câmpie. Cei mai vestiţi sfârnari erau vidrenii de pe Arieşul Mic. Aveau căruţe mari, „făcute cu măiestrie şi ferecate zdravăn.

sursa: http://adevarul.ro